Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Profeţia lui Osea se împarte, în mod natural, în două părţi principale, fiecare având secţiunile ei mai mici. Prima parte constă din capitolele 1, 2 şi 3, iar cea de-a doua cuprinde restul cărţii. În aceste mari diviziuni avem totuşi părţi distincte.
Primul capitol îl prezintă pe profet cu misiunea lui „în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţi ai lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel“. El a fost deci contemporan cu Isaia, care a profeţit în timpul aceloraşi împăraţi, dar numai în cazul lui Osea este menţionat împăratul care domnea peste Israel, profetul ocupându-se mai mult cu Israel decât cu Iuda. Cuvântul Domnului priveşte starea Israelului ca un întreg şi se foloseşte în special de starea tristă a lui Efraim pentru îndreptarea morală a lui Iuda. Aceasta este valabil cu privire la întreaga carte, care este remarcabilă prin aceea că se ocupă numai de evrei fără a spune (cum fac ceilalţi profeţi) nimic despre naţiuni, nici spre judecată, nici spre binecuvântare.
S-ar putea spune că Osea se ocupă în exclusivitate cu poporul lui Dumnezeu din vechime, cu o foarte mică excepţie deosebită în primul capitol, dar până şi aceasta este în termeni atât de enigmatici (şi cred că aceasta cu o intenţie divină şi într-un scop special) încât mulţi nu au putut distinge adevărul avut în vedere din cauză că nu au privit la acesta în lumina Noului Testament. Dar nu putem găsi un exemplu mai izbitor ca acesta care să arate cum o parte a Scripturii poate fi folosită nu în mod incorect – adică nu într-un mod imposibil şi fără respect – ci pentru a înţelege mai bine o altă parte a ei. Pentru a profita mai bine de revelaţia deplină a gândului lui Dumnezeu facem bine dacă citim comunicările de mai înainte în lumina mai puternică de care avem noi parte. Este aceeaşi minte care ne este revelată de acelaşi Duh şi Dumnezeu ne poate da har atunci când rămânem în dependenţă de El pentru a ne păzi, în măsura în care starea noastră morală permite aceasta, de îngustimea spre care suntem înclinaţi cu toţii, de tendinţa de a face ca anumite părţi din Scriptură să ne fie favorite până într-atât încât să afecteze însuşirea restului cuvântului. Nu trebuie să ne aşteptăm ca aceia care au asemenea gânduri să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, şi, prin ceea ce iau ca obiect în studiul lor unilateral, ei sunt predispuşi să cadă în erori ciudate, poate chiar fatale. Cele mai valoroase adevăruri ale lui Dumnezeu, dacă sunt folosite într-un mod exclusiv, pot ajunge instrumente prin care vrăjmaşul să ne facă să susţinem o eroare gravă. Astfel, va fi un pericol dacă, de exemplu, gândirea cu privire la înviere se limitează numai la partea cerească a adevărului divin. Sau, dacă luăm profeţia, cum ajunge aceasta să aducă uscăciune sufletului dacă aceasta parte a scripturii ne monopolizează! Să luăm biserica – indiferent sub ce aspect - şi nici acest subiect nu prezintă mai multă siguranţă. Motivul este simplu: secretul puterii, binecuvântării, siguranţei şi comuniunii este nu în înviere, nici în cer, nici în profeţie, nici în biserică, nici în vreo altă parte a adevărului la care ne-am putea gândi, ci în Hristos, singurul care dă întregul adevăr. Prin urmare, vedem că tot ce ştim că este o învăţătură şi un principiu necesar al revelaţiei lui Dumnezeu este valabil şi pentru fiecare detaliu al experienţei practice.
În acest caz, data lui Osea indică interesul pe care îl avea pentru Israel, iar lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o este în legătură cu cele douăsprezece seminţii ale poporului Său atunci când ruina lui Israel se apropia, iar cea a lui Iuda avea să urmeze nu peste mult timp. Aşa, pe scurt, cum este tratat acest subiect, profeţia este remarcabil de completă, iar elementul moral este proeminent în cea de-a doua parte a ei, după cum cel dispensaţional este în prima parte. Paranteza imperiului naţiunilor este aproape complet omisă. Profeţia este plină de necazurile şi vinovăţia lui Israel în ansamblu, şi, mai mult decât oricare dintre ceilalţi doisprezece profeţi mici, Osea izbucneşte cu pasiune în durerea pentru popor. În consecinţă, cartea abundă ca nici o alta în cele mai bruşte tranziţii, care fac ca stilul lui Osea să fie unic şi dificil sub anumite aspecte, şi, am mai putea adăuga, mult mai dificil pentru noi tocmai deoarece are un caracter foarte evreesc. Nefiind evrei, noi nu suntem în relaţie directă cu această profeţie, dar cei care sunt evrei o vor înţelege bine în final. Având acea poziţie şi fiind chemaţi astfel (chiar simţind profund păcătoşenia lor, vor şti în acelaşi timp cum îi doreşte Duhul Sfânt), cred că vor înţelege ceea ce pentru noi este dificil pentru că nu suntem în aceeaşi poziţie.
Primul capitol cuprinde în principal acţiuni simbolice, care reprezintă cursul evenimentelor pe care Dumnezeu şi le-a propus. „Începutul cuvântului Domnului prin Osea. Şi Domnul a zis lui Osea: «Du-te, ia-ţi o soţie curvă[1] şi copii din curvie, pentru că ţara s-a dedat în totul adulterului, departe de Domnul»“. Nimic nu poate fi mai evident decât acest obiect declarat. Profetului i s-a poruncit să facă ceea ce trebuie că era extrem de dureros în sine şi care trebuie să sugereze ceea cel el, ca om al lui Dumnezeu, trebuia să fi simţit extrem de umilitor şi de urâcios. Dar aşa era atitudinea lui Israel faţă de Dumnezeul lor, iar Yahve dorea să-l facă pe profet şi pe aceia care ar lua aminte la profeţie să înţeleagă întrucâtva ce trebuie că simţea El faţă de poporul Său. „Şi el a mers şi a luat pe Gomer, fiica lui Diblaim; şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu. Şi Domnul i-a zis: «Pune-i numele Izreel, pentru că încă puţin şi voi cerceta vărsările de sânge ale Izreelului asupra casei lui Iehu şi voi face să înceteze împărăţia casei lui Israel. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi frânge arcul lui Israel în valea Izreelului»“. Aceasta a fost prima mare lovitură. Israel avea să fie lovit prin casa lui Iehu, răzbunătorul vinei sângelui care fusese adusă de Izabela cea idolatră. Iehu era un om dur, deşert şi plin de ambiţii – un om destul de departe de a avea sentimente pe care le-ar fi inspirat de Duhul lui Dumnezeu, dar care a fost totuşi folosit ca agent exterior pentru a pedepsi răul evident al casei lui Ahab şi al lui Israel.
Neavând rădăcina în Dumnezeu, Iehu nu a avut puterea pentru a se păzi de alte rele. De aceea, deşi pentru Iehu a fost o politică potrivită să pedepsească idolatriile flagrante, răul politic şi religios care caracteriza împărăţia lui Israel părea să-l menţină în continuare împotriva casei lui David. Din vreme ce conştiinţa poporului nu a simţit nimic faţă de păcatul lui Ieroboam, acel fapt a fost judecat de Yahve la timpul potrivit. Dumnezeu a lovit nu numai casa lui Iehu ci şi pe Israel. Împărăţia avea să piară, deşi a mai rămas încă puţin timp după aceea; dar a fost lovită de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce reprezintă valea Izreel. Dumnezeu avea să-i risipească la timpul potrivit. Asirianul a frânt puterea lui Israel în valea Izreel (care s-a numit Esdraelon după aceea), care a fost o scenă a poftelor şi a sângelui de la început până la sfârşit.
Apoi apare o fiică căreia i s-a dat numele Lo-ruhama, nume ce exprimă lipsa de îndurare faţă de popor. Nu avea să i se mai arate nici un pic de îndurare. Astfel, căderea împărăţiei lui Israel, care a urmat curând după pedepsirea casei lui Iehu, nu se încheiase încă. Aveau să mai fie judecăţi aduse de Dumnezeu pentru că El spune: „Nu voi mai avea îndurare pentru casa lui Israel, ca să-i iert“. Izreelul era numai începutul judecăţilor lui Dumnezeu. Israel a fost măturat din ţară spre a nu mai fi restaurat ca popor separat. „Dar,“ spune El cu aceeaşi răsuflare, „de casa lui Iuda Mă voi îndura şi-i voi salva prin Domnul Dumnezeul lor; şi nu-i voi salva prin arc, nici prin sabie, nici prin luptă, prin cai, sau prin călăreţi“. Asirianului i s-a permis să nimicească împărăţia lui Israel, dar a fost oprit de puterea divină atunci când spera să-l ia şi pe Iuda.
Astfel, Iuda a avut parte de o prelungire a păcii. Cel puţin pentru un timp, ei au arătat fidelitate faţă de Yahve. Apoi s-a mai născut încă un copil, un fiu, şi „Domnul a zis: «Pune-i numele Lo-Amie, pentru că voi nu-Mi sunteţi popor şi Eu nu voi fi pentru voi»“. Nu era vorba numai de a-l dezrădăcina complet pe Israel, ci şi Iuda este judecat. Cât timp exista seminţia împărătească mai era un nucleu în jurul căruia să se strângă poporul. Cât timp casa lui David era fidelă într-o oarecare măsură şi Iuda o urma, chiar dacă fără credinţă, Dumnezeu putea (sub aspect moral) încă să mai aducă o restaurare, sau măcar putea să-i facă să ajungă un popor mare. Dar, odată dovedită lipsa de credinţă a cercului cel mai dinăuntru, Dumnezeu reprezintă criza solemnă prin naşterea fiului numit Lo-ami. Cu toate acestea, nu se spune nimic despre cuceritorul babilonean. Profetul trece peste captivitatea lui Iuda şi ajunge dintr-odată la glorioasa răsturnare a sentinţei. Este o reunire a tuturor seminţiilor, nu slaba întoarcere de sub Zorobabel. Aici este Unul mai mare, chiar Mesia. Fără-ndoială, El este ales, dat şi pus peste ei de Dumnezeu, dar era important să se arate că ei I se vor supune de bunăvoie şi în mod activ. Strânşi laolaltă, Israel şi Iuda îşi vor pune un cap şi vor ieşi (sau vor merge) din ţară: nu din Babilon sau din Asiria, nici chiar de pe pământ în general, ci cred că expresia mai curând spune despre unirea lor religioasă la aceleaşi adunări solemne şi sărbători, după cum i-am văzut că sunt un singur popor sub o căpetenie. Aceasta rămâne să se împlinească atunci când El va veni pentru a împărăţi pe pământ, pentru că atunci ziua Izreelului va fi cu adevărat mare. Dumnezeu îl va planta pe poporul Său în ţara Sa pentru ca să nu mai fie risipiţi niciodată. Este o zi nu de umilinţă, ci de glorie manifestată. În aceeaşi frază care cuprinde judecata lui Iuda, El spune: „Totuşi numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se poate măsura, nici număra. Şi va fi aşa: în locul unde li s-a zis: «Nu sunteţi poporul Meu!» li se va zice: «Fii ai Dumnezeului celui viu!»“
Observaţi schimbarea remarcabilă aici, Este scriptura la care se face referire ca fiind aluzia tainică privind chemarea la har a naţiunilor. Acest gând, care este prezentat clar în Romani 9 , îi surprinde pe mulţi cititori. Motivul este acela că noi toţi suntem capabili să privim toate ca o antiteză într-un mod omenesc sau limitat. Dacă vreun om al lui Dumnezeu de pe faţa pământului ar fi fost lăsat să scrie el fraza şi nu ar fi fost sub puterea lui Dumnezeu care este inspiraţia în cel mai real şi mai propriu sens, ar părea aproape de neconceput să fi scris aşa fraza. Cine ar fi spus aceasta, chiar să fi fost cel mai bun dintre oameni, dacă iubea pe Israel ca un bun evreu? Sigur că cel mai puţin Osea, a cărui inimă era înflăcărată pentru popor, atât în oroare din cauza răutăţii lor cât şi în dorul după binecuvântare. Dar tocmai de aceea el nu ar fi spus de la el nu „nu sunteţi poporul meu“, ci „veţi fi făcuţi poporul meu credincios“. Nu, aceasta nu este ceea ce spune Dumnezeu, ci ceva diferit. Înclinaţiile fireşti, care sunt atât de puternice chiar şi la un om bun ar fi scos din discuţie să spună ceea ce a scris Osea. Ne este greu să ne însuşim aceasta chiar când ne stă clar înaintea ochilor, când învăţătura certă a lui Dumnezeu ne prezintă un gând neobişnuit şi un subiect complet nou. Duhul l-a inspirat pe profet şi ne poate învăţa şi pe noi.
După cum am dat anterior indiciul, aceasta este scriptura pe care apostolul Pavel o foloseşte în Romani 9 , după cum bine ştim. Acolo el justifică chemarea suverană a lui Dumnezeu ca unică resursă atunci când totul este pierdut pentru om. Este evident cât de bine se potriveşte aceasta cu profetul nostru. Israel era în ruină, iar ruina lui Iuda avea să vină. Totul era condamnat. Pe ce poate atunci conta omul? Dacă poporul lui Dumnezeu pe pământ a ajuns o ruină sub un aspect sau altul, la ce era să privească? La nimic şi la nimeni altul decât la Dumnezeu. Nu la legea Lui, ci la harul Său suveran. Astfel, exact acesta intervine, deoarece, într-adevăr, suveranitatea lui Dumnezeu trebuie întotdeauna să vină în ajutor, să susţină un suflet şi să-i dea bucurie atunci când el este zdrobit deoarece răul lui este judecat înaintea lui Dumnezeu. Dar deseori este nevoie de mult timp pentru ca omul să ajungă atât de zdrobit. De aceea omul poate avea multe dificultăţi, de care reuşeşte să scape abia pe patul de moarte. Cel puţin acolo omul este complet sincer, dacă este complet sincer undeva. Dumnezeu este întotdeauna sincer, dar omul (acum vorbesc numai despre cei care sunt născuţi din Dumnezeu) se desparte de acele viziuni, sau mai curând umbre capricioase, care l-au încurcat şi l-au dus în rătăcire în timpul activităţilor vieţii. Atunci realizează omul ce este el şi ce este Dumnezeu, şi, ca urmare, dacă el pierde orice încredere în sine, sub toate aspectele posibile, atunci el poate avea o încredere în Dumnezeu Însuşi cum nu a mai avut niciodată până atunci.
Aceasta este exact ce găsim în raţionamentele apostolului Pavel. Este ceva care ofensează profund mândria inimii omului, în special pe cea a evreului. N-au primit ei doar promisiuni minunate de la Dumnezeu? Era o mare dificultate pentru ei şi sună foarte normal şi formidabil, şi atunci cum este cu putinţă ca promisiunile lui Dumnezeu – să nu spun să cadă, ci să pară a cădea. Dar aceasta rezultă numai din faptul că au privit la ei înşişi având promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că Biblia conţine nu doar promisiuni, ci, în mare parte, mai ales în Vechiul Testament, cuprinde istoria divină a responsabilităţii omului. Trebuie să lăsăm loc pentru ambele, astfel încât să nu permitem ca responsabilitatea omului să elimine promisiunile lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, nici să nu neutralizăm responsabilitatea pentru că avem promisiuni.
Tendinţa oricărui om este să ajungă fie ceea ce se numeşte arminian, fie ceea ce se numeşte calvinist şi este greu de păstrat echilibrul adevărului fără a devia într-o parte sau alta. Dar, pentru Domnul nimic nu este prea greu, iar cuvântul lui Dumnezeu păzeşte fără greş de ambele erori. Sunt perfect convins – cu toate cp există partizani care gândesc numai într-un mod specific lor şi gânditori liberi care nu au nici o dificultate să admită că ambele sunt cuprinse – că nici arminianismul, nici calvinismul nu este în Biblie şi că ambele sunt profund greşite şi nu au nici cea mai mică justificare. Realitatea este că înclinaţia spre ambele curente este adânc înrădăcinată în minţile care nu au fost înnoite, până într-atât încât acelaşi om poate di arminian într-o situaţie şi calvinist în alta şi este probabil ca unul care este un arminian vehement într-o zi poate deveni un calvinist vehement a doua zi. Dar ambele curente îşi au originea în om şi în unilateralitatea lui. Adevărul lui Dumnezeu este în cuvântul său ca revelaţie a lui Hristos prin Duhul şi nicăieri altundeva.
Astfel, este de remarcat că în Romani 9 apostolul înlătură complet modul nepotrivit în care evreii folosesc promisiunile lui Dumnezeu. Printr-o înlănţuire de fapte din cele mai convingătoare şi mărturii din Vechiul Testament, care sunt prezentate în acest capitol, el îl obligă pe iudeu să lase îngâmfarea alegerii naţionale, pe care o foloseşte întotdeauna exact cum îi convine lui, pentru că este cu adevărat o îngâmfare. Dacă susţin exclusivitatea pretenţiilor lui Israel ca decurgând din descendenţa carnală din Adam (aşa cum era punctul lor de vedere), atunci trebuiau să-i accepte şi pe alţii ca tovarăşi ai lor deoarece Avraam a avut mai mulţi fii, nu numai pe Isaac, şi apoi Isaac a avut încă un fiu în afară de Iacov. De aceea poziţia descendenţei din carne nu poate fi nicidecum apărată. O simplă descendenţă naturală i-ar fi admis pe ismaeliţi, de pildă, de care evreii nici nu voiau să audă. Dacă problema era că Ismael s-a născut din Agar, o roabă, în schimb Edom a avut şi aceeaşi mamă şi acelaşi tată, fiind al lui Isaac şi Rebeca, frate geamăn al lui Iacov. Prin urmare, acea poziţie era în mod clar nesănătoasă şi imposibil de apărat. De aceea suntem nevoiţi să ne bazăm pe unica resursă pentru răul omului şi pentru starea lui de faliment: suveranitatea lui Dumnezeu şi chemarea Lui în har. Aceasta cu atât mai mult cu cât era un timp, chiar în istoria timpurie a poporului ales, când nimic mai puţin decât Dumnezeu nu putea să-i păzească şi să le dea o rază de speranţă. Viţelul de aur l-au făcut nu ismaeliţii, nici edomiţii, nici naţiunile, ci Israel. I-a tratat atunci Dumnezeu potrivit cu ceea ce fuseseră ei faţă de El? Nu ar fi meritat ei să fie nimiciţi imediat şi complet? Se face referire la aceasta acum datorită principiilor morale în relaţie cu citatul din Osea dat în Romani 9 . Şi sunt de părere că aceste adevăruri merg împreună în raţiunea Duhului Sfânt. Deci, dacă dorim să înţelegem profeţia, trebuie să urmăm şi să primim ceea ce este urmărit în discursul din Noul Testament, ceea ce era în mod real inspirat de Duhul şi aici.
Prin urmare, în această profeţie avem ceea ce era adevărat sub aspect moral de la începutul istoriei lor. Acum acestea se apropiau de sfârşitul trist al lui Israel şi ruina lui Iuda era în vedere. Însuşi faptul că fuseseră ridicaţi profeţi dovedeşte că sfârşitul era aproape deoarece profeţia vine numai în urma depărtării de Dumnezeu. Nu există revelaţii sub formă de profeţie atunci când lucrurile merg lin şi frumos deoarece atunci, sub aspect moral, nu este nevoie de aşa ceva. Ceea ce avem în aceste zile de relativă fidelitate este o prezentare a privilegiului şi a datoriei, dar atunci când privilegiul este dispreţuit şi datorie nu este împlinită, când poporul lui Dumnezeu este în mod evident vinovat şi judecata trebuie să vină, profeţia vine pentru a spune cum va judeca Dumnezeu răul, dar şi despre îndurarea şi binecuvântările şi mai bune pentru rămăşiţa ascultătoare. Aceste este principiul care este valabil şi în grădina Edenului. Dumnezeu nu a spus despre sămânţa femeii înainte de căderea lui Adam; tot aşa când Israel a păcătuit ca Adam, profeţia străluceşte. Dacă Moise avea înaintea ochilor ruina, ceea ce şi era în realitate, profeţia i-a fost dată însuşi dătătorului de lege, după cum vedem în mod clar la sfârşitul cărţii Levitic şi Deuteronom, ca să nu mai vorbim de minunata izbucnire prin gura lui Balaam de la sfârşitul cărţii Numeri. După aceea, Dumnezeu a dat tot felul de binecuvântări noi împăraţilor ridicaţi în har spre a susţine poporul. Dar ruina era doar şi mai clar hotărâtă. Şi profeţia ia o formă mai cuprinzătoare, mai sistematică şi mai completă. Am putea spune că o întreagă oaste de profeţi a apărut în acel timp; cuvinte profetice puternice au avertizat poporul atunci când ceea ce se vedea dădea impresia de forţă şi stabilitate, dar înaintea lui Dumnezeu totul se terminase, fapt pentru care El a sunat alarma cu o insistenţă remarcabilă. S-a sunat din trâmbiţă pentru Domnul prin toată ţara. Astfel, Osea a fost contemporan cu Amos, Mica şi Isaia şi poate şi cu alţi profeţi. A fost unul şi mai înainte dacă comparăm istoria. Şi a fost un motiv special pentru care cel de mai înainte nu a fost pus primul în această succesiune, motiv pe care spre să-l explic în această carte când voi ajunge la el.
Falimentul era atât de mare încât singurul temei putea fi găsit numai în suveranitatea lui Dumnezeu. De aceea am văzut că apostolul Pavel ne indică nu numai resursa harului pentru Israel, ci şi că falimentul lui Israel a fost ocazia perfectă pentru ca Dumnezeu să se îndrepte spre naţiuni. De aceea Pavel citează în Romani 9 acest pasaj: „ca să descopere bogăţiile gloriei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie, pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni“ (v. Romani 9 .23-26). Deoarece, din momentul în care Dumnezeu recurge la suveranitatea Lui, este o deschidere atât pentru cei dintre naţiuni cât şi pentru evrei. Dumnezeu nu este suveran dacă nu poate alege pe cine găseşte El de cuviinţă. Dacă este suveran, atunci este normal ca suveranitatea Lui să se arate în modul cel mai evident, iar chemarea naţiunilor este o ocazie pentru o asemenea manifestare, deoarece dacă acestea erau mai rele, pentru că erau cu siguranţă total decăzute, tocmai prin aceea erau cele mai potrivite obiecte faţă de care să se exercite suveranitatea Lui în har. „După cum spune şi în Osea: Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită». Şi va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. Este evident că versetul 25 este interpretat de apostol în legătură cu restaurarea poporului lui Dumnezeu în temeiul mai bun ca oricare altul, al harului suveran, dar el aplică versetul 26 la naţiuni.
Totul este prezentat în modul cel mai coerent: „pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei“ – despre care este vorba în versetul 25, “ci şi dintre naţiuni“ – la care se referă versetul 26. „Şi va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. Prin urmare, a fi fiu este ceva mai curând caracteristic pentru naţiuni decât pentru evrei. Aceasta este schimbarea (şi nu este una nesemnificativă, după cum voiam să spun, ci una foarte importantă), faptul că nu mai este folosit cuvântul „popor“ ci cuvântul „fii“, arătând că Dumnezeu, cu o decenţă admirabilă, îi sugerează profetului că atunci când va lucra în har, El va lucra într-un mod demn de numele Lui. El va aduce naţiunile nu în poziţia pe care o avusese Israel, ci într-o poziţie mai bună. Chiar dacă erau cei mai răi dintre cei răi, harul îi putea ridica în cea mai apropiată relaţie cu Dumnezeu Însuşi. Naţiunile aveau să fie nu înlocuitorul lui Israel, ci „fii ai Dumnezeului celui viu“ – titlu care nu le-a fost niciodată dat pe deplin altora decât celor dintre naţiuni care sunt chemaţi.
Într-un sens vag şi general, în comparaţie cu naţiunile care sunt departe de Dumnezeu, Israel este numit fiu, întâi—născut, dar aceasta este numai ca naţiune, pe când „fii“ prezintă o relaţie individuală. Despre expresia „În locul … li se va zice fii ai Dumnezeului celui viu“, de la sfârşitul versetului 10, am spus deja că este o aluzie la chemarea naţiunilor, dar este ceva atât de vag încât mulţi fac un balmeş din toate considerând că se referă numai la Israel. S-ar fi putut să fie privit ca referindu-se la Israel dacă ar fi fost „Atunci ei vor fi Ami“, dar nu spune aceasta, ci „fii ai Dumnezeului celui viu“.
Acesta este punctul de vedere al apostolului Pavel, şi ceea ce confirmă că această interpretare este corectă este faptul că şi Petru citează din acest profet, el, cel care scria rămăşiţei credincioase a evreilor, după cum apostolul Pavel, potrivit slujbei sale, le scria celor dintre naţiuni. Citând din Osea, Petru omite cuvintele „se vor numi fii ai Dumnezeului celui viu“. Vedeţi 1. Petru 2 .10: „voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi popor al lui Dumnezeu; voi, care nu primiserăţi îndurare, iar acum aţi primit îndurare“. El deci citează din Osea 2 şi nu din Osea 1 .
Aceasta se potriveşte foarte bine cu ceea ce am remarcat deja, că primul capitol spune nu numai despre restaurarea lui Israel (cu toate că acesta este un fapt perfect adevărat şi care nu poate combătut sub nici o formă), ci, într-un fel misterios, se lasă loc va Dumnezeu să-i aducă şi pe cei dintre naţiuni. Prin această aluzie, care poate fi cu uşurinţă trecută cu vederea, El arată cum ştie totul perfect mai dinainte şi ne transmite că naţiunile vor fi şi ele chemate să aibă o relaţie deosebită ca fii ai Dumnezeului celui viu şi nu numai ca popor al Lui.
De aceea, scriindu-le creştinilor evrei, Petru dă doar citatul din urmă. Chiar dacă, din cauza idolatriei, ei îşi pierduseră poziţia de popor al lui Dumnezeu, apoi prin respingerea pe Mesia şi nu au remediat situaţia, ci au confirmat sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, chiar dacă mica rămăşiţă care se întorsese era la fel de rea ca şi părinţii lor, ba poate chiar mai rea deoarece au comis o crimă şi mai mare prin aceea că l-au respins pe Mesia, totuşi harul a intervenit şi cei care îl primeau pe Mesia cel respins dar glorificat deveneau popor al lui Dumnezeu. Dar el nu merge mai departe deoarece îi priveşte ca fiind persoane care, prin har, au intrat, prin credinţă, în posesia privilegiilor lui Israel înaintea întregului Israel. Ei Îl primiseră pe Mesia şi erau deci rămăşiţa acelui popor. Ei, care nu erau un popor au ajuns să fie un popor; ei, care nu avuseseră îndurare, au căpătat îndurare. Dar Pavel, scriindu-le naţiunilor, foloseşte în modul cel mai potrivit ceea ce Petru omite, deci citează nu Osea 2 .23 ci Osea 1 .20, care sugerează că naţiunile sunt chemate spre a avea parte de o îndurare şi mai mare. În acelaşi timp, El se îngrijeşte să arate că şi evreul are nevoie să fie adus în final pe acelaşi teren al harului suveran pe care suntem şi noi acum.
De observat că profetul pare să indice restaurarea viitoare a lui Israel folosind, imediat după aceea, o altă expresie, fapt care se cuvine remarcat. „Şi,“ spune profetul – adică după ce Dumnezeu ăi va fi adus pe cei dintre naţiuni, după cum am văzut – „fiii lui Iuda şi fiii lui Israel se vor aduna la un loc şi îşi vor pune o singură căpetenie şi se vor sui afară din ţară“. Aici este evidentă restaurarea lor în ţară şi unirea lor – nu numai Iuda ci şi Efraim cel lepădat – spre a constitui tot Israelul. „Pentru că ziua Izreelului va fi mare“. Însuşi numele Izreel, care înainte fusese un cuvânt de reproş şi iniţiator al judecăţii, este schimbat prin harul lui Dumnezeu într-un titlu care exprimă îndurarea nespus de mare, când ei vor fi într-adevăr sămânţa lui Dumnezeu, nu numai spre a fi semănată ci şi pentru a produce o recoltă de binecuvântare care va caracteriza ziua milenară. Aşa este primul capitol.
[1] N. a.) Cel puţin putem spune că expresia îi spune profetului ceea ce urma să fie Gomer. Dar trebuie să admitem că fraza, în mod firesc, dă impresia că ea ar fi fost deja vinovată de o viaţă necurată, ceva atât de obişnuit acolo unde domnea idolatria. Dacă Salmon l-a născut pe Boaz din Rahav curva, nu este greu să ne închipuim că Domnul i-a poruncit să o ia pe Gomer de soţie pentru a fi o imagine simbolică a lui Israel. Poate că merită să remarcăm că, dacă în versetul 3 se sune că ea i-a născut un fiu, în versetele 6 şi 8 nu este aceeaşi expresie, ci una mai vagă. Caracterul mamei se poate să se fi imprimat asupra copiilor, dar absenţa pronumelui în cazul lui Lo-ruhama şi Lo-ami, spre deosebire de Izreeal, pare ceva remarcabil în această situaţie.
sursa: https://comori.org/