Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
„Cel căruia i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1. Corinteni 10:12 ) „Dumnezeu este credincios" (1. Corinteni 10:13 )
Cartea Numerilor este cartea pustiei, În Exodul, Dumnezeu scoate pe poporul Lui din robia Egiptului şi de sub puterea asupritoare a lui Faraon. Sângele mielului pascal l-a pus la adăpost de judecata divină, iar Marea Roşie l-a despărţit pentru totdeauna de Egipt (În ce ne priveşte, aici este vorba de despărţirea de lume). În pustie, Israel va experimenta purtarea de grijă a Dumnezeului său care-l va hrăni, îl va adăpa şi-l va ocroti. Domnul îl va purta pe Israel ca pe aripi de vultur şi-l va aduce la El, în ţara făgăduinţei. Aici (în pustie), îi vor fi date toate instrucţiunile şi indicaţiile referitoare la facerea Cortului, pentru ca Domnul să poată locui în mijlocul poporului. În Leviticul, Domnul îi vorbeşte lui Moise „din cortul întâlnirii", adică din sanctuar si-i dă toate, instrucţiunile referitoare la aceste lucruri, insistând mai ales asupra instituirii diferitelor jertfe care sunt tot atâtea tipuri ale lucrării lui Christos.
Capitolul 16 al Leviticului, de altfel capitolul central al scrierilor lui Moise, arată cum putea Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său, şi anume pe temeiul jertfei lui Christos, reprezentată prin ofrandele aduse în ziua cea mare a Ispăşirii.
În Numeri, Dumnezeu Se adresează lui Moise „în pustie" (Numeri 1:1 ). Poporul este pe punctul de a părăsi Sinaiul şi a relua mersul prin „pustia aceea mare şi grozavă" (Deuteronom 1:19 ) unde va fi pus la încercare. într-adevăr, în cartea aceasta, accentul cade pe responsabilitatea poporului în drum spre ţara făgăduinţei. Unsprezece zile ar fi fost de ajuns pentru atingerea ţintei (Deuteronom 1:2 ). Dumnezeu purtase grijă de toate lucrurile, dar cum avea să se comporte poporul?
Remarcăm, cu uşurinţă, că viaţa creştină poate să fie trăită, atât „în pustie" cât şi „în ţară". Totuşi, Deuteronom 8 ne ajută să realizăm deosebirea dintre aceste două medii. Astfel, versetele 2-6 şi, 14-16 subliniază caracteristicile pustiei. Acest marş îndelungat într-un mediu ostil, arid, are ca scop „să te smerească si să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii". Au suferit israeliţii de foame şi de sete? Nu, pentru că Dumnezeu le-a pus la dispoziţie mana — pentru noi Christos Însuşi, pâinea vie coborâtă din cer — şi apa din stâncă, izvorul nesecat şi răcoritor care ne vorbeşte deopotrivă de Christos, de Duhul Sfânt şi de Cuvântul Scripturii. Pustia este, de asemenea, locul unde se face simţită providenţa divină: „Haina nu ţi s-a învechit pe tine, şi nici nu ţi s-au umflat picioarele", dar şi disciplina părintească (Deuteronom 8:5 , cf. Evrei 12 ). Scopul acestei puneri la încercare nu e numai să arate ornirile inimii şi să conducă astfel la judecata de sine şi la conştiinţa harului divin, ci mai ales ca Domnul să ne facă bine la sfârşit: „să-ţi facă bine apoi" (Deuteronom 8:16 ).
În contrast cu pustia, versetele 7-10 scot în evidenţă caracteristicile acelei „ţări" promise care este: un loc de binecuvântare unde apa abundă sub formă de pâraie, izvoare şi lacuri adânci; unde hrană de tot felul se găseşte din belşug: grâu, orz, vii, smochini, rodii, untdelemn; miere; unde există tot felul de resurse pentru a clădi şi a se apăra de vrăjmaşi: fierul, arama etc.; unde, sătui, împliniţi şi plini de bucurie putem lăuda pe Domnul. Din punct de vedere nou-testamental, aceasta este viaţa noastră de înviere cu Christos aşa cum ne-o prezintă epistolele către Coloseni şi Efeseni: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus...Gândiţi-vă la lucrurile de sus..." (Coloseni 3:1,2 ). Dar „ţara" nu este numai un loc de binecuvântare, ci şi un loc de luptă: nu suntem încă în cer, iar vrăjmaşii spirituali îşi fac mereu simţită prezenţa: „Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti" (Efeseni 6:12 ). De aceea, chiar fiind „în ţară" trebuie să luăm toată armătura lui Dumnezeu. Biruinţa într-o asemenea luptă se câştigă numai prin credinţă. Cartea Iosua dezvoltă un asemenea tip, conţine simbolul unei asemenea lupte. Ceea ce desparte pustia de ţara făgăduinţei este Iordanul. În Iordan rămâneau cele douăsprezece pietre, simbol al omului nostru vechi şi al îngropării noastre împreună cu Christos. Din Iordan erau scoase alte 12 pietre, clădite la Ghilgal, simbol al învierii noastre împreună cu Hristos, spre a putea trăi această „viaţă din belşug" (loan 10:10) de care El doreşte ca ai Săi să se poată bucura din plin.
După cum spune apostolul, „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1. Corinteni 10:11 ).
Istorisirile acestea din Vechiul Testament nu sunt interesante numai din punct de vedere istoric, dar ele au o semnificaţie spirituală aparte pe care, din nefericire, noi nu o luăm totdeauna în seamă. într-adevăr, apostolul trage de aici două concluzii: „Cel căruia i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă." Aceasta oglindeşte răspunderea noastră personală. A doua concluzie este următoarea: „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea, ca s-o puteţi suporta" (1. Corinteni 10:12-13 ).
Deci, pe de o parte, cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă — acesta este avertismentul adresat conştiinţei noastre. Pe de altă parte, Dumnezeu este credincios — aici se ascunde mângâierea pentru sufletele noastre, o asemenea promisiune stă la baza credinţei noastre în timpul pribegiei noastre prin pustia acestei lumi.
În schiţa aceasta asupra cărţii Numeri, nu ne vom ocupa de instrucţiunile date leviţilor, care au fost tratate deja într-o altă broşură, (Notă. A se vedea broşura „Le tabernacle et le service des Levites", partea a doua, în curs de apariţie şi în româneşte sub titlul „Slujbele leviţilor") nici ceea ce se referă în mod deosebit la Moise, lucruri tratate cu altă ocazie.
Poporul lui Dumnezeu
Primele zece capitole ale cărţii Numeri aduc înaintea ochilor noştri poporul lui Dumnezeu, aşa cum îl vede El în mijlocul pustiei: un popor alcătuit din luptători, aşezat de jur împrejurul unui centru vital unde activează nişte slujitori, şi a cărui tabără trebuie să fie păstrată curată deoarece, potrivit cuvintelor Sale, Domnul Însusi locuieşte acolo. Inimile ascultătoare vor fi gata să se despartă de tot ce le-ar împiedica să se apropie de Dumnezeu; jertfele vor fi aduse la altar de către persoanele rânduite să facă lucrul acesta; Pastele vor fi sărbătorite si Dumnezeu va indica să se facă toate pregătirile de plecare.
1) Cine este apt pentru luptă ? Cine este în stare să poarte armele? (Numeri 1:1-3, 17-19, 44-46 )
Cartea Numerilor pomeneşte două recensăminte: numărătoarea efectuată la Sinai şi despre care vorbeşte capitolul 1, şi aceea din capitolul 26, făcută în câmpia Moabului, în apropiere de Iordan şi de Ierihon. Cu prilejul primului recensământ, Dumnezeu trece în revistă poporul, ca să spunem aşa, pentru a lua cunoştinţă de toţi cei apţi pentru luptă. Comparând cifrele rezultate aici cu acelea oferite de a doua numărătoare, luăm cunoştinţă de consecinţele, adesea deosebit de grave, ale păcatelor şi abaterilor făptuite în timpul călătoriilor prin pustie. Unele seminţii sunt decimate, rezultatul fiind diminuarea suprafaţei de pământ ce le va fi acordată, pentru că porunca divină sună astfel: „Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, si celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică; să se dea fiecăruia partea lui, după cei ieşiţi la numărătoare" (Numeri 26:54 ).
La Sinai, bărbaţii sunt număraţi de la vârsta de 20 de ani în sus, şi anume toţi cei „apţi serviciului militar." Fiecare trebuia să-şi declare genealogia, familia, casa părintească, lucru valabil şi în timpul lui Neemia (7:.64-65), când nu vor putea mânca din lucrurile sfinte decât cei ce vor face dovada că s-au născut în Israel, într-o casă preoţească. Astăzi singurii care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt cei ce au fost născuţi din nou: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge... ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13 ). Pentru „serviciul militar" — ceea ce, în cazul nostru, înseamnă mărturia exterioară, lupta pentru adevăr — se cere, printre altele, să avem o anumită bărbăţie si maturitate; să cunoaştem cât de cât gândurile lui Dumnezeu şi să fi crescut în domeniul spiritual, adică să avem „douăzeci de ani"!
Cuvântul Scripturii ne mai prezintă poporul lui Dumnezeu sub aspectul unei turme. Păstorul Îşi cheamă fiecare oaie pe nume: El are grijă de cele slabe şi bolnave şi poartă mieii pe braţe. Toate acestea descoperă harul prevăzător al Mântuitorului nostru. Dar aici, noi ne aflăm în pustie, confruntaţi cu o importantă răspundere personală. Duhul lui Dumnezeu caută cu tot dinadinsul să ne încredinţeze de responsabilitatea noastră, de nevoia de a corespunde dorinţelor Domnului nostru pentru a avea parte de un mers, o mărturie şi o luptă care să contribuie la slăvirea Lui.
Recensământul vizează 12 seminţii; dintre fiii lui lacob, Iosif primeşte două părţi: Efraim şi Manase (cf. Geneza 48:5 ). O seminţie nu este numărată, şi anume aceea a leviţilor care au fost puşi deoparte pentru slujbele din Cortul întâlnirii (versetele 47-54), aşa cum vom vedea mai departe.
2) Strânşi laolaltă (Numeri 2:1-2, 17, 34 )
Noi nu am fost chemaţi să trecem de unul singur pustia acestei lumi, ci Dumnezeu vrea să-i adune pe ai Săi, să-i facă să înţeleagă şi să simtă că ei aparţin unui tot unitar, unui trup. Pentru aceasta, a şezat în sânul lor ceva de natură să-i unească, i-a centralizat prin intermediul chivotului aflat în Cortul întâlnirii: „Copiii lui Israel să-şi întindă corturile împrejurul Cortului întâlnirii" (Numeri 2:2 ), fiecare la locul rânduit de Dumnezeu.
Turma se raliază împrejurul Păstorului. Trupul lui Hristos este unit cu Capul. Nu poate fi vorba de o adunare după voia lui Dumnezeu decât atunci când oamenii se strâng în Numele Domnului Isus care a promis că va fi prezent totdeauna în mijlocul alor Săi (Matei 18:20 ).
Mersul israeliţilor este pus în legătură cu felul lor de a tăbărî, de a se strânge laolaltă: „Pe drum vor tine şirul în care au tăbărât, fiecare la rândul lui" (versetul 17). Mers împreună, răspundere a unora faţă de alţii, mărturie comună pentru Dumnezeu în faţa lumii. Poporul tăbăra în jurul chivotului, şi când şirurile lui Israel se puneau în mişcare pentru a străbate pustia, chivotul mergea în mijlocul lor (versetul 17).
3) Slujba (Numeri 3:1-3, 5-13, 39 ; 4:46-49 )
Preoţia era apanajul familiei lui Aaron (versetele 1-3) Numai fii lui aveau dreptul să aducă jertfele pe care le găsim în Leviticul. De aceea cartea Numerilor îi aminteşte doar în treacăt, consacrarea şi slujbele lor fiind prezentate în a treia carte a lui Moise, Leviticul. (Nu a procedat corect Duhul Sfânt prezentând mai întâi cultul şi comunicarea în Leviticul şi apoi mersul şi slujba în Numeri?)
Leviţii erau puşi deoparte pentru Dumnezeu în locul tuturor întâilor născuţi ai lui Israel asupra cărora Domnul câştigase un drept special în ziua când i-a cruţat, în timp ce toţi întâii-născuţi ai egiptenilor fuseseră loviţi de moarte (Numeri 3:12-13 ). Oare nu am fost şi noi înşine „cumpăraţi cu un preţ" (1. Corinteni 6:20 ), astfel că „nu mai suntem ai noştri"? Domnul Isus „a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2. Corinteni 5:15 ).
Înainte de a se angaja în lucrare, leviţii trebuiau să se „apropie" de Aaron şi să „fie", adică să rămână în slujba lui (versetul 6; cf. Marcu 3:14 ). Consacraţi, adică „daţi pe deplin" lui Aaron şi fiilor săi, leviţii erau destinaţi să rămână în slujba lui (slujba lui Aaron este o imagine a faptului că credincioşii se află în slujba lui Christos), în slujba întregii adunări, în slujba Cortului întâlnirii. Ce bine vedem în toate aceste aspecte trăsăturile specifice ale oricărui adevărat slujitor al Domnului: o comuniune permanentă cu El, o slujire cu devotament a Persoanei Sale, a celor ce-I aparţin Lui, a Adunării Sale; o punere la dispoziţia Domnului a tot ce suntem.
Să notăm în treacăt că leviţii în vârstă de 30-50 de ani, adică apţi pentru serviciul încredinţat lor, au fost în număr de 8.580 (Numeri 4:47 ). Ce belşug de slujitori pentru trebuinţele Cortului în cursul şederii şi a transportului acestuia! Ce de cadre de rezervă! Şi ce criză de slujitori astăzi!
Nimeni nu-şi alegea lucrarea pe care ar fi dorit s-o facă, totul decurgând după porunca Domnului transmisă prin Moise, trebuind „să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui" (Numeri 4:17 ).
Pentru mai multe detalii în legătură cu acest subiect, precum şi privitor la capitolul 8 al cărţii Numeri, recomandăm consultarea broşurii noastre intitualtă „Slujbele leviţilor."
4) Curăţirea taberei (Numeri 5:1-8, 11-13, 16-18,22 )
Israeliţii trebuiau să vegheze cu grijă „ca să nu întineze tabăra". Din ce cauză? În versetul 3 se spune lămurit: „pentru că Domnul locuia în mijlocul ei." Dacă ne-am aduce mereu aminte de lucrul acesta, dacă am trăi totdeauna ca în prezenţa lui Dumnezeu, „sub privirile Sale" conştienţi de sfinţenia Sa, am fi scutiţi de multe neplăceri şi alunecări.
Sunt prezentate câteva cazuri. În primul rând, cele care necesitau scoaterea afară din tabără: lepra, lepădarea de sămânţă, contactul cu un mort după care n-a survenit curăţirea.
Lepra este simbolul păcatului, o boală înveterată. Ea poate să reprezinte chiar pe credinciosul care, satisfăcându-şi voia sa personală, poate ajunge să comită lucruri deosebit de grave încât să fie calificat drept un „rău" (1. Corinteni 5 ). Înclinaţiile nestăpânite, necontrolate, pot deveni lepră sau lepădare de sămânţă.
Aceasta din urmă ne vorbeşte despre cel ce nu-şi poate reţine manifestările carnale, care nu se poate controla şi care exercită, prin aceasta, o influenţă dăunătoare asupra altora. Deci să fim foarte atenţi, pentru că cineva se poate rătăci pe un asemenea drum numai prin faptul că s-a aflat cândva sub o influenţă vătămătoare care l-a târât pe un drum greşit. Biblia ne avertizează: „Nu vă înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (1. Corinteni 15:33 ). Să avem deci mare grijă de toate legăturile noastre cu oamenii, fără a ne împrieteni cu oricine şi, chiar în problemele pământeşti să fim deosebit de vigilenţi, fiind totdeauna gata s-o rupem cu ceea ce nu cadrează cu ţinuta şi conduita normală a unui creştin: „Veniţi-vă în fire cum se cuvine, şi nu păcătuiţi!" (1. Corinteni 15:34 ).
Cel ce devenise necurat prin atingerea de un mort trebuia să se purifice, după cum vom vedea la capitolul 19. Dacă el nu făcea lucrul acesta, risca să fie smuls din mijlocul adunării, pentru că el se făcea vinovat de profanarea locaşului Domnului (Numeri 19:20 ). Moartea este plata păcatului sub dublul ei aspect de violenţă şi de corupţie. Contactul cu un mort implica orice manifestare a cărnii, printre acestea numărându-se comuniunea cu cei ce nu au viaţă din Dumnezeu şi sunt caracterizaţi de această violentă şi de această întinăciune. „Comerţul" este inevitabil (1. Corinteni 5:9-10 ), dar să veghem pentru a nu întreţine legături cu cei ce sunt marcaţi cu „semnul morţii" (2. Corinteni 6:14 ).
Cele trei cazuri pomenite mai sus implicau excluderea din tabără — cel puţin pentru un anumit timp — măsură excepţională şi foarte gravă. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce trebuia făcut cu „toate celelalte slăbiciuni omeneşti"? Trebuia să se treacă peste ele? Versetele 5-10 indică modul de procedură în cazul când cineva ar fi comis o nedreptate faţă de fratele său. Sunt scoase în evidenţă patru lucruri:
— de îndată ce vinovatul ajungea să-şi dea seama de greşeala sa, el trebuia să mărturisească păcatul comis (versetul 7), mărturisire tot aşa de necesară şi pentru un creştin dacă el vrea să obţină certitudinea iertării şi a curăţirii (1. Ioan 1:9 ). Această mărturisire trebuie făcută, mai întâi, înaintea Domnului, orice act de infidelitate constituind o ofensă la adresa Lui, şi apoi mărturisire faţă de aproapele ale cărui drepturi au fost lezate, toate acestea având ca scop restabilirea părtăşiei;
— după mărturisire, venea restituirea. Dacă fusese furat un lucru de la cineva, acesta trebuia să fie restituit. Numeroase nedreptăţi comise la adresa semenilor noştri pot fi reparate, actul respectiv dovedind realitatea pocăinţei şi a mărturisirii;
— vinovatul care restituia obiectul furat nu-şi făcea lui însuşi nici o pagubă, fiind vorba de o restabilire a dreptăţii. De aceea era necesar „să adauge o cincime" şi s-o dea celui pe care-l nedreptăţise. Cugetul şi sentimentele unui credincios vor indica, de fiecare dată, ce trebuie să însemne această „cincime";
— în sfârşit, nicio restaurare nu era posibilă fără darul „de ispăşire". Leviticul pune accentul pe jerfa pentru păcat şi pe jertfa pentru vină; Numeri, cartea responsabilităţii, subliniază, înainte de toate, mărturisirea si restituirea. Dar nici o restaurare nu ar fi avut loc fără a se ajunge la jertfa lui Christos. Dacă Dumnezeu este „drept" ca să ne ierte (1. loan 1:9), nu faţă de noi este El aşa, ci faţă de Hristos, a cărui jertfă perfectă a înlăturat păcatele noastre. De fiecare dată când am păcătuit, trebuie să ne aducem aminte, cu toată răspunderea, ce preţ cumplit a plătit Christos pentru păcatele noastre. Aceasta ne va conduce să stabilim, judecându-ne pe noi înşine, motivele pentru care am comis acel păcat, cauzele şi scopul acţiunii prin care L-am supărat pe Dumnezeul preasfânt.
Mărturisirea faptei comise, stabilirea cauzelor, restituirea lucrului cu pricina, adăugarea unei cincimi, o nouă aducere aminte a preţului plătit de Hristos pentru spălarea păcatelor noastre, toate acestea ne vor conduce la o deplină bucurie în Domnul şi în lumina gloriei Lui.
Sfârşitul capitolului pe care-l studiem (Numeri 5 ) vorbeşte despre ceea ce se petrece în ascuns. Inima a fost atrasă de un lucru interzis. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu a observat ce s-a petrecut acolo. Sfârşitul vieţii lui Solomon a fost umbrit din cauză că el „a iubit" multe femei străine. Iacob califica prietenia cu lumea drept adulter (Iacob 4:4).
Femeia vinovată trebuia „să stea în picioare înaintea Domnului" (Numeri 5:18,30 ). Numai o întoarcere în prezenţa lui Dumnezeu pune în lumină starea inimii şi ne determină să ne judecăm singuri. Ea trebuia să bea apa sfântă în care se punea ţărână de pe podeaua Cortului (versetul 17). Apa aceasta ne vorbeşte de Duhul Sfânt care aminteşte cugetului şi inimii noastre de moartea lui Hristos („M-ai adus în ţărâna morţii", Psalmul 22:15 ). Urmează o experienţă profundă, produsă de aceste ape amare, care conduce la purificare şi restaurare. Însă, vai, avertismentele Cuvântului şi ale Duhului Sfânt, chiar aducerea aminte a suferinţelor lui Hristos rămân uneori fără efect: umblarea după poftele cărnii („pântecele umflat", Filipeni 3 ; 19 ; Romani 16 ; 18 ) şi mersul nesigur („coapsa uscată", Numeri 5:27 ) devin vizibile. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii" (Proverbele 4:23).
5. Nazireatul (Numeri 6:1-8, 13-15 ) Nu era neapărat necesar să aparţii seminţiei lui Levi pentru a te putea consacra Domnului. Orice bărbat şi orice femeie din poporul Israel putea face o juruinţă de nazireat. Nu era o cerinţă impusă de Dumnezeu, ci o decizie luată de inima celui ce voia să se despartă de ceilalţi spre a se apropia de Domnul. In cazul acesta, nu mai era vorba de o mişcare colectivă, ci de o atitudine personală, individuală, de o „juruinţă" care angajează toată fiinţa. Chemarea în slujba Domnului este altceva. Lucrul acesta vine la timpul lui. Aşteptând însă clipa aceea, sufletul doreşte fierbinte să se consacre Domnului, să se afle la dispoziţia Lui (Romani 12:1-2 ).
Cuvântul Domnului numeşte persoane care au ţinut rânduielile nazireatului toată viata lor: Samson, Samuel, Ioan Botezătorul. Totuşi. Numeri 6:13 arată că cineva putea fi nazireu un timp limitat. Oare în viaţa unui credincios nu poate interveni un timp când el să se simtă, într-un mod deosebit, pus deoparte pentru Dumnezeu? Un anume frate a citit, timp de doi ani, numai Sfânta Scriptură. Un altul, fiind silit să-şi înceteze activitatea ca urmare a unei boli care l-a ţinut la pat, nu a vrut să mai ştie nimic, un timp oarecare, de ceea ce nu se raporta direct la părtăşia cu Domnul (citirea Bibliei, rugăciune, cărţi creştine etc.). Progresele spirituale care au rezultat din asemenea acţiuni le-au marcat tot restul vieţii: unul dintre aceştia fiind angajat după aceea în lucrarea Domnului, celălalt întemeind un cămin si dedicându-se propăşirii acestuia.
Modelul suprem al nazireatului este Hristos însuşi care, fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26 ), dorea atât de mult „să facă voia Celui ce L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui" (Ioan 4:34 ).
Nazireul era marcat de trei lucruri:
— el nu trebuia să bea vin şi băuturi tari şi să nu mănânce nimic care provine din viţă (Numeri 6:4 ). Vinul ne vorbeşte de bucuriile lumii, sub orice formă s-ar prezenta acestea. Cel ce doreşte să se pună deoparte pentru Dumnezeu, în special în vederea lucrării Sale, este adus pe punctul de a se lipsi de multe lucruri care ar fi ceva normal pentru un creştin obişnuit. Despărţirea de tot ce se cheamă lucruri rele, întinăciuni, acte de violenţă este necesară oricărui credincios, dar aici nu este vorba de aşa ceva. Nazireul nu lasă deoparte numai vinul şi băuturile tari, ci tot ce venea din viţă „de la sâmburi până la pieliţa strugurelui"; nu numai ceea ce era necurat în bucuriile lumii, dar orice bucurie pur pământească ce l-ar fi putut abate de la ataşamentul si devotamentul lui faţă de Domnul.
— În toate zilele nazireatului său, cel ce făcuse juruinţa aceasta de a se dedica Domnului trebuia să-şi lase părul să-i crească în voie. Lucrul acesta era pentru el o necinstire (cf. 1. Corinteni 11:14 ). Fiecare om putea să-l remarce: dacă juruinţa fusese făcută în ascuns între Israelit si Dumnezeul lui, efectele acesteia se manifestau în exterior, şi nazireul era dispus să accepte dispreţul. Creştinul este chemat să fie „o epistolă a lui Christos cunoscută şi citită de toţi oamenii" (2. Corinteni 3:2-3 ); o mărturie în văzul tuturor, care rezultă dintr-o trăire lăuntrică cu Dumnezeu, însă care îi atrage dispreţul din partea celor aflaţi „pe calea pierzării" (2. Corinteni 2:15 ). Pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să avem în noi gândul care era şi în Hristos, aşa cum zice apostolul Pavel: „La înfăţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a făcut ascultător" (Filipeni 2:5-8 ). El a putut spune: „Dar eu sunt vierme, nu om; sunt defăimarea oamenilor şi cel dispreţuit de popor" (Psalmul 22:6 ). Ce va fi simţit El când a trebuit să strige: „Dispreţul mi-a frânt inima" (Psalmul 69:20 )!
— În sfârşit, nazireul nu trebuia să aibă nici un contact cu o persoană moartă, nici chiar dacă aceasta ar fi fost un membru al familiei sale. Aceasta ne aminteşte de Luca 14:26 şi 9:57-62.
La câte sacrificii, provenite chiar din partea alor săi, nu este chemat adevăratul slujitor al Domnului care se consacră pe deplin lucrării Sale! În plus, cel care doreşte să fie pus deoparte pentru El trebuie să se ferească de orice necurăţie şi de orice păcat, de toate roadele cărnii. Fără o sfinţenie practică, nu putem avea parte de puterea lui Dumnezeu în slujbă şi în umblare. Pasajul din Plângeri 4:7 reaminteşte această curăţie a nazireilor în Israel: „Prinţii (nazireii) ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele."
Dacă descoperim în anturajul nostru credincioşi care poartă semnele „nazireatului", să luăm seama să nu le fim o piedică, să nu le întindem o cursă. Prorocul Amos aminteşte cum Domnul ridicase nazirei dintre tinerii israeliţi. Şi ce au făcut cei din preajma lor? „Voi aţi dat nazireilor să bea vin" (Amos 2:11-12 ). Ce uriaşă răspundere revine acelora care au devenit un prilej de cădere pentru fraţii lor, pe inima cărora Domnul a pus dorinţa aceasta de a se consacra pe deplin pentru El!
Dacă i se întâmplă unui nazireu ca, la un moment dat, „capul lui închinat să se facă necurat", primele zile nu mai erau socotite (versetele 9-12). Oare mai avea el posibilitatea să reia nazireatul? După şapte zile, trebuia să-şi radă capul, arătând prin aceasta că mărturia lui anterioară fusese compromisă. Însă ziua a opta îi oferea o nouă şansă: el aducea preotului două turturele, una ca jertfă pentru păcat, cealaltă ca ardere de tot; ispăşirea era făcută. Israelitul mai aducea un miel de un an ca jerfă pentru vină şi apoi putea să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte.
Dacă o cădere gravă intervine în cariera unui credincios care avea, totuşi, pe inimă să fie pus deoparte pentru Dumnezeu, va rezulta totdeauna o pierdere însemnată; dar epoca harului cunoaşte, de asemenea, o „a opta zi": poate avea loc restabilirea, o reînnoire valoroasă a părtăşiei cu Domnul şi o nouă consacrare în slujbă, cu condiţia ca judecata de sine şi condamnarea faptei de către cel vinovat să fi fost profunde (şapte zile!) şi sufletul să fi devenit din nou foarte conştient de valoarea lucrării lui Hristos.
Odată terminate zilele nazireatului, omul aducea înaintea Domnului toate tipurile de jertfe: simbolic, el intra mult mai profund ca înainte în toate aspectele jertfei aduse de Hristos pe Golgota. În mâinile nazireului era pus darul de către preoţi; apoi „el putea să bea vin" (Numeri 6:20 ), imagine a bucuriei depline care va umple în cer inima aceluia care şi-a manifestat dorinţa de a se consacra Domnului în timpul vieţii pământeşti.
6. Ofrandele sau darurile căpeteniilor (Numeri 7:1-17 )
Primele şase capitole ale cărţii Numeri ne prezintă poporul lui Dumnezeu aşa cum a fost el alcătuit la Sinai; capitolele 7-10 ne vorbesc mai degrabă de relaţiile lui cu Domnul în perspectiva traversării pustiei şi de măsurile luate de El pentru ca aceasta să se desfăşoare cu succes.
În „anul întâi", Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt şi l-a adus la El. I-a fost dată Legea, a fost construit Cortul care avea să fie ridicat în prima zi a anului al doilea de la ieşirea din Egipt (Exod 40:2 ).
Deci primul an este marcat de actul răscumpărării şi de lucrarea individuală a Duhului lui Dumnezeu în inimile israeliţilor.
„Al doilea an" se concentrează pe gruparea poporului, mersul împreună al copiilor lui Israel, responsabilităţile ce le revin.
În prima zi este ridicat Cortul. Din ziua a doua şi până în cea de a treisprezecea, domnitorii îşi aduc ofrandele pentru sfinţirea altarului (capitolul 7); în ziua a patrusprezecea, poporul sărbătoreşte Paştele (capitolul 9); în prima zi a lunii a doua, Moise şi Aaron efectuează recensământul (Numeri 1:1,2 ) şi în a douăsprezecea zi a aceleiaşi luni se dă semnalul de plecare de la Sinai spre Canaan (Numeri 10:11 ). Deci şederea la poalele muntelui Sinai a durat aproape un an (Exod 19:1 ).
După ce cortul a fost „uns" şi „sfinţit" (Numeri 7:1 ), căpeteniile lui Israel şi-au adus ofrandele pentru dedicarea altarului. Remarcaţi ordinea: întâi altarul, apoi darul: trebuia mai întâi crucea de pe Golgota, şi numai după aceea Domnul putea primi orice dar ar fi venit din partea poporului. În viaţa personală, trebuie mai întâi să fi venit la Mântuitorul, să fi primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică şi apoi să poţi aduce lui Dumnezeu o jertfă plăcută (Evrei 13:15-16 ). Omul firesc face tocmai contrariul, crezând că, prin darurile sale, va câştiga bunăvoinţa divină.
Darurile căpeteniilor comportă două aspecte: pe de o parte, şase care şi doisprezece boi meniţi să uşureze slujba leviţilor; pe de altă parte, vase de argint şi de aur pline cu tămâie şi făină şi numeroase alte jertfe destinate sfinţirii altarului. Aşadar, una din ofrande pentru slujitorii lui Dumnezeu, cealaltă pentru Dumnezeu Însuşi (cf. cele două Jertfe din Evrei 13:15-16 ).
Carele ne vorbesc de tot ajutorul practic pe care-l putem aduce slujitorilor Domnului: ospitalitate, transport, facilităţi de tot felul. O altă învăţătură pe care ne-o sugerează carele acestea este că lucrătorii nu trebuie să-şi facă griji cu privire la mijloacele necesare realizării misiunii ce le-a fost încredinţată, pentru că Dumnezeu Însuşi li le va pune la dispoziţie aşa cum va găsi El cu cale. Iosif trimisese lui Iacob carele trebuincioase deplasării lui şi a familiei sale în ţara Egiptului (Geneza 45:21 ), imagine grăitoare a grijii pe care o manifesta Dumnezeu faţă de toţi ai Lui. Când Iacob a văzut „carele pe care i le trimisese Iosif, s-a îmbărbătat şi s-a hotărât să coboare în Egipt pentru a-şi revedea fiul”. Să învăţăm a preţui purtarea de grijă a Domnului, chiar dacă noi nu suntem nişte slujitori investiţi într-o funcţie specială! De asemenea, să manifestăm interesul cuvenit pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru, pentru a-i încuraja pe fraţii noştri în slujba lor.
Ofranda pentru sfinţirea altarului ne vorbeşte de închinare. Oare farfuriile de argint, pline cu floarea făinii, nu sunt ele un tip al celor răscumpăraţi (argintul simbolizează răscumpărarea) care prezintă înaintea lui Dumnezeu însuşirile perfecte ale vieţii lui Hristos? Cupele de aur ne fac să ne gândim la copiii lui Dumnezeu, credincioşii ce au devenit „părtaşi firii dumnezeieşti", care fac să se înalţe spre El mireasma Fiului Lui. Arderea-de-tot era alcătuită dintr-un taur — cea mai mare dintre jertfe, un berbec — ofranda de consacrare, imagine a devotamentului lui Hristos până la moartea de cruce, un miel — un tip des întâlnit în Sfânta Scriptură al suferinţelor lui Christos; un ţap adus ca jertfă pentru păcat, în timp ce pentru jertfa de mulţumire se manifestă un mare belşug: doi tauri, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei: adunaţi în jurul prezenţei lui Dumnezeu şi aflându-se în dulce comuniune cu El, închinătorii îşi găsesc toată bucuria si hrana inimilor lor în lucrarea lui Christos cea dătătoare de pace şi prosperitate.
Oare de ce repetă Cuvântul de 12 ori amănuntele referitoare la darurile căpeteniilor? Nu ar fi fost de ajuns să se menţioneze o singură dată ce au dat aceştia? Nu, pentru că Dumnezeu ţine seama de tot ce se face pentru El, de tot ce, în viaţa alor Săi şi în darurile lor, vorbeşte de Hristos. În cartea Sa de aducere aminte, totul a fost consemnat. Nici un lucru făcut pentru Domnul nostru nu va fi uitat în veşnicie.
Unii credincioşi sunt de părere că aceleaşi gânduri sunt repetate mereu în cadrul serviciului divin, al închinării; dacă aşa ar sta lucrurile, ceea ce le pare unora monoton şi totdeauna la fel s-ar asemăna de minune cu cele relatate în capitolul la care ne-am referit mai înainte!
Totuşi, pentru o inimă atentă şi iubitoare faţă de Domnul există o varietate uimitoare în slujba de închinare realizată sub călăuzirea Duhului Sfânt! El pune pe inima copiilor lui Dumnezeu subiecte de laudă care — contrar unei liturghii — se înnoiesc de la o duminică la alta. Esenţa rămâne mereu aceeaşi, adică lucrarea lui Christos; de-a lungul veşniciei, nu vom găsi un alt subiect de laudă şi nu-l vom epuiza niciodată.
Însă trebuie să remarcăm că, deşi există „o singură ofrandă", un singur dar, acesta ne este prezentat sub aspectul a „diferite jertfe". Tămâia sfântă (Exod 30:34-38 ) era compusă din numeroase ingrediente, toate fiind luate în cantităţi egale, fiecare dintre acestea reprezentând o latură a nespus de complexei Persoane a lui Hristos. Dacă ale noastre „coşuri" (Deuteronom 26:2 ) au fost umplute de Fiinţa Sa în tot cursul săptămânii, închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu duminică dimineaţa va fi de fiecare dată proaspătă şi nouă.
Dacă degetul lui Dumnezeu ar fi trebuit să indice astăzi lista darurilor aduse de mâna noastră, ce ar fi trebuit oare să scrie?
7. Daruri-oameni (Numeri 8:1-14, 23-26 )
Dacă în pasajul precedent ne-am ocupat de daruri — în bunuri materiale, acum vom vorbi despre daruri-oameni. La începutul capitolului 8 din cartea Numeri, cele şapte candele îşi proiectează lumina chiar spre sfeşnic şi, ca să spunem aşa, spre ofrandele care au fost aduse şi spre cele ce urmează. Duhul lui Dumnezeu scoate în evidenţă perfecţiunea lui Hristos (simbolizat prin sfeşnic) si acţiunile acelora ale căror inimi au fost mişcate să aducă ceva Domnului, ba mai mult încă, „s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului" (2. Corinteni 8:5 ).
Levitii au fost număraţi de la vârsta de o lună în sus (Numeri 3:39 ; cf. Galateni 1:15 ). La vârsta de 25 de ani trebuiau să intre în slujbă (Numeri 8:24 ) şi când împlineau 30 de ani să fie folosiţi în lucrare (Numeri 4:47 ). Însă înainte de orice slujbă, leviţii urmau să fie „legănaţi într-o parte şi în alta, ca dar legănat Domnului" (Numeri 8:13 ).
O exersare spirituală profundă trebuia să preceadă orice activitate. La versetul 7, Moise îi stropeşte pe leviţi cu apă ispăşitoare. Regăsim apa aceasta la capitolul 19 unde se vorbeşte despre cenuşa viţelei arse afară din tabără, tip al aducerii aminte a lucrării Domnului Isus pe care Duhul Sfânt o păstrează vie în cugetul şi inima celui chemat să slujească. Apoi leviţii trebuie să lase ei înşişi să treacă briciul peste tot trupul lor, să-şi spele hainele şi să se curăţească (Numeri 8:7 ). Numeroase lucruri trebuie să fie date deoparte: manifestările carnale vor fi abandonate (Coloseni 3:5,8 ), iar Cuvântul să influenţeze profund mărturia exterioară (apa curăţeşte hainele).
Apoi sunt aduse nişte jertfe în prezenţa întregii adunări a lui Israel. Poporul îşi pune mâinile peste leviţi. La rândul lor, aceştia şi le pun pe capul viţeilor, după care jertfele sunt aduse pe altar. Şi abia „după aceea leviţii vin să facă slujba în Cortul întâlnirii" (Numeri 8:22 ). Orice slujbă trebuie să fie precedată de o tot mai profundă apreciere a lucrării lui Hristos.
Tu, Cel ce-ai ispăşit pe cruce ai noştri munţi de fărădelegi,
Învaţă-ne să-Ţi ştim aduce prinosul jertfei noastre-ntregi!
Ofranda-Ţi binecuvântată ne-a smuls din moarte şi blestem
Ca să slujim pe-al slavei Tată cu tot ce-avem şi ce suntem...
8. Paştele în pustie (Numeri 9:1-14 )
(Referitor la acest subiect, se va vedea broşura noastră „Cele şapte sărbători ale Domnului"). Se scursese un an de la acea noapte înspăimântătoare când îngerul judecăţii trecuse prin Egipt şi omorâse pe toţi întâii-născuţi. La adăpostul sângelui mielului pascal, israeliţii părăsiseră în grabă ţara şi experimentaseră îndurarea şi puterea Domnului. Acum, în mijlocul pustiei, ei vor trebui să-şi aducă aminte de această noapte de eliberare care a schimbat sensul vieţii lor. Domnul Însuşi cere poporului (versetul 2) „să sărbătorească Paştele la vremea hotărâtă, în a patrusprezecea zi a lunii acesteia, între cele două seri", după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele. Nimic nu era lăsat la bunul plac al vreunui om. Lucrurile nu puteau fi „simplificate" din cauză că israeliţii se aflau în pustie. Paştele sunt numite în capitolul nostru „darul cuvenit Domnului" (ofrandă) (versetele 7,13). În Egipt fuseseră instituite, iar în pustie deveneau un memorial care angaja poporul să aducă ceva lui Dumnezeu. Sărbătoarea era ţinută în primul rând, pentru El. Încercările pustiei nu au atenuat bucuria produsă de privilegiul comemorării. Moise zisese lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească... Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu oile si boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului" (Exod 10:3,9 ). Iar acum aveau să facă lucrul acesta pentru prima dată. Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Ezra (6:19-22) se va manifesta aceeaşi grijă pentru a respecta întocmai poruncile Domnului; israeliţii se vor curăţi, se vor separa de orice necurăţie provenită din partea naţiunilor, pentru a-L căuta cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. De aceea nu este de mirare că bucuria le-a umplut inimile, deoarece Domnul Însuşi îi înveselise (versetul 22).
Paştele era tipul unei lucrări viitoare, a sacrificiului Mielului lui Dumnezeu. Dar pentru noi, Cina (corespondentul Paştelor vechi-testamentale) este memorialul unei opere îndeplinite. Nu este vorba de împlinirea unei porunci obligatorii, ci mai degrabă de răspunsul inimii credinciosului faţă de ultima dorinţă a preaiubitului său Domn şi Mântuitor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că sărbătoarea Mesei Domnului este lăsată la discreţia fiecăruia, la bunul nostru plac („aşa consider eu... aşa mi se pare potrivit... cred că ar fi bine să..."), ci suntem chemaţi să ne conformăm învăţăturilor Noului Testament cu privire la lucrul acesta.
Pustia, în raport cu responsabilitatea noastră, ridică două probleme: curăţia practică pentru a participa la masa de Paşte (pentru noi Cina Domnului) (versetele 6-12) şi, în al doilea rând, abţinerea nejustificată (versetul 13).
Curăţia practică
În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, nişte oameni erau necuraţi din cauză că se atinseseră de un mort şi astfel nu puteau să ţină Paştele. Ei nu şi-au ascuns necurăţia, zicând: „Ne aflăm în pustie. Vom lua, totuşi, parte." Dar ei nu au rămas nici indiferenţi cu privire la greşeala lor, dorind din toată inima să participe la sărbătoarea de aducere aminte. Ce era de făcut? Ei au mărturisit lui Moise toată starea lor, fără a tăinui ceva (versetul 7). Moise nu face parada unuia care ştie totul. Lui nu-i este ruşine să-şi recunoască ignoranţa şi să consulte pe Domnul. Răspunsul îndurării divine este lămurit: „Dacă cineva dintre voi este necurat... totuşi să ţină Paştele în cinstea Domnului" (versetul 10). Un asemenea om trebuia să facă experienţele pomenite în capitolul 19, purificându-se prin intermediul apei de curăţire făcută din cenuşa viţelei; apoi, exact după o lună, putea să sărbătorească Paştele Domnului. Lucrul acesta nu se petrecea în alte condiţii, ci totul decurgea după rânduiala iniţială: cu pâine fără aluat şi cu ierburi amare.
Învăţătura aceasta este valabilă şi pentru noi, în raport cu Cina Domnului, aşa cum apare ea în 1. Corinteni 11:28 . Dacă am păcătuit, nu se pune problema abţinerii, ci a recunoaşterii păcatului nostru şi a mărturisirii lui şi, bizuindu-ne pe lucrarea harului făcută prin jertfa lui Hristos, să luăm parte din pâine şi din vin („...şi aşa să mănânce").
Dar să avem mare grijă să nu lăsăm să se adune greşeli nemărturisite care întrerup părtăşia cu Domnul, curmă bucuria prezenţei Sale şi împiedică creşterea noastră spirituală. Judecata de sine, această muncă lăuntrică intensă, ne va ajuta să avem mereu vii înaintea ochilor sufletelor noastre suferinţele îndurate de Hristos şi pentru acest păcat pe care tocmai l-am mărturisit. În felul acesta, nu ne vom abţine de la Cină, ci vom lua parte cu un sentiment şi mai profund despre puterea şi valoarea harului lui Dumnezeu.
Apostolul, de altă parte, îi avertizează pe corinteni că s-ar face vinovaţi dacă ar lua parte la Masa Domnului „în chip nevrednic" (1. Corinteni 11:27 ). Ce trebuie să înţelegem prin aceasta? Se pare că este vorba de două lucruri deosebite. Versetul 29 completează versetul 27, spunând: „Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului." A lua Cina fără a realiza cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu...acesta este sângele Meu", a participa acolo ca la un ritual, din obişnuinţă, tratând lucrurile cu superficialitate, ne expune disciplinei Domnului. Însă, în contrast cu acestea, versetul 28 începe printr-un „dar". Cercetându-ne pe noi înşine, suntem chemaţi să ne recunoaştem greşelile şi cauzele care le-au produs, ceea ce ne va produce un sentiment profund cu privire la însemnătatea harului lui Dumnezeu. Şi astfel vom lua parte la Cină, nu pentru că ne-am simţi vrednici prin noi înşine, ci din pricină că El a făcut totul ca să ne curătească si să ne aducă în prezenţa Lui.
Abţinerea, neparticiparea
„Dacă cineva este curat, nu este în călătorie, şi neglijează să ţină Pastele... omul acela îşi va purta păcatul" (Numeri 9:13 ). Orice copil al lui Dumnezeu este chemat să ia parte la Masa Domnului, cu condiţia să nu fie vorba de o piedică majoră în mersul lui şchiopătând sau în depărtarea sa de Dumnezeu. Este important să înţelegem semnificaţia Cinei („Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată", 1. Corinteni 10:15 ), aceasta nu ar putea fi dată unor copii care nu judecă lucrurile. De altă parte, Cuvântul Domnului subliniază gravitatea faptei unui copil al lui Dumnezeu care ar rămâne indiferent la memorialul instituit de El Însusi, Paştele sau Cina Domnului. Oare nu are El dreptul la afecţiunea noastră când ne cere „să facem lucrul acesta în amintirea Lui"? Dacă se respectă ultima dorinţă a unui muribund, cu cât mai îndreptăţit este la aceasta Domnul nostru! Si atunci de ce nu am participa la Masa Sa? Din cauza nepăsării noastre? De teamă că nu suntem suficient de curaţi? (Dar nu eforturile noastre, ci numai jertfa Lui ne poate face curaţi.) De teamă că L-am putea necinsti prin umblarea noastră de toate zilele? (Harul va răspunde la orice greşeală recunoscută şi mărturisită înaintea lui Dumnezeu.)
Participând la Masa Domnului, ne aducem aminte de înfrângerea lui Satan, vestim moartea Răscumpărătorului nostru, punem crucea în legătură cu apropiata Lui venire. Or, Vrăjmaşul nu poate suporta toate acestea, şi atunci ridică tot felul de piedici în calea celor credincioşi pentru a-i împiedica „să-şi aducă aminte" de Mântuitorul sufletelor lor.
Aşadar este un lucru foarte grav ca cineva să se abţină de la masa de aducere aminte a Domnului Isus din raţiuni de indiferentă, sau uşurătate, sau sub pretextul că alţii nu se poartă în mod corespunzător, sau încă de teama de a se expune disciplinei adunării. Totuşi, Dumnezeu cunoaşte foarte bine împrejurările vieţii fiecărui credincios în parte. El cântăreşte, după măsura Sa şi pătruns de o nemărginită îndurare şi milă, tot ceea ce poate împovăra inima şi cugetul. Fiecare stare prin care trecem trebuie să fie o nouă ocazie de a veni înaintea Lui, fiecare moment al vieţii trebuie să dea naştere unei noi experienţe cu Dumnezeu. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării şi, cu atât mai puţin, chestiunea de a participa la Cina Domnului. Trebuie să auzim cum răsună, de-a lungul veacurilor, cuvintele Aceluia care, în noaptea în care a fost vândut, a zis: „Luaţi, mâncaţi... beţi toţi din el..."
Observăm că şi un „străin" (Numeri 9:14 ), dacă ar fi dorit să sărbătorească Paştele Domnului, nu era împiedicat s-o facă. În altă parte, găsim că el trebuia să fi fost tăiat împrejur (Exod 12:48 ), adică să accepte semnul ce indica despărţirea sa de toate pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Sărbătorind Paştele Domnului, străinul recunoştea, de fapt, autoritatea lui Dumnezeu. Rânduiala divină era aceeaşi „pentru străin, ca şi pentru băştinaş". Resursele harului sunt nemărginite, însă niciodată acestea nu se află în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Lui. Totuşi, braţele Sale se deschid cu bunătate, fiind gata să primească pe oricine vrea să vină la El, chiar în mijlocul unui popor atât de închis şi rezervat, atât de puţin dispus să primească pe străinii ce s-ar fi apropiat de el.
Sub domnia lui Ezechia, s-a întâmplat că „o mare parte din popor, mulţi din Efraim, Manase, Isahar şi Zabulon nu se curăţiseră" (2. Cronici 30:18 ), deşi au răspuns invitaţiei de a participa la sărbătorirea Paştelor. Ei au fost loviţi cu o boală pentru că Domnul este sfânt şi rămâne ca atare, dar „Ezechia s-a rugat pentru ei... Domnul a ascultat pe Ezechia şi a vindecat poporul." Mijlocirea lui Hristos răspunde ignoranţei, slăbiciunilor şi greşelilor noastre.
9. Plecarea din Sinai
a) Norul (Numeri 9:15-23 )
Norul era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Îl proteja (versetul 15; Exod 14:20 ), îl călăuzea (versetul 17, Exod 13:21 ) şi umplea sanctuarul (Exod 40:34 ). Gloria Domnului s-a manifestat în chipul acesta în şapte momente diferite. Ce puternică asigurare trebuie să-i fi oferit lui israel faptul de a şti că Dumnezeu mergea cu ei, tăbăra cu ei, lupta alături de ei! A porni sau a se opri fără nor însemna pierderea prezenţei divine. Israeliţii nu erau ghidaţi de un semn roşu sau verde, cum se întâmplă pe străzile oraşelor noastre, ci de o Prezenţă, o Persoană divină cunoscută şi iubită. Nici un motiv să se îngrijoreze de ziua de mâine sau de lungimea şi de dificultăţile ce vor trebui întâmpinate în etapa următoare. Apoi să ştii să aştepţi semnalul de plecare indicat de ridicarea norului. Ce bucurie când, privind în urmă, după o călătorie sau o etapă oarecare, puteau spune: „Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său" (Deuteronom 32:12 ).
În Isaia 52:12 citim: „Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul va merge înaintea voastră." Nici o grabă inutilă pentru cei ce aşteaptă călăuzirea Domnului. Aceasta implica o dependenţă permanentă de Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu era tocmai pe placul cărnii. Privirea trebuia să fie mereu aţintită în sus. Iona, pe deplin lămurit cu privire la drumul pe care voia Dumnezeu să-l conducă, fuge de Faţa Lui, şi nu culege decât mizerie şi suferinţă. În Numeri 14:40 , poporul vrea să se suie fără Domnul şi suferă o cumplită înfrângere. Un alt caz avem în Deuteronom 25:17 , unde israelitii obosiţi, sleiţi de puteri şi care se târau la coadă, devin pradă vrăjmaşului.
Totuşi, Dumnezeu nu Şi-a retras îndurarea de la a ei. În Neemia 9:18-19 ni se aminteşte: „Nici chiar atunci când şi-au făcut un viţei turnat... nu i-ai părăsit în pustie, şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească." Da, „Dumnezeu este credincios!"
Este interesant să vedem diferitele poziţii pe care le lua norul. De regulă, „acoperea" Cortul (Numeri 9:15 ; 16:42 ). O singură dată îl găsim „deasupra capacului ispăşirii" ( 16:2 ), locul unde Aaron odată pe an, iar Moise ori de câte ori ar fi vrut, se întâlneau faţă în faţă cu Domnul.
De 3 ori îl întâlnim „la uşa cortului": legat de întâmplarea cu viţelul de aur (Exod 33:9 ), ca şi cum Domnul S-ar fi aflat pe punctul de a părăsi poporul, însă mijlocirea lui Moise ÎI reţinea în mijlocul lor. În Numeri 12:5 , Domnul vine ca Judecător s-o pedepsească pe Maria la intrarea Cortului. Foarte supărat, Domnul pleacă şi norul se depărtează de cort. Mijlocirea lui Moise asigură vindecarea surorii sale. În Deuteronom 31:15 , se relatează ultima ocazie când Moise intră în Cort: „Tu vei adormi împreună cu părinţii tăi" îi spune glasul atât de cunoscut. În aceeaşi zi, Domnul îi mai spune: „Suie-te... pe muntele Nebo" (Deuteronom 32:49 ). Norul pare să vină la intrarea Cortului ca pentru a-l însoţi pe Moise în această ultimă călătorie. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el compune cântarea care va răsuna ca o mărturie în urechile copiilor lui Israel de-a lungul veacurilor. Apoi se suie pe munte fără nici un însoţitor, şi acolo se apropie de el Prietenul credincios, care a fost cu el din ziua cu rugul aprins pentru a-l face să mai simtă încă o dată, dar pentru cea din urmă oară, harul şi părtăşia Lui.
b) Trâmbiţele (Numeri 10:1-10 )
Trâmbiţele de argint din care sunau preoţii ghidau, în mod direct, diferitele mişcări ale poporului: adunarea (versetele 3-4), ordinul de marş (versetele 5-6), dezlănţuirea atacului contra vrăjmaşilor (versetul 9); sunetul trâmbiţei marca, de asemenea, zilele de bucurie si de adorare a Domnului (versetul 10).
Oare nu sunt toate acestea un tip al Cuvântului lui Dumnezeu prezentat de cei ce-l propovăduiesc fraţilor lor, pentru ca aceştia să ştie cum să se comporte, îndeosebi în mişcările lor comune în pustiul acestei lumi, cum ar fi: strângerea laolaltă, adorarea, mersul sau lupta?
c) Ordinul de marş — Hobab — Chivotul (Numeri 10:11-13, 29-34 )
În anul al doilea, în luna a doua, în a douăsprezecea zi a lunii, norul s-a ridicat de pe Cortul întâlnirii. Pentru prima oară copiii lui Israel pornesc după porunca dată de Domnul prin Moise. Toată tabăra se pune în mişcare şi înaintează sub călăuzirea norului.
La prima vedere, nu este uşor să discernăm adevăratele motive care au determinat pe Moise, în acel moment, să-i propună socrului sau Hobab să-i însoţească. Pe de o parte, el zice: „Vino cu noi şi îţi vom face bine... te vom face să te bucuri de binele pe care ni-l va face Domnul", invitaţie pe care este indicat s-o adresăm tuturor acelora cu care suntem convinşi că vom putea împărtăşi ceea ce ne dă Domnul. Însă de ce mai spune Moise şi cuvintele acestea: „Tu ne vei servi de ochi în pustie"? Era o expresie menită să-l încurajeze pe Hobab să se decidă a se alătura poporului (cf. Judecători 4:11 ) sau dimpotrivă, ea dădea la iveală dorinţa profundă a lui Moise de a se bucura de însoţirea acestui cunoscător al pustiei? în paragraful următor, chivotul merge înaintea poporului pentru a le căuta un loc de odihnă. Oare prin aceasta nu cumva Duhul Sfânt ar vrea să ne spună că Moise a comis o imprudenţă, căutând un conducător văzut, în locul Domnului a cărui cunostinte îl întreceau infinit mai mult pe socrul lui?
„Dumnezeu părăseşte locul pe care Şi-l alesese iniţial în mijlocul seminţiilor lui Israel pentru ca acestea să aibă grijă de prezenţa şi onoarea Numelui Lui, şi Se face, într-un anumit fel, slujitorul lor, căutând un loc unde să se poată odihni, călătorind pe un drum pe care nu mai merseseră niciodată... Frumoasă imagine a Domnului nostru plin de bunătate si tandreţe, care nu Se sfieşte să rămână cu noi când, spre binele nostru, trebuie să străbatem un pustiu, şi care, scoţându-Şi oile afară din staul, merge înaintea lor şi le îmbărbătează prin prezenţa Lui binecuvântată" (J. N. Darby).
Astfel, chivotul, părăsind cu graţie locul său obişnuit din mijlocul poporului, merge înaintea sa cale de trei zile. Cele trei zile ne vorbesc de moartea si învierea Domnului Isus. În Matei 28:7 citim despre Cel înviat: „El merge înaintea voastră... ÎI veţi vedea."
A-L urma pe Isus conştienţi de faptul că El a murit şi a înviat pentru noi, precum şi ştiind că El, Păstorul cel Bun „merge înaintea ochilor" (loan 10:4) înseamnă, de fapt, a găsi odihnă în pustie în aşteptarea altei odihne de care ne vom bucura în gloria divină.
De fiecare dată când începea o nouă etapă, Moise se ruga Domnului (Numeri 10:35-36 ), convins că prezenţa Domnului le era asigurată.
Cârtiri şi capcane
Textul din Deuteronom 8:2 explică de ce a fost necesară pentru Israel pustia: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii". Poporul va fi astfel pus la încercare pentru a ajunge să se cunoască pe sine şi a înţelege bine că nu va putea intra în ţara promisă decât pe temeiul îndurării divine. Într-adevăr, după cum am subliniat mai înainte, dacă scopul principal al existenţei pustiei a fost „să te smerească şi să te încerce" urmărea „să-ţi facă apoi bine" (Deuteronom 8:16 ).
Dumnezeu purtase grijă ca toate să fie puse la punct: poporul era închegat în jurul unui centru religios — chivotul — care mergea înaintea lor în pustie; norul era acolo pentru a-i conduce, trâmbiţele pentru a le da de ştire (cf. Psalmul 32:8 ); în fiecare zi Providenţa divină le trimitea mana; poporul îşi potolea setea bând „dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei". Unsprezece zile ar fi fost de ajuns pentru a ajunge la hotarele ţării (Deuteronom 1:2 ). Şi atunci de ce atâţia ani pierduţi? Numeri 33 ne dă doar numeroase etape ale călătoriei Israelitilor, Cuvântul Domnului reţinând numai nişte nume de locuri. Nimic din toate acestea nu a rămas pentru Dumnezeu, anii respectivi fiind timpul de disciplinare pentru necredinţa copiilor lui Israel.
Capitolele ce urmează din cartea Numeri indică motivele ce au determinat producerea acestei tragedii.
1) Plângerile, cârtirile poporului (Numeri 11:1-3 )
„Poporul a cârtit". De ce s-a plâns poporul? Nu ni se dă niciun motiv, niciun indiciu, dar recunoaştem în această atitudine a sa un lucru de mare actualitate printre noi. După ce primise atâtea binecuvântări, mai avea Israel motive să se plângă, să cârtească? „De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui!" (Plângeri 3:39). Dacă dificultatea cu care ne confruntăm acum este însăşi consecinţa păcatelor şi greşelilor noastre, nu ar trebui tocmai de aceea s-o acceptăm cu umilinţă? Mai mult ca atât: „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?" (Plângeri 3:37). Oare nu Dumnezeu Însuşi este Acela care dirijează fiecare eveniment din viaţa alor Săi, având în vedere adevăratul lor bine? „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8:28 ).
De ce survin atât de des astfel de nemulţumiri si murmure? Pentru că ba nu ne convine cum este timpul, ba nu ne place mâncarea, ba nu suntem de acord cu împrejurările în care ne aflăm! Şi în felul acesta se ajunge la o obişnuinţă de a ne plânge de orice lucru. Viaţa noastră spirituală slăbeşte, se întunecă. Spiritul de nemulţumire, de cârtire distruge mărturia noastră şi-L dezonorează pe Domnul. „Bucuraţi-vă totdeauna!" zice apostolul Pavel, dar el adaugă imediat: „Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile" (1. Tesaloniceni 5:16-18 ). Aceste trei atitudini sunt interdependente între ele: fără rugăciune, fără mulţumire, nu există bucurie. Bucuria adâncă a unei inimi nu poate izvorî decât din Dumnezeu: „Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat" (Proverbele 15:15)'.
Însă nu se poate ajunge la această stare de permanentă şi deplină mulţumire decât în urma unei exersări. Astfel, apostolul Pavel a putut spune: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc" (Filipeni 4:11 ). Lui Timotei, el îi va spune: „Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1. Timotei 6:6 ). Epistola către Evrei subliniază lucrul acesta: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi." (Evrei 13:5 ).
„Domnul a auzit" (Numeri 11:1 ; cf. 12:2). Noi nu am fi acordat prea multă importanţă acestor cârtiri, însă Domnul aude şi Se mânie şi, pe temeiul dreptăţii Sale, loveşte poporul: „s-a aprins între ei focul Domnului". Poporul strigă; Moise mijloceşte pentru el; incendiul este oprit. Dar, lucru regretabil, nu intervine nici o judecată de sine, nici o părere de rău, nici un semn de pocăinţă. Să ne mai mirăm atunci că, în versetele următoare, murmurele se reiau si nemulţumirile se accentuează?
2) Pofta (Numeri 11:4-10,13, 18-20, 30-34 )
„O mulţime de oameni de tot felul" (Exod 13:38 ) se suise din Egipt împreună cu copiii lui Israel. După cum se întâmplă de fiecare dată în asemenea cazuri, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se află un amestec de elemente cu totul diferite, influenta lor nu întârzie să se manifeste.
„Adunăturii de oameni care se aflau în mijlocul lui Israel i-a venit pofta." Israeliţii nu aveau nimic de a face cu asemenea oameni şi de aceea nici n-ar fi trebuit să-i primească în mijlocul lor. De fapt ei au resimţit influenţa lor nocivă, începând chiar şi să plângă, spunând: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâneam în Egipt, şi care nu ne costau nimic..." (versetele 2-3). De data aceasta, nu este vorba numai de cârtiri, dar şi de lacrimi (versetele 10,13,18). Să fi fost oare chiar atât de bine în Egipt? (cf. Exod 5:13 ). Acolo se găseau — cel puţin aşa pretinde poporul — şase alimente (versetul 5), ca în Asiria ( 18:32 ), pe când „în ţara făgăduinţei erau şapte" (Deuteronom 8:8 ), cifra plinătătii divine în contrast cu insuficienţa omului (şase). Insă trebuie să se caute nişte argumente pentru a justifica murmurele, chiar dacă argumentele invocate sunt foarte şubrede sau eronate. Cu câtă uşurinţă, în momentul când dispare gustul pentru Cuvântul lui Dumnezeu („nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta"), se caută pretexte spre a justifica lipsa de la adunare şi criza de timp când este vorba de a asculta vocea Domnului. Dorinţele inimii se îndreaptă spre lume, spre lucrurile lumii: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1. Ioan 2:15 ).
Pofta te împinge să doreşti ceea ce-ţi lipseşte, lucruri pe care Dumnezeu nu ţi le-a dat în împrejurările în care te afli. De asemenea, poftele te fac să dispreţuieşti darurile lui Dumnezeu: mana, care avea un gust de miere, seamănă acum cu o turtă făcută cu untdelemn, iar ceva mai târziu nu va mai fi decât o hrană proastă (Exod 16:31 ; Numeri 11:8 ; 21:5 ). Să luăm bine seama! Pentru noi nu se pune problema doar a dispreţuirii unei mâncări trupeşti — deşi, vai, şi aceasta se întâmplă adesea — ci este vorba de a nu mai acorda valoarea cuvenită manei cereşti, Christos, pâinea coborâtă din cer (loan 6). Să ne gândim la cei ce, ca urmare a unei acute lipse de Biblii, copiază câteva pagini obţinute de ici-colo sau abia dacă reuşesc să prindă câteva cuvinte la un aparat de radio la care ajung cu greu. Este o vreme de foamete despre care vorbeşte prorocul Amos: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi" (Amos 8:11-12 ).
Dacă am constatat că interesul nostru pentru Cuvântul lui Dumnezeu a scăzut, să nu lăsăm lucrurile să decurgă în continuare tot aşa. Este în cauză însăşi comuniunea noastră cu Domnul: probabil că aceasta a fost întreruptă. Nu ne rămâne decât să căutăm reluarea ei. Să ne facem timp —dacă trebuie, câteva ceasuri sau câteva zile chiar — pentru a ne ruga şi a ne cerceta paşii înaintea Lui, pentru ca Domnul să ne poată restabili şi să trezească din nou în inima noastră plăcerea pentru Cuvântul Lui.
De altă parte, să veghem cu toată străşnicia ca nu cumva ceva dăunător şi păcătos să ne preocupe cugetările. Fără îndoială că multe lucruri sunt bune şi folositoare într-un anumit context; dar dacă descoperim, în ceea ce citim, ascultăm sau vedem, nişte lucruri care ne pasionează în mod deosebit, astfel că există pericolul ca acestea să ia locul cuvenit Domnului şi Cuvântului Lui, să avem tăria de caracter pentru a ne debarasa de ele. „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure... după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos" (Coloseni 2:8 ). Câţi tineri şi tinere care păreau, la un moment dat, plini de râvnă pentru Domnul şi ataşaţi de lucrurile Sale, nu au fost abătuţi, fie de apariţia unor îndoieli şi semne de întrebare generate de lecturile lor sau infiltrate încetul cu încetul de învăţăturile oamenilor, fie târâţi de poftele cărnii care au crescut prin lucruri pe care le-au văzut sau le-au auzit şi de care nu au „fugit" la momentul oportun (2. Timotei 2:22 ). Însă nimic din toate lucrurile acestea nu a oferit inimii pacea şi satisfacţia aceea profundă care izvorăşte numai din părtăşia cu Acela care a zis: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată".
În ciuda cârtirilor şi atitudinii dispreţuitoare a poporului Israel, Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor Sale. „Când cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana" (versetul 9). Dacă pentru copiii lui Israel era noapte din punct de vedere moral, totuşi roua şi mana cădeau peste tabără. În fiecare zi a pribegirii lor îndelungate, în fiecare dimineaţă mana le era pusă la dispoziţie şi nu a încetat decât a doua zi după intrarea lor în Canaan (Iosua 5:12 ), fiind înlocuită cu grâul ţării.
În cele din urmă, Dumnezeu dă poporului potrivit dorinţelor lor fireşti, arătându-Şi astfel puterea Sa măreaţă, dar rezultatul nu a fost decât dezgust şi dezamăgire: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor" (Psalmul 106:15 ). Cu câtă lăcomie au adunat oamenii aceştia prepeliţe: „În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea, şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe; cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri" (cam douăzeci de kilograme!)." — „Cine seamănă în firea păcătoasă, va secera din firea păcătoasă putrezirea" (Galateni 6:8 ). Ce avea să devină peste câteva zile această movilă de prepeliţe, datorită căldurii pustiei? „Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava, adică Mormintele lăcomiei" (Numeri 11:34 ).
„Dac-ai mulţumi mereu
De tot ce-ţi dă Dumnezeu,
Nu ţi-ar mai rămâne vreme
Pentru a cârti şi-a geme..."
3) Gelozia fi vorbirea de rău (Numeri 12 )
Din trio-ul alcătuit din cei doi fraţi şi sora lor, Mana era cea mai în vârstă. Pe când era fată, ea a vegheat ca să vadă ce are să se întâmple cu micuţul Moise (Exod 2:4,7 ). Ea era prorociţă (Exod 15:20 ). Oare să-şi fi văzut ea ameninţată influenţa din cauza întoarcerii Seforei? (cf. Exod 18:5 şi Numeri 12:1 ). Indiferent care va fi fost motivul, ea reuşeşte să-l atragă pe Aaron de partea ei şi împreună vorbesc împotriva lui Moise: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?" (Numeri 12:2 ). Oare „femeia etiopiană" era adevăratul motiv, sau gelozia pusese stăpânire pe inima celor doi? La urma urmei, Moise era mai tânăr decât ei; fratele şi sora erau de părere că Dumnezeu vorbise nu numai prin Moise, dar şi prin ei înşişi. Le era prea greu să recunoască influenta crescândă conferită de Dumnezeu robului Lui. Or, ei ar fi trebuit să-şi dea seama de autoritatea specială pe care i-o acordase Domnul.
Nu se petrec la fel lucrurile de atâtea ori şi în mijlocul nostru? Din gelozie, de necaz, unii încep să vorbească de rău pe cutare sau cutare frate chiar dacă este vorba şi de un slujitor al Domnului. Uneori lucrurile nu sunt împinse la limita extremă, cei în cauză se complac în defăimare, raportând o greşeală reală, dar cu scopul de a desconsidera în ochii interlocutorului pe cel ce a comis-o. Alteori, lucrurile merg şi mai departe, ajungându-se la calomnii, la istorisirea unor falsuri sau exagerări de proporţii. Pagubele aduse prin această comportare sunt irecuperabile. Să admitem că cel ce a păcătuit cu limba lui ar ajunge să-şi dea seama de răul făcut, s-ar umili înaintea Domnului şi ar ajunge chiar să-şi ceară scuze faţă de persoana cu care a discutat (bineînţeles că.În măsura în care s-au clarificat între timp lucrurile şi fără a se duce la cel vorbit de rău, pentru că ar considera că o asemenea mărturisire îl va îndurera şi mai profund) şi ar ruga-o să uite cele discutate. Dar între timp, răul ce a fost semănat îşi va fi făcut lucrarea. Un proverb arab spune că trei lucruri nu pot fi reţinute: săgeata căreia i s-a dat drumul, vorba care a fost rostită şi timpul care zboară. Apostolul lacov avertizează: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba... religia unui astfel de om este zadarnică(!) (Iacov 1:26 ). De altă parte, să ne gândim la efectele distructive pe care le au asupra copiilor noştri defăimările şi criticile pe care sunt siliţi să le audă uneori în căminele noastre.
19:16 face următoarea precizare: „Să nu umbli cu defăimări în poporul tău". Apostolul Petru subliniază gravitatea unei atare situaţii: „Lepădaţi orice defăimare... şi să doriţi laptele duhovnicesc şi curat... dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul" (1. Petru 2:1-3 ). Acest „dacă în adevăr" pare să pună la îndoială faptul că cineva ar putea gusta bunătatea Domnului şi apoi să se mai dedea la defăimare. Vorbirea de rău izvorăşte dintro inimă în care s-au acumulat anumite nemulţumiri la adresa unuia sau altuia. Ea mai poate fi alimen tată, de asemenea, şi de importanţa pe care ajunge cineva să şi-o atribuie lui însuşi. Apoi Vrăjmaşul ştie atât de bine să pregătească ocazia nimerită pentru rostirea cuvintelor răutăcioase, denigratoare. Adesea unele persoane se erijează in bune cunoscătoare a lucrurilor: „Ştiu eu bine despre ce este vorba!" În multe cazuri, în lipsa unor subiecte serioase de conversaţie, se recurge la bârfirea şi defăimarea altora, iar asemenea „revelaţii" sunt ca nişte „prăjituri" (Proverbele 26:22) pentru cei ce le ascultă! Apostolul Iacov spune: „Limba este un mădular mic... Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!" (Iacov 3:5 ). O minunată promisiune este făcută în Psalmul 15 celui ce nu defăimează cu limba lui: el „va locui în cortul" Domnului. O binecuvântată comuniune cu Domnul lui, pentru cel ce a vegheat asupra buzelor sale. David se ruga astfel: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele" (Psalmul 19:14 ). Hotărârile personale şi constrângerile exterioare nu pot fi de prea mare ajutor: limba nu poate fi domesticită, îmblânzită. Ceea ce trebuie să fie schimbat, înnoit, transformat este lăuntrul omului. Trebuie să condamnăm gândurile rele care ne împing să defăimăm sau chiar să calomniem pe fratele nostru mai înainte de a se fi prefăcut în cuvinte.
Ţinta vorbirii de rău a fratelui si surorii sale — adică Moise — tace! Dar „Domnul a auzit-o". El îi convoacă pe cei trei la Cortul întâlnirii, apoi El face să stea înaintea Lui numai Aaron şi Mana. Domnul ia apărarea robului Său Moise, credincios în toată casa Lui, cu care El vorbeşte gură către gură şi care vede chipul Domnului. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?" Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat... Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră.
Prorociţă care cântase laudele Domnului trebuia de acum încolo să fie exclusă din tabără şi să trăiască departe de restul israeliţilor până când moartea avea s-o scape de înfricoşătoarea ei boală. Ce tragedie! Dumnezeu nu tratează cu uşurinţă asemenea lucruri. Conştiinţa lui Aaron si a Mariei se trezesc. Mustraţi de cugetele lor, ei se pocăiesc, Îşi recunosc păcatul şi purtarea lor nechibzuită. Aaron, deşi preot, nu este în stare să se roage el însuşi pentru sora sa. La cererea lui stăruitoare, Moise care abia acum deschide gura pentru prima dată în textul nostru, fără să manifeste cea mai mică umbră de nemulţumire sau răzbunare, strigă către Domnul: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!" Insă disciplina trebuie să-şi urmeze cursul normal. Maria va fi restabilită, însă trebuie, mai înainte de asta, să stea „şapte zile în ruşine", fiind exclusă, afară din tabără. Tot poporul suferă împreună cu ea. El nu va putea pleca înainte ca Maria să fie reprimită. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?" Oare aceste cuvinte nu răsună si astăzi, adresându-se conştiinţei noastre? Fără îndoială că fiecare slujitor al Domnului are propriile sale lipsuri şi deficienţe (lacov 3:2), dar acesta nu este un motiv care să nu îndreptăţească a le pune în discuţie, a le da în vileag şi a le folosi ca o armă îndreptată împotriva
lor. Dimpotrivă, dragostea este aceea care acoperă greşelile altuia. O inimă plină de această dragoste se adresează Domnului, rugându-L să intervină El pentru a corecta şi a vindeca pe cei în cauză, iar acolo unde situaţia o cere şi o permite, direct celui interesat. Defăimarea slujitorilor lui Dumnezeu sau a fraţilor noştri, oricine ar fi aceştia, nu poate decât să facă să vină peste noi pedeapsa Domnului, să dăuneze părtăşiei noastre cu El, să zădărnicească eforturile slujbei noastre, producând secetă spirituală şi lăstari de amărăciune.
Nu credeţi că ar trebui să privim de aici încolo, cu atenţia cuvenită, acest păcat al defăimării pe care l-am comis de atâtea ori cu atâta uşurinţă? Să nu primim cu nici un chip comentariile defavorabile la adresa cuiva sau să răspundem celor ce le fac ca acel credincios care, auzind criticile rostite la adresa lui, a strigat: „Mă duc să vorbesc cu el despre toate acestea!" Interlocutorul său şi-a schimbat brusc atitudinea şi l-a rugat să se abţină de la una ca asta.
Într-un profund spirit de judecată de sine, să căutăm adevăratele cauze care ne-au determinat să ajungem la defăimare, să le cântărim drept înaintea ochilor lui Dumnezeu şi să acceptăm, dacă trebuie, ruşinea si corecţia necesară.
4) Necredinţa (Numeri 13:1-4 ; 27 - 34 ; 14:1-11 ; 22 - 25 , 36-38)
Israel a ajuns la hotarele Canaanului. Domnul îi promisese o ţară în care curge lapte şi miere. „Iată, zice Moise, că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta" (Deuteronom 1:21 ). Dar poporul se face că nu-l aude, cerând ca nişte oameni să fie trimişi ca să cerceteze ţara, „pentru noi" şi să vadă „dacă este bună sau rea" şi dacă poporul care o locuieşte este „slab sau puternic".
De ce trebuiau să se îndoiască de promisiunea divină? Oare Dumnezeu ar putea să dea alor Săi o ţară rea? Sau nu avea El destulă putere pentru a asigura biruinţa israeliţilor asupra vrăjmaşilor lor, indiferent cât de puternici ar fi fost aceştia? Numai lipsa de credinţă în promisiunea divină a deter minat poporul să dorească trimiterea iscoadelor. Şi Dumnezeu le-a împlinit cererea (Numeri 13:3 ).
Raportul iscoadelor confirmă cele spuse mai înainte de Domnul: „cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere". Şi au adus ca argument palpabil strugurele uriaş. „Numai că — au adăugat iscoadele — poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic... Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia" (Numeri 13:32 ). Şi iata ca îndoiala face loc necredinţei. Lipsise credinţa in promisiunea lui Dumnezeu, acum israeliţii nu mai credeau nici în posibilitatea cuceririi ţării. Şi necredinţa conduce la revoltă (Numeri 14:4 ) şi face loc dorinţei de a-i ucide cu pietre pe cei ce stăruie în convingerea că Domnul are toată puterea pentru a-i ajuta să pună mâna pe ţară (14.10).
Pasajul din Evrei 3:19 pune degetul pe rană: „Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei" şi în Evrei 4:1 adaugă: „Să ne temem deci ca nu cumva fiind făcută o promisiune pentru intrarea în odihna Lui, nici unul din voi să nu pară că a rămas în urmă"; apoi în versetul 2 se spune: „cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit".
Din nefericire, ni s-ar putea întâmpla la fel şi nouă în momente de răscruce ale vieţii. Dacă credinţa noastră nu este la lucru, dacă nu ne încredem cu adevărat şi cu toată inima în Dumnezeu, vom alege drumul care să ne despartă de El. De fapt, poporul a nesocotit pe Domnul, cârtind împotriva Sa (14.28) şi au nesocotii ţara promisă (versetul 31). Ce conta înălţimea zidurilor, de vreme ce ele aveau să se prăbuşească la sunetul trâmbiţei! În momentul decisiv, israeliţii nu s-au bizuit pe Domnul, s-au înspăimântat în faţa piedicilor ce li s-au părut de netrecut, nu au înfruntat dificultăţile, au cedat ispitelor Diavolului. Şi viaţa sărăcită din cauza necredinţei se va scurge sub consecinţele dureroase ale neascultării. Exact aşa se întâmplă şi cu noi până în clipa când, prin lucrarea harului divin, ne întoarcem la Dumnezeu şi când, disciplina făcându-şi lucrarea, putem fi restabiliţi spiritualiceşte.
Influenţa câtorva persoane
Au fost suficiente zece iscoade pentru „a face să se moaie inima poporului". Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Poporul a plâns toată noaptea aceea, a cârtit împotriva lui Moise, propunând alegerea unei căpetenii şi întoarcerea în Egipt. Oare dacă cei zece inşi ar fi prezentat o dare de seamă bazată pe credinţă, pe încrederea în Dumnezeu, poporul nu s-ar fi comportat cu totul altfel?
Doi oameni care-L cunoşteau bine pe Dumnezeul lor, Caleb şi apoi losua insistă: „Haidem să ne suim... Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în tara aceasta, si ne-o va da". Pentru moment, ei nu primesc decât ameninţarea de a fi ucişi cu pietre. Mulţi ani după aceea, losua va deveni conducătorul poporului în vederea cuceririi ţării, iar Caleb va putea el însuşi să pună mâna pe moştenirea acordată de Domnul (losua 14).
Într-o adunare, sau într-o anumită regiune, influenţa a doi-trei oameni ai credinţei poate fi decisivă pentru binecuvântarea celorlalţi, după cum uneori sunt suficiente câteva persoane pentru a preface în ruine zona afectată de influenţa lor vătămătoare. Este foarte uşor „a înnegri" ţara, a descuraja pe creştinii plini de viaţă, a vorbi de dificultăţi, de renunţări, de împotriviri mai mult decât de ajutorul divin şi de bucuriile pe care le oferă îndurarea divină. Necredinţa unora devine molipsitoare şi pentru alţii.
Caleb era „însufleţit de un alt duh" (Numeri 14:24 ). El aprecia în mod corect darul lui Dumnezeu şi îi îndeamnă pe fraţii săi să şi-l însuşească. Ce bine ar fi ca noi să dovedim, prin viaţa noastră, prin toată comportarea noastră, ce preţ acordăm moştenirii cereşti, singura care rămâne pe vecie!
Hotărârea luată de Dumnezeu, supremul Guvernator
După atâtea plângeri ale poporului, un foc ieşit dinaintea Domnului a mistuit pe cei răzvrătiţi. După dezlănţuirea poftelor carnale, corupţia a luat proporţii şi s-a terminat cu mulţimea de morminte ale lăcomiei. După ce a vorbit împotriva lui Moise, Mana a devenit leproasă. După ce au făcut să cârtească toată adunarea, ca urmare a modului în care au descris ţara făgăduinţei, cele zece iscoade au murit înaintea Domnului sub lovitura unei morţi năpraznice (Numeri 14:37 ) şi tot poporul care a plâns şi s-a răsculat va trebui să moară în pustie: „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi a căror numărătoare s-a făcut... şi care aţi cârtit împotriva Mea" (versetul 29). Timp de 40 de ani vor trebui să pribegească în aceste singurătăţi dezolante. Unul după altul, mormintele oamenilor Exodului vor jalona diferitele etape ale pribegiei prin pustie.
Trebuie să repetăm acest principiu divin: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6:7 ).
Poporul vrea să scape cu mare uşurinţă de consecinţele păcatului său. Israeliţii spun cu sânge rece: „Iată-ne! suntem gata să ne suim la locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit" (Numeri 14:40 ). Moise căuta să-i împiedice, arătându-le că încercând să se suie acum în ţara făgăduinţei ar încălca porunca Domnului, şi că nu le mai rămânea de făcut decât un singur lucru: să accepte cu umilinţă consecinţele inconsecvenţei şi nestatorniciei lor. Dar israeliţii nici nu vor să audă de aşa ceva, ei se îndărătnicesc şi se suie pe vârful muntelui... „Amaleciţii şi canaaniţii i-au tăiat în bucăţi până la Horma" (versetul 45).
Este greu să te pleci sub disciplina lui Dumnezeu, dar tocmai aceasta este dovada veritabilă a unei reale umilinţe.
Învăţătura pe care o desprindem din evenimentele petrecute la Cades
Această etapă decisivă a pustiei oferă celor credincioşi o învăţătură de o semnificaţie cu totul aparte. Pastele şi trecerea Mării Roşii corespund pentru noi cu ispăşirea păcatelor noastre şi eliberarea de sub puterea lui Satan prin actul răscumpărării. Convertirea, întoarcerea la Dumnezeu si credinţa în Domnul Isus Christos ne eliberează de sub stăpânirea Vrăjmaşului şi a lumii şi ne aduc în pustie, pe drumul voii lui Dumnezeu. Aici, sufletul nostru experimentează purtarea de grijă a Domnului, bunătatea şi puterea Sa, dar, de asemenea, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Totuşi, nu este normal ca viaţa creştină să decurgă mereu cu suişuri si coborâşuri. Nu o alternantă de căderi şi regrete. Viaţa de credinţă se desfăşoară, de asemenea, în Canaan, de cealaltă parte a Iordanului (moartea noastră împreună cu Hristos), pe terenul învierii împreună cu El, fiind deplin conştienţi că în El am devenit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de faptul (minunat, dar real pentru credinţa noastră) că şi Hristos este în noi (Ioan 14:20 ; Galateni 2:20 ). Este tocmai ex perienţa relatată în Romani 6 - 8 şi care ne aduce la „umblarea sub călăuzirea Duhului", „eliberaţi de păcat şi supuşi lui Dumnezeu", morţi „în ce priveşte Legea, ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu" Această viată de credinţă cere lepădare de noi înşine, acest „daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi" (Romani 6:13 ), predarea întregii noastre fiinţe în mâinile Domnului. Or, tocmai în acest punct mulţi creştini falimentează: ei dau înapoi, evită sacrificiile, şi întorcând spatele „ţării", o iau înapoi spre pustie, pierzând binecuvântarea ce ne fusese pusă la dispoziţie. Suntem noi oare nişte mlădiţe care aduc multă roadă, sau dintre acelea care abia dacă au câte un strugure? Poziţia noastră în această privinţă este determinată de felul în care aplicăm în viaţa de toate zilele ceea ce implică „rămânerea în viaţă" (Ioan 15 ).
5) Mândria fi răzvrătirea (Numeri 16:1-15, 27-35 )
Mândria este însuşi păcatul Diavolului (1. Timotei 3:6 ). „Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (Isaia 14:13-14 ). Vrăjmaşul ştia mai dinainte că, insuflându-i mândrie lui Core, avea să facă ravagii în mijlocul poporului.
Fiu al lui Levi prin Chehat, Core „s-a ridicat în mintea lui" (Numeri 16:1 ); nemulţumit de a fi doar levit şi a face slujba în Cort, el doreşte să aibă şi preoţia (versetul 10). Vrea un loc pe care Dumnezeu nu i l-a acordat. în capitolul nostru, Aaron reprezintă pe Hristos ca preot; deci, a dori o altă slujbă înseamnă a voi să iei locul lui Christos. În creştinism, toţi credincioşii sunt preoţi, dar Unul singur este Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Omul Hristos Isus. Nici un credincios nu trebuie să se ridice mai presus de fraţii săi şi să pretindă a fi intermediar între poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Gravitatea faptei lui Core se măsoară cu rigoarea pedepsei de care a fost urmată.
El atrage de partea sa două sute cincizeci de oameni, dintre fruntaşii adunării, oameni cu nume. Moise face totul pentru a-l convinge de eroarea calculelor sale. El vorbeşte şi celor ce se îmbulzesc contra lui şi contra lui Aaron şi merge personal ca să stea de vorbă cu Core (versetul 8). 'Iotul însă este zadarnic. Moise capătă harul de a putea încredinţa totul în mâna lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să decidă, prin proba tămâiei (versetul 7), care este omul pe care l-a ales El.
Simultan cu răscoala lui Core, care avea un caracter „religios", se produce şi o rebeliune „civilă" din partea lui Datan, Abiram şi On, fii ai lui Ruben, care se ridică împotriva autorităţii lui Moise: „Vrei să mai şi stăpâneşti peste noi?" Aici Moise este un tip al lui Hristos, nu ca preot, ci ca Domn. Mai aroganţi decât Core, cei doi rubeniţi Datan şi Abiram refuză chiar să stea de vorbă cu Moise (versetul 12). Aceştia îi impută lui eşecul intrării în Canaan (versetul 14) şi, refuzând orice ofertă, ajung să sfideze întreg poporul, stând la uşa corturilor lor cu soţiile, copiii si pruncii lor (versetul 27).
Nu mai rămăsese nici un mijloc neutilizat. Singurul remediu era pedeapsa lui Dumnezeu şi, vai, cât de teribilă avea să fie aceasta!
Core convocase contra lui Moise şi a lui Aaron, la Cortul întâlnirii, toată adunarea copiilor lui Israel. În momentul decisiv se arată gloria Domnului. El cere lui Moise şi lui Aaron să se despartă de restul adunării spre a o nimici într-o clipă, însă cei doi fraţi mijlocesc cu multă pricepere pentru popor: „Un singur om a păcătuit, şi să te mânii împotriva întregii adunări?" principiu solemn, pentru că dacă adunarea ar fi acoperit răzvrătirea lui Core, ea ar fi fost în întregime antrenată sub judecata divină. La porunca Domnului: „Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram", israeliţii se supun. într-o ultimă încercare de a-i salva, Moise se ridică şi merge către aceşti oameni răzvrătiţi. În timp ce poporul face un cerc mare împrejurul locuinţelor lor, pe neaşteptate „pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor". În sfântul locaş, „a ieşit un foc de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni care aduceau tămâia".
Israel însă, în loc să tragă învăţămintele cuvenite din această dureroasă întâmplare, nu mai târziu decât chiar a doua zi, se răscoală din nou şi murmură contra lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-i de a fi omorât pe poporul Domnului (versetul 41). Se dezlănţuie o urgie din partea Domnului. Numai intervenţia lui Aaron, preotul care aduce tămâie, stând în picioare între cei morţi şi cei vii — minunat tip al lui Christos Mijlocitorul — face să înceteze urgia şi să fie cruţată rămăşiţa poporului, Încă odată se va arăta, în toată strălucirea lui, harul lui Dumnezeu, însă nu fără ca sfinţenia şi dreptatea Lui să fie satisfăcute.
„Mândria merge înaintea pieirii, şi un duh îngâmfat înaintea căderii" (Proverbele 16:18). Totuşi, în mijlocul acestei scene grozave, licăreşte o rază de lumină: „Fiii lui Core n-au murit" (Numeri 26:11 ). Oare de ce au fost ei cruţaţi? Nu ştim, şi nu putem face altceva decât să repetăm cuvintele lui Avraam: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" Mai târziu, fiii lui Core vor compune psalmi care vor sluji, de-a lungul veacurilor, la consolarea şi edificarea credincioşilor şi pentru gloria Aceluia despre care au putut ei să spună: „Tu eşti cel mai frumos dintre fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele tale. De aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie" (Psalmul 45:2 ). Devenind beneficiarii unui har deosebit, ei au învăţat să cunoască pe Acela care era singura sursă a acestui har.
6) Setea (Numeri 20:2-5 )
Ne apropiem de sfârşitul celor patruzeci de ani de pribegie prin pustie. Seminţiile lui Israel au călătorit timp de 38 de ani pentru a ajunge, în cele din urmă, iarăşi la Cades (versetul 1). Majoritatea celor ce ieşiseră din Egipt la vârsta de 20 de ani muriseră. O nouă generaţie le-a luat locul. Oare vor fi aceştia mai buni ca părinţii lor? În Egipt, ei au trăit sub opresiune şi în ignoranţă, dar în pustie, fiii lor au fost instruiţi de Moise, au primit Legea, au văzut minunile făcute de Domnul spre binele lor. De asemenea, măsurile disciplinare aplicate de Dumnezeu au constituit pentru dânşii un avertisment.
Şi acum, această nouă generaţie va trebui să fie supusă unui test. El va fi setea. Desigur, o încercare dură, fie ea de natură fizică sau spirituală. „Carnea" copiilor, ca şi aceea a părinţilor, nu s-a schimbat. Poporul devine certăreţ şi-l bombardează pe Moise cu întrebări: De ce? De ce? şi iar: De ce? ajungând chiar să-şi exprime regretul că nu a pierit odată cu fraţii lor care muriseră înaintea Domnului.
În mai multe locuri din Cuvântul lui Dumnezeu se poate vedea că El îngăduie setea. Astfel, în Geneza 21:15-16 , Agar epuizează repede resursele din burduful său, simbol al rezervelor omeneşti atât de precare pe drumul vieţii. Ea plânge şi copilul strigă. Dumnezeu îi deschide ochii. La izvorul de apă care-i este arătat, ea îşi potoleşte setea, cum o făcuse altădată la Beer Lahai-Roi, fântâna Celui Viu care mă vede (Geneza 16:14 ).
Epuizat de lupta contra vrăjmaşului, Samson este doborât de sete şi strigă la Dumnezeu (Judecători 15:18 ). Domnul îi răspunde, despicând stânca din care va ieşi apa. Şi Samson îşi astâmpără setea la En-Hacore, izvorul celui ce strigă.
Si Domnul Isus a cunoscut setea. La fântâna de la Sihar, ostenit de călătorie, cere apă unei femei samaritence, El, Creatorul tuturor lucrurilor. Dar mai ales, pe cruce, când limba I se lipise de cerul gurii (Psalmul 22:15 ), El a trebuit să strige: „Mi-e sete!"
Acum, din pricina lucrării Sale de răscumpărare aduse la îndeplinire pe Golgota, El repetă fiecărui suflet omenesc: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7:37 ). „Cine crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35 ).
Dumnezeu poate îngădui setea, pentru a ne determina să bem, nu o singură dată, ci în toate zilele vieţii noastre. Nu numai că vom fi săturaţi, dar Domnul adaugă: "Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică" (Ioan 4:14 ); „din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7:38 ). În felul acesta, va ţâşni către Dumnezeu închinarea inimilor noastre şi va curge spre fraţii noştri binecuvântarea produsă de Duhul Sfânt.
7) Descurajarea (Numeri 214 - 7 )
Reamintind începutul mersului în pustie al copiilor lui Israel, Ieremia zice din partea Domnului: „Mi-aduc aminte de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era închinat Domnului, era cele dintâi roade ale lui" (leremia 2:2). Dar anii au trecut; ataşamentul de la început a făcut loc murmurelor, plângerilor, nemulţumirilor şi chiar răzvrătirii: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a voit... O! de M-ar asculta poporul Meu, ...l-aş hrăni cu cel mai bun grâu şi l-aş sătura cu miere din stâncă" (Psalmul 81:11-16 ).
Drumul este lung. Mai trebuie de făcut „turul ţării Edomului." Să ne mire oare faptul că poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum? Această descurajare l-a determinat să vorbească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, să întrebe iarăşi: De ce? Şi să adauge, vorbind despre mană: „Ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă" Ceea ce numeau ei „hrană proastă" ÎI reprezenta, totuşi, pe Christos, Pâinea vie care S-a coborât din cer.
Când inima omului nu mai are loc pentru Christos, ea rămâne goală şi Satan se grăbeşte s-o umple.
Domnul îi va pedepsi pe israeliţi şi-i va face să simtă răutatea vrăjmaşului care se strecoară prin intermediul cărnii: nişte şerpi înfocaţi îi muşcă şi-i chinuie. în chipul acesta, Domnul vrea să-i aducă pe israeliţi să spună, pentru prima oară cu toată sinceritatea, aceste cuvinte: „Am păcătuit".
Oare există şi credincioşi care nu s-au descurajat niciodată? Caleb este un exemplu de felul acesta în Vechiul Testament. De-a lungul unei cariere care a inclus un mare număr de ani, „a urmat în totul voia Domnului" (losua 149). Insă putem ajunge osteniţi de călătorie. Si Domnul Isus a fost ostenit.
Putem fi trântiţi jos chiar, după cum spune apostolul Pavel (2. Corinteni 4:9 ). Dar descurajarea merge mai departe, cauza ei fiind lipsa de credinţă, ceea ce constituie un păcat. Ea corespunde unei stări lăuntrice când a fost pierdut din vedere „Cel ce este nevăzut". Cel descurajat este pe punctul de a da înapoi şi a întreba: Ce rost mai are? atunci când se confruntă cu împotriviri, decepţii sau monotonia călătoriei.
Ce-i de făcut? „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea" (Proverbele 24:10). Există riscul de a-şi pierde cineva curajul când este mustrat de Domnul, după Evrei 12:5 . Se ştie că „bucuria Domnului va fi tăria voastră" (Neemia 8:10 ). Când cineva a pierdut şi bucuria aceasta, nu-i mai rămâne decât un singur remediu: „Uitaţi vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre" (Evrei 12:3 ). Cât priveşte pe Moise, s-a putut spune despre el că „a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut" (Evrei 11:27 ). „Uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit" nu înseamnă a comenta, ci a privi cu toată atenţia, a medita îndelung.
Procedând astfel, se va putea judeca, în mod corect, păcatul lipsei de credinţă, de încredere în Dumnezeu, vina de a se fi lăsat purtat de vântul împrejurărilor sau a fi cedat împotrivirilor. In chipul acesta, vom putea învăţa să descoperim mâna Domnului în tot ce ni se întâmplă şi încredinţândune pe „braţele veşnice" vom dobândi harul unei credinţe întărite. Cel ce a trecut prin asemenea experienţe este în măsură să „întărească mâinile obosite şi genunchii slăbiţi" (Evrei 12:12 ), lucru pe care l-a făcut Pavel pe corabia ameninţată de naufragiu (Faptele Apostolilor 27 ). La fel au procedat fraţii din Roma cu Pavel pe când, ca întemniţat obosit şi epuizat de călătoria dificilă, se apropia de acest oraş pe care dorise atât de mult să-l vadă: „...ne-au ieşit înainte... fraţii... Când i-a văzut Pavel, a mulţumit lui Dumnezeu si s-a îmbărbătat."
8) Depravarea (Numeri 25:1-5 ; Apocalipsa 2:14 )
O pagină neagră în Cuvântul lui Dumnezeu, o pagină întunecată din istoria lui Israel, dar care a fost scrisă pentru avertizarea noastră. In domeniul acesta, mai mult decât în oricare altul rămâne valabil îndemnul apostolului: „Celui ce i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" Să nu zicem niciodată: „Aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie!" Pentru a nu aluneca pe o pantă fără posibilitate de întoarcere, avem mare nevoie de puterea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de o veghere neîntreruptă din partea noastră.
Israel se află în ultima etapă a călătoriei spre Canaan. Locuia la Sitim, de unde, sub conducerea lui Iosua, avea să se pună în mişcare pentru a trece Iordanul. In ciuda tuturor căderilor şi rătăcirilor produse în cursul lungii sale călătorii, Israel nu a putut fi nimicit de Satan ca naţiune. Şi nu numai că Diavolul nu l-a putut distruge, dar nu a reuşit să-l amăgească în aşa fel încât să-l nimicească prin judecăţile divine. Blestemul pe care Balaam ar fi vrut să-1 rostească, în schimbul unei răsplăţi, a fost schimbat în binecuvântare. Ce ar fi putut născoci acest om rău, la instigarea vrăjmaşului, pentru a contribui la pieirea poporului lui Dumnezeu şi a-şi merita mult râvnita plată? Balaam a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să comită adulter (Apocalipsa 2 .14). În Numeri 25 nu este menţionat Balaam pe nume, dar el acţiona din umbră, acoperind maşinaţiile nimicitoare. Să nu uităm că Vrăjmaşul sufletelor noastre lucrează şi astăzi după aceleaşi metode.
„Poporul a început..." Ce va fi fost acest început? Copiii lui Israel au acceptat invitaţia fetelor lui Moab de a participa la jertfele dumnezeilor lor şi a ieşi cu ele. Rezultatul? „Poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Şi Israel s-a alipit de Baal-Peor". Invitaţia iniţială păruse foarte plăcută, însă drumul acesta a condus rapid spre prăpastie.
Să luăm seama, să fim foarte circumspecţi la toate invitaţiile lumii. Dina, fiica lui Iacob, crezuse iniţial că nu face decât o vizită de curtoazie fiicelor Sihemului (Geneza 34 ), însă peste foarte puţin timp ea avea să târască la nenorocire, nu numai pe acela în ochii căruia a căpătat trecere, dar întreaga cetate şi chiar propria sa familie.
Mânia Domnului se aprinde contra lui Israel. Căpeteniile poporului trebuie să fie spânzurate înaintea Lui. Judecătorii trebuie să-i ucidă pe bărbaţii care s-au alipit de Baal-Peor. Fineas străpunge cu suliţa femeia necurată şi pe acela dintre conducătorii seminţiei lui Simeon care comiseseră un ultraj sub ochii poporului. Numărul celor ce au murit atunci ca urmare a unei urgii trimise de Dumnezeu s-a ridicat la douăzeci şi patru de mii. Relaţiile ulterioare dintre Madian si Israel nu au fost acelea de prietenie şi colaborare, ci ostilitate şi război (Numeri 25:17 şi capitolul 31).
Seminţia lui Simeon (25:14), decimată, se va pomeni, cu prilejul celei de a doua numărători (26:14), redusă la douăzeci şi două de mii două sute de oameni fată de cei cincizeci si nouă de mii trei sute rezultaţi la recensământul de la Sinai, cu gravă consecinţă a diminuării moştenirii: „celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică" (26:54). Un asemenea exemplu îşi păstrează profundă însemnătate când ne gândim la „cunună", la răsplătirea promisă în cer celor care vor fi rămas credincioşi până la capăt.
Am putea oare să susţinem că astăzi lucrurile s-au schimbat, că relaţiile dintre tineri şi tinere au căpătat alte dimensiuni şi că trebuie să ne acomo dăm cursului timpului? Textul din Efeseni 5:5-6 este categoric în această privinţă: „Nimeni să nu vă înşele cu cuvinte deşerte, căci din cauza acestor lucruri mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării". („Să vă înşele cu vorbe „deşarte" vrea să spună: „a face să credeţi că aceste procedee nu sunt atât de grave"). Chiar şi în economia harului, sfinţenia lui Dumnezeu nu a suferit nici o modificare. Tot ce ţine de actul procreării, fiind perfect natural la locul său, îşi păstrează caracterul sacru.
Proverbele 5:13-14; 6:24-35 şi 7 ne dau, în privinţa aceasta, avertismente ce merită să ne retină atenţia. Nu zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, pune în gardă pe un tânăr cu privire la „femeia străină". La început, totul este de miere, totul este dulce, dar „la urmă este amară ca pelinul". Vrăjmaşul sufletelor noastre este foarte viclean: dacă nu a reuşit să ne abată inimile de la Domnul prin orgoliu sau descurajare, dacă nu ne-am lăsat antrenaţi în cârtiri, nemulţumiri sau defăimări, el caută alte mijloace prin care să ne distrugă. De aceea, Cuvântul Domnului spune: „Depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei sale" O aşa-zisă experienţă nevinovată, o tentativă de a umple un timp mort poate duce pe cineva mult mai departe decât s-ar putea crede la prima vedere. Dacă-i dăm Diavolului un deget, el se va grăbi să ne prindă toată mâna. Deseori s-au putut vedea consecinţele dezastruoase ale jocului cu păcatul. Altfel, bunurile materiale câştigate cu trudă ajung să sature pe străini (Proverbele 5:10), trupul atins de boală „se istoveşte" (versetul 11), apoi câte regrete amare de a nu fi ascultat glasul binevoitor al învăţătorilor si sfaturilor si de a ajunge pe punctul „de a se nenoroci de tot în mijlocul poporului şi adunării" (versetele 12-14). Ce contrast fericit ne oferă versetele 15-19 din Proverbele 5! Căci Dumnezeu doreşte fericirea alor Săi. Ferice de cel ce poate întemeia un cămin cu aceea pe care a primit-o din mâna Domnului şi pentru care s-a păstrat curat!
9) Inimile împărţite (Numeri 32:1-8, 14-19, 23-27 ; Iosua 1:12-16 ; 22:9,19,24 )
Istorisirea pe care ne-a păstrat-o Duhul Sfânt în Cuvântul Domnului cu privire la fiii lui Ruben şi ai lui Gad constituie tabloul unuia din pericolele cele mai actuale care ameninţă familiile noastre. Aceste seminţii ale lui Israel dispuneau de turme însemnate şi constată că ţara Galaadului era o regiune foarte potrivită pentru ei şi turmele lor. De ce nu s-ar instala acolo? Mai ales că Domnul lovise pe locuitorii Galaadului, smerindu-i înaintea lui Israel. Şi fără să-L întrebe pe Domnul, rubeniţii şi gadiţii îi spun lui Moise: „Să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi, şi să nu trecem peste Iordan" (Numeri 32:5 ).
Care puteau fi consecinţele unei asemenea alegeri? Gad şi Ruben riscau să descurajeze pe copiii lui Israel de a intra în ţara pe care le-o dăduse Domnul (versetul 7). Fapta lor era de natură să primejduiască însăşi existenţa naţională a poporului ales (versetul 15). Celor două seminţii li se alătură şi o jumătate a seminţiei lui Manase. Când bărbaţii din cele două seminţii şi jumătate, în stare să poarte armele, se angajează să participe la cucerirea ţinuturilor de dincolo de Iordan, urmează mai întâi să-şi instaleze familiile în Galaad, trăind despărţiţi de acestea timp îndelungat: „Pruncii noştri, soţiile, turmele noastre si toate vitele noastre vor rămâne în cetăţile Galaadului, iar robii tăi, toţi înarmaţi pentru război, vor merge să se lupte înaintea Domnului" (versetele 26,27). In chipul acesta, numai părinţii trec Iordanul şi trăiesc bucuria cuceririi ţării. Ei luptă alături de fraţii lor şi ţin până la capăt anagajamentul pe care şi l-au asumat (Iosua 22:3 ), dar Vrăjmaşul a reuşit să separe familiile! Astfel, soţiile, copiii şi tinerii rămaşi în Galaad nu au trecut Iordanul împreună cu chivotul Domnului şi nu au trăit peripeţiile legate de cucerirea ţării. Bine instalaţi de partea cealaltă a frontierei, ei se bucură doar de binecuvântările providenţei divine. Şi atâta tot. Care este situaţia astăzi? Oare nu există două feluri de creştini? Unii „parţiali", care apreciază purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sprijinul Lui, ajutorul Lui, binecuvântările pământeşti care corespund cu ceea ce a însemnat pentru rubeniţi şi gadiţi pustia şi apoi însuşi Galaadul. Ei sunt mulţumiţi că au fost mântuiţi, că au avut parte de numeroase binefaceri din partea lui Dumnezeu, dar nu s-au predat niciodată Domnului „ca vii din morţi cum erau" (Romani 6 şi 12). Aceşti creştini ignoră semnificaţia îndemnului lui Christos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu".
Adevărata viaţă creştină implică ceea ce simbolizează Iordanul şi ţara făgăduinţei: înţelegând, prin credinţă, moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos, apucând această viaţă nouă, viaţă din belşug, care nu poate fi trăită decât prin credinţă şi însuşindu-ne binecuvântările spirituale date de Dumnezeu. Vom întâmpina lupte, experienţe, necazuri şi greutăţi, dar ca unii care am înviat împreună cu Christos, să căutăm lucrurile de sus, să ne gândim nu la cele de pe pământ, ci la cele de sus. Vom sti că avem în ceruri o moştenire nestricăcioasă, care nu se poate veşteji şi care este păstrată pentru noi. Vom putea intra în sfântul locaş, unde se află chivotul Domnului, spre a ne închina Lui şi a-L adora.
În Iosua 22 se relatează apariţia unui moment tragic şi decisiv. Părinţii au luptat şi au cucerit ţara alături de fraţii lor. Ce vor face ei acum: se vor întoarce la familiile lor în Galaad „lăsând pe copiii lui Israel la Silo, în ţara Canaanului, ca să se ducă în ţara Galaadului, care era moşia lor" (Iosua 22:9 ), sau vor aduce şi familiile lor, aflate până acum în Galaad, potrivit sfatului lui Fineas: „treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru" (versetul 19)? Cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în timpul nostru, nici de data aceasta nu părinţii mai „spirituali" au prevalat asupra familiilor lor, ci familiile s-au impus capilor lor!
Si aceştia se întorc în Galaad, dar ei realizează foarte curând pericolul ce le ameninţă copiii, şi ridică pe malul Iordanului un altar impunător, nu pentru a aduce pe el jertfe, ci pentru a dovedi că ei păstrează formele cultului Domnului (versetele 26, 27). Cei ce aplică azi acelaşi principiu nu dau cu totul la o parte Cuvântul lui Dumnezeu; ei îl mai citesc din când în când, se roagă la masă, mai merg şi la adunare când este un prilej deosebit, dar inima lor nu participă la toate acestea. Puterea vieţii a dispărut. După o generaţie — două de felul acesta, ce mai rămâne din toată credinţa de odinioară? Fără îndoială că nu noi dăm viaţa veşnică copiilor noştri, ci aceasta este opera lui Dumnezeu, însă tot atât de adevărat este că noi putem fi nişte piedici serioase în calea acestei opere divine prin atitudinea noastră, prin interesul nostru faţă de lucrurile lumii, prin lipsa noastră de râvnă pentru Domnul. Copiii vor observa cu mare uşurinţă dacă părinţii „preţuiesc ţara" sau nu.
Cât priveşte pe tineri, este bine ca ei să nu uite următorul lucru: Nu faptul că au fost crescuţi şi educaţi într-o casă creştină îi va face „să treacă Iordanul." Fiecare tânăr în parte trebuie să ia personal decizia aceasta de a trece Iordanul, sub privirile Domnului, urmând chivotul de-a curmezişul apelor morţii. Dacă nu are loc o naştere din nou, o înnoire spirituală pentru fiecare membru al fiecărei generaţii, vom rămâne doar cu o tradiţie şi cu nişte forme care cu timpul vor dispare şi ele.
Resursele pustiei
Principala resursă a pustiei — de altfel valabilă pentru orice alt loc — este apropierea de Dumnezeu: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu" (Psalmul 73:28 ) spunea Asaf după teribila încercare prin care trecuse. Gândul acesta ne va conduce să privim pe rând: rugăciunea, credinţa, preoţia şi jertfele din pustie.
Dar resursa supremă — Dumnezeu — vine şi El la noi cu binecuvântările, intervenţiile şi harul Lui. Aceasta va constitui finalul studiului de faţă.
1) Rugăciunea
În Evrei 4 , rugăciunea este, după Cuvântul şi preoţia lui Hristos, cea de a treia resursă pusă la dispoziţa celui aflat pe drumul spre odihnă: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la vreme de nevoie" (versetul 16).
În cartea Numerilor, rugăciunea este cel mai adesea opera lui Moise. El avea cu Dumnezeu o părtăşie minunată, astfel că Domnul putea spune de Moise: „Eu îi vorbesc gură către gură" (Numeri 12:8 ) şi discuta cu el „cum vorbeşte un om cu prietenul lui."
Avem un verset care dezvăluie secretul acestei intimităţi: „Când Moise intra în cortul întâlnirii ca să vorbească Domnului, auzea glasul care îi vorbea de pe capacul ispăşirii care era pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu El" (Numeri 7:89 ). Să ne gândim la Moise în tensiunea permanentă pricinuită de murmurele şi nemulţumirile poporului, ca să nu mai vorbim de îndatoririle specifice slujbei sale sub povara cărora, nu numai o singură dată, a suspinat el. Iată însă că lăsând la o parte tot ce apăsa asupra lui, zarva din jur, pulberea pustiului şi toate celelalte lucruri, el se refugia în umbra sfântului locaş pentru a sta de vorbă cu Dumnezeul lui. El „intra în tăcere" şi, mai întâi, asculta Glasul care îi vorbea de la înălţimea capacului ispăşirii, iar după aceea, şi numai după aceea, Îi vorbea Domnului. Fericită comuniune a sufletului cu Dumnezeul lui, comuniune al cărei model perfect ni l-a oferit Domnul Isus care, sculându-Se cu mult înainte de revărsatul zorilor, Se retrăgea singur la o parte, sau seara, neînsoţit de nimeni, Se suia pe munte să Se roage.
Privilegiul acesta ne este rezervat şi nouă, deoarece şi noi putem ca, în fiecare zi, îndeosebi în fiecare dimineaţă, să căutăm prezenţa Domnului, să ascultăm glasul Lui în Cuvântul scris şi să-I spunem tot ce avem pe inimă. Citirea Bibliei în cadrul familiei este un lucru valoros şi necesar, dar nimic nu poate înlocui comuniunea individuală, zilnică, la picioarele lui Isus. Credinciosul care neglijează rugăciunea nu va propăşi în viaţa duhovnicească şi va da cu atât mai mult prilej Diavolului să-l atace.
Pe toată durata călătoriei prin pustie îl vedem pe Moise rugându-se. La Tabeera el se roagă, şi incendiul este oprit. Pentru sora lui, Maria, care l-a ofensat atât de profund, el mijloceşte înaintea Domnului, implorându-L: „Dumnezeule, vindec-o, Te rog!" După şapte zile de disciplină, Maria este reprimită în tabără. La Cades, el intervine pentru Israel şi obţine iertarea din partea Domnului (Numeri 14:13-20 ). Cu prilejul răzvrătirii lui Core, Moise mijloceşte iarăşi — nu pentru Core, Datan şi Abiram — ci pentru poporul Domnului, pentru care inima lui arde de o asemenea manieră (Numeri 16:22 ). Când şerpii înfocaţi muşcă pe copiii lui Israel, din nou Moise vine înaintea Domnului cu mijlociri (Numeri 21:7 ).
De mai multe ori el cade cu faţa la pământ (Numeri 14:5 ; 16:4,46 ; 20:6 ), exprimând prin gestul acesta că ei se dăruie pe deplin Domnului. Când se află în situaţii în care nu cunoaşte voia şi gândul Domnului, Moise cere lămuririle necesare ca, de exemplu, cu privire la persoanele necurate şi sărbătoarea Paştelor (Numeri 9:28 ) sau la fiicele lui Ţelofhad (Numeri 27:5 ). Ajuns în amurgul vieţii, pe punctul de a-şi sfârşi misiunea încredinţată, el roagă pe Domnul să stabilească „peste adunare un om care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor... pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor" (Numeri 27:16-17 ).
Chiar dacă în cartea Numerilor el este singura persoană care se roagă, totuşi, ce binecuvântată a fost pentru popor mijlocirea sa! Nu-l găsim pe Aaron rugându-se (decât împreună cu Moise, Numeri 16:22 ), deşi îi fusese încredinţată o sarcină de o asemenea anvergură.
Nu vom dori noi oare, la rândul nostru, să intrăm mai des în sfântul locaş ceresc, să ascultăm glasul Domnului şi apoi să-I vorbim noi înşine?
2) Credinţa
Fără credinţă, era imposibil să ajungi din Egipt în Canaan. Am văzut în secţiunea destinată problemei necredinţei că tocmai acest lucru — credinţa a lipsit poporului Israel.
Doi oameni însă se desprind din mijlocul celor necredincioşi: Iosua şi Caleb (Numeri 13:31 ; Numeri 14:6-9 ) care, datorită credinţei si forţei pe care aceasta o degajează, reuşesc să rămână tari şi statornici de-a lungul acestor ani de pribegie prin pustie, credinţa care îi va sprijini la trecerea Iordanului şi în faţa zidurilor Ierihonului şi pe toată durata campaniei de cucerire a ţării Canaanului. De Caleb a putut spune adesea: „a urmat în totul calea Domnului" (Numeri 14:24 ; Iosua 14:8,9,14 ). Pentru bărbaţii aceştia un singur lucru conta: „Domnul este cu noi."
Nu este vorba aici de credinţa mântuitoare, ci de aceea care ne face să mergem pe drumul ascultării de Dumnezeu, credinţa care ne face activi şi folositori cauzei Sale: „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere" (2. Corinteni 5:7 ). „Ciucurele albastru" de pe veşmintele israelitului trebuia să-i amintească mereu lucrul acesta (Numeri 15:37-41 ). Aceste franjuri brodate dintr-un fir albastru pe marginea hainelor, asemenea unei flori care izbeşte privirile, trebuiau să le readucă în memorie a nu căuta să umble după gândurile şi dorinţele cărnii, nici după poftele ochilor, ci potrivit cu ceea ce este plăcut înaintea Domnului. în cazul nostru, când ne confruntăm cu o dificultate, cu o problemă oarecare, credinţa priveşte în sus şi nu mergem după mintea noastră. Ne iese în cale o ispită? Privirea credinţei caută spre Domnul şi nu umblăm după poftele ochilor, prin vedere.
În ce ne priveşte, citim în Coloseni 3:1-2 astfel: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ".
„Principiul umblării după cele cereşti trebuie să pătrundă până în cele mai mici detalii ale vieţii noastre, chiar în problemele care sunt specifice pământului, dacă dorim să evităm o sumedenie de rele care ar atrage asupra noastră judecata lui Dumnezeu" (J.N.D.).
3) Preoţia (Numeri 17:1-11 )
Capitolul care constituie inima cărţii Geneza ne vorbeşte de Tatăl şi Fiul aflaţi pe Moria (22). În centrul cărţii Exodului regăsim robul evreu care declară: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies liber" (21). În mijlocul Leviticului, cartea care, de altfel, constituie centrul scrierilor lui Moise, marea zi a ispăşirii este baza pe care Dumnezeu poate să locuiască în mijlocul poporului Său (16). Capitolul pe care îl studiem acum şi care constituie inima cărţii Numerilor arată singurul fundament datorită căruia Dumnezeu va putea să introducă pe Israel în ţara făgăduinţei: preoţia, reconfirmată prin toiagul lui Aaron care înfrunzeşte, adică prin puterea vieţii.
Cu prilejul răscoalei lui Core, Datan şi Abiram, autoritatea lui Moise şi locul lui Aaron au fost restabilite prin pedeapsă şi moarte, dar poporul pierduse orice drept asupra ţării. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel şi mai departe, israeliţii ar fi fost, în scurt timp, mistuiţi de mânia divină. Numai harul le putea garanta intrarea în Canaan, harul bazat pe preoţie, aşa cum ni se relatează în capitolul 17 din Numeri. Toiagul lui Moise, deşi utilizat de atâtea ori, nu era suficient. Simbol al autorităţii şi puterii, el nu era totuşi în măsură să asigure atingerea ţelului de către nişte oameni atât de plini de slăbiciuni şi supuşi greşelii. Toiagul acesta putea lovi pe cârtitori, dar nu era în stare să pună capăt cârtirilor. În cadrul călătoriei israeliţilor prin pustie, preoţia nu ar fi fost eficace dacă lipsea harul lui Dumnezeu.
La fel stau lucrurile şi în Evrei 4 : nici un singur credincios nu ar putea ajunge la ţintă, fără mijlocirea Domnului Isus care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru cei ce se apropie de Dumnezeu prin El (vezi Evrei 7:25 ).
În chestiunea cu Core, pentru a se stabili „omul pe care l-a ales Domnul", Moise a fost nevoit să propună testul cădelniţelor. Rezultatul? Moartea celor 250 de bărbaţi care au adus tămâie. Însă Dumnezeu păstrase ca rezervă un alt test, de data aceasta nu aducător de moarte, ci un test al vieţii. Fiecare căpetenie a uneia dintre cele 12 seminţii trebuia să-şi aducă toiagul ei, sceptrul ei, la sfântul locaş: 12 toiege şi „toiagul lui Aaron în mijlocul lor." Pentru a desemna omul pe care l-a ales, Domnul a făcut să înverzească toiagul lui Aaron. Cu alte cuvinte, viata care se manifesta în această bucată de lemn mort avea să arate care este preotul după inima lui Dumnezeu. „A doua zi când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale" (Numeri 17:8 ). Imagine remarcabilă a Domnului Isus, preotul „pus nu prin legea unei porunci pământeşti ci prin puterea unei vieţi nepieritoare" (Evrei 7:17 ). „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege” (Evrei 8:4 ). Ca unul care a murit, a înviat şi S-a înălţat în glorie, El a devenit pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, fiind numit de Dumnezeu Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5:10 ).
În felul acesta el rămâne în fata ochilor si inimilor noastre, nu un Mântuitor mort, ci o Persoană vie care mijloceşte pentru noi. „Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor" (Apocalipsa 1:18 ). Toiagul lui Aaron avea să rămână în chivotul mărturiei, o garanţie a faptului că Aaron şi urmaşii lui nu vor fi lipsiţi niciodată de harul Domnului.
4) Jertfele
Legile referitoare la jertfe apar în special în primele capitole ale Leviticului. În cartea Numeri, vom mai întâlni două lucruri caracteristice pustiei şi care nu mai apar în altă parte: viţeaua roşie (19) şi şarpele de aramă (21).
Viţeaua roşie (Numeri 19 )
Păcatul ne este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu sub două aspecte: în primul rând sub aspectul de vinovăţie, datorie, în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. Acestui aspect îi corespunde iertarea ( 4 - 5 ). De altă parte, în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, păcatul apare ca o murdărie, o întinăciune, care face necesară o curăţire, o purificare. Acest din urmă aspect este prezentat în Numeri 19 şi în Ioan 13 . De remarcat că, sub har, şi în ce priveşte umblarea credinciosului, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1. Ioan 1:9 ).
Nu este vorba aici de baza relaţiilor cu Dumnezeu ca în 16 , pentru ca Domnul să poată locui în mijlocul poporului Său, ci de greşeli atât de frecvente în timpul călătoriei prin pustie, şi reprezentate aici prin atingerea unui mort. Gândirea cărnii este aducătoare de moarte: plata păcatului este moartea; umblarea după lucrurile firii păcătoase este moarte; dacă trăiţi după îndemnurile firii păcătoase veţi muri; orice manifestare a cărnii, şi nu a vieţii lui Isus Hristos în noi, este, ca să spunem aşa, un contact cu moartea. Păcatele nu ne mai sunt imputate nouă, ca credincioşi despre care Dumnezeu poate să spună, din cauza jertfirii trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna: „şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor" (Evrei 10:10,17 ). Dar comuniunea cu Domnul este întreruptă prin păcat şi, dacă nu ne judecăm singuri, ne expunem, din cauza nedesăvârşirilor noastre, măsurilor disciplinare provenite din partea lui Dumnezeu (1. Corinteni 11:31,32 ). Carnea se manifestă în conduita noastră personală (versetul 11); în familie („cortul") (versetul 14); în activitatea şi relaţiile noastre cu alţii („pe câmp") (versetul 16). Ea îşi păstrează totdeauna caracterul ei violent, mai mult sau mai puţin vizibil (amărăciune, iuţime, mânie, strigare, răutate, Efeseni 4:31 ); de întinăciune, de stricăciune (desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea... Coloseni 3:5 ). Ar putea fi vorba de ceea ce noi am socoti „un lucru mărunt", „nişte oase omeneşti" (Numeri 19:16 ), ceva care este trecut uşor cu vederea: o lipsă de dreptate, o nesinceritate, nişte cuvinte oarecum deplasate; o atitudine sau o faptă care pierd alura de „mormânt", de exemplu o făţărnicie care îmbracă păcatul într-un fel de manta onorabilă. Să ne amintim că, în cazul întinării unui „cort" israelit, întinăciunea afecta tot ce se afla acolo, îndeosebi „orice vas descoperit" (versete 14,15). Ce lecţie solemnă pentru noi, ca părinţi sau ca credincioşi mai în vârstă! Dacă noi ne certăm ori defăimăm pe aproapele şi vorbim de rău împotriva adunării, iar alţii mai tineri, copiii şi credincioşii întorşi mai de curând la Domnul, ne aud, ei înşişi — aceste vase descoperite — vor fi contaminaţi.
Toate aceste lucruri întinează, întrerup părtăşia cu Domnul şi cer ca sufletul să fie curăţit şi restabilit fără întârziere. Or cenuşa vitelei arse afară din tabără conduce, simbolic, la amintirea suferinţelor ispăşitoare ale lui Hristos.
Aducerea viţelei roşii
Darul acesta ne este prezentat ca fiind adus „odată pentru totdeauna", expresie pe care o regăsim de şapte ori în epistole cu privire la moartea lui Hristos. Cenuşa era apoi mărturia unei lucrări săvârşite, efectul ei asupra inimii şi conştiinţei însemnând curăţirea deplină. Juninca respectivă trebuia să fie fără pată, fără nici un defect trupesc şi să nu fi fost pusă la jug: tip vizibil al lui Hristos care nu a făcut păcat, în care nu s-a găsit păcat şi care nu a cunoscut păcat. Viţeaua roşie era apoi scoasă afară din tabără, după cum va ieşi Isus Însuşi, ducându-Şi crucea, spre a fi răstignit dincolo de poartă. Sângele viţelei trebuia să fie stropit de şapte ori înaintea Cortului întâlnirii, adică drept mărturie pentru omul care se apropia de Cort, şi nu înaintea lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, cum se proceda în Ziua ispăşirii.
Preotul Eleazar nu oferă el însuşi darul respectiv: „Să fie înjunghiată înaintea lui... Viţeaua să fie arsă sub ochii lui." Focul judecăţii mistuie totul: pielea, carnea şi sângele, balega. Preotul ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi le aruncă în mijlocul focului unde arde victima: credinciosul este adus să socotească a fi încorporat în moartea lui Hristos tot ce ar putea oferi lumea fiecărui copil al lui Dumnezeu, de la cel mai însemnat până la cel mai neînsemnat; toată gloria omenească, tot ce omul firesc şi-ar putea dori pe acest pământ de păcat (Galateni 6:14 ). În chipul acesta, gloria lumii acesteia dispare, pentru ochii credinţei, în judecata care-L loveşte pe Hristos pe Golgota.
Cenuşa este adunată si aşezată în afara taberei, într-un loc curat, spre a fi folosită la pregătirea apei de curăţire pentru cel întinat. Nu va mai fi repetată această jertfă, dar apa de izvor (simbol al Duhului Sfânt) amestecată cu cenuşa (aducere aminte a suferinţelor lui Hristos si mărturia unei lucrări eficiente) vor fi folosite pentru curăţirea celui întinat.
Cum se făcea această lucrare de curăţire?
Vinovatul, devenit conştient de greşeala sa, avea să recurgă la un om curat care, a treia zi (nu imediat, pentru că sentimentul vinovăţiei trebuia să fie profund), îl stropea pe el, cel necurat, cu apa conţinând cenuşa respectivă. După cum am văzut, necurăţia în acest capitol, deşi se aplică oricărui păcat, are totuşi în vedere murdăriile din pustie. Semnificaţia lor pentru noi fiind, înainte de toate, defectele de caracter şi de comportament, aceste manifestări atât de frecvente ale cărnii în timpul umblării noastre, peste care adesea trecem cu mare uşurinţă sau chiar fără să le observăm. Totuşi, Dumnezeu voieşte ca noi să le luăm în considerare, să ne pară rău de ele şi să le mărturisim, exersare a conştiinţei noastre care, sub imboldul Duhului Sfânt, ajunge la acea „a treia zi" când trăieşte intens amintirea suferinţelor lui Hristos si când ne dăm seama din nou că tocmai pentru acel păcat aflat în discuţie a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu.
Dar lucrurile nu se opreau aici. Omul necurat din Israel trebuia să aştepte până a şaptea zi pentru ca încă o dată omul curat să-l stropească cu apa de curăţire. Apoi, el îşi spală hainele, se scaldă în apă şi „seara va fi curat." Această cercetare a constiintei din ziua a treia şi a şaptea corespunde judecăţii de sine, acestei căutări, în lumina voii lui Dumnezeu, a cauzelor profunde ale lipsurilor şi defectelor noastre. Amintirea lucrării perfecte a lui Hristos se aplică atunci, nu numai unei greşeli specifice, dar însăşi rădăcinii răului, care a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să fie făcut păcat pentru noi. Dacă, de exemplu, eu am vorbit de rău pe cineva, de îndată ce îmi dau seama de lucrul acesta este bine să mă duc înaintea lui Dumnezeu, se cuvine să judec cu toată asprimea fapta comisă, să mă cercetez înaintea Lui, nu numai în ce priveşte cuvintele rostite, dar să analizez si cauzele care au dat naştere acestui rău: poate gândurile rele pe care le-am alimentat timp îndelungat în inima mea cu privire la persoana în cauză. Şi, în felul acesta, conştient de preţul pe care Domnul a trebuit să-l plătească pentru mine şi păcatele mele, voi ajunge să judec, nu numai cuvintele pe care le-am spus, dar însăşi starea de spirit care le-a dat naştere. Şi atunci, mă voi putea duce, într-o stare potrivită, la cel pe care l-am lezat, îmi voi recunoaşte cu sinceritate greşeala şi voi face totul pentru a o repara.
Cuvântul trebuie să pună apoi în ordine mărturia exterioară (hainele) şi însăşi persoana respectivă (să se scalde în apă). În Proverbele 28:13 ni se spune clar: „cine îşi mărturiseşte fărădelegile şi se lasă de ele capătă îndurare." Trebuie să facem dovada unui spirit de veghere permanent, să trăim în cumpătare (stăpânire de sine), ca să nu mai vorbim de cazurile când, după Matei 18:8 , se pune problema „tăierii" unui mădular.
Un om din familia preoţească, devenit necurat, rămânea în starea aceasta „până seara". În tot acest răstimp, el nu trebuia să mănânce din lucrurile sfinte, până la asfinţitul soarelui. Numai atunci putea înceta postul lui ( 22:6-7 ). O minunată învăţătură se desprinde de aici şi cu privire la noi înşine, fie că este vorba de domeniul spiritual, fie că ne referim la viaţa de toate zilele. Comuniunea cu Domnul nu poate fi restabilită, nu ne putem hrăni realmente din „lucrurile sfinte" fără să aibă loc lucrarea de curăţire; iar postul pe care trebuia să-l ţină cel ce a greşit ne vorbeşte de o anumită disciplină care merge mână în mână cu o adevărată restaurare.
Omul curat
„Omul curat" care stropea pe cel necurat cu apă de izvor amestecată cu cenuşă ne aduce aminte de acela care, după exemplul învăţătorului nostru, spală picioarele fraţilor săi (Ioan 13:14 ). El însuşi era necurat până seara (Numeri 19:21 ). Cât de evlavios ar fi cineva, nu se poate ocupa de ceva rău şi păcătos, chiar la aproapele său, fără să sufere şi el anumite consecinţe.
Mărturisirea reciprocă din Iacov 5:16 având ca scop rugăciunea unuia pentru altul nu este altceva decât o transpunere în noul legământ a celor de mai sus. De notat că o asemenea mărturisire implică o totală discreţie: cel ce întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui „acoperă o mulţime de păcate", adică păstrează o tăcere totală cu privire la ele (Iacov 5:20 ).
Să mai pomenim aici şi pasajul din Galateni 6:1 : „Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu." Cel ce este spiritual, fiind chemat să contribuie la redresarea fratelui său într-un duh de blândeţe, trebuie totuşi să ia seama la el însuşi, temându-se că ar putea să cadă la rândul lui. Aceasta face parte din experienţa omului curat care l-a stropit cu apa de curăţire pe fratele său devenit necurat.
Se impune aici o precizare: în Noul Legământ, fiecare credincios are acces direct înaintea lui Dumnezeu şi nu are nevoie de un intermediar aflat pe pământ, nici pentru a-I mărturisi păcatele, nici pentru a-I aduce rugăciuni sau pentru a-L adora. Dar acest adevăr fundamental nu exclude posibilitatea unui ajutor reciproc pe care credincioşii şi-l acordă, în virtutea harului lui Dumnezeu, cu temere respectuoasă faţă de El şi în duhul dragostei frăţeşti.
În încheiere, vom sublinia remarca deosebit de solemnă făcută în Numeri 19:20 : „Un om care va fi necurat şi nu se va curăţi, va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a întinat sfântul locaş al Domnului." Acumularea în cugetele noastre a unor greşeli nejudecate, necondamnate şi nemărturisite, întrerupe părtăşia cu Domnul, face să scadă tonusul vieţii spirituale şi, din cădere, îl poate conduce pe cel vinovat până la a fi „nimicit din mijlocul adunării", lucru indispensabil, deoarece Domnul locuieşte în mijlocul poporului Lui (cf. Numeri 5:2 ; 1. Corinteni 5:11,13 ).
b) Şarpele de aramă (Numeri 21:7-9 ; Ioan 3:14-15 )
Pentru prima dată, în istoria sumbră a cărţii Numerilor, poporul ajunge să spună cu sinceritate: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta" (Numeri 21:7 ). A fost necesară muşcătura şarpelui. Israeliţii au trebuit să ia act de toată răutatea Vrăjmaşului, de veninul pe care îl conţine firea păcătoasă omenească, de originea satanică a cărnii, pentru a fi în stare să-şi recunoască păcatul.
Moise se roagă pentru popor, şi Domnul îi porunceşte să spânzure de o prăjină un şarpe de aramă pe care, privindu-l, israelitul muşcat de şerpii înfocaţi să poată trăi.
„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului" (loan 3:14), zicea Domnul Isus în noaptea memorabilă când Nicodim venise la El. Chiar din spusele Mântuitorului luăm cunoştinţă că pe El Îl reprezenta şarpele de aramă. Dar cum este posibil ca un şarpe şi nu un miel, să-L înfăţişeze aici pe Domnul Isus? Ştim bine că, în toată Scriptura, şarpele îl reprezintă pe Diavolul (Apocalipsa 20:2 ). Taurul, berbecul, turtureaua, animalele curate, toate acestea sunt o ilustraţie a jertfei fără cusur şi fără pată care a fost dată pentru păcatele noastre. Însă este un abis cumplit unde Domnul slavei a trebuit să Se coboare, din cauza noastră, o prăpastie cu mult mai adâncă decât suferinţele Sale fizice sau decât umilirile pe care le-a îndurat în timpul vieţii: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" (2. Corinteni 5:21 ). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi" (Galateni 3:13 ). În timpul celor trei ceasuri de întuneric, taina al cărei adânc nu-l putem cuprinde, Fiul lui Dumnezeu, Omul perfect, Jertfa fără pată, Mielul fără cusur, devenise asemenea unui „şarpe", fiind tratat ca păcatul însuşi, sub greutatea incalculabilă a blestemului divin. La un asemenea Hristos trebuie să privim pentru a fi mântuiţi. Nu numai la exemplul desăvârşit pe care ni L-a dat, prin viaţa Sa ori chiar prin ascultarea Lui până la moarte: „...tot aşa trebuie să fie înălţat si Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică."
5) Stânca şi fântâna (Numeri 20:7-11 ; 21:16-18 )
a) Stânca
În 1. Corinteni 10:4 citim: „...ei beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos." La începutul călătoriei prin pustie, stânca a fost lovită, imagine a lui Hristos răstignit, de unde curge orice binecuvântare pentru poporul Lui (Exod 17:6 ). În capitolul nostru, potrivit instrucţiunilor date lui Moise de Domnul, el trebuia doar să vorbească stâncii, având în mână toiagul lui Aaron, cel care înmugurise. Ce lucru minunat! Drumul nostru este totdeauna deschis pentru a vorbi Aceluia care a fost lovit, prin rugăciuni izvorâte din inimă, direct şi fără umplutură de cuvinte. Toiagul ne vorbeşte de preoţia întemeiată pe viaţă şi har, singura bază pe care Dumnezeu mai putea introduce poporul în ţara Canaanului. Toiagul autorităţii — toiagul de conducător al lui Moise — din cauza slăbiciunilor poporului şi a necredinţei sale, nu conducea, în definitiv, decât la judecată. Trebuia deci ca noua generaţie să înţeleagă bine că ea nu putea intra în Canaan decât pe temeiul harului.
În ciuda greşelii lui Moise, care a lovit stânca de două ori cu propriul lui toiag, „a ieşit apă din belşug" (versetul 11). Apa aceasta ne vorbeşte de harul care vine „fără plată" către cel însetat (Romani 3:24 ; Apocalipsa 22:17 ), har care „s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20 ; Isaia 44:3-4 ), care se află totdeauna la dispoziţia noastră, „aproape" de noi (Romani 10:8 ), la îndemâna celui însetat (Ioan 7:37 ; Isaia 55:1 ). Râul din Ezechiel 47 devenea tot mai adânc pe măsura înaintării profetului. Acestea sunt apele sfântului locaş, adică harul pe care îl cunoaştem tot mai bine pe măsura scurgerii vieţii noastre, căci „adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta de care v-aţi alipit" (1. Petru 5:12 ). În timpul călătoriei noastre spre Canaanul ceresc, harul acesta „ne învaţă" s-o rupem cu păgânătatea, cu nelegiuirea, şi să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde (Tit 2:12-13 ).
b) Fântâna
Adăpat cu apele care au ţâşnit din stâncă, poporul Israel era îndreptăţit să spună împăratului Edomului: „Noi nu vom bea apa din fântâni" (Numeri 20:17 ), o imagine a resurselor omeneşti puse la dispoziţia noastră de către lume. După ce israeliţii au fost adăpaţi la „fântâna" de la Beer, au putut chiar să refuze şi apa lui Sihon, împăratul amoriţilor (Numeri 21:22 ). Referitor la fântână, să amintim cuvintele Domnului spuse către Moise: „Să strângi poporul, şi le voi da apă" (Numeri 21:16 ). Nu numai apa pe care o ia fiecare de la Izvor, dar această înviorare şi răcorire generală ce se pot găsi în părtăşia cu Domnul. Şi nu Israel, ci Domnul însuşi ia iniţiativa acestei înviorări. El nu răspunde aici unei rugăciuni şi, cu atât mai puţin, unor murmure, ci spune: „Eu le voi da." Într-adevăr, acesta este, la sfârşitul călătoriei prin pustie şi înainte de intrarea în Canaan, ultimul dar al lui Dumnezeu: apa care ţâşneşte în viata veşnică.
„Căpeteniile" au săpat fântâni (Numeri 21:18 ). Să ne gândim la toţi aceia pe care Dumnezeu i-a folosit de-a lungul veacurilor pentru a pune la dispoziţia altora apa Cuvântului divin, uneori chiar cu pericolul vieţii lor. În timpul nostru „căpeteniile" („nobilii") ar putea reprezenta elementele spirituale ale unei adunări, precum şi pe înaintaşii de valoare de la care ne-au rămas lucrări scrise deosebit de scumpe în măsură să ne ajute a înţelege mai bine bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Căpeteniile, oamenii de valoare ai poporului, au săpat, făcând lucrul acesta împreună cu „legislatorul", adică Moise, care este un tip al lui Hristos.
Poporul beneficiază astfel de lucrarea pusă la dispoziţia sa şi o apreciază drept un dar din partea lui Dumnezeu; astfel el va cânta iarăşi, plin de bucurie, o cântare în cinstea Domnului, a doua cântare amintită în Biblie (cf. Exod 15 şi vezi Iacov 5:13 ). Apa ţâşneşte şi adorarea israeliţilor se înalţă către Dumnezeul harului (loan 4:14,23).
La „Fântâna Celui Viu care mă vede" medita Isaac înainte de căsătoria sa cu Rebeca (Geneza 24:62-63 ); după aceea, îl găsim „locuind" acolo (Geneza 25:11 ). Ce frumos exemplu pentru noi, dătător de încurajare: odată întemeiat căminul nostru, să rămânem acolo ca „împreună moştenitori ai harului vieţii" (1. Petru 3:7 ).
După experienţa cu şarpele de aramă, poporul s-a întors „spre răsărit" (Numeri 21:11 ), spre Hristos, adevărata lumină. După răcorirea şi înviorarea spirituală de care au avut parte la fântână, israeliţii au dobândit puterile necesare pentru luptă şi obţin victoria asupra amoriţilor.
6) Norul şi slava Domnului (Numeri 14:10 ; 16:19,42 ; 20:6 )
Valoarea şi importanţa norului decurgea din faptul că el era un indiciu vizibil al prezenţei lui Dumnezeu: „Domnul S-a coborât din nou" (Numeri 11:25 ; 12:5 ). În şapte ocazii speciale, patru dintre acestea fiind amintite în cartea Numerilor, Domnul Şi-a manifestat prin nor gloria.
În Exod 16:10 , toată adunarea lui Israel, cu spatele către Egipt, se uita către pustia pe care urmau s-o străbată: „şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor." Până aici, norul îi călăuzise, îi protejase, acum însă gloria le era revelată în legătură cu mersul prin pustie.
Aceeaşi glorie va umple Cortul (Exod 40:34 ), după cum i se va arăta poporului întreg cu prilejul consacrării preoţilor ( 9:23 ). Gloria pusă în legătură cu adunarea, sanctuarul si închinarea era minunata dovadă că Dumnezeu Se afla în mijlocul alor Săi. În Numeri însă, apariţia gloriei lui Dumnezeu dobândeşte alt caracter. Când totul părea pierdut, când se părea că pentru Moise şi Aaron nu mai exista nici o resursă neutilizată cu privire la acest popor răzvrătit aflat pe punctul de a-i ucide cu pietre pe losua şi Caleb, „slava Domnului s-a arătat peste Cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel" (Numeri 14:10 ). La fel, când Core a strâns laolaltă întreaga adunare pentru a impune lui Moise voinţa sa şi a complicilor săi, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări" (Numeri 16:19 ). A doua zi, poporul s-a răsculat din nou. Moise şi Aaron, aflaţi la capătul puterilor, privesc spre Cortul întâlnirii şi „iată că l-a acoperit norul, şi s-a arătat slava Domnului" (Numeri 20:6 ). În toate aceste cazuri, când totul părea definitiv compromis, arătarea slavei lui Dumnezeu a scăpat pe Israel de la o ruină totală. El Se arată în lumină, dar şi în sfinţenia Lui: Domnul mântuieşte pe slujitorii Lui, dar judecata, în lipsa întreitei mijlociri a lui Moise, ar fi căzut asupra întregului popor şi ar fi lovit pe cei vinovaţi.
În Ioan 18:6 , aceeaşi glorie străluceşte în Persoana lui Hristos Însuşi: oamenii veniţi să-L prindă s-au dat înapoi şi au căzut la pământ când El le spune cine este; apoi, mijlocind pentru ai Lui, El Se aşază între aceştia şi vrăjmaşi.
Să ne mai gândim şi la cele şapte arătări ale Domnului de-a lungul carierei agitate a lui Pavel şi să fim siguri că în diferitele situaţii ale vieţii, chiar şi în cele mai disperate, El este tot aşa de puternic pentru a Se manifesta în har şi în glorie în folosul alor Săi.
7) Harul (Numeri 23:8-9, 20-23 ; 24:5-7 )
Aflat către sfârşitul călătoriei prin pustie, Israelul răzvrătit nu merită desigur decât blestemul şi pedeapsa lui Dumnezeu. Şi recurgând la profetul Balaam pentru a-l blestema, împăratul Balac, la instigaţia Diavolului, nu dorea poporului decât ceea ce i s-ar fi cuvenit. De ce, totuşi, Dumnezeu schimbă blestemul în binecuvântare? Un singur răspuns este posibil: din cauza harului Său, a îndurării Lui suverane, nemeritate şi imposibil de explicat.
Harul ne mântuieşte, însă pe tot parcursul vieţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, el este de faţă pentru a ne învăţa, a ne restabili, a ne conduce spre ţintă.
Balaam este silit să strige: „Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?... ÎI văd din vârful stâncilor... Este un popor care locuieşte deoparte" (Numeri 23:8-9 ). Să ne ajute Domnul să învăţăm şi noi a-i privi pe preaiubiţii Lui „din vârful stâncilor", adică aşa cum îi vede Dumnezeu în Hristos, despărţiţi de lume şi puşi deoparte pentru El, nu pentru Satan.
„El nu vede nici o fărădelege în Iacob, nu vede nici o răutate în Israel" (versetul 21). În Hristos, noi suntem spălaţi, curăţiţi, îndreptăţiţi. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce niciodată aminte de păcatele noastre şi de fărădelegile noastre. Noi putem intra în sfântul locaş „fără conştiinţa păcatului." Numai harul poate rosti asemenea cuvinte: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacob; nici vrăjitoria împotriva lui Israel" (versetul 23). „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru?" (Romani 8:35,39 ). „Ce frumoase sunt corturile tale, lacov! Locuinţele tale, Israel!" (Numeri 24:5 .)
În Hristos, toate lucrurile au devenit noi; a fi în El înseamnă o făptură nouă. Astfel, Dumnezeu vede în ai Săi o reflectare a frumuseţii lui Hristos (Psalmul 45:11 ). El ne-a făcut „plăcuţi în Preaiubitul Lui" (Efeseni 1 ).
Un spirit legalist nu se poate bucura de binefacerile harului, însă vai, există posibilitatea schimbării harului lui Dumnezeu în desfrânare. „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de le ei" (lona 2:8). Pentru a păstra un echilibru corespunzător, este necesar să nu reducem harul la o simplă teorie sau la o învăţătură interesantă, atrăgătoare, ci ochii inimilor noastre să-L privească fără încetare pe Acela care este harul însuşi. Harul lui Dumnezeu nu este doar o favoare a Lui faţă de noi, ci este sigur că „am primit din plinătatea Lui şi har după har" (Ioan 1:16 ). Trebuie ca noi „să creştem în harul si în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos." Apostolul putea scrie: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic" (1. Corinteni 15:10 ).
Luând în considerare apropiatul sfârşit al călătoriei poporului Israel prin pustie, prorocul adaugă: „Acum se poate spune despre lacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!" (Numeri 23:23 .) Noi am fi zis: „Dar ce lucruri rele a făcut poporul!" Totuşi, amintirea care subzistă la finele unei lungi cariere este aceea a harului şi milei lui Dumnezeu! Dacă această declaraţie ar fi fost pusă în legătură cu Israel (numele cel nou al biruitorului, Geneza 32:28 ), poate că ar mai fi mers, dar lucrurile lui Dumnezeu alăturate numelui lui lacob (înşelătorul) ne atrag atenţia spre imensitatea harului care acoperă goliciunea şi mizeria noastră.
Cu toate slăbiciunile şi abaterile sale, „rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9 ). „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos" (Filipeni 1:6 ).
"Ajuns în Cer, cu-a sfinţilor oştire,
Eu — fost pribeag prin lumea de amar —
Aduc cu mine-o singur-amintire:
Nemărginitul jertfei Tale har!"
8) Binecuvântarea (Numeri 6:22-27 )
Nu credem că ar putea exista o încheiere mai frumoasă a comentariului nostru asupra cărţii Numeri ca binecuvântarea cu care preotul Aaron trebuia să binecuvânteze poporul:
„Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească!
Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine si să Se îndure de tine!
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!"
Tripla repetiţie a Numelui Domnului nu ar putea fi oare o aluzie voalată la Sfânta Treime? Inima Tatălui Se deschide pentru a binecuvânta; numai El poate „să păzească" pe aceia pe care Fiul îi dă în grija Lui (Ioan 17:11 ). Hristos, Acela pe Faţa Căruia a strălucit cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu, face să strălucească lumina Lui peste noi; fiecare credincios în parte poate primi din plinătatea acestui har pe care El ni l-a pus la dispoziţie. Duhul Sfânt este Acela care „descoperă" lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1. Corinteni 2:10 ); El glorifică pe Hristos şi ia din ce este al Lui pentru a ne descoperi (Ioan 16:14 ); prin El avem noi siguranţa mântuirii şi pacea care este însăşi roada Sa.
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel": ei sunt, în chipul acesta, marcaţi pentru El: „şi Eu îi voi binecuvânta." „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite... El este un Dumnezeu credincios" (Deuteronom 32:4 ).
sursa: https://comori.org/