Categorie: Cartile Bibliei
Plângerile lui Ieremia, o emoţionantă expresie a interesului lui Dumnezeu faţă de necazul poporului său din cauza păcatului lor, nu cer prea multe remarci pentru a putea înţelege sensul cărţii. Sunt totuşi necesare câteva reflecţii pentru a arăta adevăratul caracter al cărţii şi relaţia ei cu ceea ce ne este revelat în alte pasaje privind căile lui Dumnezeu. Primul lucru demn de remarcat, la care am făcut deja aluzie, este faptul că necazul poporului nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. Neliniştile lor Îl tulbură şi pe El, Duhul Lui ia cunoştinţă, şi, lucrând în inimile celor de a căror gură se foloseşte, El exprimă sentimentele de durere pe care le-a produs. Aşa a plâns Hristos împietrirea Ierusalimului şi i-a invitat pe locuitorii Ierusalimului să plângă ca şi El. Şi aici, Duhul Lui nu numai că reia şi descoperă lucruri viitoare ci şi dă formă şi expresie durerii celor care iubesc ceea ce iubeşte Dumnezeu. Nimic nu este mai emoţionant decât sentimentul produs în inimă de convingerea că acela care este în necaz este obiectul afecţiunilor lui Dumnezeu, că Dumnezeu iubeşte pe cel pe care este nevoit să-l lovească şi că el a trebuit să lovească tocmai ceea ce iubeşte. Prezentând necazul Ierusalimului, profetul recunoaşte că acesta era cauzat de păcatul poporului. Dar aceasta nu-i micşorează durerea inimii. Dacă, pe de-o parte, el este uşurat, pe de altă parte este umilit şi se simte nevoit să-şi ascundă faţa. Orgoliul vrăjmaşului şi bucuria lui la vederea necazului preaiubitei lui Dumnezeu sunt o ocazie pentru a cere compasiune faţă de cea necăjită şi judecata asupra vrăjmaşilor ei. În finalul capitolului 1, după ce a mărturisit că păcatul lui Iuda făcuse să vină răul asupra lui şi că Yahve era drept, poporul face apel la Yahve ca să se gândească la necazul lui şi să-i judece pe cei prin răutatea cărora era pedepsit.
CAPITOLUL 2
Capitolul al doilea este un apel solemn şi foarte emoţionant. Pustiirea Ierusalimului este văzută ca fiind lucrarea lui Yahve faţă de ceea ce era al Lui şi nu ca fiind lucrarea vrăjmaşului. Yahve nu numai că doborâse împărăţia şi conducătorii ei şi se purtase ca şi cum ar fi fost un vrăjmaş al Ierusalimului şi a tot ce era bun în cetate, ci el lepădase chiar şi altarul Lui şi sanctuarul Lui. El nu mai respecta ceea ce înfiinţase El însuşi. Trebuie totuşi să ne amintim că era timpul vechiului legământ când relaţiile lui Yahve cu poporul său (cu toată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu) depindeau de fidelitatea poporului în ascultarea de Yahve. Dar această consideraţie ne face să apelăm la Dumnezeu Însuşi. Oricum, rămâne un fapt solemn că Yahve a fost nevoit să respingă ceea ce recunoaşte ca fiind al său. Aceasta are loc atunci când Numele Lui este folosit ca mijloc pentru a da mărturie falsă despre ceea ce este El (v. 6, 7). Şi aceasta face să reiasă un principiu foarte important, care este cuprins în slujba lui Ieremia, şi anume acela că nu numai înlocuirea cu împărăţia Babilonului - un imperiu dintre naţiuni - a Ierusalimului şi guvernării lui Dumnezeului în Israel ci şi înlăturarea acestuia din urmă, care, în sine, constituia fundamentul relaţiilor lui Dumnezeu cu omul - unde acestea existau -, ci ca fiind ceva care nu putea rămâne dacă Dumnezeu îl punea la încercare.
CAPITOLUL 3
În capitolul 3 găsim expresia sentimentelor credinţei aflate în necaz, a Duhului lui Hristos în rămăşiţa credincioasă, cu ocazia judecăţii asupra Ierusalimului, locul unde locuise Dumnezeu. Mai înainte, profetul, sau Duhul lui Hristos în profet, a vorbit în numele Ierusalimului deplângând nenorocirea lui şi recunoscându-şi păcatul, chemându-L pe Yahve împotriva vrăjmaşilor lui, istorisind ceea ce făcuse Yahve respingând sanctuarul său, şi, din capitolul 2, exprimând marele lui necaz la vederea răului. Dar, în capitolul 3, el se aşează în mijlocul răului pentru a exprima gândurile Duhului lui Hristos, sigur că nu în modul absolut potrivit cu perfecţiunea lui Hristos Însuşi, dar ca lucrând în inima profetului, astfel încât aceasta are loc în Ieremia în general, exprimând necazul lui personal produs prin Duhul, dar îmbrăcând sentimente care încercau inima profetului pentru a da la iveală ceea ce se petrecea în sufletul celui credincios în Israel, realitatea sentimentelor celor mai înalte în acea zi de nelinişte şi necaz, în care, vai! nici dinspre popor nu erau mai multe speranţe ca dinspre vrăjmaşii care-l atacau. Ba aceste necazuri erau mai curând din cauza că poporul nu asculta vocea lui Yahve decât din cauza vrăjmaşilor, pe care El îi ridicase de fapt spre judecată. Oare ce nu a suferit Hristos? Toate sentimentele pe care le produce Duhul Lui prin slăbiciunea omului le-a simţit deplin El Însuşi, cu diferenţa că El a fost perfect în toate lucrurile în care a fost încercată prin necazuri inima Lui.
În capitolul 3 deci, prin Duhul lui Hristos, profetul exprimă în propria lui persoană toate cele care îl încercau ca având parte de necazul lui Israel şi, în acelaşi timp, ca fiind ţinta vrăjmăşiei, poziţie remarcabilă şi asemănătoare celei a lui Hristos. Ce suferinţă se poate asemăna cu cea a celui care împărtăşeşte suferinţele poporului lui Dumnezeu fără a putea să înlăture răul deoarece poporul refuză să asculte mesajul lui Dumnezeu? Decât a celui care poartă în inima lui acest necaz având sentimentul că dacă poporul ar asculta atunci mânia lui Dumnezeu s-ar abate de la ei? Era însăşi plângerea lui Hristos: “Dacă ai fi cunoscut tu...”. În fond, Ieremia are aceleaşi sentimente, dar el apare ca fiind din popor şi având parte personal de consecinţele răului, văzându-se pe sine sub consecinţele comportamentului poporului pentru că mărturia lui a fost respinsă. Aceasta putem spune despre Domnul la sfârşitul vieţii Sale, pe cruce. Dar vedem că, la profet, acest sentiment, cum a fost întrucâtva şi în cazul lui Iov, îmbracă forma rugăciunii personale în care se plânge de propria lui suferinţă. Ieremia suferea pentru mărturie şi din cauza respingerii mărturiei. Primele 19 versete din capitolul 3 cuprind expresia acestei stări. Acest tot constituie duhul rămăşiţei, cu excepţia sentimentului de care voi vorbi, care este exprimat bine în Psalmi. În toate acestea, dacă mergem până la cruce, intră Hristos *.
* Adaug “dacă mergem până la cruce” pentru că, deşi Hristos a trecut deja prin multe din acele dureri în drumul ce-L ducea către cruce, există o expresie care nu se poate aplica la Hristos atunci când suferea chiar pe cruce. Aplicaţia exactă şi directă se poate face doar la rămăşiţa credincioasă, cum este cazul în Psalmi, şi aici în mod special la Ieremia.
Profetul se exprimă ca acela care purta în inima lui durerea profundă pentru ceea ce Yahve a făcut Ierusalimul să sufere, dar o simţea ca unul care Îl cunoştea pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul său, astfel încât a putut simţi ce înseamnă a fi obiectul mâniei Lui. El a suferit împreună cu Ierusalimul şi pentru Ierusalim. Dar realitatea acestei relaţii cu Yahve, face în acelaşi timp suferinţele lui Ieremia şi mai profunde (v. 22). El începe recunoscând că, în fond, este mai bine să ai a face cu Yahve, deşi din altă parte era mai dureros afectat. El arată că este bine să fii în necaz şi să stai înaintea Celui care loveşte pentru că Yahve nu respinge pentru totdeauna, că Lui nu I se bucură inima să aducă necazuri, dar este nevoit să facă aceasta. De ce să te plângi de pedeapsa pentru păcat? Mai bine să te întorci către Yahve însuşi *. El l-a încurajat pe Israel să se convertească, şi, amintind în lângeri de necazul poporului său, credinţa lui este exersată până la intervenţia lui Yahve. Este bine să fie resimţită o asemenea afecţiune şi este rău atunci când aceasta scade încrederea în Yahve Însuşi.
* Aici întâlnim un principiu profund şi foarte instructiv, pe care îl voi urmări mai în detaliu. Aceste principii se găsesc în text. Yahve, lovind propriul Său altar ca şi toate lucrurile sfinte pe care El Însuşi le rânduise în mijlocul poporului său pentru ca prin ele să-i desemneze ca fiind ai Luişi ca fiind legătura exterioară dintre El, Dumnezeul lor, şi ei, distrugea acele lucruri şi punea capăt acelor relaţii, rupând astfel relaţia oficială în ceea ce priveşte rânduielile lui Dumnezeu. Unit cu acest popor şi trăind în această legătură, inima credincioasă a lui Ieremia a căzut în cel mai mare necaz, dar inima lui zdrobită - pentru că era vorba de rânduielile lui Dumnezeu - l-a adus, odată ajuns în cele mai profunde suferinţe, la Yahve, de la care veniseră rânduielile. Yahve, cunoscut inimii lui, a înlocuit atunci rânduielile care legau poporul de Yahve, şi atunci inima lui s-a revărsat, cu încredere, în sânul Celui care era în toate acele legături şi dincolo de ele. El a simţit aceasta şi a vorbit despre aceasta chiar din necaz, dar sufletul lui a fost smerit când a fost astfel în relaţie personală cu Yahve, în speranţă. Aceasta constituie o ancoră a credinţei, tare şi sigură, atunci când Dumnezeu, Tatăl nostru, este cunoscut într-adevăr (vedeţi v. 22-26). Profetul era smerit şi zdrobit, dar Yahve era prezent înaintea sufletului său şi era cunoscut de el, chiar dacă aceasta a cerut aşteptare (v. 27-30). Yahve era înaintea lui, Cel care nu are plăcere să aducă necaz, şi, cu duhul mai liniştit, el s-a întors spre a-şi cerceta propriile lui căi (v. 39-42). În acelaşi timp, el priveşte tot necazul (v. 42-49). Acum, Yahve este în inima lui, astfel încât “până când” (v. 50) al credinţei este ceva a cărui siguranţă decurge din Însăşi firea lui Dumnezeu. Profetul însuşi, în împrejurările în care era el personal, în situaţie limită, Îl chemase pe Yahve, care s-a apropiat de el şi a luat în mâinile Sale cauza sufletului lui şi aştepta ca Yahve să facă să vină judecata asupra vrăjmaşilor lui nemiloşi şi nedrepţi. Fără-ndoială, cererea judecăţii este caracteristică relaţiilor lui Yahve cu Israel, dar această judecată va cădea asupra tuturor vrăjmaşilor declaraţi ai Domnului.
Profetul a prezintat necazul Ierusalimului, şi, amintindu-şi de modul în care el însuşi a fost ajutat, el a contat destul de mult pe bunătatea pe care a putut-o proba pentru ca să aibă siguranţa că Dumnezeu va arăta aceeaşi bunătate faţă de popor. Dar, când este vorba de cei mândri şi neruşinaţi, care resping adevărul, a căror vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu se descoperă în împotrivirea faţă de Cuvântul Său, el cere ca Dumnezeu să facă să cadă asupra lor judecata *. Cu inima profund tulburată de sentimentul că răul venea de la Yahve, el este totuşi uşurat căpătând o siguranţă şi poate reveni la necazul în sine pentru a măsura dimensiunile lui, pe care tulburarea inimii îl împiedicase să le vadă până când a ajuns să înţeleagă sursa necazului. Acum el este capabil să se oprească asupra detaliilor şi face aceasta cu mai mult calm pentru că inima lui este cu Dumnezeu. Sentimentul de tulburare şi necaz resimţit la gândul judecăţii lui Dumnezeu care vine asupra a ceea ce iubeşte el nu este păcat, deşi, în cazul lui Ieremia, inima lui cade uneori.
* În toate acestea duhul este în perfect acord cu duhul din Psalmi, ceea ce este foarte normal. În ceea ce am spus despre Psalmi am văzut deja ce a trăit Hristos în asemenea împrejurări: el a trecut prin toate încercările în har şi în perfecţiune. Ieremia şi rămpşiţa au trecut prin încercări pentru ca să fie făcuţi desăvârşiţi în ceea ce priveşte sentimentele lor legate de încercările respective. Vedeţi ceea ce urmează în continuare.
Se cuvine să fie tulburat şi încurcat de ruptură, poate nu de ruperea relaţiei, ci de pierderea a ceea ce Dumnezeu a susţinut faţă de obiectul favorii sale, care poartă numele Lui şi dă mărturie pentru El. Hristos a simţit personal acestea, dar pentru El necazul a mers mult mai departe. “Acum sufletul meu este tulburat. Şi ce voi spune? «Tată, salvează-mă din ceasul acesta»?”. Însă Hristos este perfect, şi, dacă simte din plin un mare necaz şi vede că obiectul afecţiunii lui Dumnezeu devine obiectul judecăţii Sale, trăind un sentiment de durere cu care nimic altceva nu se poate compara, văzând perfecţiunea căilor lui Dumnezeu, El a putut spune: “Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tată, glorifică numele Tău!” (Ioan 12:27 ). El însuşi era, în mod necesar, obiectul afecţiunii lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, dacă judecata era executată pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, El era supus unei judecăţi perfecte, adică era abandonat complet de Dumnezeu. Ceea ce este groaznic în această schimbare de relaţie între Hristos şi Dumnezeu este faptul că schimbarea era absolută şi perfectă în cazul Lui, pe măsura perfecţiunii relaţiei dintre ei: El a fost abandonat de Dumnezeu în loc să se bucure de favoarea infinită cu care era familiarizat.
În cazul Ierusalimului este ceva oarecum asemănător: Ieremia, prin Duhul lui Hristos, simţea cât de preţioasă era relaţia cetăţii cu Acela care făcuse să se odihnească Numele Lui asupra ei, intra în această relaţie ca făcând parte din ea şi suferea împreună cu ceea ce era sub judecata lui Dumnezeu. Numai că, deşi era mişcat de Duhul lui Hristos, el trebuia să caute echilibru în gândurile lui, trebuia să-L caute pe Yahve pentru a fi introdus în necazul poporului Lui, şi aceasta prin toate necazurile lui personale şi cu toate mişcările sincere dar omeneşti ale inimii lui copleşite de ceea ce se întâmpla. El se leagă de Ierusalim bazându-se pe poziţia cetăţii înaintea lui Dumnezeu, dar nu face aceasta în exclusivitate şi în mod absolut pentru Dumnezeu, ca Dumnezeu Însuşi, aşa cum a făcut scumpul nostru Mântuitor. Între inima lui şi Dumnezeu mai exista ceva, un obiect pe care şi Dumnezeu îl iubea, dar pe care Ieremia nu-l iubea în Dumnezeu la modul absolut, cu acea afecţiune a lui Dumnezeu. De aceea necazul trebuia să lovească acel obiect, el fiind în Ierusalim şi din Ierusalim - să atingă inima lui chiar în acel loc pentru ca Dumnezeu să-l poată atrage şi face capabil să vadă totul din punctul de vedere al lui Yahve. Dar Hristos Însuşi era în mod absolut pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru mântuirea altora. El trebuia să fie cel judecat înaintea lui Dumnezeu, lucru de care, chiar şi ca om, era infinit de îndepărtat. Întotdeauna perfect, El a învăţat dimensiunea absolută a faptului de a fi pus astfel înaintea lui Dumnezeu şi L-a glorificat perfect pe Dumnezeu. Dar nimeni nu poate pătrunde aceasta, chiar dacă ştim că despre realitatea acestui fapt. La Ieremia era fondul sentimentelor lui Dumnezeu şi el L-a găsit pe Yahve întâi fiind necaz, dar apoi L-a găsit chiar şi în necazul în sine şi s-a abandonat nu necazului, ci puterii lui Dumnezeu în situaţia de necaz. Hristos a putut spune: “De câte ori am vrut să-i strâng pe toţi copiii tăi!” era afecţiunea lui Dumnezeu. Ieremia a recunoscut păcatul, cum şi trebuia să-l recunoască fiind el însuşi în acel loc, chiar dacă aducea mărturie pentru Dumnezeu. Dar acest gând schimbă caracterul sentimentului (Plângeri 2:19-20 ).
Hristos nu căuta nimic ca resursă, ca şi cum ar fi putut găsi ceva în starea poporului ca să-l consoleze şi să-i descopere inima lui, ci suferinţa Lui era îi proprie numai Lui şi mault mai adâncă (pentru că nimeni nu putea să-I fie părtaş la aceasta), dar perfectă, fiind simţită numai de El singur, ca în Ioan 12 când asupra lui trebuie să vină pedeapsa (pentru că această evanghelie lasă laoparte vechea viţă ca fiind respinsă). Isus nu putea să dorească altceva decât venirea ceasului ispitei: El trebuia să se teamă şi să fie tulburat, pentru că pentru aceasta I s-a răspuns. Dar aceasta se întâmplă între Dumnezeu şi El singur; nici un gând neintervenind şi nefiind interpus ca să împiedice prezenţa în mod absolut a lui Dumnezeu. Vai! Dacă ar fi fost posibil să se interpună ceva, totul era pierdut. Nu, a fost supunerea absolută a omului perfect, care a urmărit numai ca numele lui Dumnezeu să fie glorificat, după cum Dumnezeu Însuşi este perfect, ca, cu orice preţ, să lucreze nu ca Dumnezeu, care trebuie în mod necesar să-Şi menţină gloria, ci supunându-se în totul, sacrificându-Se pentru ca Dumnezeu să-Şi glorifice numele. Iată de ce el a fost glorificat în mod suveran ca om - glorioasă taină în care gloria lui Dumnezeu va străluci în vecii vecilor.
CAPITOLUL 4
După ce L-a găsit pe Yahve în necazul lui, Ieremia cântăreşte în linişte semnificaţia necazului. Dar aceasta este o uşurare, pentru că, la urma urmei, Yahve nu se schimbă şi rămâne acelaşi pentru inimă: acesta este subiectul capitolului 4. Profetul revede totul în duhul lui, privind ce era Ierusalimul sub binecuvântare şi ce a ajuns sub mânia Lui. Pentru el nu mai este vorba de împrejurările copleşitoare din prezent, ci şi de ce sunt lucrurile înaintea lui Dumnezeu. Îşi aminteşte de nazirei, de ceea ce fusese Ierusalimul înaintea ochilor vrăjmaşilor lui, fiind cetatea Marelui Împărat, a Unsului lui Yahve, la umbra căruia putea trăi poporul (după cum am văzut deja) chiar dacă cei dintre naţiuni aveau împărăţia. Ierusalimul ajunsese să fie prins în groapă ca prada vânătorului. Dar duhul necăjit al slujitorului lui Dumnezeu, purtând povara poporului său, apreciază, de astă dată, nu numai nenorocirea care-l copleşeşte ci şi poziţia vrăjmaşilor Ierusalimului şi a cetăţii preaiubite. Cel care ar fi cutreierat străzile Ierusalimului pentru a căuta un om drept ar fi văzut că vrăjmaşii au vărsat sângele celor drepţi în mijlocul cetăţii (v. 13 şi cap. 5.1). Cupa mâniei lui Yahve avea să-i fie dată Edomului, care s-a bucurat de ruina cetăţii lui Yahve. Cât despre Sion, fără-ndoială, el a trebuit să bea cupa până la fund, dar dacă a trebuit s-o bea, ea nu o va mai bea din nou. Pedeapsa nelegiuirii lui s-a împlinit şi el nu va mai fi captiv. Totul s-a terminat pentru el; a băut cupa pe care a recunoscut că meritat-o (v. Plângeri 4:11 ; 1:18,20 ). Dar păcatul orgoliosului Edom va fi dat pe faţă şi Dumnezeu va cerceta nelegiuirea lui.
CAPITOLUL 5
Acum profetul îi poate prezenta lui Dumnezeu tot necazul poporului ca obiect al compasiunii şi îndurării, pentru că este încă un pas pe calea exerciţiilor de inimă profunde. El este în pace cu Dumnezeu, este înaintea Lui şi nu mai este o inimă care dezbate în lăuntrul ei propria ei nenorocire. Totul este recunoscut înaintea lui Dumnezeu, care este fidel poporului Său, astfel încât inima poate atrage atenţia lui Dumnezeu asupra necazului poporului său, pentru ca, după marile Lui îndurări, el să-şi amintească de suferinţele lui, pentru că Yahve nu se schimbă (Plângeri 5:19-21 ). Sentimentul de întristare rămâne neschimbat, dar este introdus Dumnezeu, şi, cum totul a fost amintit şi judecat înaintea Lui, cum tot ce s-a întâmplat în inimă s-a limpezit, sufletul rămâne în relaţiile potrivite şi eterne care există între Dumnezeu şi poporul lui preaiubit, se înconjoară cu relaţiile secrete cu Dumnezeul lui şi beneficiază de bunătatea Lui fiind în aceste relaţii. În necazul poporului preaiubit găseşte ocazia de a atrage spre el privirile lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata poziţie a credinţei, la care se ajunge în urma exerciţiilor înaintea lui Dumnezeu la vederea necazului poporului Său, necaz cu atât mai mare cu cât este cauzat de păcat.
Această carte a plângerilor este remarcabilă pentru că în ea vedem expresia gândurilor Duhului lui Dumnezeu, adică a acelor gânduri produse în oamenii care sunt sub influenţa Lui, vasele mărturiei atunci când Dumnezeu a lăsat laoparte ceea ce stabilise în lume ca fiind al său. Nimic nu este asemenea în cercul revelaţiilor şi afecţiunilor lui Dumnezeu. Cum ar fi putut El trata obiectul afecţiunilor Lui, după cum spune El Însuşi, ca Adma şi Ţeboim! Hristos a trecut deplin prin această părăsire, suferind aceasta în perfecţiunea Lui împreună cu Dumnezeu. El a lucrat faţă de Ierusalim şi l-a plâns. Dar aici se găseşte omul care a pierdut speranţa intervenţiei lui Dumnezeu în favoarea poporului său: Dumnezeu nu trebuia să-l cruţe. Cum ar fi putut fi suportat acest gând de omul care era din acel popor, care îl iubea, care înţelegea că Dumnezeu îl iubea şi El şi că poporul era obiectul afecţiunii Lui? Cum să suporte gândul că Dumnezeu respinsese poporul? Fără îndoială, Dumnezeu avea să-i restabilească. Dar, acolo unde-i aşezase Dumnezeu, orice speranţă era pierdută pentru totdeauna. Alături de Domnul, ea nu se pierde niciodată. Pentru aceasta sunt toate aceste exerciţii de inimă, ca inima să înţeleagă deplin gândurile şi afecţiunile lui Dumnezeu Însuşi. În rest, aceasta este întotdeauna valabil.
Acest tablou al încercărilor ne este dat aici prin Duhul. Câtă bunătate! Să putem vedea Duhul lui Dumnezeu intrând în toate aceste detalii, nu numai ale căilor lui Dumnezeu, ci şi a ceea ce se întâmplă într-o inimă în care judecata lui Dumnezeu este simţită prin har până ce totul să fie pus în ordine în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Inspiraţia ne prezintă nu numai gândurile perfecte ale lui Dumnezeu şi pe Hristos, omul perfect după voia lui Dumnezeu, ci şi toate exerciţiile produse în bietele noastre inimi atunci când Duhul perfect este este în acţiune, ca şi aceste gânduri, care, cât ar fi ele de amestecate, se raportează la Dumnezeu sau sunt produse de El, care se interesează de noi. El nu dispreţuieşte suspinele noastre, deşi în ele este amestecată multă imperfecţiune şi ceea ce vine din propria noastră inimă. Aceasta vedem aici, în cartea plângeri, ca şi în alte locuri, şi mai mult în Noul Testament, deşi în alt mod.
sursa: https://comori.org/