Categorie: Cartile Bibliei
Luca 16: 1-13
După cele trei parabole din Luca 15 urmează imediat parabola „administratorului nedrept” din capitolul 16. Ceea ce trebuie să învăţăm din această parabolă este confirmat apoi în istoria „omului bogat şi a săracului Lazăr”. În aceasta din urmă, Domnul trage puţin vălul pentru a permite o aruncare de privire asupra lumii nevăzute – lumea duhurilor celor morţi.
Contrar celor trei parabole precedente din Luca 15 , Domnul descrie în Luca 16 un tablou de atmosferă tipic lumească. Aici nu se caută cei pierduţi, fie în domeniul unui păstor, fie în cel al unei case sau al unei familii, ci se arată cu ce trebuie să se asemene în această lume viaţa celor găsiţi – sau, spus mai clar, cum trebuie să trateze ucenicii Domnului posesiunile pământeşti.
Conform Luca 16:14 şi Luca 15:1-2 , este clar că toate parabolele acestor capitole 15 şi 16 au fost rostite în faţa unui auditoriu într-adevăr amestecat. În afara unui anumit număr de ucenici, erau şi cărturari şi farisei pentru a asculta cuvintele Domnului Isus şi de asemenea mulţi vameşi şi păcătoşi.
Destituit din administrarea sa
Şi le zicea şi ucenicilor Săi: „Era un om bogat, care avea un administrator; şi acesta a fost acuzat înaintea lui că-i risipea averea. Şi, chemându-l, i-a spus: „Ce este aceasta e aud despre tine? Dă socoteală de administrarea ta, pentru că nu mai poţi fi administrator” (Luca 16:1-2 ).
Creatorul a încredinţat omului „bunuri”, parabola „fiului risipitor” a arătat deja aceasta. În afară de duh, suflet şi trup, Dumnezeu l-a înzestrat cu capacităţi pe care trebuie să le folosească pentru a-L glorifica pe Creatorul Său. În acest sens este un administrator al lui Dumnezeu; dar el nu a răspuns la această datorie. Fiul risipitor a tocat (sau: a risipit) bunul său, la fel cum a făcut administratorul nedrept cu averea stăpânului său. Unul a făcut-o într-o ţară îndepărtată, celălalt în casa stăpânului său.
Această ultimă indicaţie ne lasă să ne gândim că în afara punctului de vedere general, administratorul nedrept este de asemenea în particular o imagine a lui Israel. Dumnezeu dăduse legea acestui popor într-un domeniu rânduit de El, şi cu ea promisiunile şi slujba divină (Romani 9:4-5 ). Dar acest popor a fost şi el necredincios faţă de bunurile extraordinare care îi fuseseră încredinţate.
În loc să transmită popoarelor pământului cunoştinţa pe care o primiseră despre singurul Dumnezeu adevărat, au călcat legea lui Dumnezeu, au căzut în idolatrie şi în cele din urmă L-au omorât pe propriul lor Mesia, atunci când venise la ei ca „o lumină spre descoperire naţiunilor şi glorie” (Luca 2:32 ) poporului Israel.
Ca urmare a acestui lucru, au fost destituiţi din administrarea lor. Dumnezeu nu i-a mai considerat ca administratori ai Săi. Profetul Osea deja a trebuit să strige poporului: „voi nu-Mi sunteţi popor şi Eu nu voi mai fi pentru voi” (Osea 1:9 ). Dar nu numai pe Israel în particular Dumnezeu nu-l mai consideră ca administratorul Său, ci şi pe om în general. El a pierdut această poziţie prin propria sa necredincioşie. În ciuda a orice, responsabilitatea lui rămâne faţă de Creatorul său, pentru că Dumnezeu l-a lăsat încă în stăpânirea bunurilor pământeşti.
Chiar dacă în parabola noastră, destituirea administratorului nedrept din postul său de administrator este iminentă pentru el, cum va lucra între timp cu bunurile care aparţin stăpânului său, nu lui? Cum va folosi posibilităţile şi capacităţile care îi rămân? Atunci intervine o aplicaţie a parabolei la care nu ne-am fi aşteptat.
Prudenţa economului
„Şi administratorul şi-a zis: „Ce voi face, pentru că stăpânul meu îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, pentru ca, atunci când voi fi scos din administraţie, să mă primească în casele lor.” Şi, chemând la sine pe fiecare dintre datornicii stăpânului său, i-a spus celui dintâi: „Cât îi datorezi stăpânului meu?” Şi el i-a spus: „O sută de baţi de untdelemn.” Şi el i-a spus: „Ia-ţi înscrisul şi scrie repede cincizeci.” Apoi i-a spus altuia: „Şi tu, cât îi datorezi?” Şi el a spus: „O sută de cori de grâu.” Şi el i-a spus: „Ia-ţi înscrisul şi scrie optzeci.” (Luca 16:3-7 ).
În timp ce cuvintele introductive ale parabolei sunt foarte scurte, prudenţa administratorului este zugrăvită pe larg. Avem cugetările lui şi vedem decizia lui rapidă şi cum a transpus-o îndată în fapte. Nici nu a pierdut mult timp ca să scape de consecinţele amare ale destituirii lui din funcţie. Este adevărat că el exclude din prima două posibilităţi. Nu consideră să-şi câştige existenţa săpând, pentru că nu are putere pentru o muncă atât de dură. Îi este ruşine ca de abia să aibă din ce trăi cerşind. În sfârşit, ocupa până atunci o poziţie influentă; trebuia acum să recunoască faptul că a căzut atât de jos? Nu, nici măcar nu-şi pune problema!
Nu avem aici nici un tablou al omului firesc? Pe de o parte este complet fără putere pentru a răspunde cerinţelor lui Dumnezeu – „pe când eram noi încă fără putere” (Romani 5:6 ). Era una dintre constatările cele mai umilitoare că omul, fie că este iudeu sau păgân, nu are nici o putere pentru a face binele şi pentru a părăsi răul. Pe de altă parte, îi este ruşine să admită adevărata lui stare. Mândria lui îi interzice să adopte o atitudine de cerere. Acestea sunt cele două motive principale pentru care oamenii refuză Evanghelia şi urăsc harul lui Dumnezeu. Fiindcă harul scoate în relief că suntem fără putere şi că nu-l putem primi decât rugând, fără a-l merita.
Dar administratorul ajunge atunci la o decizie care nu este tipică pentru toată lumea. De aceea se poate vorbi de o întorsătură neaşteptată. Cei mai mulţi oameni nu se angajează tocmai în reflecţiile asupra cărora administratorul a meditat în chibzuinţa lui. Ei trăiesc mult mai mult în nepăsarea zilei, fără a reflecta la ce se va întâmpla în clipa când bogăţiile (Mamona) le vor lipsi (Luca 16:9 ).
Totuşi administratorul, aşa nedrept cum era, se gândea la ce avea să se petreacă „după”. Ce trebuia să facă, chibzuia el, pentru ca oamenii să-l primească în casele lor când va fi destituit din administraţia lui? Aceasta constituia chibzuinţa sa – nu se ocupa de prezent, ci îşi îndrepta gândurile către viitor. Fără nici o îndoială, ar fi putut să se îmbogăţească prin bunurile stăpânului său atât cât mai avea puterea, dar nu a făcut-o. A căutat mai degrabă să-i transforme pe datornicii stăpânului său (trebuie că avea mulţi) în proprii săi datornici, pentru a-şi asigura propriul viitor. Foloseşte deci bunurile stăpânului său într-un mod care bineînţeles nu poate fi calificat ca drept, ci ca prudent.
Nu se citează decât două exemple de datornici. Se pare că în parabolă nu era vorba de un fermier răspunzător de pământuri, ci de un negustor – un fel de comerciant angro – datorând sume de bani considerabile stăpânului său pentru cantităţi corespunzătoare de ulei şi de grâu furnizate de stăpânul său. Altminteri nu se poate explica de ce unul datora stăpânului său numai ulei, iar celălalt doar grâne (sau: grâu). Pe de altă parte, 100 de baţi de ulei corespund aproximativ 4000 de litri şi 100 cori de grâu cu aproximativ 40 de metri cubi. Administratorul iartă „cu dărnicie” acestor doi datornici o parte considerabilă din datoria lor. Face acelaşi lucru cu „fiecare dintre datornicii stăpânului său”.
Fiii acestei lumi, fiii luminii
„Şi stăpânul l-a lăudat pe administratorul nedrept, pentru că lucrase cu chibzuinţă. Pentru că fiii veacului acestuia * sunt mai chibzuiţi faţă de generaţia lor decât fiii luminii”.
* n. tr.: autorul traduce „fiii acestei lumi”.
Faptul că acel comportament al administratorului a fost nedrept, nu este nicidecum trecut sub tăcere. El este numit în mod expres, după traducerea literală, „administrator al nedreptăţii”, ceea ce nu înseamnă nicidecum altceva decât un „administrator nedrept”; dar această expresie insistă în special asupra nedreptăţii acestui om şi a faptelor lui.
Dar de ce îl laudă stăpânul său şi în ce privinţă îl laudă când află adevărul despre toată afacerea? De fapt nu se poate împiedica să recunoască această chibzuinţă a administratorului său nedrept. Acesta a sacrificat prezentul pentru un viitor mai bun, ceea ce nu este deloc fără însemnătate, şi este pentru aceasta demn de laudă. Se remarcă într-adevăr că administratorul nu este lăudat pentru nedreptatea sa, ci „pentru că lucrase cu chibzuinţă”. A ştiut să-şi facă prieteni cu ceea ce nu-i aparţinea în vederea vremii care va veni „după”.
Nu lucrează oamenii în general în mod diametral opus şi nu sacrifică viitorul pentru prezent? Gândurile sau planurile lor sunt întoarse mai ales către evenimente şi evoluţii prezente, şi dacă totuşi se îngrijorează de viitor, atunci nu este decât în vederea unui viitor în această lume. Chibzuinţa lor nu merge mai departe. Ei trăiesc pentru această lume, şi ce vine după nu îi interesează. De aceea sunt numiţi „fiii acestei lumi”. Omul bogat din ultimul paragraf al capitolului era ca un „fiu al acestei lumi”, în timp ce săracul Lazăr era un adevărat „fiu al luminii”. Dar odată morţi, ce se va întâmpla? Vom vedea la timpul său.
De obicei se deduce de aici că parabola se termină cu lauda stăpânului cu privire la administratorul nedrept. Totuşi doar începând din versetul 9 Domnul Isus aplică parabola ucenicilor Săi. Între cele două părţi, se află această remarcă din 16: 8b: „pentru că fiii veacului acestuia [sau: lumii] sunt mai chibzuiţi faţă de generaţia lor decât fiii luminii”; ea ţine tot de parabolă.
Cu siguranţă această frază nu adaugă nimic povestirii, dar parabola este pusă astfel în ansamblul ei într-o lumină corectă pentru ascultători. Ea vorbeşte de chibzuinţa fiilor acestei lumi faţă de „generaţia” lor. Ei se pricep să obţină avantaje pentru ei înşişi şi nu se împiedică de scrupule de conştiinţă sau de chestiuni morale. În aceasta sunt fără îndoială superiori fiilor luminii.
Personajul principal al parabolei noastre, administratorul, este în mod direct personificarea nedreptăţii, de la început la sfârşit. Nu din întâmplare nedreptatea sa a dat titlul parabolei, parabola „administratorului nedrept”. Şi totuşi Domnul se foloseşte de chibzuinţa acestui om pentru a ne comunica învăţături importante.
Când bogăţiile nedrepte [sau: Mamona] se termină
„Şi Eu vă spun: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreptăţii, pentru că, atunci când se vor termina, să fiţi primiţi în corturile eterne. Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult; şi cine în foarte puţin este nedrept, şi în mult este nedrept. Deci, dacă în bogăţia nedreaptă n-aţi fost credincioşi, pe cea adevărată cine v-o va încredinţa? Şi, dacă în ceea ce este al altuia n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru?” (Luca 16:9-12 )
A nu ne înşela în interpretare – Paralele şi contraste
Nu este parabolă care să fi dat loc la mai multe comentarii contradictorii ca aceasta: ca şi cum am putea cumpăra cerul cu bogăţiile nedrepte! Expunerile fanteziste şi care se contrazic adesea unele pe celelalte provin în cea mai mare parte din faptul că se uită cui Se adresează Domnul cu această parabolă. Versetul 1 spun în mod expres „şi le zicea şi ucenicilor Săi”, ceea ce vrea să spună că aceste cuvinte ale Domnului nu se referă la felul în care devenim ucenici, ci se adresează unor oameni care sunt deja. Nu trebuie deci să interpretăm strâmb explicaţiile Domnului ca şi cum tratează despre felul în care ajungem la viaţa eternă, în care intrăm în cer.
Apoi se face adesea eroarea de a lua un detaliu sau altul al parabolei ca bază a interpretării, în loc de a vedea parabola ca un întreg. Să examinăm încă o dată linia parabolei, şi să trasăm alături de ea o a doua linie paralelă – linia aplicării pentru noi, copiii lui Dumnezeu! Corespondenţa este vădită.
În imagine, această corespondenţă se exprimă sub forma a două săgeţi paralele îndreptate în acelaşi sens.
Omul este administrator – şi noi suntem. Îi sunt încredinţate bunuri – şi nouă. Este vorba de bogăţiile [sau Mamona] nedrepte – acesta este cazul nostru. Îşi face prieteni cu ele – este ceea ce trebuie să facem şi noi. Ele se vor termina – pentru noi de asemenea. Dar apoi apare un contrast: fiii acestei lumi caută case pământeşti – fiii luminii caută corturi eterne, locuinţe cereşti. Aceasta întoarce săgeta în sens opus. De fapt, unii sunt motivaţi de nedreptate, ceilalţi dimpotrivă, de dreptate.
În imagine, aceasta trasează în mod simbolic două săgeţi paralele îndreptate în sens contrar.
Bogăţiile nedrepte – Prietenii care primesc
Să pătrundem acum şi mai adânc în cuvintele Domnului. El vorbeşte de „Mamona nedrept” [bogăţii nedrepte], expresia literală fiind „Mamona al nedreptăţii”. Altfel zis, „Mamona” ca desemnare (depreciativă) a bogăţiilor şi bucuriilor pământeşti este caracterizat de nedreptate. Explicaţia acestui calificativ nu constă numai în faptul că averea pământească poate să ducă uşor la nedreptate; ar fi cu siguranţă un sens prea şubred. Nu sunt banii şi bogăţiile pătate prin faptul că au circulat în mâinile oamenilor decăzuţi şi păcătoşi şi de a fi slujit în mod păcătos unor planuri ale păcatului? – fără a mai vorbi de cei care adesea au fost dobândiţi în chip nedrept.
Ele nu pierd acest caracter de nedreptate când ajung în mâinile copiilor lui Dumnezeu. Totuşi ele pot şi trebuie să ne slujească tocmai pentru a ne face prieteni. Cum aceasta? Folosindu-ne de ce nu ne aparţine pentru binecuvântarea altora, într-un duh de har. Nu ar trebui să ne fie uşor să facem aceasta când ne gândim că suntem administratori a ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat ca bunuri şi capacităţi? Când în loc să ne legăm de ele şi să le păstrăm pentru noi, le folosim pentru binele altora, atunci ne facem „prieteni”, - dar nu în sensul „că o mână spală pe alta”, sau că îi facem pe oamenii din lume docili şi binedispuşi. Nu, pentru noi, „prietenii” sunt în cer. Aceasta ne scapă adesea. Apoi Domnul continua: „ ... pentru ca, atunci când se vor termina, să fiţi primiţi în corturile eterne”. Numai Dumnezeu ne poate primi în cer. Desigur expresia „pentru ca ... să fiţi primiţi” este foarte imprecisă, chiar şi pentru o parabolă; dar nimeni altul decât Dumnezeu Însuşi nu este luat în considerare pentru a primi.
Când bogăţiile se termină
Pentru fiecare dintre noi, vine un moment când bogăţiile [Mamona] se termină. Poate fi în ceasul morţii sau în cel al răpirii. În orice caz, ajungem la ceasul adevărului. Dacă am străbătut calea cu privirile aţintite asupra patriei cereşti; dacă prin credinţă am sacrificat ce este vremelnic pentru ce este etern; dacă nu am considerat bunurile noastre ca fiind proprietatea noastră, ci le-am folosit ca proprietate a lui Dumnezeu, cu dărnicia care este proprie Lui – atunci, da atunci, El ne va primi în corturile eterne.
Să exprimăm aceasta şi altfel: vor fi cei care sunt în drum spre cer şi pe care El îi va primi acolo sus, când va veni momentul. Desigur nu putem cumpăra, nici merita cerul. Aceasta nu este nicăieri învăţătura Scripturii. Dar Sfânta Scriptură învaţă că o folosire corectă a bunurilor noastre se va dovedi bună pentru noi în lumea viitoare. Putem strânge comori pentru cer şi putem strânge o bună temelie pentru viitor (Matei 6:20 ; 1. Timotei 6:19 ). Dacă nu putem desigur să fim îndreptăţiţi prin fapte bune, - dacă ele sunt însoţite de credinţă - ele pot fi o dovadă a harului lui Dumnezeu care lucrează în noi. Şi prin aceasta suntem întăriţi pe calea credinţei.
Ceea ce este foarte puţin – Ceea ce este mult
Există de asemenea îndemnuri serioase pentru noi în cuvintele Domnului. El ştie cât de mult ai Săi se gândesc cu uşurinţă la interesele lor în vremea noastră atât de superficială, în loc să se gândească la corturile eterne. Suntem de asemenea frapaţi că, în aplicarea parabolei pe care Domnul o face pentru noi, nu vorbeşte mai direct despre chibzuinţa administratorului nedrept, ci pune accentul pe nedreptatea purtării sale. În versetele 9-12, cuvântul „nedrept” revine de patru ori, şi de două ori expresia „a nu fi credincios”.
„Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult; şi cine în foarte puţin este nedrept, şi în mult este nedrept” (Luca 16:10 ). În ochii Domnului, Mamona (bogăţiile) este doar ceea ce este foarte puţin şi trebuie să învăţăm să împărtăşim estimarea Sa. Administratorul nedrept era nedrept în ce este foarte puţin şi prin urmare şi tot ce rezultă din aceasta. Dimpotrivă, noi trebuie să fim credincioşi în ce este foarte puţin şi trebuie să administrăm cu credincioşie pentru El ce avem, capacităţile noastre şi sănătatea noastră. Deseori tocmai credincioşia în lucrurile mici ne pune la încercare. Dacă reuşim, ni se va deschide poarta pentru ceea ce este „mult”, despre care vorbeşte Domnul. În această expresie „în mult”, El include toate cele în care, ca şi copii ai lui Dumnezeu, ne putem bucura în Domnul, tot domeniul spiritual al vieţii noastre. Nu ne-am aştepta desigur ca bogăţiile (Mamona) vremelnice şi binecuvântările eterne să fie legate în acest fel.
Adevăratele bogăţii
Urmează o a doua comparaţie. Bogăţiile (Mamona) nedrepte nu sunt numai ce este „foarte puţin”, ci sunt şi false, superficiale, iute trecătoare, înşelătoare; de aceea Domnul le pune acum în contrast cu cele „adevărate”. „Deci, dacă în bogăţia nedreaptă n-aţi fost credincioşi, pe cea adevărată cine v-o va încredinţa?” (Luca 16:11 ). Vine o clipă când bogăţiile (Mamona) se vor termina (Luca 16:9 ): ce nebunie, atunci, să-ţi pui inima în ele! Adevărata noastră bogăţie este spirituală, este în cer. Tot ce este în legătură cu Hristos glorificat, sunt adevăratele bogăţii.
Când nu folosim privilegiul acordat prin har de a ne folosi de bunurile pământeşti pentru binecuvântarea altora, nu mai este nici un motiv ca Domnul să ne încredinţeze adevăratele bucurii. Nu numai că ne luăm bucuria nouă înşine, dar nici măcar nu suntem în măsură să o redăm altora. De aceea Domnul aşteaptă de la noi în primul rând credincioşia în ce este „foarte puţin”, credincioşia în „bogăţiile nedrepte”.
Ceea ce este al vostru
În al treilea rând se adaugă credincioşia în ceea ce este „al altuia”: „Şi, dacă în ceea ce este al altuia n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16:12 ).
Suntem administratori, şi ce avem pe pământ aparţine Altuia. Dacă folosim aceasta după placul Domnului şi Stăpânului nostru – şi pe lângă aceasta se vor prezenta, mii de ocazii – El ne va da ceea ce este al nostru (1. Corinteni 3:21-23 ). Iată ce este al „nostru”, şi El ni-l va da pentru bucuria noastră – aici jos în timpul prezent şi acolo sus în gloria eternă.
Ceea ce este al „vostru” din versetul 12 este fireşte identic cu ceea ce este „adevărat” din versetul 11 şi cu ceea ce este „mult” din versetul 10. Această triplă repetiţie dă o mare greutate lucrului care este spus – adevăratului caracter al bogăţiilor (Mamona); credincioşiei de a le administra cu dreptate; adevăratei posesiuni a credincioşilor. Sunt cele trei chestiuni pe care trebuie să le învăţăm aici.
A sluji la doi stăpâni?
Domnul Îşi încheie învăţăturile cu cuvintele următoare: „Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; pentru că, sau se va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13 ).
Ni se întâmplă prea adesea să ne facem iluzii crezând ca putem împăca şi capra şi varza. Este un mare pericol în zilele noastre, de a gândi că pe de o parte am putea sluji Domnului, şi pe de alta intereselor noastre lumeşti. Domnul spune că nu putem sluji la doi stăpâni, că nu putem sluji lui Dumnezeu şi bogăţiilor (Mamona).
Credem noi cu adevărat că Dumnezeu ne-a dat viaţa eternă pentru a câştiga cât mai mulţi bani posibil? Nu uităm noi uneori că am fost cumpăraţi cu un preţ foarte mare, cu preţul sângelui Său (1. Corinteni 6:20 )? Nu ne mai aparţinem nouă înşine. De aceea Stăpânul nostru poate fi Unul singur.
Dacă nu avem grijă, bogăţiile (Mamona) vor creşte cu uşurinţă pentru a deveni elementul dominant în viaţa noastră, fără să fim pe deplin conştienţi. Înteţelegem bine că trebuie să răspundem obligaţiilor noastre pământeşti ci credincioşie şi grijă, dar este cu totul altceva să ne îndreptăm gândurile căttre înmulţirea averii noastre pământeşti. Să luăm în serios cuvântul Domnului şi Răscumpărătorului nostru! Dacă slujim bogăţiile (Mamona) sub o formă sau alta, nu putem sluji lui Dumnezeu.
„A sluji” înseamnă „a sluji ca rob”. Nu putem fi robii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp robii bogăţiilor (Mamona). Domnul lămureşte aceasta din punctul de vedere al unui sclav, pentru că doi stăpâni ar putea ajunge să se înţeleagă asupra folosirii aceluiaşi sclav. Dar este imposibil ca un sclav sau un servitor să slujească la doi stăpâni. Sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Altfel zis, în inima şi gândurile lui numai pe unul singur dintre cei doi stăpâni îl va considera adevăratul său stăpân, şi lui îi va consacra slujba lui din inimă. Celălalt ne va fi slujit decât în mod exterior; nu va fi decât o slujire aparentă.
În mod efectiv, în cazul nostru, nu poate fi decât un Domn şi Stăpân în inima noastră. Ne imaginăm desigur adesea încercând să acordăm o slujire aparentă unui alt stăpân, Mamona, în timp ce în realitate am sluji lui Dumnezeu. Totuşi pericolul se găseşte exact în sens invers: să slujim lui Mamona din inimă şi să căutăm să ascundem aceasta printr-o slujire aparentă faţă de Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/