Categorie: Cartile Bibliei
1. Tesaloniceni 1
În acest capitol este arătată o imensă putere pentru umblare. Cuvântul le-a adus tesalonicenilor persecuţie, dar a avut putere în ei. Ura lumii faţă de ei era o dovadă că acolo exista o mărturie cu privire la adevăr. Înaintea tuturor era adusă o mărturie constantă a adevărului, precum şi această viaţă lăuntrică în putere şi suferinţă. Exista credinţă, speranţă şi dragoste (v.3), aceste trei mari elemente ale puterii vieţii în practică. Ei apucaseră lucrurile nevăzute, iar aceasta era credinţă. Ei aşteptau cu speranţă ce urma să vină. Şi exista acolo şi activitatea dragostei. Ei nu trăiau indiferenţi, ci energia divină era arătată în viaţa lor de zi cu zi. Atunci când era practicată răbdarea, era „răbdarea speranţei” şi ceea ce aveau ei de făcut era făcut cu credinţă. Ce legătură puternică era aceasta dintre ei şi oricare alt creştin! Atunci când se vedea puterea vie, ei erau recunoscuţi drept copiii lui Dumnezeu: pecetea lui Dumnezeu era asupra lor. Ştim că sfaturile divine şi gândurile de har erau izvoarele tuturor acestor lucruri, însă exista şi ceea ce se putea vedea din exterior.
Evanghelia era în inimile lor prin Duhul Sfânt, nu era doar în cuvânt, căci aveau şi putere. Trebuie să existe o încredere neclintită în lucrurile pe care le apuci, atunci ai putere. Dacă doar spun „presupun că aceste lucruri sunt adevărate”, aceasta nu este siguranţă. Însă ei au primit evanghelia „în siguranţă deplină”. Rezultatul a fost o deplină distingere faţă de oamenii din lume, care au devenit vrăjmaşii lor. Aceasta nu era tocmai lucrul cel mai plăcut. Ei au avut „mult necaz”, însă aveau de asemenea „bucuria Duhului Sfânt”. Corintenilor el le spune „Pentru că, după cum prisosesc suferinţele lui Hristos faţă de noi, tot aşa, prin Hristos, prisoseşte şi mângâierea noastră”.
Aceşti tesaloniceni trăiau în altă lume după ce cuvântul a venit la ei în putere. În ei exista un izvor divin pe care nimic nu-l putea atinge. Poate că în alte locuri ei ar fi putut să umble mai discreţi, însă aici aveau putere şi tot ceea ce făceau era în legătură cu Dumnezeu: totul era făcut în supunere faţă de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce trebuie să căutăm şi noi. Apoi mărturia a înaintat iar ei de-abia ştiau cum; dar oamenii au văzut că exista această legătură cu Dumnezeu. Ei nu se nelinişteau cu privire la ce se spunea despre ei. „Credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva; pentru că ei înşişi istorisesc despre noi”. Aceasta înseamnă că lumea devenise un martor constant cu privire la ceea ce însemna predicarea lui Pavel. Aceasta putea să fie văzută din comportamentul celor care o primeau.
Dacă noi am fi toţi credincioşi în întregime, lumea ar începe să vorbească despre aceasta şi ar urma şi persecuţie, fără îndoială. „Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor”, nu faptele voastre bune să lumineze, ci „lumina voastră”. „Ţinând sus cuvântul vieţii”. Ei nu doar au văzut ce făceau tesalonicenii, ci au luat la cunoştinţă despre adevărul nou pe care Pavel li-l predica. Ei „s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său”.
Mai întâi, exista o totală ruptură faţă de tot ceea ce practicau ei mai înainte. Nu doar că au părăsit toate nelegiurile în care trăiau păgânii, ci după aceea ei L-au slujit pe „Dumnezeul viu şi adevărat”. Ei aveau un nou punct central cu privire la tot ce practicau. Ei „s-au întors la Dumnezeu”, la Dumnezeul cel viu. Ei „s-au întors de la idoli”. Ce era caracteristic idolilor era ceva pentru carne şi care se potrivea cărnii. Oamenii căutau ceea ce place cărnii şi se îndepărtau de ceea ce nu plăcea cărnii. Având de a face cu idolii nu exista nicio legătură cu Dumnezeu ci doar un permis pentru a pofti şi doar lucruri plăcute cărnii. Tesalonicenii s-au întors la Dumnezeu care le-a dat o binecuvântare prezentă deplină. Ei au găsit un Dumnezeu adevărat pentru conştiinţă precum şi pentru inimă. Lumea vede imediat dacă Dumnezeu este punctul central al unei persoane. Inima nu este bolnăvicioasă ci cu totul fericită în Dumnezeu, are o bucurie deplină în El. Aceasta este ceea ce face o astfel de diferenţă în viaţă. Atunci când un om este fericit – fericit în ceea ce este etern şi în ceea ce nu îi poate fi luat şi în ceea ce îl împiedică să dorească alte lucruri – aceasta este izvorul tuturor lucrurilor pe care el trebuie să le facă. El face toate pentru gloria lui Dumnezeu, fie că mânâncă sau că bea sau orice altceva ar face.
Pe lângă acest izvor nou pentru prezent, mai există ceva care dă formă şi conţinut acestei binecuvântări: „aşteptând din ceruri pe Fiul Său”. Ce lucru minunat! Să Îl aştepţi pe Fiul lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă că toate speranţele noastre sunt despărţite de această lume. Nu aştepta nimic de la pământ ci aşteaptă ceva din cer, iar acesta este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, „pe Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Aceasta reprezintă fundalul pentru întregul tablou. Există o mânie care vine din care trebuie să scapi. Nu doar că omul trebuie să fie judecat, ci întreaga scenă trebuie judecată. Atunci când Hristos se întoarce pe acest pământ, va fi pentru a-l judeca; dar ei nu aveau nimic de spus cu privire la judecată, ei Îl aşteptau pe Hristos. Ei ştiau că există o mânie care vine, dar nu aveau nimic de spus cu privire la ea. Cei care Îl aşteptau pe Hristos erau izbăviţi pe depline de „mânia care vine”. Aceasta îi conferă creştinului o poziţie foarte distinctă.
Fără îndoială, exista puţină profunzime a învăţăturii între tesaloniceni. Doar de abia fuseseră întorşi la Dumnezeu, iar această epistolă le era scrisă la scurt timp după aceea. Însă între ei exista o măreaţă manifestare a puterii vii a credinţei. „Credinţa voastră creşte peste măsură” (2. Tesaloniceni 1:3 ). Este adevărat, atunci când cineva umblă în bucuria şi energia spirituală a Duhului Sfânt după ce s-a întors de curând la Dumnezeu, diferă foarte mult de cei care doar ţin o învăţătură monotonă. Aici, adevărul istoric al mâniei a trecut. La prima venire a lui Hristos, El a luat asupra Sa întreaga chestiune a mâniei, iar ei s-au întors la Dumnezeu, care a pus toate nelegiuirile lor asupra Altuia. O Persoană divină a luat totul asupra Ei – a îndepărtat totul în întregime. Toată chestiunea este în mod deplin şi definitiv rezolvată: păcatul este purtat o dată, iar Cel care l-a purtat este înviat dintre morţi. Aceasta este ceea ce dovedeşte faptul că păcatul meu este îndepărtat dinaintea lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu va judeca lumea prin Omul pe care El L-a rânduit în înviere este ceea ce îmi dă conştientizarea de a fi în întregime scăpat de judecată, deoarece dovedeşte că El a înviat dintre morţi.
Aceasta îmi dă o eliberare perfectă şi face mai mult decât atât, deoarece mă pune în legătură cu Hristos în ceruri. Ştiu că El vine. De ce? Pentru că Îl ştiu acolo. Această Persoană divină spre care priveşte sufletul meu – acest Hristos – Omul care, interesat în mod infinit de păcatele mele, a murit pentru mine, El aşteaptă în ceruri. Acum este răbdarea lui Hristos. El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi sunt făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Aşadar aşteptăm. Interesele noastre sunt în întregime legate de ale Lui şi astfel noi Îl aşteptăm pe El, în timp ce El aşteaptă să vină.
Există trei feluri în care venirea lui Hristos este prezentată sufletelor noastre în Scriptură. Mai întâi, ca împlinire a speranţei noastre. Noi aşteptăm ca trupurile noastre să fie înviate, atunci când Îl vom vedea şi când vom fi ca El. Aceasta ne oferă o legătură vie care smulge inima noastră din lucrurile prezente – o ţintă pentru sufletele noastre, un Om viu care vine iarăşi. Noi aşteptăm cu adevărat pe cineva: pe cine? Pe Acela care ne-a iubit atât de mult. Aceasta stă în legătură cu două mari sisteme, cârmuirea lui Dumnezeu şi Adunarea lui Dumnezeu.
Cârmuirea sub domnia lui Hristos urmează să fie înfiinţată. Toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Lui. Aceasta are legătură cu arătarea Lui din Noul Testament, ziua Domnului, dacă o priveşti în legătură cu mânia: „arătarea venirii Sale” (2. Tesaloniceni 2:8 , „strălucirea venirii sale” în limba eng., n.tr.). Însă eu voi fi bucuros cu mult înainte de aceasta. De ce atunci tânjesc după arătarea Lui? Pentru că Hristos Îşi va intra atunci în drepturi. Atunci va fi stabilirea puterii divine în bunătate, stabilirea de asemenea a dreptăţii divine în bunătate. Aceasta va fi libertatea gloriei. Acum avem libertatea harului, însă nu gloria Lui. Pe aceasta încă o aşteptăm. Marele punct central al tuturor este Hristos intrându-Şi în drepturi. Pe acestea nu le are acum. El are toată gloria Sa personală, dar va veni în gloria Lui şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Aceasta reprezintă partea cerească a guvernării lui Dumnezeu, însă va fi şi pe pământ manifestarea puterii lui Dumnezeu în a pune totul în ordine în locul unde Hristos a fost răstignit şi lepădat.
Guvernarea se aplică de asemenea şi Bisericii, sfinţilor. Nu suntem noi sub guvernare? Putem să fim siguri că suntem responsabili. Dacă ştim să facem binele şi nu îl facem, suntem vinovaţi. Trebuie să umblăm chiar cum a umblat El. El a fost manifestarea vieţii divine într-un om. În El nu a existat doar perfecţiunea unui om înaintea lui Dumnezeu, ci şi perfecţiunea lui Dumnezeu înaintea omului: prin urmare exemplul Său este pentru noi cu mult mai înalt decât legea. Un alt lucru este faptul că Duhul Sfânt este dat. Suntem responsabili pentru darurile conferite prin Duhul Sfânt (ca în parabola talanţilor). Dacă am vreo slujbă ca şi creştin, trebuie să o fac, altfel voi fi pedepsit. El ia înapoi ceea ce a dat, dacă nu îl folosesc. Toate acestea sunt în legătură cu guvernarea. Ca fii ai Săi, noi toţi suntem mântuiţi la fel; pasibili de judecată cu privire la căile noastre rele, dar aflându-ne în binecuvântare. „Ziua Domnului” va însemna izbăvire pentru toţi aceia care Îl aşteaptă. Atunci se vor arăta toate cele prin care am trecut anterior. Vom apărea împreună cu El. Găsim întotdeauna responsabilitatea în legătură cu arătarea.
Un al treilea lucru, în întregime distinct, este în legătură cu binecuvântarea destinată Adunării. El a luat-o sus şi i-a dat acelaşi loc pe care Îl are şi El. Suntem ascunşi în Hristos ca parte din Sine – în întregime în afara, sau mai degrabă înăuntrul, chestiunii împărăţiei Sale. Cu privire la aceasta nu se pune problema guvernării ci a revărsării inimii lui Hristos – suntem iubiţi aşa cum e El. În legătură cu aceasta suntem noi răpiţi pentru a-L întâlni – inima Lui se identifică cu a mea – nu există niciun gând care să-I mişte inima şi care să nu atingă inima mea. Această promisiune ne este dată în Ioan 14 : „vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi”. Nu există niciun gând acolo cu privire la orice ar avea legătură cu lumea, judecata sau guvernarea, ci doar un singur lucru: „vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi”. Al doilea şi inferior lucru este moştenirea pe care o vom avea.
Răpiţi mai întâi în Casa Tatălui, primim moştenirea împreună cu Hristos şi ca Hristos. „Am purtat chipul celui din ţărână” şi „vom purta şi chipul Celui ceresc”; nu se pune deloc problema gradului de binecuvântare sau răsplată, ci vom fi toţi făcuţi „asemenea chipului Său”, El, „Cel întâi-născut între mulţi fraţi”. Următorul lucru va fi că vom intra în bucuria Tatălui, aşa cum este şi Hristos - iubiţi cu aceeaşi dragoste cum este iubit El; aceasta ne este dată acum în duh: „i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23 ). Vom savura această binecuvântare împreună cu Hristos Însuşi şi vom fi cu El pentru totdeauna. „Astfel vom fi pentru totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4 ).
Există, fără îndoială, o mare moştenire, dar aici nu găsim niciun cuvânt despre aceasta. „Încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte”. Există odihnă în această perspectivă. Nu ne putem abţine să nu ne odihnim în ea, iar când El va veni, vom veni împreună cu El. Bucuria noastră este să fim cu El. Ne vom arăta, dar aceasta nu este bucuria ce ni se cuvine. Poziţia Bisericii şi a sfinţilor (vorbesc despre Biserică incluzându-i pe toţi membrii ei împreună şi despre sfinţi individual) este asociată cu El, ca Trup al Său, pentru a fi împreună cu El când totul va fi arătat. Dacă am intrat în realitatea dragostei Sale şi a unirii noastre cu El, pentru inimile noastre este cea mai mare bucurie şi desfătare să ne gândim că vom fi cu El.
Consecinţa tuturor acestor lucruri este că, atunci când El va veni, Biserica, „oştirile din cer” (Apocalipsa 19:14 ), va veni cu El. Ei trebuie să fie împreună cu El mai înainte de a veni cu El. Cum au ajuns să fie cu El? Atunci când El se va ridica din locul Său din prezent, şi noi vom pleca. El este ascuns acum în Dumnezeu şi tot la fel suntem şi noi. El este viaţa noastră. Când se va arăta El, ne vom arăta şi noi cu El în glorie. El vine, Călăreţul pe un cal alb, şi noi venim împreună cu El. Avem aceeaşi parte ca El. Încă aşteptăm, dar El vine să ia toate lucrurile în mâinile Sale. La arătarea Lui totul trebuie să fie în ordine. El nu poate să fie într-o lume unde totul este dezordine şi continuă în îndărătnicie. Aceea va fi „ziua” – arătarea puterii Sale; însă înafară de aceasta (şi cuprinsă în ea), noi avem propria noastră parte.
Iubim arătarea Lui, dar Îl iubim mai mult pe El. Prin urmare Îl aşteptăm să ne ia la El. Dacă inimile noastre ar cunoaşte ce este El, nu am putea confunda răpirea noastra la El cu arătarea Lui. Suntem „mădulare ale Trupului Său”. „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos”. El ne va lua în casa Tatălui, plinătatea propriei Sale binecuvântări – cu Hristos; revărsarea binecuvântată a dragostei Tatălui Său se leagă de poziţia Bisericii. Totul acolo este o asemănare cu Hristos în viaţă, speranţă, ţintă, în orice. Dacă acestei speranţe îi este permis să pătrundă în inimă, trebuie să existe o despărţire de lume. Nu pot să Îl aştept pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri dacă aştept mânia; şi nu pot să Îl aştept pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri dacă sunt legat de lume. Dacă această lume este locul unde este zidită inima mea, dacă am vreun interes în această lume, atunci Hristos nu va face altceva decât să-mi strice toate socotelile.
Să presupunem că Dumnezeu rosteşte „În seara aceasta!”, ai putea spune „Aceasta este ceea ce îmi doresc”? Dacă nu, atunci există ceva între inima ta şi Hristos.
Nicio încercare nu poate să atingă vreo persoană căreia Hristos îi este îndeajuns pentru orice. El poate pierde una sau alta, dar dacă Îl are pe Hristos, el are ceea ce nu se poate pierde.
sursa: https://comori.org/