Timotei (numele său înseamnă „onorându-L pe Dumnezeu”) era încă un tânăr (1. Timotei 4:12 ) însă unul dintre cei mai credincioşi împreună-lucrători ai apostolului Pavel. El era fiul unui tată grec, dar avea o mamă iudeică, pe nume Eunice. Mama şi bunica lui, Lois, l-au învăţat pe Timotei Scripturile Vechiului Testament încă de copil (Fapte 16:1 ; 2. Timotei 1:5 ; 3:15 ).
În cea de-a doua călătorie misionară a lui Pavel, în zona cetăţilor Listra şi Derbe, acest tânăr credincios i-a atras atenţia apostolului (în jurul anilor 51-54 d.Hr.). Acest tânăr avea o mărturie bună de la fraţii din Listra şi din Iconia (Fapte 16:2 ). În timpul primei sale călătorii, Pavel evanghelizase deja acestă zonă şi vizitase aceste locuri de două ori (Fapte 14:1,8,21 ). Probabil atunci Timotei a auzit evanghelia şi a crezut-o.
Vedem în ambele epistole că Domnul Isus L-a ales pe acest tânăr pentru o lucrare specială. Cu privire la el, fuseseră profeţii care arătau darul lui special (1. Timotei 1:18 ). Acest dar (acela de evanghelist, vezi 2. Timotei 4:5 ) a fost pecetluit prin punerea mâinilor apostolului (2. Timotei 1:6 ). Aceasta este singura referinţă din Noul Testament asupra punerii mâinilor. Darul lui Timotei era de asemenea recunoscut de bătrâni prin punerea mâinilor, aceştia arătând prin urmare că se identificau cu el (1. Timotei 4:14 ).
Fiind fiul unui păgân şi al unei iudeice, Timotei nu a fost circumcis, potrivit rânduielii iudaice, când era copil ( 17:10 ; Lev 12:3 ). Prin urmare Pavel l-a circumcis pentru ca descendenţa lui păgână să nu îi împiedice slujba sa de predicare a evangheliei printre iudei (Fapte 16:3 ; 1. Corinteni 9:20 ).
Pavel, Sila şi Timotei au mers împreună prin Asia Mică până în Macedonia, unde au predicat evanghelia mai întâi la Filipi şi Tesalonic. Din Berea, Pavel a mers singur la Atena. Sila şi Timotei l-au urmat mai târziu (Fapte 17:14 ; 1. Tesaloniceni 3:12 ). Pavel era îngrijorat de starea spirituală a tinerilor în credinţă din Tesalonic şi l-a trimis pe Timotei înapoi la ei (1. Tesaloniceni 3:1-6 ). Pavel şi Timotei s-au mai reîntâlnit doar în Corint (Fapte 18:5 ; 1. Tesaloniceni 1:1 ).
Timotei a fost din nou unul din însoţitorii lui Pavel în cea de-a treia călătorie misionară (aprox. 54-58 d.Hr.). Timotei a fost trimis împreună cu Erast de la Efes la Macedonia şi mai departe la Corint. Această vizită este anunţată în prima epistolă către corinteni (Fapte 19:22 ; 1. Corinteni 4:17 ; 16:10 ). Când Pavel a scris cea de-a doua epistolă către corinteni, Timotei era iarăşi cu el. Pavel între timp ajunsese în Macedonia (2. Corinteni 1:1 ; 9:2-4 );
După aceea Pavel s-a întors în Asia Mică prin Macedonia, după o şedere în Grecia de trei luni, în timp ce Timotei a plecat înainte cu alţi fraţi şi l-a aşteptat în Troa (Fapte 20:2-6 ). După aceasta, Timotei probabil nu a mai mers la Ierusalim, ci a rămas în Efes. Acesta a fost oraşul în care a lucrat în anii următori, la cererea apostolului.
În timpul întemniţării apostolului la Roma, Timotei l-a vizitat pe Pavel în închisoare şi a a fost cu el când acesta a scris epistolele către Filimon, Coloseni şi Filipeni (Filemon 1; Coloseni 1:1 ; Filipeni 1:1 ). Pentru că apostolul însuşi nu putea să-i viziteze pe filipeni, el scrie despre intenţia sa de a-l trimite pe Timotei (Filipeni 2:19 ). Nu ştim dacă şi când a avut loc această vizită.
Evrei 13:23 ne spune despre întemniţarea lui Timotei, dar de asemenea şi despre eliberarea lui. Nu cunoaştem niciun alt detaliu despre aceasta. În afară de această scurtă menţiune (din Evrei 13 ), cele două epistolă către Timotei sunt ultima mărturie biblică despre acest slujitor credincios al lui Hristos şi împreună-lucrător al apostolului Pavel.
Timotei este un model de slujitor credincios şi devotat Domnului. Pavel era plin de laudă la adresa acestui tovarăş şi împreună-lucrător. În 1. Tesaloniceni 3:2 el îl numeşte pe Timotei „fratele nostru şi slujitor al lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos”. În prima epistolă către corinteni, Pavel îl numeşte deja copilul lui preaiubit şi credincios în Domnul, care lucra ca şi el în lucrarea Domnului (1. Corinteni 4:17 ; 16:10 ). Pavel şi Timotei au lucrat împreună aproximativ 15 ani. Cele mai călduroase şi afectuoase cuvinte ale lui Pavel le găsim în Filipeni 2:19-23 : „Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu înviorat, când voi afla cele despre voi. Pentru că nu am pe nimeni de acelaşi gând, care să se îngrijească în adevăr de cele despre voi; pentru că toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos. Cunoaşteţi însă încercarea lui, că a slujit împreună cu mine pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său. Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine”.
Timotei, acest frate tânăr şi uşor timid, a fost unul dintre puţinii care i-au rămas credincioşi apostolului atunci când era întemniţat şi când mulţi l-au părăsit. Când Pavel, după ce a fost eliberat, a vizitat câteva din locurile unde lucrase, a putut să îl lase cu încredere pe Timotei la Efes (1. Timotei 1:3 ). El i-a transmis în prima sa epistolă instrucţiunile date de Dumnezeu cu privire la casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului celui viu (1. Timotei 3:15 ). Deşi el a sperat să meargă la Timotei în scurt timp, probabil că a simţit că Domnul avea un alt plan pentru el (1. Timotei 3:14 ). Aceste lucruri, precum şi lipsa unui indiciu cu privire la o întemniţare, dovedesc că apostolul era în libertate.
Totuşi în cea de-a doua sa epistolă, apostolul menţionează de câteva ori întemniţarea lui, iar această fără vreo speranţă de a fi eliberat. Din contră, el ştie că timpul plecării lui (de pe acest pământ) era aproape (2. Timotei 4:6 ). El a luptat lupta cea bună, a sfârşit alergarea, a ţinut credinţa iar privirea lui este doar la Domnul care îl va lua la El. Apostolul îl încurajează pe Timotei în ultima lui epistolă să împlinească slujba pe care el până la acel moment o împărţise cu el. L-a încurajat să rămână credincios în ciuda primelor semne ale decăderii (de la adevăr) în biserica primară (2. Timotei 4:5 ). Prin urmare, prima epistolă către Timotei a fost scrisă aprox. în anul 63-64 d.Hr., iar cea de-a doua în aprox. 66-67 d.Hr.
2. Subiectul şi scopul epistolei
„Îţi scriu acestea ... ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.” (1. Timotei 3:14-15 ). Aceste versete ar putea fi titlul primei Epistole către Timotei.
Pavel a proclamat întregul plan al lui Dumnezeu chiar în Efes, şi în epistola sa descrie marile privilegii şi binecuvântări ale mădularelor trupului lui Hristos. Acum el îl învaţă pe Timotei (care de fapt locuieşte în Efes) în prima sa epistolă, cu privire la ordinea exterioară a bisericii (în timp ce prima epistolă către Corinteni se ocupă de ordinea interioară a bisericii). Adevărurile scrise în epistola către Efeseni nu cu mai mult de trei ani în urmă, nu aveau nevoie să fie repetate (1. Timotei 1:3 ). Apostolul a presupus aceste adevăruri ca fiind cunoscute. Acesta este de asemenea şi motivul pentru care prima epistolă către Timotei are un cu totul alt caracter decât epistola către Efesnei. Prima epistolă către Timotei nu este adresată nici credincioşilor nici întregii adunări de acolo, ci unui slujitor care a fost însărcinat şi autorizat de către apostolul însuşi. Următorul tabel ne arată câteva dintre principalele diferenţe:
Subiect
Efeseni
1 Timotei
1. Hristos
- El este Împlinitorul planului lui Dumnezeu şi Capul Adunării.
- El a venit ca să fie un Martor al lui Dumnezeu în această lume.
2. Adunarea
- Trupul lui Hristos
- Casa lui Dumnezeu
- Mireasa lui Hristos
- Stâlp şi temelie a adevărului, casa lui Dumnezeu precum şi comportamentul credincioşilor care îi aparţin.
3. Slujirea
- Daruri pentru întregul trup al Adunării.
- Însărcinări (sau „slujbe”) în adunarea locală.
Prin urmare, 1 Timotei este o epistolă care conţine instrucţiuni practice pentru viaţa adunărilor locale.
În primul capitol Pavel pune învăţătura sănătoasă în contrast cu Legea lui Moise.
Al doilea capitol tratează rugăciunea (în special rugăciunea bărbaţilor) şi poziţia femeii creştine.
Capitolul trei se ocupă cu sarcinile locale ale bătrânilor sau supraveghetorilor şi diaconilor.
În capitolul patru apostolul profeţeşte apariţia învăţăturilor false şi îl îndeamnă pe Timotei să corecteze purtarea şi să fie un model.
Subiectul capitolului cinci este mai întâi grija faţă de văduvele dintre cei credincioşi, şi din nou slujba bătrânilor.
În cele din urmă, capitolul şase descrie adevărata evlavie ca trăind în ascultare faţă de Domnul şi de asemenea avertizează împotriva invidiei.
3. Particularităţi
Bătrâni şi diaconi
Bătrâni (presbyteros în greacă) sau supraveghetori (episkopos în greacă) sunt două cuvinte pentru aceeaşi însărcinare (sau „slujbă”, vezi Fapte 20:17, 28 ; Titus 1:5,7). Pe lângă aceasta, Noul Testament menţionează de asemenea slujba diaconilor (diaconos în greacă). Citiţi Fapte 6 . Toate acestea sunt slujbe şi responsabilităţi care au existat printre adunările de la început.
Iudeii avuseseră deja bătrâni (Exod 3:16 ; Ezra 10:14 ; Matei 26:59 ; Fapte 6:12 ). De aceea nu citim despre vreo numire a bătrânilor în adunările creştinilor proveniţi dintre iudei, deşi ei au existat de asemenea (Fapte 11:30 ; 15:6 ). Printre adunările creştinilor proveniţi dintre păgâni, bătrânii erau numiţi prin autoritatea apostolică (Fapte 14:23 ; Tit 1:5 ) sub călăuzirea Duhului Sfânt (Fapte 20:28 ). Diaconii erau aleşi de adunare iar apoi confirmaţi de apostoli (Fapte 6:1-6 ). Faptul că bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi o singură dată la începutul unei epistole (Filipeni 1:1 ), nu indică o excepţie ci mai degrabă o stare normală a adunărilor. Bătrânii şi diaconii trebuiau totuşi să fie dovediţi vrednici şi prin urmare erau numiţi doar după un anumit timp.
În timpul post-apostolic (după moartea apostolilor) oamenii au început să pretindă că slujba unui bătrân era diferită de cea a unui supraveghetor. Iar aceasta a constituit temelia pentru ierarhia slujbelor în adunări. Această ierarhie chiar se făleşte cu „succesiunea apostolică”. Sfintele Scripturi nu oferă totuşi niciun suport pentru aceasta! Din contră, atunci când Pavel şi-a luat rămas bun de la bătrânii adunării din Efes, el i-a încredinţat, pe ei şi pe adunare, lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său (Fapte 20:32 ). Importanţa funcţiilor în creştinism este scoasă foarte mult în evidenţă, în timp ce darurile diverse şi variate date de Dumnezeu sunt puse în umbră. Aceste daruri sunt evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4:11 ). Totuşi, aceste daruri vor rămâne pentru plinătatea Adunării (Efeseni 4:13 ).
Atât cât putem noi vedea, în Noul Testament bătrânii sau supraveghetorii erau numiţi doar de către apostoli sau de către reprezentanţii lor. Prin aceasta ei au primit o autoritate dorită de Dumnezeu, prin care a fost menţinută ordinea exterioară în adunări, la început. În zilele noastre, nimeni – şi nici măcar adunarea – nu deţine autoritatea de a numi pe cineva într-o astfel de funcţie. Autoritatea dată de Dumnezeu vine întotdeauna de sus şi niciodată de jos. Dacă slujba unui bătrân nu poate exista astăzi ca o funcţie oficială cu autoritate biblică, slujba poate fi încă practicată, cu autoritate morală, de oameni spirituali pentru binecuvântarea şi folosul credincioşilor.