"Parabola robului care vine de la câmp"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Găsim aici o parabolă scurtă pe care Domnul a rostit-o numai înaintea ucenicilor Săi, chiar înainte de ultima Sa călătorie către Ierusalim. În primul rând, legătura ei cu versetele precedente nu este evidentă, dar ea există totuşi.

Credinţa cât un grăunte de muştar

După cum arată primele versete ale capitolului, pentru a umbla pe calea pe care Domnul tocmai o pusese înaintea lor, aveau nevoie de mai multă credinţă decât aveau atunci - un sentiment pe acre îl cunoaştem desigur toţi. De aceea I-au cerut: "Măreşte-ne credinţa!" (versetul 5). La această rugăciune cu siguranţă potrivită, Domnul a dat răspunsul: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice sicomorului acestuia: "Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!", şi v-ar asculta" (versetul 6).

Aceste cuvinte ale Domnului sunt într-adevăr greşit înţelese în multe feluri.

Astfel, de exemplu, anumiţi comentatori consideră că Domnul vorbeşte aici de o "credinţă carismatică" - de o credinţă prin care se pot face vindecări, se pot împlini lucrări de putere şi se pot muta munţii (1. Corinteni 12:9,10,28 ; 13:2 ). Alţii înţeleg că este vorba de un blam serios faţă de micimea credinţei ucenicilor.

Nu cred totuşi că aceste explicaţii sunt satisfăcătoare. Pentru că pentru primele se poate cu adevărat deduce din acest pasaj că ucenicii se rugau în acel moment ca să aibă mai multă credinţă necesară pentru cele de care vorbise Domnul? Dacă trebuiau să nu dea loc la un scandal, dacă trebuiau să arate har faţă de ceilalţi şi să ierte întotdeauna pe fraţii lor, aveau nevoie, în plus, de o "credinţă carismatică"?

Cât despre celelalte, Domnul nu blama credinţa mică, ci îi întărea pe credincioşi şi credinţa lor, cât de mică putea fi ea, şi astfel o făcea să crească. Trebuiau să înveţe, ca şi noi, să facă să intervină Dumnezeu în orice împrejurare - este ceea ce face credinţa - şi vor fi în măsură să facă lucrări de credinţă care, pentru înţelegerea omenească, par imposibile. Dumnezeu răspunde celei mai slabe credinţe, dacă este adevărată, chiar dacă este mică precum "un grăunte de muştar". În orice caz, Dumnezeu este suveran şi nu este mărginit în harul Său. Şi dacă în harul Său, răspunde unei credinţe încă atât de mică, nu putem deduce din aceasta nici un fel de drept pentru noi. Avem acolo tocmai gândul care se află la baza parabolei care urmează şi care o leagă de versetele precedente.

O slujbă care se înţelege de la sine

"Dar cine dintre voi, având un rob care ară sau paşte oile, îi va spune, când va veni de la câmp: "Vino îndată şi stai la masă"? Nu-i va spune mai degrabă: "Pregăteşte-mi să cinez şi încinge-te, şi slujeşte-mi cât timp mănânc şi beau; şi după aceea vei mânca şi vei bea tu"? Este el îndatorat robului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Consider că nu" (versetele 7-9).

Domnul prezintă parabola sub formă interogativă, ceea ce o face mai expresivă. Îi pune astfel pe ucenici într-o situaţie care îi obligă să răspundă ei înşişi la întrebările puse. Trebuiau să se pună în locul unui om care are un rob. Tot timpul şi munca acestuia aparţin stăpânului său. De aceea când un rob vine de la câmp după ce a arat sau a păscut oile, momentul de a se odihni nu a venit încă pentru el.

Înainte de aceasta trebuie să mai pregătească cina stăpânului său şi să-i slujească la masă. Munca grea la câmp şi slujirea în casă sunt considerate ca ceva special sau fromidabil? Nu, ele fac parte din munca unui rob. Poate că nu primeşte nici măcar mulţumiri pentru aceasta. Este stăpânul "îndatorat robului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Consider că nu", spune Domnul.

Aplicând parabola la apostoli şi la noi înşine, trebuie să fim atenţi la lucrările robului la câmp: aratul şi paşterea. Cu siguranţă Domnul nu le-a ales fără întenţie. "Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu", scria mai târziu apostolul Pavel corintenilor, luând imaginea punerii în funcţiune a unui câmp (1. Corinteni 3:9 ). Apostolul plantase şi Apolo udase (versetul 6), aceste două lucrări fiind precedate de arat, de zdrobirea şi de pregătirea terenului inimilor - o lucrare grea cu adevărat! Este ea astăzi mai puţin dificilă şi mai puţin importantă decât atunci? Să o împlinim dacă Domnul ne-a chemat la ea! Şi să ne amintim în această privinţă că numai brăzdarul plugului Cuvântului lui Dumnezeu poate înfăptui acest rezultat dorit în inimi şi conştiinţe. Toate resursele omeneşti sunt fără efect în această privinţă.

Domnul vorbeşte şi despre a paşte. Aceasta ne aminteşte de serviciul încredinţat apostolului Petru (Ioan 21:15-17 ). A paşte şi a veghea asupra turmei lui Hristos este de o valoare inestimabilă; dar este şi o slujbă dificilă care nu poate fi împlinită decât privind la Domnul şi în puterea Duhului Sfânt.

Astfel, prin aceste două lucrări ale robului, Domnul face aluzie la două slujbe creştine fundamentale: pregătirea inimii pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu şi îngrijirea celor care Îi aparţin.

Robi nevrednici

Slujba unui rob este deci ceva care se înţelege de la sine şi care nu necesită nici măcar o mulţumire. Atunci Domnul Isus aplică parabola ucenicilor: "Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, spuneţi: "Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem" (versetul 10).

Să examinăm mai întâi ce spune Domnul Isus ucenicilor Săi, apoi să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce nu le spune. Cheia acestei parabole constă tocmai în faptul că Domnul vorbeşte despre atitudinea noastră faţă de El, şi nu despre atitudinea Lui faţă de noi.

Chiar dacă ne-a fost mult mărită credinţa şi chiar dacă am fost făcuţi capabili să împlinim lucrarea Domnului, aceasta nu ne autorizează nicidecum să revendicăm ceva pentru noi. Chiar dacă am făcut tot ce ne-a fost poruncit, trebuie să păstrăm convingerea intimă că "suntem nişte robi nevrednici". "Nevrednic" nu înseamnă "de care te poţi lipsi". Pentru că parabola arată că Domnul vrea să-Şi folosească robii şi nu că Se poate descurca fără ei. Trebuie să  ne constrângem ca nişte robi nevrednici pentru că nu am făcut decât ce eram obligaţi să facem şi prin urmare nu putem revendica nimic faţă de Domnul. Nu am obţinut un drept deosebit faţă de Domnul prin slujba noastră; acesta este adevărat chiar şi pentru slujitorul cel mai preţuit şi mai credincios. Gândul deseori hrănit în mod tainic în inimile noastre că Domnul ne este dator cu ceva din cauza slujirii noastre, este lipsit de orice bază. Şi pe lângă aceasta, nu va depăşi dragostea pentru Domnul simpla obligaţie, şi nu va face ea şi ceea ce Domnul nu a poruncit şi mod direct?

Este întra-devăr clar că Domnul nu vorbeşte aici despre un rob leneş - despre cineva neglijent şi nonşalant în lucrarea Domnului; dacă nu face ce i s-a poruncit, atunci nu este un rob nevrednic, ci un rob leneş.

Nu trebuie nici să ne punem întrebarea de a şti dacă a existat vreodată un slujitor al Domnului care a făcut "toate cele poruncite" lui, efectiv şi fără excepţie. Nu a existat. Chiar un slujitor atât de credincios ca apostolul Pavel era convins că nu era îndreptăţit prin faptul că nu avea nimic pe conştiinţă (1. Corinteni 4:4 ). Domnul prezintă oricum un caz care era desăvârşit în acestă privinţă. Şi în ciuda acestui lucru, robul nu primeşte nici o mulţumire deosebită.

Motivele pentru care am fost puşi în poziţia de rob al Domnului şi avem prin urmare datoria de a face tot ce ne porunceşte El, nu ne sunt prezentate în acestă parabolă nu ne sunt prezentate în această parabolă, dar le găsim în altă parte în Noul Testament. De exemplu: "Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!" (1. Corinteni 6:20 ). "El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat" (2. Corinteni 5:15 ).

Nu este deci nicio răsplată

Până aici am examinat partea noastră ce trebuie să spunem noi: "Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, spuneţi: "Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem". Este felul în care trebuie să vorbim noi. Nu se spune că Domnul vorbeşte în acest fel.

Este îmbucurător să constatăm aceasta. Pentru că aceasta lasă loc gândului că Domnul şi Stăpânul nostru este nemărginit de bun şi cu dreptate, nu va face ca omul din această parabolă. Şi de aceea Domnul Isus nu începe parabola spunând: "Un om avea un rob...". Prin întrebarea: "Cine dintre voi, având un rob ...", ne arată mai degrabă cum suntem noi faţă de cei care muncesc pentru noi. Totuşi EL va acţiona altfel, dragi prieteni.

Alte pasaje din Cuvântul lui Dumnzeu o arată foarte clar. Dacă nu am avea decât acesată parabolă, ar trebui să concluzionăm că lucrarea noastră pentru Domnul rămâne nerăsplătită. Găsim astfel o confirmare a ceea ce am spus deja la începutul explicaţiilor noastre asupra parabolelor: în mod general, o parabolă nu conţine decât un singur gând principal, o singură linie de învăţătură. Am văzut care este învăţătura aici: slujba noastră este ceva care se înţelege de la sine şi trebuie să rămânem întotdeauna conştienţi de aceasta. Nu avem nici un drept pe care să-l punem în evidenţă faţă de Domnul.

Dar există cu siguranţă şi partea Domnului. Şi dacă rămânem numai la parabole, vedem clar în ele că Domnul va răsplăti credincioşia în slujba şi lucrarea făcute pentru El. Este ceea ce găsim în parabola "lucrătorilor tocmiţi pentru vie", ca şi în parabolele "talanţilor" şi a "minelor" (Matei 20:16 ; 25:14-30 ; Luca 19:11-27 ). Cu toate acestea, răsplata Sa va fi curat har, noi nu avem nimic de revendicat. Va lucra astfel pentru că rămâne credincios Sieşi şi pentru că bunătatea Lui este nemărginită. De aceea, din partea noastră, dragostea pentru Domnul nostru este singurul mobil adevărat pentru slujba pentru El - nu dorinţa de a fi răsplătit.

Comparând cele trei parabole pe care tocmai le-am menţionat cu cea de care ne ocupăm, ajungem la o constatare suplimentară: va fi un tip de odihnă după toată munca pe care am făcut-o pentru Domnul aici jos pe pământ. Într-o zi, un rob "se va întoarce de la câmp". Chiar atunci când va mai avea ce face acasă - pentru că desigur că nu vom fi inactivi în cer, ci vom sluji etern Domnului (Apocalipsa 22:3 ) - munca la câmp cu toată suferinţa legată de ea va fi încetat pentru totdeauna. Preafericită siguranţă!

Ca şi cum această fericire nu ar ajunge, mai putem face o comparaţie. În parabola noastră, Domnul Isus îl face pe stăpânul robului să spună: „Încinge-te, şi slujeşte-mi cât timp mănânc şi beau”. Dar ce să spunem, când Îl auzim pe Mântuitorul vorbind de acei robi care I-au slujit cu credincioşie şi care au auzit: "Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji" (Luca 12:37 ). Când munca la câmp va lua sfârşit pentru robi şi Stăpânul se va întoarce în casa Sa, atunci Îşi va arăta dragostea şi îngăduinţa incomparabile încingându-Se şi slujind celor care I-au slujit. Ne va face să ne bucurăm de gloria casei Tatălui Său. Ce har care depăşeşte tot ce putem înţelege! Cât de demn de Tine este aceasta, Doamne Isuse!

sursa: https://comori.org/