"Psalmul 2"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

În acest Psalm, comuniunea se exprimă în chip minunat. Dumnezeu Tatăl şi Duhul Său sunt de acord să celebreze meritele lui Hristos, respins de toţi, ca şi partea minunată care trebuie să-I revină. Credinciosul împărtăşeşte atât de complet gândul lor, încât ar vrea să-i vadă pe oameni supunându-se inimii Celui care va fi rânduit Domn, Împărat şi Judecător, şi îi îndeamnă la aceasta (Psalmul 2:10-12 ).

Primele două versete sunt cuvintele profetice ale Duhului lui Dumnezeu. Ele s-au împlinit prima dată la cruce, când „Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel” s-au adunat ca să scape de Unsul Domnului, de sfântul Său Slujitor Isus (Fapte 4:27 ). Calvarul a prezentat un tablou restrâns al acestei ligi a regilor şi a naţiunilor împotriva lui Hristos dar, ca toate profeţiile, această răzvrătire universală nu va fi deplin realizată decât în vremea sfârşitului. Atunci, în faţa naţiunilor iritate, aliate împotriva Lui, a Domnului, în loc să suporte ocările lor ca altădată, va fi uns Împărat peste Sion, şi mânia Lui, vestită în acest psalm, se va aprinde împotriva duşmanilor Săi. Această adunare a naţiunilor la sfârşitul zilelor va avea ca scop să rupă jugul Domnului, gata să apese asupra lor şi a căror ameninţare le va fi de nesuferit, chiar dacă au tolerat, fără revoltă jugul cumplit al Fiarei romane şi a lui Antihrist. Această revoltă netrebuind să-şi găsească expresia completă decât în timpurile din urmă, cuvintele din versetul 3: „Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!” nu sunt menţionate în citarea pe care Faptele o fac din acest pasaj.

În versetele 4-6, Duhul Sfânt redă chiar cuvintele Tatălui când este vorba de Cel în care-Şi găseşte plăcerea: „Şi Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele sfinţeniei Mele” (v. 6). Nu lasă nimănui grija de a exprima propriile Sale gânduri cu privire la Fiul Său. Proclamă triumful Său şi loveşte faţa duşmanilor Săi de a căror nebunie Îşi bate joc. Ce satisfacţie pentru inima Lui să-L vadă pe Fiul intrând în Împărăţia Sa, exercitând în sfârşit, asupra unei lumi care Îl respinsese, supremaţia şi autoritatea Sa, după ce a aşteptat atât de mult ziua în care Domnul Îl va unge Împărat peste Sion şi va face din El conducătorul guvernării pământului. Vom vedea mai târziu (Psalmul 110 ) că înainte de acel moment, Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa ca şi Conducător al guvernării cereşti.

În versetele 7-9, Domnul ia cuvântul: vesteşte „hotărârea”, acest plan al lui Dumnezeu pe care toată ura oamenilor nu a făcut decât să îl împlinească, după cum se spune: „Ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie” (Fapte 4:28 ). Ce valoare are, pentru inima lui Hristos, ceea ce Tatăl Lui a făcut pentru El! Cum apreciază El cuvântul ieşit din gura Lui, şi pe care El Însuşi, Fiul Omului, l-a trăit! Cu ce dragoste vorbeşte despre aceasta! „Voi vesti hotărârea: „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut” (v. 7)”” Despre acest Om, născut din femeie, respins la naştere, prunc pus într-un staul, Dumnezeu declară că este Fiul Său; îngerii Îl sărbătoresc. Nimic nu este mai măreţ decât această Fiinţă săracă, slabă şi fără apărare, pe care Satan se gândeşte să o nimicească! „Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire: Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (v. 8-9). Fiul, cu o supunere desăvârşită, acceptă locul umil care Îi este desemnat prin voia lui Dumnezeu, păzeşte poruncile Tatălui Său şi rămâne în dragostea Lui, Se hrăneşte cu această hrană, Îl glorifică pe Tatăl pe pământ, şi aşteaptă de la El ca să fie înălţat în gradul cel mai înalt. Într-o dependenţă deplină, aşteaptă clipa în care Dumnezeu Îi va spune: „Cere-Mi” şi când va fi rânduit Împărat pe întreg pământul.

Dar Noul Testament ne învaţă că va asocia Biserica domniei Lui, când îi va da autoritate asupra naţiunilor şi că le va paşte cu un toiag de fier, cum sunt sparte vasele de lut, după cum şi EL a primit de la Tatăl Lui ( 2:27 ). Dar, observaţi, ceea ce, în acest pasaj, arată comuniunea noastră cu El în Împărăţia Sa este complet omis în psalmul nostru. Vom vedea alte exemple ale acestui fapt, pentru că atunci când este vorba de Biserică, Vechiul Testament nu poate aborda privilegiile ei. Israel nu va avea o parte egală cu a noastră. Nu va domni cu Hristos, ci va fi poporul bunăvoinţei peste care Domnul va domni cu Biserica Lui, în timp ce va stăpâni cu ea asupra naţiunilor. Astfel vom avea comuniune cu El în Împărăţia Sa.

Dar comuniunea noastră cu El se mai arată şi în alt fel în acest psalm. Bucurându-se de cuvintele adresate Fiului de Tatăl, credincioşii sunt îndemnaţi să meargă să vestească oamenilor, ca singure, lucrurile care se vor întâmpla. Aceasta va fi „Evanghelia Împărăţiei” când trimişii Rămăşiţei iudaice vor merge să o vestească conducătorilor naţiunilor: „Slujiţi Domnului cu teamă şi bucuraţi-vă tremurând” (Psalmul 2:11 ). Pentru noi, creştinii, această Evanghelie este astăzi Evanghelia harului, pe care o vestim înainte ca Isus să ne asocieze, în Împărăţia Sa, „toiagului Său de fier”. Chemarea noastră este: Staţi înaintea Fiului pentru a-L asculta, cu teama care I se datorează, cu un cutremur care se cuvine înaintea Lui, dar cu bucurie, dacă înţelegeţi că lucrarea crucii vă dă acces înaintea Lui în har.

Chemarea noastră este încă, precum va fi cea a Rămăşiţei iudaice: „Sărutaţi pe Fiul, ca nu Se mânie şi nu pieriţi pe cale, pentru că mânia Lui se va aprinde curând” (v. 12). El merită toată afecţiunea; supuneţi-vă Lui, cu o teamă afectuoasă, pentru că astăzi este Mântuitor pentru voi. Va fi şi mâine? Dacă mânia Lui se aprinde oricât de puţin, va fi prea târziu. Fericirea este „pentru cei care se încred în El” (Psalmul 2:12 ).

Aceste ultime versete ale psalmului nostru ne fac deci cunoscut că sursa şi punctul de plecare al activităţii evanghelice este comuniunea.

sursa: https://comori.org/