Categorie: Cartile Bibliei
Vorbind la modul general, epistola către romani ne dezvăluie în întregime responsabilitatea omului: nu găsim aici planul lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu nu a început cu dezvăluirea planurilor Sale; El l-a creat pe primul om în responsabilitate şi a continuat cu aceasta până la cruce. Apoi avem mărturia suplimentară a lui Ştefan respinsă, iar apoi, temelia fiind aşezată în dreptate, au fost arătate planurile lui Dumnezeu mai înainte de întemeirea lumii. Aceste planuri ale lui Dumnezeu şi ceea ce dăruieşte El reprezintă un lucru destul de distinct de responsabilitatea noastră: istoria primului om este şi istoria responsabilităţii noastre ca atare. Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să am aceeaşi glorie ca a Fiului lui Dumnezeu, pentru că aceasta nu are nimic de a face cu responsabilitatea mea. Obţinem ambele lucruri prin cruce: împlinirea responsabilităţii noastre şi stabilirea temeliei pentru planurile lui Dumnezeu (2. Timotei 1:9 ; Tit 1:2 ). Unui om poate să-i fie plătită datoria în întregime şi cu toate acestea el poate să nu aibă nimic. Acesta nu este însă felul în care Dumnezeu a lucrat cu noi. Datoria noastră este plătită, iar Dumnezeu ne dă în dar de asemenea să fim „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29 ).
„Scrierile profetice” din Romani 16:26 , nu înseamnă Scripturile profetice ale Vechiului Testament, ci cele ale Noului Testament. În Coloseni vedem cele două părţi ale slujirii lui Pavel: el era slujitor al Evangheliei faţă de orice făptură şi de asemenea slujitor al Adunării, pentru a întregi sau a completa Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că întregul adevăr a putut să iasă la iveală. Atunci când vorbim de taină, aceasta nu înseamnă doar că oamenii sunt predestinaţi pentru mântuire. Ci întotdeauna aflăm că suntem predestinaţi, rânduiţi mai dinainte, pentru ceva: „rânduiţi dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său”, „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ).
În Efeseni, iudeii şi naţiunile sunt priviţi ca fiind una, zidul din mijloc al despărţirii fiind dărâmat. În Coloseni, Pavel predică în întregime naţiunilor. Acel aspect al „tainei lui Hristos” nu reprezintă poziţia noastră în Hristos ci Hristos locuind în noi. În Coloseni este aşezată o speranţă pentru noi, în ceruri.
Crucea a împlinit responsabilitatea noastră. Acolo primul om, fie iudeu fie păgân, a atins cea mai înaltă culme a răutăţii. Aceasta a încheiat toată istoria responsabilităţii. Acum, când mintea mea este descuiată prin har ca să privesc la responsabilitatea mea, nu se mai pune întrebarea dacă pot să stau în picioare în ziua judecăţii. Evanghelia începe cu proclamarea faptului că sunt pierdut. Am o mulţime de datorii şi nu am nici măcar un bănuţ ca să plătesc: pe acel teren s-a terminat cu mine. Însă Hristos „a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. „Pierdut” nu a fost niciodată pronunţat până când omul nu L-a respins pe Hristos, deşi a fost un fapt adevărat mai înainte. Când Hristosul glorificat a fost predicat de apostoli, istoria responsabilităţii s-a încheiat. În acea lucrare pe cruce, Hristos a împlinit responsabilitatea noastră şi a aşezat temelia pentru toate planurile lui Dumnezeu. Aceasta este rezumat în Fapte 7:51 - „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri”. Ei au încălcat legea, i-au ucis pe profeţi, L-au răstignit pe Hristos şi s-au împotrivit Duhului Sfânt. Domnul a rostit pe cruce „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac”. Apoi a urmat mărturia despre un Hristos glorificat, mărturie care a fost respinsă, iar aceasta a încheiat cu totul – nu responsabilitatea, ci istoria ei. Apoi prin cruce Hristos L-a glorificat în mod desăvârşit pe Dumnezeu Însuşi în locul păcatului, unde El „a fost făcut păcat”. El merge în gloria lui Dumnezeu, care era temelia pentru planurile lui Dumnezeu. Apoi a putut să iasă la iveală întreaga taină a Adunării.
Epistola către Romani nu îl priveşte niciodată pe om în afara pământului. Nu îl vedem înviat împreună cu Hristos. În Romani mă văd ca om umblând în această lume, îndreptăţit şi având viaţa lui Hristos.
În Efeseni suntem de fapt aşezaţi în locurile cereşti. Acolo nu ni se spune nimic despre responsabilitatea omului pentru că acolo suntem „creaţi în Hristos Isus” (Efeseni 2:10 ). Felul în care omul este privit acolo este nu ca trăind în păcate, ci ca fiind mort în păcate. În Romani omul este văzut ca trăind în păcate. Mai întâi sunt rezolvate păcatele, iar apoi natura cea păcătoasă, când apare moartea, iar credinciosul trebuie să se socotească pe sine mort. În Efeseni omul este mort faţă de Dumnezeu (trăind în păcat, desigur), iar el este făcut în întregime o creaţie nouă. Aceeaşi putere care L-a aşezat pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a aşezat în El. În Romani vedem un om în Hristos aici jos în această lume. În Coloseni, este înviat împreună cu Hristos. Când ajung la Efeseni, am terminat cu toată acea chestiune a responsabilităţii: omul este privit ca fiind mort în păcatele sale şi fiind „creat în Hristos Isus”. De aceea diferă şi îndemnurile. În Romani suntem îndemnaţi să aducem trupurile noastre ca jertfe vii. În Efeseni ieşim de la Dumnezeu şi arătăm viaţa lui Hristos în această lume. În Coloseni nu găsim niciun cuvânt despre Duhul Sfânt (cu excepţia faptului că apostolul vorbeşte despre dragostea lor „în Duhul”), dar ni se vorbeşte despre viaţă. În Efeseni avem puterea Duhului Sfânt, şi contrastul poziţiei noastre de acum cu ceea ce eram, contrastul deplin dintre starea cea veche şi cea nouă.
În Filipeni vedem viaţa experimentală aici jos, însă nu avem doctrină, pentru că această epistolă nu este găseşte în acea categorie. Arată puterea practică a credinciosului, aici nu se vorbeşte despre păcat sau despre carne.
În Coloseni suntem înviaţi împreună cu Hristos. Este extrem de preţios să pricepi aspecte diferite, să ştiu că sunt viu. Hristos este viaţa mea şi am de asemenea Duhul Sfânt, aşadar există putere. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Cei care cred sunt vii, însă vii cu ajutorul puterii Duhului Sfânt. „Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne”. Omul cel vechi este vrednic de condamnare. Acolo unde a fost condamnat, a murit. Nu înseamnă că Hristos l-a avut, ci El „a fost făcut păcat” pentru noi, iar eu trebuie să mă socotesc mort.
Romani nu merge dincolo de responsabilitatea noastră, şi nu prezintă planurile lui Dumnezeu, cu excepţia unei fraze: „Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8:29 ); iar aceasta reprezintă o legătură cu celelalte epistole.
Există o analogie între Efeseni şi Coloseni. În Efeseni citim „sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre; şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului”; iar în Coloseni: „v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat”. Mintea mea este vie în Hristos. Adevărul care este în Isus (Efeseni 4:21 ) înseamnă că am dezbrăcat omul cel vechi şi l-am îmbrăcat pe cel nou. În Coloseni nu este o idee abstractă aşa cum este în Efeseni, ci o realitate. Efeseni 4:22 este la trecut, la fel şi Efeseni 4:24 ; Efeseni 4:23 este la timpul prezent. În limba engleză există două sensuri cu care folosim cuvântul „nou”: vorbim despre un „fel nou” şi despre o „haină nouă”. „Înnoit în cunoştinţă”, din Coloseni 3:10 , este un lucru nou cu desăvârşire, ca un fel nou. „Înnoiţi în duhul minţii voastre”, din Efeseni 4:23 , este ca o haină nouă, reînnoită constant de har şi de Duhul lui Dumnezeu.
Oamenii sunt judecaţi potrivit faptelor lor: la începutul epistolei către Romani este privit extrem de îndeaproape; în partea a doua a epistolei este privită natura; de aceea eu trebuie să ma socotesc mort. Cunoaştem cu toţii diferenţa dintre păcatele trecute (sau prezente) şi natura cea păcătoasă, roada şi pomul. Dacă se pune întrebarea: este un om condamnat pentru ambele? aş spune că el este mai degrabă pierdut, decât condamnat pentru vreuna. Acolo unde natura păcătoasă a fost condamnată, a murit; aşadar condamnarea a trecut iar pentru credinţă carnea a pierit sub ea. „Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2:20 ). Aici văd un alt punct – o ţintă. „Eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”: dacă ar fi doar legea, aceasta ar însemna atât condamnare cât şi moarte, dar „am fost răstignit cu Hristos”. Viaţa din noi trebuie să aibă o ţintă. Viaţa lui Hristos din mine priveşte la Hristos pentru mine.
Observăm trei paşi: adevărul din Coloseni 3 , „voi aţi murit”; după aceea văd credinţa în Romani „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat”; iar apoi, când ajung la 2. Corinteni 4 o vedem pusă în practică: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru”. Poţi conştientiza aceasta recunoscând acest adevăr în inima ta sau poţi să îl iei pentru tine punându-l în practică. Am fost răstignit cu Hristos, dar trebuie să port „ în trup omorârea lui Isus”. Este un lucru mare să putem rosti sincer că suntem morţi: un om mort nu-şi mai face griji pentru nimic. Trebuie să încep cu credinţa că sunt mort. „Voi aţi murit”, „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). „Omorâţi deci” – aceasta înseamnă că există putere. Să presupunem că îmi consider întotdeauna carnea ca fiind moartă, ca şi cum ar atârna pe cruce, atunci Dumnezeu vine şi o pune la încercare: „noi, cei care trăim, întotdeauna suntem daţi morţii datorită lui Isus” (2. Corinteni 4:11 ). Domnul l-a trecut pe Pavel prin aceste împrejurări, l-a dat morţii în acest fel.
În Romani vedem cele două părţi ale libertăţii noastre. Atunci când ştiu că toate păcatele mele sunt iertate, atunci apare problema de a fi eliberat de legea păcatului şi a morţii.
Nu cred că ieşi vreodata din Romani 7 până când nu intri. Perfecţioniştii spun că poţi să sari peste el. Adevărul este că nu poţi intra în îndreptăţire până când nu afli că nu mai este nicio speranţă pentru tine. Nu există nicio iertare pentru o natură păcătoasă: Dumnezeu a condamnat „păcatul în carne” pe cruce. Daca am ajuns la convingerea reală că „în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” – tot aşa cum o persoană din casa mea ar fi un tâlhar şi poate că nu mă îndoiesc de el, dar odată ce aflu că el este un tâlhar, încui totul – încrederea s-a sfârşit: pot să fiu nepăsător, dar nu mai sunt sub puterea ei.
Asemănarea cu Hristos, aici jos, este o simplă şi absolută imposibilitate, pentru că El nu a avut păcat, iar asemănarea cu Hristos este întotdeauna asemănare cu Hristos în glorie. Nu există deloc asemănare cu Hristos pentru credincios în afară de glorie: el este chemat să umble ca El. Singurul Hristos cu care un credincios este chemat să se asemene, este Hristosul din glorie. Sună foarte bine să vorbeşti despre asemănare cu Hristos aşa cum a fost El, însă în multe cazuri este înspăimântător cât de mult este coborât standardul prin adoptarea acestei idei.
sursa: https://comori.org/