Categorie: Cartile Bibliei
1. Samuel 4 şi 7
Cele două capitole de mai sus ne prezintă o imagine dintre cele mai impresionante ale unui principiu prezent în tot Cuvantul inspirat, şi anume că, în momentul în care omul ia poziţia care i se cuvine, Dumnezeu îl poate întâmpina în har desăvârşit – harul Său fără plată, suveran, inestimabil: plinătatea lui Dumnezeu doreşte să umple un vas gol. Aces principiu măreţ străluceşte pretutindeni de la Geneza la Apocalipsa. Cuvântul „principiu” reuşeste cu greu să exprime acest adevăr; este mult prea rece. Mai degrabă am putea vorbi despre acest adevăr ca despre un fapt maiestuos, vibrant, divin, care străluceşte cu sclipiri cereşti în evanghelia harului lui Dumnezeu şi în istoria poporului lui Dumnezeu, atât colectiv cât şi individual, atât în vremea Vechiului cât şi a Noului Testament.
Dar omul trebuie să îşi ocupe locul cuvenit. Aceasta este absolut esenţial. Doar de acolo poate avea o perspectivă corectă despre Dumnezeu. Când omul aşa cum este el, Îl întâlneşte pe Dumnezeu aşa cum este El, există un răspuns desăvârşit la orice întrebare, o soluţie divină pentru fiecare problemă. Din poziţia de ruină absolută şi fără speranţă, omul are o perspectivă de ansamblu clară şi o înţelegere a mântuirii oferită de Dumnezeu. Atunci când omul ajunge la capătul lui însuşi în orice privinţă şi mod – atât partea bună din el, cât şi cea rea, partea vinovată şi cea dreaptă în proprii ochi - atunci începe cu Dumnezeul Mântuitor. Acest lucru este adevărat atât la punctul de plecare, cât şi de-a lungul călătoriei. Plinătatea lui Dumnezeu doreşte să umple un vas gol. Marea dificultate este să goleşti vasul: odată golit, întreaga chestiune este rezolvată, pentru că plinătatea lui Dumnezeu se poate apoi revărsa.
Cu siguranţă, acesta este un adevăr de bază, măreţ; şi în capitolul care stă la începutul acestui articol vedem aplicarea lui la poporul pământesc al Domnului în vechime. Să privim pentru un moment la acestea.
La începutul capitolului 4 din 1 Samuel, îl vedem pe Israel înfrânt de filisteni; dar în loc să se smerească înaintea Domnului, în mâhnire reală şi judecată de sine din cauza stării lor teribile, şi să recunoască înfrângerea lor drept judecata dreaptă a lui Dumnezeu, vedem la ei o totală insensibilitate şi împietrire a inimii. „Şi poporul a venit în tabără şi bătrânii lui Israel au zis: „De ce ne-a bătut Domnul astăzi înaintea filistenilor?” Din aceste cuvinte este evident că bătrânii nu erau într-o poziţie potrivită. Cuvântul „de ce” n-ar fi ieşit niciodată de pe buzele lor dacă ar fi realizat starea lor morală. Ar fi ştiut foarte exact de ce se întâmplau lucrurile astfel. Exista păcat ruşinos în mijlocul lor – purtarea rea a lui Hofni şi Fineas. „Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, pentru că oamenii dispreţuiau darul Domnului” (1. Samuel 2:17 )
Dar vai! Poporul nu avea o percepţie clară a stării lor teribile şi, drept consecinţă, nu înţelegeau care este soluţia. Aşa că spun: „Să luăm din Şilo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru şi să ne salveze din mâna vrăjmaşilor noştri“. Ce înşelare! Ce orbire totală! Nu există nicio judecată de sine, nicio mărturisire a dezonoarei adusă numelui şi închinării Dumnezeului lui Israel, nicio privire către Domnul cu o inimă zdrobită cu adevărat şi mâhnită. Nu; există noţiunea vagă cum că chivotul i-ar putea salva din mâna vrăjmaşilor.
„Şi poporul a trimis la Şilo şi au adus de acolo chivotul legământului Domnului oştirilor care şade între heruvimi. Şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, cu chivotul legământului lui Dumnezeu.” Ce stare îngrozitoare! Chivotul lui Dumnezeu asociat cu acei oameni neevlavioşi din cauza răutăţii cărora urma să cadă judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept asupra întregului popor!
Nimic nu poate fi mai înspăimântător, mai jignitor la adresa lui Dumnezeu decât încercarea îndrăzneaţă de lega Numele Său, adevărul Lui, de răutate. Răul moral, în orice împrejurări, este suficient de rău; dar încercare de a uni răul moral cu numele şi slujirea Celui care este Sfânt şi Adevărat, este cea mai înaintată şi întunecată formă a răului, şi nu poate face altceva decât să aducă judecata grea a lui Dumnezeu. Acei preoţi neevlavioşi, fii lui Eli, au îndrăznit să întineze încăperile sanctuarului cu urâciunile lor; şi totuşi aceştia erau oamenii care însoţeau chivotul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă. Câtă orbire şi împietrire a inimii! Acea singură propoziţie „Hofni şi Fineas, erau acolo, cu chivotul legământului lui Dumnezeu” cuprinde în scurtul ei enunţ reflectarea teribilă a stării morale a lui Israel.
„Şi a fost aşa: când a venit chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a strigat cu strigăt mare, de a răsunat pământul”. Cât de zadarnic era strigătul! – cât de inutilă lăudăroşenia lor! – cât de vană pretenţia lor! Vai! A urmat, aşa cum vedem, o înfrângere ruşinoasă. „Şi filistenii s-au luptat şi Israel a fost bătut; şi a fugit fiecare la cortul său; şi a fost foarte mare măcel: şi au căzut din Israel treizeci de mii de pedeştri. Şi chivotul lui Dumnezeu a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”
Ce stare! Preoţii omorâţi; chivotul luat, gloria se îndepărtase. Chivotul cu care se mândreau, şi în care îşi puseseră cu îndrăzneală speranţa de victorie, era de fapt în mîinile filisenilor necircumcişi. Totul era distrus. Acel fapt teribil – chivotul Domnului în templul lui Dagon – vorbea despre istoria tristă a eşecului deplin şi a ruinei lui Israel. În aceia în care Dumnezeu doreşte să locuiască, trebuie să fie realitate, adevăr şi sfinţenie: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale”.
Era un privilegiu dintre cele mai înalte acela că Domnul locuia în mijlocul lor; dar era necesară sfinţenia. El nu Îşi putea lega Numele de păcat nejudecat. Imposibil. Ar însemna o negare a propriului Său Nume, şi Dumnezeu nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Locul în care El locuieşte trebuie să fie potrivit naturii şi caracterului Său. „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”. Acesta este un adevăr măreţ, fundamental, care trebuie păstrat stăruitor şi mărturisit cu respect. Nu trebuie niciodată abandonat.
Dar să privim pentru un moment la istoria chivotului în ţara filistenilor. Este în acelaşi timp solemn şi instructiv. Israel eşuase evident şi păcătuise ruşinos. Se dovediseră a fi în întregime nevrednici de chivotul legământului Domnului; şi filistenii cei necircumcişi puseseră mâna pe el şi chiar au îndrăznit să îl ducă în templul zeului lor fals, ca şi cum Domnul Dumnezeul lui Israel şi Dagon ar fi putut sta în acelaşi loc! Ce posibilitate blasfemiatoare! Dar gloria care se îndepărtase din Israel a fost răzbunată în întunericul şi singurătatea templului lui Dagon.
Dumnezeu rămâne Dumnezeu, oricum ar eşua poporul Său; aşadar vedem că atunci când Israel a eşuat în întregime să păzească chivotul mărturiei şi a îngăduit ca acesta să cadă în mâna filistenilor – când totul încredinţat omului a fost pierdut- atunci gloria lui Dumnezeu a strălucit în putere şi spendoare: Dagon a căzut, şi toată ţara filistenilor a început să tremure sub apăsarea mâinii Domnului. Prezenţa Lui era de nesuportat pentru ei, şi au căutat să scape de el cât mai repede cu putinţă. S-a dovedit asfel fără urmă de îndoială că era imposibil ca Domnul şi cei necircumcişi ar putea locui împreună. Aşa era atunci, aşa este acum, şi aşa trebuie să fie mereu. „Ce înţelegere are Hristos cu Belial ... Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii?” Absolut niciuna.
Să privim pentru un moment 1. Samuel 7 . Aici găsim cu totul altă stare. Aici găsim ceva despre un vas gol şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, despre plinătatea lui Dumnezu care doreşte să îl umple. „Şi a fost aşa: din ziua în care a rămas chivotul în Chiriat-Iearim a trecut mult timp, douăzeci de ani. Şi toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” În 1 Samuel capitolele 5 şi 6 vedem că filistenii nu s-au putut descurca cu Domnul. În 1. Samuel 7 vedem că Israel nu s-a putut descurca fără El. Acest fapt este izbitor şi plin de învăţăminte. Lumea nu poate suporta nici măcar gândul prezenţei lui Dumnezeu. Vedem aceasta din momentul căderii, în Geneza 3 . Omul a fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a alungat din Eden. Omul nu putea suporta prezenţa divină. „Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut, pentru că sunt gol; şi m-am ascuns“.
Şi la fel a fost începând din acel moment până acum. După cum a spus cineva „Dacă ai putea duce cumva un necredincios în cer, ar încerca să iasă cât mai repede posibil afară de acolo” Ce lucru grăitor! Cum înfierează întreaga rasă umană şi cum pună în lumină adâncimea depravării morale în care un membru al rasei umane ar putea cădea! Dacă omul nu poate suporta prezenţa lui Dumnezeu, atunci unde se simte bine, şi de ce este capabil? Ce întrebări solemne şi importante!
Dar „toată casa lui Israel a plâns după Domnul”. Douăzeci de ani lungi şi trişti au trecut fără binecuvântarea prezenţei Sale; „Şi Samuel a vorbit către toată casa lui Israel, zicând: „Dacă vă întoarceţi la Domnul din toată inima voastră, scoateţi dumnezeii străini şi astarteele din mijlocul vostru şi îndreptaţi-vă inimile către Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va scăpa din mâna filistenilor“. Şi fiii lui Israel au scos baalii şi astarteele şi au slujit numai Domnului. Şi Samuel a zis: „Adunaţi pe tot Israelul la Miţpa şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi“. Şi s-au adunat la Miţpa şi au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea şi au spus acolo: „Am păcătuit împotriva Domnului!“ (1. Samuel 7:2-6 ).
Aici vedem cu totul altă stare decât cea descrisă în 1. Samuel 4 . Aici vedem vasul gol gata să primească plinătatea lui Dumnezeu. Nu există presupuneri inutile, nici căutarea vreunei salvări din afară. Totul este real, este în întregime o lucrare de inimă. În loc de vreun strigăt plin de mândrie, vedem apa vărsată – simbolul mişcător şi grăitor al slăbiciunii depline şi al neputinţei. Într-un cuvânt, omul îşi ia locul cuvenit; şi aceasta, ştim, precede cu siguranţă faptul că Dumnezeu îşi ia locul Său. Acest principiu măreţ se distinge ca un fir auriu de-alungul întregii Scripturi, în toată istoria poporului lui Dumnezeu, în toată istoria omenirii. Este un principiu exprimat cuvintele puţine, dar cuprinzătoare „Pocăinţă şi iertarea păcatelor”. Pocăinţa este locul care i se potriveşte omului. Iertarea păcatelor este răspunsul lui Dumnezeu. Prima este vasul gol; a doua, plinătatea lui Dumnezeu. Când acestea se îmbină, totul este rezolvat.
Aceasta este prezentat foarte izbitor în scena pe care o avem acum înainte. Odată ce Israel şi-a luat locul cuvenit, Dumnezeu este liber să acţioneze pentru ei. Ei mărturisiseră că erau ca apa vărsată pe pământ – complet fără putere, fără valoare. Aceasta era tot ce puteau spune despre ei înşişi, şi era destul. Dumnezeu poate intra acum în scenă şi poate rezolva repede cu filistenii. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”
„Şi Samuel a luat un miel de lapte şi l-a adus întreg ardere-de-tot Domnului. Şi Samuel a strigat către Domnul pentru Israel şi Domnul i-a răspuns. Şi, pe când aducea Samuel arderea-de-tot, filistenii au înaintat ca să lupte împotriva lui Israel.” – Ei nu ştiau deloc împotriva cui înaintau, sau cine era gata să îi întâmpine! „Şi în ziua aceea Domnul a tunat cu un tunet puternic asupra filistenilor şi i-a pus în învălmăşeală; şi au fost bătuţi înaintea lui Israel ... Şi Samuel a luat o piatră şi a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer şi a zis: „Până aici Domnul ne-a ajutat“.
Ce contrast între strigătul plin de mândrie din 1. Samuel 4 şi tunetul Domnului din 1. Samuel 7 ! Cel dintâi exprima pretenţiile umane, cel al doilea, puterea divină. Acela a fost urmat imediat de o înfrângere ruşinoasă, acesta, de o victorie triumfătoare. Filistenii nu ştiau nimic din tot ce avusese loc – apa vărsată, strigătul de pocăinţă, jertfirea mielului, mijjlocirea preoţească. Ce ar fi putut şti filistenii necircumcişi despre aceste adevăruri preţioase? Absolut nimic. Când pământul a răsunat de strigătul mândru al lui Israel, filistenii l-au putut auzi. Oamenii din lume pot înţelege şi aprecia îndrăzneala şi încrederea în sine; dar tocmai acestea Îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze. Pe de altă parte, o inimă zdrobită, un duh mâhnit, o gândire smerită, sunt plăcerea Lui. Când Israel a ocupat o poziţie umilă, locul judecăţii de sine şi de mărturisire a păcatelor, atunci a fost auzit tunetul Domnului, iar armata filistenilor a fost împrăştiată şi amestecată. Plinătatea lui Dumnezeu întotdeauna doreşte să umple un vas gol. Binecuvântat, preţios adevăr! Fie să intrăm tot mai mult în profunzimea, plinătatea şi întinderea lui!
Încheind această scurtă scriere, aş face observaţia că 1. Samuel 4 şi 7 ne amintesc de adunările din Laodicea şi din Filadelfia, din Apocalipsa 3 . Prima ne prezintă o stare pe care ar trebui să o evităm cu tot dinadinsul, ce-a dea doua, o stare pe care să o cultivăm cu stăruinţă şi cu seriozitate.
În Laodiceea, vedem o mulţumire de sine jalnică şi Hristos rămas afară. În Filadelfia, vedem slăbiciune conştientizată şi umilinţă, dar Hristos este înălţat, iubit, onorat; Cuvântul Său este păzit şi Numele Lui preţuit.
Şi să ne amintim că aceste lucruri rămân până la sfârşit. Este foarte instructiv să vedem că ultimele patru din cele şapte adunări ne arată patru etape ale istoriei creştinismului până la sfârşitul său. În Tiatira, vedem catolicismul; în Sardes, protestantismul. În Filadelfia, cum am spus, avem acea stare a sufletului, acea atitudine a inimii pe care orice credincios adevărat şi fiecare adunare de credincioşi ar trebui să o caute stăruitor şi pe care ar trebui să o manifeste cu credincioşie. Din contră, Laodicea prezintă o stare de suflet şi o atitudine de inimă de care ar trebui să ne ferim cu teamă sfântă. Pe cât de plăcută este Filadelfia pentru inima lui Hristos, pe atât de detestabilă este Laodicea. Pe prima, Dumnezeu o va face un stâlp în templul Dumnezeului Său; pe cea de-a doua, o va vărsa din gura Lui, şi Satan o va lua şi o va transforma într-o colivie pentru pasărea necurată şi dezgustătoare – Babilon! O avertizare teribilă pentru toţi aceia pe care îi are în vedere! Şi să nu uităm niciodată că a pretinde că eşti Filadelfia este de fapt spiritul Laodiceei. Oriunde există pretenţii, presupuneri, încredere în sine sau mulţumire de sine, acolo este, în duh şi în principiu, Laodiceea – cea de care fie ca bunul Domn să îi păzească pe toţi din poporul Său!
Să fim mulţumiţi să fim nimic şi nimeni în această scenă a înălţării de sine. Fie ca ţinta noastră să fie a umbla în umbră, din punct de vedere omenesc, şi a nu părăsi niciodată strălucirea feţei Tatălui. Într-un cuvânt, să păstrăm mereu gândul că „plinătatea lui Dumnezeu întotdeauna doreşte să umple un vas gol”.
sursa: https://comori.org/