"Pierderea Canaanului de către Moise"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Moise avea în mână toiagul său simplu de păstor atunci când Dumnezeu l-a chemat să pască pe Israel (Exod 4 ). A devenit atunci toiagul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu l-a făcut simbolul şi unealta autorităţii lui Moise în Israel. El a trebuit prin urmare să-l ia, ca să poată face cu el minunile lui în Egipt şi în pustie, pentru judecată asupra vrăjmaşilor şi pentru binecuvântarea asupra poporului (Exod 4:17 ).

Mai întâi a înghiţit toiegele Egiptului, ca să arate că nici o putere nu poate sta în faţa puterii lui Dumnezeu, dând Egiptului de ştire că era imposibil să se opună voii lui Dumnezeu (Exod 7:12 ). Dar Egiptul nu a învăţat această lecţie. Iar atunci toiagul a adus plăgile sângelui, broaştelor, ţânţarilor, până când vrăjitorii au recunoscut că nu-şi pot măsura puterea lor cu cea a Domnului (Exod 8:19 ). Apoi a fost folosit în plăgile grindinei (Exod 9:23 ), lăcustelor (Exod 10:13 ), şi a întunericului (Exod 10:22 ), şi în final pentru nimicirea întâilor-născuţi precum şi pentru eliberarea lui Israel, şi pentru aruncarea Egiptului în Marea Roşie (Exod 12 - 14 ).

În acest fel a fost instrumentul judecăţii şi al harului în Egipt. La început nu era decât un toiag neputincios de păstor, dar fiind aşa a fost cel mai potrivit pentru a deveni toiagul lui Dumnezeu, căci El întotdeauna Îşi desăvârşeşte puterea Sa în slăbiciunea noastră, şi alege lucrurile slabe ca să facă de ruşine pe cele tari.

Dar trebuie încă să privim toiagul în pustie, pentru că Moise deschide stânca la Horeb cu el (Exod 17:5,6 ). El hrăneşte tabăra în deşert prin aceeaşi putere şi har al Păstorului cu care El i-a răscumpărat din robie.

Prin întreaga întrebuinţare a acestui toiag, lui Moise (şi lui Aaron, tovarăşul său) trebuia să i se supună în întregime toată adunarea. Minunile pe care ei le făceau (ale căror simbol era acest toiag) i-au împuternicit pe deplin, iar locul îndreptăţit al adunării era acela de supunere totală faţă de ei ca faţă de împăratul şi de preotul, sau ca faţă de titlurile lui Dumnezeu. Dar s-a întâmplat altfel. Adunarea a dispreţuit aceste titluri şi au vrut să înlăture pe acest împărat şi pe acest preot ai lui Dumnezeu (Numeri 16:3 ). Acela a fost un moment solemn în Israel. Răscoala lui Core şi a însoţitorilor lui a fost un rezultat groaznic al dispreţului faţă de Domnul. Dar apoi Domnul Însuşi pledează cauza. El îi judecă pe cei care au păcătuit, şi într-o judecată solemnă El arată prin toiagul înmugurit cine erau trimişii Săi care reprezentau demnităţile Sale, astfel încât murmurele adunării să fie aduse pentru totdeauna la tăcere şi ca astfel ei să fie salvaţi de la moarte (Numeri 17:8 ).

Vedem în toate acestea multe din felul de a fi al Domnului Isus. Isus a fost făcut cunoscut lui Israel mai întâi ca păstorul lor. El a înfăptuit minunile Sale cu har şi putere. Minunile Lui şi vindecările şi învăţăturile erau îndeajuns pentru a-L face vrednic de crezare, aşa că ei au recunoscut pentru o vreme că El asta era (Matei 12:23 ). Dar Israel în cele din urmă s-a ridicat împotriva Lui, L-au dispreţuit pe Împăratul şi Preotul lui Dumnezeu, precum Core şi tovarăşii lui, răstignindu-L pe Domnul gloriei, dar Dumnezeu Şi-a pledat cauza împotriva poporului înviindu-L din morţi. Isus născut în înviere este înmugurirea toiagului, lemnul mort înflorind şi rodind migdale. Isus în înviere are întreaga virtute a acestui toiag, atât în aducerea la tăcere a oricărui potrivnic, cât şi în punerea la adăpost de moarte a sufletului care se încrede în El şi care nu contestă drepturile Lui.

Aceste două virtuţi ale învierii sunt predicate foarte mult de apostoli. Învierea L-a făcut pe Isus un Prinţ şi un Salvator. I-a apărat drepturile şi L-a făcut Dătătorul vieţii. Prin ea Dumnezeu a proclamat pe deplin că toată puterea este a lui Hristos, că El este izvorul vieţii, şi Cel care exercită judecata. Iar apostolii erau predicatorii învierii în aceste virtuţi ale ei, iar îngerii aşa au mărturisit la mormânt despre ea ( 28: 18-20 ; Fapte 2: 36 ; Fapte 17: 31 ; Fapte 3: 13, 16 ; Fapte 5: 31 ; Fapte 1: 22 ; Fapte 4: 10-12 ; 1: 4 ). Iar acum întreaga binecuvântare trebuie să se reverse prin el, prin acest nou toiag, toiagul care înmugureşte, nu Isus ca mai înainte, născut din fecioară, ci Isus născut din morţi; nu toiagul care a fost la început în mâna lui Moise, ci toiagul care a fost luat dinaintea Domnului (Numeri 20:9, 18 :7).

Este adevărat că mulţi poate, în vremuri viitoare, nu vor auzi glasul toiagului înmugurit, după cum acum mulţi nu aud glasul învierii; dar aceasta nu schimbă cu nimic glasul. Fie că vor auzi sau nu, aduce murmurele la tăcere - toiagul înmugurit şi învierea au întemeiat acele drepturi pentru care Moise şi Isus Fiul lui Dumnezeu au fost mai înainte respinşi şi ocărâţi.

Mi se pare o simplă ducere până la capăt a istoriei şi a tainei toiagului. Dar aceasta arată de asemenea caracterul păcatului lui Moise şi Aaron prin care ei au pierdut ţara.

Dumnezeu va fi sfinţit prin cei care se apropie de El (Levitic 10:3 ). Păcatul lui Nadab şi Abihu era opusul la aceasta. Ei au luat foc de-al lor şi nu au folosit focul lui Dumnezeu, ceea ce pregătise El pentru propriul Său altar. Astfel ei nu L-au sfinţit. Şi acesta era păcatul lui Moise şi al lui Aaron aici. Ei nu L-au sfinţit pe Dumnezeu în hotărârile Lui cu toiagul înmugurit. Ei nu l-au folosit potrivit gândului lui Dumnezeu cu privire la el. Ei nu i-au dat locul stabilit, şi nu i-au recunoscut cum se cuvine virtuţile înaintea adunării. Ei au acţionat aşa cum făcuseră mai înainte, lovind în loc să vorbească. Ei nu au cunoscut puterea acestui toiag - folosind puterea în locul predicării virtuţii lui. Nici nu au adus onoare harului toiagului, căci în el harul lui Dumnezeu s-a arătat din abundenţă. În ciuda întregului păcat al lor în întâmplarea cu Core, Dumnezeu a stabilit acest alt martor pentru lauda Sa şi binecuvântarea lor. Dar Moise şi Aaron nu mai acţionează în deplină solidaritate cu harul aşa cum au făcut cu puterea toiagului, căci ei ocărăsc poporul şi de asemenea lovesc stânca, în timp ce lor li se spusese doar să vorbească stâncii, şi să nu facă nimic cu privire la popor în afară de a le aduce apă. Comportamentul lor prin urmare a fost necredinţa în virtuţile acestui toiag tainic. Însemna necredinţă în rânduiala prezentă, şi o reîntoarcere la dispensaţiile precedente. Ei au uitat lecţia din Numeri 17 pentru un moment şi astfel au pierdut ţara.

Aşa a fost păcatul lor, aşa a fost şi judecata. Şi este la fel ca necredinţa de azi în învierea Domnului Isus Hristos. Pentru că Hristos înviat reprezintă astăzi marea rânduială a lui Dumnezeu. Învierea, după cum am mai spus, este adevăratul toiag înmugurit. Reprezintă acea rânduială care conţine virtuţile toiagului lui Aaron. Atunci când învierea nu este onorată în plinătatea ei a harului către păcătoşi şi a gloriei către Dumnezeu, ca fiind aceea care reduce la tăcere orice glas care se ridică împotriva drepturilor sfinte ale lui Isus, şi de asemenea împiedică moartea şi alimentează viaţa sărmanului păcătos care se încrede în El, rânduiala lui Dumnezeu nu este onorată şi urmează pierderea întregii binecuvântări. Căci Dumnezeu trebuie onorat în rânduielile Sale şi sfinţit în aceia care se apropie de El.

Aş mai vrea doar să adaug la aceasta că Saul din Tars a păcătuit împotriva învierii. El era căpetenie printre aceia care l-au ucis pe martorul ei (Fapte 8:1 ). Dar Saul a fost adus la cunoştinţă, ca prin acea cunoştinţă el să moară - şi să trăiască pentru a fi martorul unei glorii încă şi mai mari, chiar a înălţării sau a gloriei cereşti. La fel şi cu Moise aici. El păcătuieşte împotriva toiagului înmugurit şi pierde Canaanul, dar după aceea străluceşte în glorie pe vârful muntelui (Matei 17:3 ).

De J.G. Bellett (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

sursa: https://comori.org/