"Note asupra Epistolei către Efeseni"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Capitolul 1

William Kelly

Introducere

Cum Se descoperă Dumnezeu în Cuvântul Său

Trebuie să fie evident, chiar pentru un cititor cât se poate de ocazional al acestei epistole, că ne găsim pe un teren foarte înalt şi sfânt. Nimeni să nu vadă acolo vorbe care ar putea aduce atingere altor porţiuni ale Scripturilor inspirate: cine ar putea nega că Dumnezeu, descoperind gândurile Sale, a găsit de bun să folosească diverse instrumente în diferite măsuri? Ar fi putut, dacă ar fi vrut, să facă să fie totul scris de o singură persoană. Ar fi putut să Se descopere El Însuşi la nivelul maxim al propriei Sale glorii prin fiecare dintre instrumentele utilizate, şi să nu dea nicio altă descoperire. Dar putem fi siguri că aceste căi ale lui Dumnezeu sunt la fel de admirabile în formele în care S-a descoperit El, ca în orice altceva făcut, spre propria Lui laudă. Aceste maniere diverse de a-Şi desfăşura natura şi caracterul, hotărârile şi căile, arată gloria Lui, sub o lumină infinit mai binecuvântată, decât dacă strălucirea luminii ar fi fost uniformă. Înţelepciunea care contribuie cel mai mult la măreţia şi lauda Lui prin felul în care lucrează, este exact aceeaşi care răspunde nevoilor copiilor Săi, şi este eficace pentru binecuvântarea lor. Este nevoie să spunem că o descoperire care vine de la Dumnezeu, este pentru poporul Lui? Fără îndoială, ea Îl glorifică; dar când Dumnezeu vorbeşte, are un scop în vedere, şi are grijă în har, în favoarea celor cărora li Se adresează. Astfel deci, dacă pe de o parte descoperirile lui Dumnezeu provin de la Dumnezeu şi sunt demne de El, ele presupun în mod necesar starea omului, şi sunt adaptate ei. Ori toate acestea, departe de a micşora în vreun fel gloria divină arătată în diversele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu, o scoate în relief nespus de mult, arată că este de la El, mai ales în felul minunat în care se potriveşte bieţilor păcătoşi, scoşi din starea lor de jos pentru a fi adoptaţi în familia Lui prin credinţa în Isus Hristos, în bogăţia îndurării Lui.

Apostolul Pavel şi romanii

Ori din toate epistolele apostolului Pavel, nu văd niciuna atât de înaltă ca cea către Efeseni. Nu ne-am putea îndoi că starea sfinţilor din acea localitate era în armonie cu maniera şi măsura comunicărilor care le-au fost făcute prin Duhul. Acelaşi lucru se regăseşte în altă parte. Când se adresează sfinţilor din Roma, apostolul nu îi califică drept biserică, pentru că erau încă într-o stare infantilă. Existau acolo sfinţi ai lui Dumnezeu, erau binecuvântaţi, dar adunarea nu fusese întemeiată de un apostol. Au trecut ani de zile înainte ca un apostol să meargă la Roma. Dumnezez vedea bine că acea cetate a Romei avea să îşi aroge pretenţii exagerate, cu caracter spiritual. El are deci grijă ca localităţi mult mai neînsemnate, precum Corintul şi altele, să aibă un apostol, pentru a întemeia biserica şi pentru a lucra acolo destul de mult timp, în timp ce marele centru al gloriei lumii nu va avea vizita unui apostol înainte ca multi credincioşi să se afle adunaţi acolo, după ce au ajuns acolo pentru tot felul de motive. Având în vedere împrejurările sfinţilor din Roma, putem înţelege cât de potrivit era să le adreseze o epistolă având caracterul unei prezentări complete a învăţăturii creştine, plecând de la elementele de bază ale adevărului. De aceea, după introducere, primul lucru pe care îl găsim arătat acolo, este ruina totală a omului, a omului privit din toate punctele de vedere, - omul examinat şi cântărit în balanţa lui Dumnezeu, începând de la potop. După ce au avut o cunoaştere exterioară a lui Dumnezeu, oamenii „după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu” (Romani 1:21 ). De fapt, vedem originea idolatriei, şi de asemenea perioada dintre potop şi apariţia idolatriei. Versetele din Romani 1 la care am făcut aluzie, se referă la perioada în care rasa aceea ia cunoştinţă despre Dumnezeu, în toată simplitatea. Dar omul s-a îndepărtat de aceasta, s-a stricat; şi găsim imaginea teribilă a depravării umane, arătată în primul capitol. Avem apoi omul filozof, apoi omul sub lege – omul din toate punctele de vedere – înainte să fie tratat subiectul răscumpărării şi înainte de a avea ceva despre motivul de a fi îndreptăţit. Iată motivul: apostolul nu fusese niciodată la Roma, sfinţii din acea localitate erau relativ necunoscători, şi aveau nevoie să fie învăţaţi despre natura căderii şi consecinţele ei fatale. Trebuiau să înveţe care era istoria omului, cum o vede Dumnezeu, şi după gândurile lui Dumnezeu. Omul este deci prezentat ca ruinat pe toate planurile, fără să existe niciun ajutor pentru el, nici din partea creaturii, nici din partea legii, nici din altă parte. A rezultat de aici că „toţi s-au abătut... nu este niciunul drept, niciunul măcar” (Romani 3:12, 10 ). Într-un cuvânt, orice gură este închisă, şi lumea întreagă a devenit vinovată înaintea lui Dumnezeu. Numai atunci, şi nu înainte, avem resursa lui Dumnezeu pregătită pentru om, în îndurare şi în dreptate, în capitolele 3 şi 4; începând de la capitolul 5 sunt prezentate consecinţele, dificultăţile sunt rezolvate, şi totul se încheie prin concluzia triumfătoare din capitolul 8.

Ce rezumat important al învăţăturii creştine! Începe prin condiţia actuală a omului, iudei ca şi neamuri, şi merge până la poziţia sigură pe care Dumnezeu a dat-o în Hristos, mort şi înviat, celui care crede. Dar în toate acestea, ori care ar fi importanţa lor, nu aveţi decât ceea ce este individual. Că este vorba de omul pierdut sau mântuit, în niciun caz nu este nimic cu referire la Biserică, dar nimic nu înfăţişează adunarea lui Dumnezeu, privită ca atare. Ruina omului şi răscumpărarea sunt tema, ca şi efectele răscumpărării, şi ordinea dispensaţiilor, şi îndatoririle practice care decurg din toate acestea. Când trecem la Efeseni, ce diferenţă! În raport cu Romani, putem spune că omul dispare, şi Dumnezeu este privit ca acţionând de la El Însuşi.

Nu există prefaţă

De aceea nu există prefaţă, nici dovadă despre starea omului. Nu era necesar, şi nu este punctul de plecare al învăţăturii acestei epistole, contrar Romanilor, unde nimic nu este mai simplu. Dar în Efeseni, în loc de a arăta că am fost scoşi din abisul stricăciunii unde rămâne omul îngropat, primul lucru de care vorbeşte apostolul, este Dumnezeu în cer. Este Dumnezeu revărsând binecuvântarea asupra omului, şi nu omul adus la Dumnezeu. Este Dumnezeu arătat în căile harului Său şi în gândurile inimii Sale, chiar înainte ca lumea să existe, în afara oricărei probleme a iudeilor sau a neamurilor. Este Dumnezeu, făcând un plan de glorie şi de binecuvântare spre propria Sa laudă; Dumnezeu, găsindu-şi plăcerea în a-Şi arăta bunătatea, în scopul de a binecuvânta cu binecuvântarea cu caracterul cel mai înalt şi mai complet. De aceea nu Îl avem doar pe Dumnezeu ca Dumnezeu acţionând cu privire la om, ci ca avându-L pe Hristos în vedere, potrivit cu care binecuvântarea este fără limită. El ar vrea să aibă un canal de har pentru noi pentru satisfacţia deplină a propriei Sale inimi. Oricum niciun obiect nu ar putea produce şi menţine plăcerea lui Dumnezeu, niciunul nu ar putea fi în sine un obiect potrivit pentru a fi contemplat cu satisfacţie, - în afară de Unul: Hristos. În ce priveşte îngerii, găseşte greşeală la ei (Iov 4:18 ), şi cu toate acestea sunt sfinţi. Şi ce poate El vedea mai prejos de îngeri, dacă nu o lume pierdută în păcat? De aceea nu este decât Unul capabil să satisfacă inima şi afecţiunile lui Dumnezeu – Hristos Însuşi!

Dumnezeu ca sursă a binecuvântării: Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos

Având deci acest mare adevăr înaintea noastră – Dumnezeu binecuvântând, şi Hristos, obiectul pe care Dumnezeu Îl are înaintea Lui, şi prin care va binecuvânta, după tot ce este în inima Lui, - găsim că în calitate de sursă a binecuvântării, Dumnezeu este numit în două feluri: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ). Aceste două titluri sunt cu adevărat cheia Epistolei. Îngăduiţi-mi să insist cu putere asupra importanţei de a cântări cuvintele Scripturii. Când avem de-a face cu oameni, să nu facem pe cineva vinovat pentru un cuvânt (Isaia 29:21 ). Dar pentru Cuvântul Său, Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Dacă putem accepta că unul sau altul face greşeli, aceasta nu se poate întâmpla în Scriptură. Când ne apropiem pentru a-L asculta pe Dumnezeu, singura atitudine potrivită este să ne plecăm în adorare. De aceea, în această epistolă, care este o expresie atât de plină de dragostea Sa, apostolul începe astfel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl” etc. (Efeseni 1:3 ). Nu le putea scrie efesenilor fără a izbucni în laude şi în adorare faţă de Dumnezeu. Şi în altă parte îl vedem binecuvântând pe Dumnezeu, dar când o face, ca în 2. Corinteni 2:14 , cauza sunt împrejurări speciale; ori nu acesta este cazul aici. La Corint exista o intervenţie binecuvântată a harului lui Dumnezeu, zdrobind inimile orgolioase ale ucenicilor rebeli şi făcându-i să le fie ruşine de ei înşişi. Dar în epistola către Efeseni, această binecuvântare adresată lui Dumnezeu este în afara unor circumstanţe trecătoare, în afara faptului că apostolul îi vedea într-o stare a sufletului care le îngăduia să umble cu Dumnezeu şi să intre în gândurile şi în planurile Sale. „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 1:3 ): nu era din cauza unui har sau a unei mângâieri particulare, ci aceasta decurge din ceea ce este întotdeauna Dumnezeu pentru noi. Ori acesta este tocmai motivul pentru care mulţi creştini nu pot intra în gândurile şi planurile Sale. Unii sunt în mod deosebit sensibili şi atinşi de semne tangibile şi cotidiene ale intervenţiilor vizibile, şi din când în când, de intervenţii extraordinare ale providenţei Sale. Poate că sunt într-o mare încercare, şi Dumnezeu scoate şi din ea o nouă binecuvântare pentru ei. Dar aici efesnii erau atât de simpli, şi umblau atât de bucuroşi cu Dumnezeu, încât apostolul, în loc să fie reţinut din cauza stării lor, nu putea decât să laude şi să aducă mulţumiri. Cât de binecuvântat este acest lucru, când ne este dată o comuniune atât de fericită, în raporturile noastre unul cu celălalt!

Capitolul 1: 1 – 3

Pavel se prezintă ca apostol

Înainte de a intra în ceea ce voi încerca să dezvolt, Pavel se prezintă ca apostol. Nu spune aici „slujitor” sau „rob”, cum face scriindu-le romanilor: „Pavel, rob al lui Isus Hristos” (Romani 1:1 ); era cu adevărat. De ce le scria Pavel? Pentru că era robul Său. Nu-I aparţineau ei lui Isus? Ideea de „independenţă” nu era aprobată în epocă, şi nu exista nimic care să se asemene acestei practici de a avea regiuni mici, sau adunări rezervate unuia sau altuia. Dar Biserica, unde ar fi ea, era obiectul afecţiunilor slujitorilor Domnului. Adevăratul slujitor este cel care este capabil să înţeleagă că este robul lui Isus Hristos; şi el va sluji cu atât mai bine sufletele, cu cât va înţelege mai mult ce înseamnă a-L sluji pe Domnul. „Pavel, rob al lui Isus Hristos, apostol chemat” (Romani 1:1 ). Era apostol prin chemarea lui Dumnezeu. În epocă nu exista congregaţie care să cheme un candidat. Pavel era un apostol chemat de Dumnezeu, şi ei erau sfinţi chemaţi de Dumnezeu, şi ei o ştiau. Era foarte plăcut pentru ei să se gândească la faptul că fuseseră chemaţi astfel. Potrivit măsurii lor, umblau pe calea lui Hristos, şi apostolul era slujitorul Său, şi era de asemenea apostol. Scopul lui era să pună în relief apostolatul său. Corintenii erau în pericol să se îndoiască în privinţa lui, şi să gândească faptul că trebuiau să privească la Ierusalim. El recunoştea întrutotul poziţia simplă de frate; dar dacă oameni precum corintenii ridicau prea sus capul, îşi spunea numai „apostol”, fără a adăuga „rob” (1. Corinteni 1:1 ). Dacă încercau să conteste acest punct, dovedea realitatea chemării sale. În adresa Epistolei către Galateni, am arătat forţa deosebită a felului în care se prezintă: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om” etc. (Galateni 1:1 ). Controversa începea acolo dintr-odată, dar cu un calm divin şi cu o forţă divină. Existau principii false în Galatia; de aceea el foloseşte un limbaj energic şi presant când le scria sfinţilor. Ei adoptau noţiuni iudaice de succesiune pământească. Atunci apostolul se plasează pe terenul cel mai înalt şi arată că, deşi îi recunoştea pe depin pe cei doisprezece la locul lor, nu vroia să cedeze prin supunere, nici măcar o clipă, în ceea ce atingea adevărul Evangheliei (Galateni 2:5 ), astfel încât întreaga epistolă poartă amprenta acestei reafirmări categorice a chemării harului şi a caracterului său ceresc, bazate pe moartea şi învierea lui Hristos.

Pavel se adresează sfinţilor din Efes

În Epistola către Efeseni, apostolul nu are în vedere nicio controversă, nici măcar să pună bazele adevărului creştin, ca în cazul sfinţilor din Roma. Dar scoate în evidenţă funcţia sa apostolică: „Pavel, apostol al lui Isus Hristos” (Efeseni 1:1 ). Arată din plin care era sursa, aceeaşi „voie a lui Dumnezeu”, din care decurgea propria lor binecuvântare. El va merge pe firul binecuvântării, mai întâi individuale, apoi ca trup. Este o greşeală a presupune că cea din urmă este mai profundă decât cea dintâi. Dimpotrivă, binecuvântările noastre cele mai înalte se leagă de ceea ce avem ca indivizi. Recunoscând deplin caracterul binecuvântat a ceea ce se raportează la trup, ceea ce avem individual este şi mai înalt: şi este maniera Duhului lui Dumnezeu de a începe cu aceasta, înainte de a intra în ceea ce este comun tuturor. Pentru aceasta, gândesc eu, se adresează el aici „către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus care sunt în Efes” (Efeseni 1:1 ) ca atare. Ei erau Biserica din Efes, nu numai pe un plan formal ca strângere, ci şi în înţelegerea acestui lucru. Îl avuseseră pe apostolul Pavel la Efes; el fusese instrumentul lui Dumnezeu în lucrare. Doisprezece oameni crezuseră acolo (Fapte 19:7 ), dar până lal vizita sa, niciunul dintre ei nu primise Duhul Sfânt în felul Rusaliilor. Prezenţa personală a Duhului Sfânt, bazată pe credinţa noastră în Hristos mort şi înviat, ne introduce în acest caracter de Biserică. Dar Duhul Sfânt, pe lângă faptul că ne face mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica, ne dă şi conştienţa relaţiei noastre ca fii, cu Dumnezeul Său şi Tatăl. Când se referă la chestiunile ordinei şi disciplinei, se adresează apostolul „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1. Corinteni 1:2 ) ca atare. Aici el va considera Biserica dintr-un punct de vedere mult mai înalt; cu toate acestea începe prin ce este individual: „către sfinţii şi credincioşii care sunt în Efes: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos” (Efeseni 1:1 – 2). Apoi introduce titlul dublu al lui Dumnezeu, la care am făcut deja aluzie – acelaşi anunţ al Domnului nostru după învierea Sa dintre cei morţi, când a trimis prin Maria din Magdala primul mesaj ucenicilor Săi: „Mergeţi la fraţii Mei şi spune-le: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17 ) – nu la „Dumnezeul atotputernic”, nici la „Domnul”.

O relaţie cu Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos

Domnul nostru se găsea într-o dublă relaţie cu Dumnezeu: era Fiul lui Dumnezeu, nu numai ca Persoană divină, ci ca om în lume (Luca 1 ), pe lângă gloria Sa personală şi înaltă care străluceşte pretutindeni în Evanghelia după Ioan, şi în altă parte. „Vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu şi Îi vei pune numele Isus” (Luca 1:31 ). Acest ultim titlu se referă la Hristos, considerat în umanitatea Lui în această lume; de aceea nu se face caz de aceasta decât în Evanghelia după Luca, care este mai presus de toate biografia omenească a lui Hristos, dacă îndrăznim să ne exprimăm astfel. Nu am fi ştiut, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi spus, că Hristos a păstrat chiar această relaţie ca om în învierea Sa. El ne învaţă că moartea şi învierea I-au dat dreptul, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu, de a ne plasa în poziţia Sa. Astfel deci, a putut spune pentru prima dată, în sensul deplin al acestor cuvinte: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17 ). Nu mai este doar: „Tatăl Meu” şi „Dumnezeul Meu”, ci este acum „Tatăl vostru” şi „Dumnezeul vostru”.

Moartea lui Hristos a şters complet tot ce era împotriva copiilor lui Dumnezeu: învierea lui Hristos, urmând lucrării de răscumpărare, L-a făcut chiar să le dea locul Lui înaintea lui Dumnezeu, în înviere şi în relaţia de fii. Ce poziţie minunată! Când ne gândim că acum, când suntem încă în această lume, Domnul nostru vrea să ştim că suntem fii, în El şi prin El, înaintea Dumnezeului nostru, şi că suntem înzestraţi cu o viaţă de înviere – „vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” (Romani 6:11 ); că stăm înaintea lui Dumnezeu fără acuzare şi fără condamnare; şi că este astfel pentru că în har, pe cruce, El S-a plasat sub „aceeaşi sentinţă” (Luca 23:40 ) ca cei vinovaţi! El era „Cel Sfânt” – noi eram profani, complet pierduţi. Dar pe cruce El a fost făcut păcat pentru noi, şi a intrat sub „aceeaşi sentinţă” – luând-o împotriva Lui Însuşi pe cruce, astfel încât, acum, ea nu mai este pentru mine. Sunt introdus în aceeaşi poziţie pe care a luat-o ca om înviat înaintea lui Dumnezeu. Desigur, nu vorbesc acum de gloria Lui divină. Ideea că o creatură, oricât de binecuvântată ar fi ea, ar putea fi într-o altă poziţie decât cea de a-şi ridica ochii către Dumnezeu şi de a-L adora, nu ar putea intra într-un duh reînnoit. Domnul Isus era Fiu, în natura Sa divină, din toată eternitatea; dar şi ca om era Fiu; şi de asemenea, ca înviat dintre cei morţi. Prin moartea şi învierea Sa, ne-a adus înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea Tatălui Său, în aceeaşi poziţie ca El Însuşi – în situaţia de a fi fii, complet fără păcat în noua noastră natură, şi eliberaţi de orice condamnare înaintea lui Dumnezeu, pentru că natura veche este deja judecată. Natura nouă nu are nevoie ca cineva să moară pentru ea, contrar naturii vechi, care avea nevoie; totul este împlinit. În Hristos răstignit, Dumnezeu a condamnat păcatul în carne (Romani 8:3 ) şi, pentru credinţă, tot răul a dispărut. Binecuvântarea lui Hristos a devenit acum a noastră, şi putem privi în sus şi spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ). Se aduce o mare pagubă asupra puterii practice a creştinismului, când se dă deoparte binecuvântarea pe care Duhul Sfânt ne-o dăruieşte acum, până în clipa în care vom părăsi această lume, pentru a merge în cer.

Binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti

Presupunând că ar trebui să spuneţi marii mulţimi a copiilor lui Dumnezeu pe pământ: sunteţi binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”, ei ar privi aceasta ca exaltare sau misticism în stare pură. Ei nu sunt gata să primească asemenea adevăruri, şi în general, nici nu caută sensul acestui verset, sau îl reduc la un sentiment de ordin pur emoţional. Nu au nicio idee că este vorba de un fapt actual, adevărat pentru toţi creştinii. Deşi nu suntem încă arătaţi în această stare de binecuvântare, nu este vorba de o problemă de sentimente. De am putea-o crede! Sentimentele mă pot înşela, dar credinţa nu poate niciodată. Dacă văd un lucru, numai ochiul meu îl vede. Dacă eu cred un adevăr despre Cuvântul lui Dumnezeu, îl consider, ca să zic aşa, şi într-o anumită măsură, cu ochii lui Dumnezeu. Lumea are ideea: credinţa implică faptul de a nu avea încredere decât în lucruri nesigure. Ori în domeniul lucrurilor lui Dumnezeu, „cred” nu are acest sens. Propria mea viziune nu are decât o slabă întindere a vederii, dar ce să spunem de ochiul lui Dumnezeu? Credinciosul stă pe terenul cel mai înalt; se bazează pe siguranţa a ce a spus Dumnezeu. De aceea, de aici rezultă fericirea; pentru că atunci când credeţi, pricepeţi curând să simţiţi. Dacă voi credeţi că Dumnezeu v-a şters păcatele, nu întârziaţi să vă bucuraţi de aceasta, chiar dacă nu numaidecât. Dacă privesc la mine însumi, voi vedea întotdeauna ceva ce nu merge. Cum se face aceasta? Păcatele mele sunt toate îndepărtate, şi totuşi, dacă privesc în interior, văd atâtea motive de durere, de dezgust, de umilinţă. Îndepărtarea păcatului nu este ceva ce se petrece în inima mea, ci o lucrare puternică ce a fost făcută de Dumnezeu, la crucea Fiului Său preaiubit, o lucrare pe care El mă cheamă să mă întemeiez, pentru că El Însuşi Şi-a arătat plăcerea în ea. Voi merge să caut un semn sau o dovadă în mine însumi? Dacă o face, nu voi avea niciodată siguranţa, - o siguranţă întemeiată pe adevărata temelie. Dacă eu cred că păcatele mele trebuie să fie iertate, pentru că mi-am schimbat caracterul, omeneşte vorbind, aş putea avea o pace reală, chiar şi numai pentru o oră? Rezultatul inevitabil este: cu cât ne judecăm mai mult pe noi înşine, cu atât suntem mai puţin fericiţi. Iată ce pune Dumnezeu înaintea copiilor Săi: ei ar trebui să fie pe deplin fericiţi, în siguranţa că păcatele lor sunt îndepărtate, prin sângele lui Hristos care a fost vărsat, şi totuşi ei nu trebuie să cruţe nimic din ce găsesc înăuntrul lor, judecându-se pe ei înşişi în fiecare zi, pentru că Hristos a fost judecat pentru ei, şi Dumnezeu a şters păcatele lor, şi ei nu pot îngădui să trateze cu uşurinţă ceea ce a costat sângele Fiului Său.

Aici totuşi, primul gând important, este că „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos... ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti” (Efeseni 1:3 ).  Nu răscumpărarea, deşi aceasta trebuie să se bazeze într-adevăr pe ea. Eu sunt aici pe pământ, şi totuşi ştiu că sunt binecuvântat acolo unde este Hristos, la dreapta lui Dumnezeu. Nu numai acolo am binecuvântări, ci sunt binecuvântat „cu orice binecuvântare spirituală”. Binecuvântarea cea mai înaltă pe care o poate da Dumnezeu, este cea pe care o dă în locurile cereşti în Hristos, tuturor celor care sunt copiii Lui. Aceste câteva cuvinte ne fac să contemplăm mărirea planului minunat al lui Dumnezeu cu privire la noi, şi a dragostei Lui minunate faţă de noi. El ne-a binecuvântat astfel după plinătatea valorii lui Hristos în ochii Săi.

Expresia „în cele cereşti” este în contrast cu partea iudeilor, ale căror binecuvântări erau în locurile pământeşti. Să luăm în considerare Ezechiel 36 , care face să reiasă caracterul particular al binecuvântărilor noastre în contrast cu ale lor. „Şi voi stropi peste voi apă curată şi veţi fi curaţi... Şi veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri şi-Mi veţi fi popor şi Eu vă voi fi Dumnezeu” (Ezechiel 36:25, 28 ). Astfel deci, binecuvântările lor sunt amestecate cu îndurări spirituale, dar ele vor fi în ţara părinţilor lor, pe care Dumnezeu o va asigura generaţiei viitoare. Îndeosebi erudiţii, lipsiţi  de spiritualitate, fac confunzie în privinţa acestor subiecte. Dacă cititorii ar fi pur şi simplu sinceri în privinţa Scripturii, nu ar cădea în asemenea greşeli. Profetul spune: „Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri” (Ezechiel 36: 28 ). Nimic nu este mai clar. Îl va binecuvânta pe Israel pe pământ – şi de asemenea în suflet, fără îndoială; dar sfera acestei binecuvântări, este ţara sfântă. Este vorba de poporul Lui pământesc, şi nu de Biserică, aşa cum vom vedea mai departe. „Voi înmulţi rodul pomilor şi venitul câmpului, ca să nu mai purtaţi ruşinea foametei printre naţiuni” (Ezechiel 36:30 ). Este vorba evident de o binecuvântare în locurile pământeşti. Nu voi găsi cu cale să o spun din nou unor oameni evlavioşi care încearcă să dea acestor pasaje o turnură spirituală, ca să se folosească de ele pentru a predica Evanghelia, numai să nu facă să dispară speranţele viitoare ale lui Israel. Poporul despre care este vorba aici, este mai întâi de toate Israel, şi ei trebuie să fie binecuvântaţi în felul acela. Ţara Palestinei este acum pustiită, ca un deşert; dar în acea zi, „pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul” (Isaia 35:1 ). Anumite binecuvântări se aplică acum credinciosului, este adevărat. Domnul nostru face astfel aluzie în Ioan 3 la „apă” şi la „Duh” dându-le, în chip minunat, o însemnătate mai vastă şi mai profundă. Nu sunt de acord să susţin că Dumnezeu a părăsit poporul Său, şi că trebuie să identificăm această profeţie cu privire la locurile pământeşti cu drepturile noastre cereşti. Duhul lui Dumnezeu insistă aici asupra ţării şi binecuvântărilor pământeşti. De ce am fi geloşi, fie cu privire la evrei, fie cu privire la pământ? Dumnezeu ne-a arătat o favoare cu atât mai mare şi fără egal, încât putem într-adevăr să ne bucurăm şi să-I aducem mulţumiri că păstrează pământul pentru poporul Lui din vechime.

După ce am cercetat aceste lucruri – binecuvântările prezise lui Israel pe pământ – să ne întoarcem acum privirile spre propriile noastre binecuvântări în Efeseni; ce diferenţă radicală! „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3 ). Dumnezeu Se descoperă în modul cel mai complet imaginabil. Cine era cel care, prin excelenţă, Îl cunoştea pe Dumnezeu? Care era obiectul dragostei lui Dumnezeu, ca niciun altul înainte? Dacă a fost cineva care a cercetat semnificaţia deplină a expresiei: „Tatăl Meu”, acesta a fost Domnul Isus. Şi cine în afară de El a măsurat profunzimile cuvintelor: „Dumnezeul Meu”? Ori acum, această Fiinţă binecuvântată, prin răscumpărarea şi darul Duhului, l-a făcut pe cel care crede în El capabil să se bucure de acelaşi privilegiu ca El Însuşi. În măsura în care privim acest adevăr cu simplitate, şi în care judecăm vechea natură (ea nu putea niciodată intra acolo, şi nu face decât să întunece binecuvântarea noastră ca un nor gros), intrăm în înţelegerea binecuvântărilor noastre.

Speranţa lui Israel nu se îndreaptă numai spre interior, ci şi spre exterior; ea este în locurile pământeşti, - speranţa de a deveni poporul cel mai înălţat aici jos. Din contră, scena binecuvântărilor noastre este în locurile cereşti, şi noi suntem deja binecuvântaţi acum în Hristos. Într-un cuvânt, creştinul este ca o persoană din familia unui suveran. Pot fi raţiuni de stat care fac de dorit ca moştenitorul suveranului să traverseze incognito o ţară străină. La fel este şi cu creştinul. El nu este nici din această lume, nici din acest veac. Trupul său este de pe pământ, dar ceea ce îl face să fie ceea ce este, ca fiu al lui Dumnezeu, nu are nimic de-a face cu scena sau cu circumstanţele prezente. Îi aparţine în întregime unui Hristos glorificat. Când Dumnezeu va reîncepe să lucreze cu privire la Israel, va fi cu totul altfel. Atenţia lumii întregi se va îndrepta asupra lor. A fost o vreme când, chiar în mijlocul întregului său păcat, poporul Israel a exercitat o influenţă enormă în lume, deşi nu erau decât o naţiune mică, neavând ca locuinţă decât o fâşie îngustă de pământ. Preoţii şi regii lor L-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu, care în schimb a făcut din ei trista demonstraţie a judecăţilor Lui. Dar vine curând ziua când cei care L-au lovit pe Hristos Îl vor recunoaşte pe Mesia al lor respins, şi atunci va străluci în toată splendoarea la care Dumnezeu l-a destinat pe Israel. Îi va încununa cu tot felul de binecuvântări aici jos. Toate naţiunile pământului se vor proşterne înaintea lui Israel; împăraţii şi împărătesele îl vor alăpta (Isaia 49:23 ). Creştinătatea, dispreţuită ca o maşină politică orgolioasă şi uzată, şi degenerând tot mai mult în apostazie, va fi pusă deoparte ca Vasti; Dumnezeu va binecuvânta pe poporul Său Israel, Estera marelui Rege, cu toate binecuvântările exterioare în locurile pământeşti, descoperindu-Se nu ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului Isus Hristos, ci ca Domnul Dumnezeu, Domnul, Cel Preaînalt, identificat în sfârşit cu Isus din Nazaret.

Este acesta felul în care vorbeşte Efeseni 1:3 ? Nicidecum. „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos... ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”. Vechiul Testament nu dădea nicăieri iudeilor speranţa de a fi binecuvântaţi în Mesia al lor. A fi împreună moştenitori cu Hristos, nu numai binecuvântaţi prin Hristos, ci în Hristos, este o idee care nu putea intra nicidecum în gândurile israelitului cel mai inteligent. Într-un cuvânt, partea lor va fi întotdeauna de a fi sub Mesia al lor, de a fi guvernaţi de El, ca popor pământesc. Dar partea noastră, a celor care credem în Hristos acum, va fi să avem aceeaşi binecuvântare pe care Dumnezeu Tatăl I-o dă lui Hristos înviat dintre cei morţi. Ce a făcut El pentru Hristos? L-a înviat şi a pus toate sub picioarele Lui (Psalmul 8:6 ). Această glorie nu o va lua singur. Îşi aşteaptă soţia – cei care sunt chemaţi acum dintre iudei şi dintre neamuri, pentru a fi aduşi la cunoştinţa Numelui lui Hristos. Astfel Domnul nostru, deşi înălţat în mod personal, Îşi are gloria ca suspendată, pentru că aşteaptă ca ai Lui tovarăşi să o împartă cu El – moştenitori prin harul Lui, nu mai de părinţi, ci de Dumnezeu, şi împreună-moştenitori cu Hristos.

Nimic nu va putea fi mai vast, nici mai înalt, ca binecuvântările de care se vorbeşte aici. Hristos îi va avea pe ai Săi cereşti sus, şi pe ai Săi pământeşti jos; fiecare clasă va fi deplin binecuvântată, deşi în sfere diferite. Să îmi fie îngăduit să le recomand copiilor lui Dumnezeu să studieze serios adevărul prezentat în Efeseni 1 . Dacă pe de o parte se cuvine să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, pe de altă parte, acest Cuvânt cere de la noi o voinţă fierbinte de a-l studia, ca pentru a găsi în el comori ascunse. Să nu ne aşteptăm să fim cu adevărat, şi pe deplin binecuvântaţi prin intermediul Cuvântului, fără sârguinţa sufletelor noastre în această privinţă.

Am văzut deja titlul dublu sub care îi binecuvântează Dumnezeu pe sfinţii Săi astăzi; cele două laturi ale binecuvântării sunt sub o forma care nu se găseşte decât în Hristos. Dacă de exemplu, Dumnezeu S-ar fi descoperit numai ca Dumnezeul lui Avraam sau al lui Isaac, nu ar fi asigurat o binecuvântare care să treacă dincolo de cea promisă părinţilor. Dar o face. În loc de a  nu avea decât binecuvântarea iudaică înaintea Lui, El Îl are în vedere pe Hristos, Hristos pe care L-a înviat dintre cei morţi şi pe care L-a pus să şadă la dreapta Sa (Evrei 1:13 ), ceea ce nu făcuse niciodată nici pentru David, nici pentru un altul. Este un loc care Îi aparţine, în virtutea gloriei Lui personale, şi a suferinţelor Sale până la moarte. Vom putea sta cu Hristos pe tronul Lui, dar acesta este un lucru foarte diferit de poziţia lui Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Ori acum, este ca Dumnezeul Domnului Isus Hristos pe care El Îl binecuvântează – este binecuvântarea deplină care I se cuvine lui Hristos Însuşi, ca obiect al binecuvântării. Harul face să fim, cu Hristos, obiectele comune ale binecuvântării lui Dumnezeu: în acest fel şi după această măsură binecuvântează El. Dar aceasta nu este totul: El este Tatăl Domnului Isus, şi ca atare, El ne şi binecuvântează. Astfel încât aceste două caractere, cele mai înalte sub care Îl putem considera pe Dumnezeu, sunt cele conform cărora suntem binecuvântaţi. Caracterele lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi ca Tată, care sunt în raport cu Hristos, se traduc într-o binecuvântare pe care ne-o dă El, şi o binecuvântare pe măsura lor. Este deci o binecuvântare fără limite. El ne-a binecuvântat „cu orice binecuvântare spirituală”, şi mai mult, nu numai pe pământ, după cum am văzut, - comparativ, ea este partea cea mai joasă a universului – ci în scena cea mai înaltă a puterii lui Dumnezeu, „în cele cereşti”; şi pentru a încununa totul, şi a-l completa, este „în Hristos”; totul este asigurat în Persoana Lui.

Capitolul 1: 4 – 5

Aleşi ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste

Versetul 4 corespunde îndeosebi primului dintre aceste caractere în care S-a descoperit Dumnezeu, şi versetul 5, mai degrabă celui de al doilea. „După cum ne-a ales în El”, adică în Hristos, „înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste” (versetul 4). El ne binecuvântează astfel ca Dumnezeul lui Hristos. În versetul 5, ca Tată, pentru că citim: „El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine”. Genul şi caracterul acestei binecuvântări corespund în mod clar caracterului Tatălui. Este introdusă o relaţie specială cu El. „... El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere” – nu este vorba numai de o alegere din partea Sa, ci „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (versetul 5). Acest limbaj nu este cel din versetul 4. Nu spune că ne-a predestinat ca să fim „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”. Nu spune nici că ne-a chemat la această minunată poziţie „după buna plăcere a voii Sale”. Motivul este cu totul evident. Când mi se vorbeşte de „buna plăcere a voii Sale”, este un limbaj care se potriveşte unei dragoste suverane, această dragoste specială pe care o foloseşte El pentru a-Şi arăta îndurarea. Dar când mi se vorbeşte despre a fi „sfinţi şi fără pată”, Dumnezeu este Cel care ne-a ales pentru aceasta: nu ar putea fi altfel. Dacă Dumnezeu ar vrea ca oamenii să fie aduşi aproape de El, aproape de punctul de a fi în prezenţa Sa în cer, din momentul în care sunt aleşi în Hristos, ar trebui într-un fel sau altul să fie „sfinţi şi fără pată” înaintea Lui, în dragoste. Totul vine într-adevăr din harul Său.

Una dintre binecuvântări vine din caracterul care este în mod necesar cel al lui Dumnezeu ca Dumnezeu; alta decurge din relaţia specială, în care intră El cu noi prin Domnul nostru Isus. Alegerea noastră este un element necesar, pentru că este evident că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate alege. Aceasta a fost înainte de întemeierea lumii, când numai Dumnezeu exista. Omul nu contribuia cu nimic la această alegere, nici nu avea dreptul la cuvânt. Dumnezeu acţiona numai de la El Însuşi. Era vorba de alegerea proprie a lui Dumnezeu, care vroia ca alţii să fie cu El în cer. Dar dacă trebuia ca ei să fie aproape de El şi înaintea Lui, cum puteau să fie, cu păcatul asupra lor? Imposibil. Cum putea Dumnezeu autoriza suflete să fie cu păcatul asupra lor chiar şi în colţul cel mai îndepărtat al Împărăţiei Lui? Este şi mai imposibil în cer, unde domneşte măreţia Sa. Vine ziua când orice rău va trebui să fie alungat şi aruncat în iazul cu foc. Cum ar putea El atunci tolera păcatul la cei care trebuie să fie introduşi în cercul cel mai intim al prezenţei Lui? Dacă ar alege să aibă oameni cu El în cer, ar fi o necesitate pozitivă a caracterului şi naturii Sale, ca ei să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui”. Dar aceasta este departe de a fi totul: ar trebui să fie „în dragoste”, pentru că nu ar fi nimic mai mizerabil, ca asemenea fiinţe să fie acolo fără să poată intra în propriile Sale afecţiuni. Ar fi pur şi simplu în locul cel mai binecuvântat pentru creaturi, şi a fi acolo fără pată, şi fără nimic ce ar putea întina prezenţa lui Dumnezeu, nu este de ajuns. Omul a fost creat pentru a avea inimă şi afecţiuni, şi nu ar putea exista fericire la creaturi care ştiu ce este afecţiunea, dacă nu ar exista ceva asupra căruia să se poată fixa afecţiunea. Dacă Dumnezeu ar permite ca asemenea fiinţe să fie introduse în prezenţa Sa – neapărat fără păcat, sub orice formă ar fi, - ar trebui să fie de asemenea în dragoste. El vroia să le dea o natură care să fie nu numai capabilă să stea înaintea Lui fără pată şi fără teamă, ci care răspunde şi propriei Lui dragoste. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1. Ioan 4:19 ). Această dragoste nu este cunoscută decât în Hristos; dar apostolul Ioan vorbeşte de Dumnezeu şi de Hristos într-un asemenea fel încât nu putem deloc hotărî dacă vorbeşte de unul sau de altul. El foloseşte pronumele „El”, nu fără a face deosebire, ci trecând de la Unul la Celălalt. Aceasta decurge din unitatea lor, „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30 ), ceea ce Ioan este singurul care spune.

Îl avem aici pe Dumnezeu alegându-ne în mod personal. Pentru că nu este vorba numai de a avea un popor, văzut în mod vag, ca şi cum ar fi în cer un anumit număr de nişe de umplut cu numărul corespunzător de suflete. Nu găsim  asemenea noţiune în Biblie. El alege persoane. Nu poate exista o asemenea dragoste fără a avea înainte o persoană distinctă. Chiar printre oameni, dragostea nu este un sentiment nesigur – acest concept trezeşte mai degrabă imaginaţia – cu atât mai mult când este vorba de dragostea lui Dumnezeu. El ne iubeşte în mod individual. De aceea ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, pentru a arăta că era o alegere complet independentă de caracterul şi de căile noastre. Ori dacă astfel, trebuie ca dragostea Lui să găsească ceva în schimb către Dumnezeu, într-un mod care să fie conform Lui. Şi este ceea ce are loc. Dacă există această alegere a lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, El vrea să îi aibă pe sfinţi înaintea Lui într-un fel care nu este posibil decât pentru Dumnezeu. El nu vrea să aibă niciodată ceea ce este nedemn de dragostea şi de prezenţa Lui. De aceea se spune deci: „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Nu este numai sfinţenie, sau lipsă de pată, sau dragoste, unul sau altul, sau oricare dintre aceste lucruri în parte. De aceea nu există o menţionare a ceea ce am fost. Dacă examinăm ceva, putem să găsim defecte grave. Dar ca şi creştin, sunt într-adevăr departe de a fi ceea ce I se datorează lui Dumnezeu. Ne este ruşine de noi înşine, fiind mâhniţi de răspunsul redus al inimii la favoarea pe care a arătat-o Dumnezeu în privinţa noastră. Se poate potrivi aceasta prezenţei Sale? Va fi Dumnezeu mulţumit cu ceea ce chiar un creştin găseşte defectuos? Imposibil. Acest verset 4 consideră nu omul complex, ci ceea ce Dumnezeu face din noi în Hristos, Fiul Său. Ori în sfinţi există efectiv ceea ce este într-adevăr contrar sfinţeniei, ceea ce nu seamănă nici lui Dumnezeu, nici Fiului Său Preaiubit: orgoliul, vanitatea, nebunia, tot felul de căi rele şi de gânduri rele care nu provin niciodată de la Hristos, nici nu Îi seamănă în niciun fel. În ciuda a toate acestea, nu sunt pentru aceasta sfinţi? Lui Dumnezeu nu I-ar plăcea să nu fie! Ori tocmai acesta este gândul ferm al lui Dumnezeu. Ne-a ales în Hristos „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Cum este posibil? Răspunsul este că este posibil, pentru că Dumnezeu ne consideră aici după ce ne dă în Hristos, şi nimic mai puţin. În acest verset, tot ce este în afara naturii noi decurgând din harul Său faţă de obiectele alegerii Sale, este ignorat. Ne-a ales să fim astfel, şi vrea să ne aibă perfect astfel, şi nimic mai puţin, când va veni momentul pentru a fi în prezenţa Sa. Dar chiar acum, acest lucru este adevărat cu privire la esenţa lucrului în măsura în care suntem în Hristos şi în care avem viaţa Lui în noi. Pot eu găsi vreun defect oarecare în Hristos? Dacă Hristos este fără pată în dragoste, în propria natură a lui Dumnezeu Însuşi, El este tocmai viaţa oricărui creştin, oricare ar fi Numele pe care îl cheamă oamenii.

Capitolul 1: 5 – Predestinaţi pentru a ne adopta

Dar nici aceasta nu este totul. Nu ajunge să corespundem sfinţeniei caracterului şi naturii lui Dumnezeu, oricât de binecuvântat ar fi aceasta – fiecare dintre sfinţi o va face în curând în glorie, şi are cu adevărat aceasta acum deja în Hristos, ca fiind o creatură nouă. Am putea fi „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (1:4) şi să nu fim cu toate acestea decât slujitori. Majestatea sa Regina * se poate înconjura cu slujitori care să îi facă voia;  poate introduce pe unul sau altul în prezenţa ei, şi ei trebuie să se considere foarte onoraţi de a fi fost puşi în rândul instrumentelor bunei ei plăceri, în absenţa oricărei relaţii de familie cu ea: iată ce va fi mult mai adevărat în locurile cereşti. Aceasta este minunea harului lui Dumnezeu. Chiar în versetul 5 care urmează, găsim acest fapt, nu numai că Dumnezeu acţionează după propria Lui voie pentru a ne chema şi a ne introduce în această poziţie minunată, pentru a fi o reproducere a propriei Lui naturi morale şi a propriului Său caracter. Dumnezeu este sfânt şi fără pată, şi este dragoste în propria Sa natură. Aceasta caracterizează viaţa noastră acum, şi va fi în întregime partea noastră când vom fi introduşi în cer, în curând, prin puterea şi harul Domnului nostru Isus Hristos. Dar vom fi acolo nu numai ca slujitori, ci vom fi fii şi fii, conştienţi de aceasta. Nu vom fi acolo ca îngeri, ca administratori ai bunei Lui plăceri, ci ca cei care au interes în tot ceea ce are El Însuşi interes. Ceea ce vom simţi nu va fi numai pentru El, ci cu El. Vom avea interse comune cu El – şi, dacă pot să reiau imaginea deja folosită, vom avea acelaşi gen de sentiment pe care membrii familiei regale le au în comun cu coroana.

* Regina Victoria a Angliei, când acest comentariu a fost scris (n. ed.).

Este ceea ce ne prezintă Duhul Sfânt în versetul 5. Creştinul este pus în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi el are o natură sfântă şi iubitoare. Dar pe lângă aceasta, s-a format o relaţie pozitivă, în care suntem aduşi la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos: această relaţie nu este nimic mai puţin decât cea de fiu după modelul Fiului lui Dumnezeu înviat. Ca Fiu etern al Tatălui, nimeni nu ar putea avea un asemenea loc cu El. Este chiar un gând respingător pentru un suflet reînnoit. Ori I-a plăcut lui Hristos să ne numească fraţii Săi după învierea Lui dintre cei morţi, şi nu înainte. Pe pământ acolo unde am păcătuit, unde eram robii lui Satan – acolo, prin credinţa lui Hristos, lăsăm în urma noastră tot ce eram, intrăm în această relaţie binecuvântată, glorioasă şi atât de intimă cu Dumnezeu. „El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine” (1:5). Cuvântul „predestinaţi” este un termen mai special decât „aleşi”, care înseamnă că Dumnezeu ne-a ales din lume. Numai necredinciosul îşi poate închipui că toţi se vor găsi într-un asemenea loc, sau că oamenii care şi-au trăit toată viaţa în blasfemie împotriva lui Dumnezeu vor fi „sfinţi şi fără pată” la moartea lor. Dumnezeu a făcut o alegere. Nouă ne revine să Îl binecuvântăm pentru marea Lui dragoste – nu să Îl judecăm sau să blamăm căile Lui. „Cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20 ): este răspunsul lui Dumnezeu la toate gândurile zadarnice şi la raţionamentele zadarnice. Dar pentru că alege după natura şi sfinţenia Sa, ne-a predestinat pentru a ne adopta pentru El prin Isus Hristos. Astfel deci, găsim acum privilegiul special şi relaţia glorioasă de fii înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Sa, prin Isus Hristos. Ar fi putut să nu o facă, dar aceasta era „după buna plăcere a voii Sale” (1: 5).

Capitolul 1: 6 – Spre lauda gloriei harului Său... plăcuţi în Cel Preaiubit

Nu numai că vroia să aibă persoane, şi ca urmare a acestei dorinţe, a pus aceste persoane alese în acest loc binecuvântat „spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (1:6). Versetul 6 ne arată ce răspunde celor două versete care îl preced. Partea frazei „spre lauda gloriei harului Său”, etc., include totodată alegerea versetului 4, şi predestinarea din versetul 5 – caracterul alegerii lui Dumnezeu, şi al favorii speciale a predestinării Tatălui. „Spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaînalt”. Acceptaţi ar fi un termen mai degrabă rece pentru a reda sensul versetului. Nu ceea ce se cheamă, în limbaj doctrinar, acceptarea, se apropie de reconciliere potrivit naturii Sale. Ci mi se pare că aici, plinătatea favorii divine, este ceea ce merge mult dincolo de o simplă acceptare. Pe scurt, Dumnezeu face din nou obiectele favorii Sale după tot ce există în inima Lui, şi pentru ca aceasta să reiasă mai clar, El spune: „în Cel Preaiubit”, nu doar „în Hristos”. Nu era decât un obiect în care Dumnezeu Îşi găsea toată satisfacţia, care răspundea la toate gândurile Sale şi la toate dorinţele inimii Sale: acest obiect era desigur Hristos, singurul Preaiubit, într-un sens în care nicio creatură nu ar putea fi în ea însăşi. Pentru a ne binecuvânta deplin, Dumnezeu ne-a făcut obiectele favorii Sale în acest Preaiubit, şi totul este „spre lauda gloriei harului Său”. Aceasta cuprinde toate înălţimile şi toate profunzimile harului; ori acest har, este Dumnezeul şi Tatăl Domnului  nostru Isus Hristos binecuvântându-ne în Hristos. De fapt, nu putea să treacă dincolo de aceasta. Putea El arăta indiferent cui, atâta favoare ca lui Hristos? Ori tocmai astfel ne iubeşte şi ne binecuvântează. Nu putea face mai mult, şi nu vroia să facă mai puţin. El S-a ridicat la caracterul suprem al dragostei şi binecuvântării, în harul după care ne vede El în Cel Preaiubit.

Capitolul 1: 7 – Bogăţiile harului Său: Răscumpăraţi şi iertaţi

Care este deci starea noastră precedentă? Versetul 7 ne spune: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său”. Nu este decât o aluzie în trecere, dar aceasta presupune că eram robi nenorociţi ai lui Satan. Ori Cel în care am devenit obiectele unei favori atât de mari, este aceeaşi persoană în care avem răscumpărarea. Dumnezeu nu uită în niciun fel starea în care eram când ne-a binecuvântat astfel. El ştie bine că trebuia să ne scoată din toate cele în care eram, pentru că în realitate nu aveam nimic în afara păcatelor noastre. Dacă ne-am fi ţinut de versetele precedente, ne-am fi putut face ideea că asemenea binecuvântări şi o asemenea glorie nu se puteau potrivi indivizilor care eram noi. Dar ni se spune că avem răscumpărarea în Hristos. Şi mai mult, apostolul nu a abordat chestiunea răscumpărării, nici a iertării de păcate, înainte de a ne fi introdus în toată înălţimea şi profunzimea privilegiilor care decurg de la Însuşi Dumnezeu: orice problemă cu privire la ce este omul, este atât de mult pusă deoparte aici, încât nu descoperim decât incidental, ca să spunem aşa, adevărul trist al stării sale. Având în vedere cele câteva prime versete ale epistolei, am fi putut ignora că persoane atât de binecuvântate ar fi fost vreodată vinovate de un singur păcat. Dar găsim aici că aveau nevoie să fie răscumpărate, să aibă păcatele iertate; şi acelaşi Hristos, în care şi prin intermediul căruia avem toate celelalte binecuvântări, este Cel în care avem şi „răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său”.

Să remarcăm aici că există o diferenţă între „gloria harului Său” şi „bogăţiile harului Său”. „Gloria harului Său” cuprinde toate privilegiile despre care a fost vorba în versetele precedente. În versetul 7, Duhul Sfânt a făcut să reiasă „bogăţiile harului Său” – mijloacele şi resursele pentru noi ca bieţi păcătoşi. Dar aceasta nu era suficient pentru Dumnezeu, în măsura în care El lucrează pentru a arăta gloria harului Său, nu numai pentru a arăta bogatele Sale resurse, când Se ocupă de indivizii cei mai mizerabili. Ar vrea să Îşi arate propriul Său caracter – ceea ce este El, şi nu să se mărginească la remedierea a ceea ce eram noi. „Lauda gloriei harului Său” decurge din sentimentele lui Dumnezeu, şi prin urmare din ceea ce face El, pentru a ni Se arăta.

Capitolul 1: 7 – 14 – Răscumpărare trecută, răscumpărare viitoare

Mai remarcaţi, înainte de a părăsi acest punct, că găsim mai departe o altă răscumpărare – cea a „posesiunii dobândite”; este ceva cu totul diferit. În raport cu iertarea păcatelor, avem răscumpărarea. Dar în raport cu moştenirea, - ceea ce depinde de venirea lui Hristos pentru a o lua efectiv sub guvernarea Sa, - aşteptăm răscumpărarea. Posesiunea dobândită este în raport cu moştenirea, nu numai în raport cu ceea ce priveşte sufletele noastre. În ceea ce priveşte sufletul, avem răscumpărarea de acum, atât de complet cât o putem avea vreodată; este bine să păstrăm aceasta în minte. Credinciosul nu poate să fie iertat mai mult decât este acum, şi Dumnezeu nu poate să facă mai mult pentru a îndepărta păcatul, decât a făcut deja. L-a dat pe Fiul Său, şi sângele Fiului Său este deja vărsat, şi este imposibil ca Dumnezeu Însuşi să facă mai mult pentru a îndepărta păcatul dinaintea feţei Sale. Ce mângâiere pentru sufletele noastre! Dacă ne gândim la păcatele noastre, putem avea asigurarea mângâietoare că toată vinovăţia noastră este îndepărtată dinaintea lui Dumnezeu. Putem cădea în păcat, pentru că el există încă; Dar mai este loc pentru judecata de sine, în loc de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare.

Iată tocmai diferenţa reală. În ceea ce priveşte judecata divină, păcatul este îndepărtat în Hristos; în ceea ce priveşte judecata de sine, păcatul trebuie să fie întotdeauna mărturisit dacă noi cădem în el. Dar judecata de sine nu este niciodată completă atât timp cât nu am înţeles că judecata lui Dumnezeu faţă de păcat a luat sfârşit. Sub Vechiul Testament, nu exista, din cauza păcatului, o judecată de sine ca cea care trebuie să aibă loc sub Noul Testament. De aceea, în Vechiul Testament, găsim deseori păcatul lăsat deoparte fără comentariu, deşi Dumnezeu nu a tratat niciodată păcatul cu indiferenţă, nici nu putea să o facă. Dar aceasta nu însemna a lucra cu uşurătate: Dumnezeu lasă problema să vorbească despre ea însăşi. El deprinde cu atât mai mult inima copiilor Săi. Dacă sunt într-o stare de îndărătnicie, pot să se folosească de expunerea păcatului pentru a trata cu uşurătate răul propriilor căi; dacă nu, are loc deprinderea conştiinţei. Numai după punerea în evidenţă a stării depline a omului la crucea lui Hristos, vedem ce este judecata lui Dumnezeu în privinţa păcatului. Numai pornind de la acel moment începem să auzim vorbindu-se de „carne” în sensul Noului Testament. Expresia se poate găsi în Vechiul Testament, dar fără a îmbrăca vreodată în acelaşi caracter al răutăţii – tare, precis şi complet, ca în Noul. Carmea nu demonstrase încă ceea ce era ea, şi înainte de a pronunţa judecata, Dumnezeu aşteaptă întotdeauna ca o persoană sau un lucru să arate caracterul său real. Ar trebui să învăţăm de la Dumnezeu în această privinţă. Răbdarea lui Dumnezeu în judecată este una dintre laturile cele mai minunate ale căilor Sale; ar trebui să fim în această privinţă iniţiatori ai lui Dumnezeu. El a aşteptat crucea de la Fiul Său, înainte de a arăta deplin adevăratul caracter al nelegiuirii omului. În Vechiul Testament vedem sprijin în privinţa anumitor lucruri, din cauza împietririi inimii oamenilor (Matei 19:18 ); dar în Noul Testament, măsura nu mai este aceeaşi, şi niciun rău nu mai este o clipă tolerat. Gândul lui Dumnezeu în privinţa răului este declarat: întunericul se duce, şi adevărata lumină străluceşte deja (1. Ioan 2:8 ). Nici Dumnezeu, nici omul nu mai sunt ascunşi. Totul este descoperit. Omul este pierdut. Dumnezeu nu este cunoscut numai ca legiuitor, ci ca un Dumnezeu Mântuitor; şi dacă nu Îl cunosc astfel, nu Îl cunosc deloc. „Şi aceasta este viaţa eternă, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 ).

Toate acestea ne învaţă că acum a fost arătat numai caracterul final al răului. Vechiul Testament poruncea să nu se facă răul; dar după cum vom vedea în capitolul următor, rezultatul complet al încercării este arătat aici: care este deci verdictul? Că omul este mort – din punct de vedere moral şi spiritual – mort în greşelile şi în păcatele lui. Dumnezeu avea înţelegerea deplină a caracterului omului dinainte deja, dar vrea ca noi să îl înţelegem. Avem nevoie de răscumpărare; o avem – de iertare o avem. Dar aşteptăm încă să avem „răscumpărarea posesiunii dobândite”. Aceasta înglobează toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv, poate, trupurile noastre, ca făcând parte din creaţia lui Dumnezeu. Dar răscumpărarea din versetul 7 este un lucru mai intim, şi suntem acum puşi în poziţia de a ne putea judeca pe noi înşine deplin, pentru că ştim că nu vom fi condamnaţi cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). Dumnezeu ne aşează astfel într-o poziţie în care avem un interes comun cu El; ne pune de partea Sa, pentru a lua partea Lui împotriva noastră. Ori aceasta înseamnă pocăinţa, şi de aceea este numită „pocăinţa faţă de Dumnezeu” (Fapte 20:21 ).

Capitolul 1: 8 – 9 – În toată înţelepciunea şi priceperea făcându-ne cunoscut

Versetul următor (8) abordează un alt subiect: „pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea”. Nu se spune: „...harul Său: pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi iertându-ne”, pentru că iertarea deplină este o nevoie pozitivă. Dar când auzim vorbindu-se de „înţelepciunea şi priceperea”, este vorba despre hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, mai presus de orice gând de nevoi, şi independent de un asemenea gând. Este ca şi cum ar spune: „Sunteţi acum capabili să intraţi în gândurile Mele, şi să le înţelegeţi când vorbesc. Sunteţi eliberaţi de orice nelinişte cu privire la păcatele voastre, şi sunteţi liberi acum să intraţi în planul Meu”. „Făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi” (Efeseni 1:9 ). Ori secretul voii Sale este că „pentru administrarea * împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire” (Efeseni 1:10 – 11). În aceste versete centrale este arătat clar că (problema păcatului fiind reglată în sufletele noastre) ne este dată capacitatea de a înţelege ceea ce are Dumnezeu să ne spună despre toate celelalte lucruri. El nu are să ne spună numai ce va face pe pământ, ca în cazul lui Adam. Relaţia este mai înaltă ca cea care le-a fost dat patriarhilor să o cunoască. La început, când Domnul Dumnezeu a făcut toate animalele câmpurilor şi toate păsările cerului, le-a făcut să vină la Adam, domnul creaţiei, pentru a vedea cum le va numi; şi orice nume pe care omul îl dădea unei fiinţe vii, a fost numele ei. „Şi omul a dat nume tuturor vitelor şi păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor câmpului” (Geneza 2:26 ). Era o înţelepciune care îi fusese dată în domeniul naturii. Dar acum este o înţelepciune mult mai profundă şi mai vastă; pentru că este vorba de supremaţia celui de al doilea Om şi de discernământul care ajunge şi care se potriveşte în raport cu înălţimile şi profunzimile fără margini ale acestei supremaţii. De aceea Dumnezeu a făcut să prisosească harul Său faţă de noi în orice fel de înţelepciune şi de pricepere. Tot ce arată caracterul Său şi gloria lui Hristos, El ne face cunoscut. Ne tratează nu ca slujitori, ci ca prietenii Săi. Există un lucru care Îi stă pe inimă mai mult ca orice alt lucru, este ceea ce va face pentru Fiul Său: El ne comunică secretele cele mai intime ale inimii Sale.

* W. Kelly traduce cuvântul grec „oikonomia” prin „dispensaţie”, în timp ce J. N. Darby îl traduce „administrare”. Gândul este acelaşi. – Această notă este valabilă aici şi mai departe în text. – A se vedea următoare notă, de W. Kelly.

Dacă cineva spune: Nu doresc să înţeleg tainele, îi răspund: Nu vreţi să cunoaşteţi ce doreşte Dumnezeu să vă înveţe. Necredinţa arată întotdeauna un caracter având o anumită ostilitate împotriva lui Dumnezeu. În bunătatea Sa deplină, El ne dă mai întâi mângâierea mântuirii, apoi ne descoperă aceste adevăruri. „Făcându-ne cunoscut taina voii Sale” (Efeseni 1:9 ). Nu este vorba de ceva de neînţeles, ci de ceea ce nu am putea şti înainte ca Dumnezeu să ne vorbească. Nu vă amăgiţi spunând: Tot ce doresc să ştiu este că sunt mântuit. Trebuie să dorim să aflăm tot ce Dumnezeu îndrăzneşte să ne înveţe. Cuvântul „taină” desemnează tot ce I-a plăcut lui Dumnezeu să păstreze secret – ceva ce nu descoperise încă, dar care este în întregime inteligibil odată dezvăluit. Cuvântul „taină” în sens popular, este complet diferit de folosirea sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri cu totul minunate în profeţii, dar ele nu sunt numite taine. Ceea ce este prezentat acum pentru prima dată este taina voii Sale. Sunt multe taine explicate în Noul Testament, ca cea a Împărăţiei cerurilor. Şi Babilonul este numit o taină. Taina aici este că Domnul vrea să adune toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ sub Hristos ca şi Conducător. Nu este vorba numai de a avea cerurile complet separate de pământ, ca acum, ci de a avea un sistem unificat de glorie cerească şi pământească, fiind în acelaşi timp sub Domnul nostru – aceea este taina voii Sale.

Capitolul 1: 10 – A participa la glorie ca asociaţi cu Hristos

Dispensaţia împlinirii timpurilor

Dar mai este ceva. El vrea să luăm parte la glorie ca asociaţi cu Hristos. Astfel, sunt două părţi mari în taina voii Sale. Prima este Hristos, şi a doua este Biserica: de aceea se spune în această epistolă: „taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni 5:32 ). Nu „Adunarea” este taina, fără îndoială, ci „Hristos şi Adunarea”. Biserica [sau: Adunarea], oricât de binecuvântată ar fi ea, nu este decât o parte subordonată. Că are acest privilegiu, vine numai din faptul că Îi aparţine lui Hristos, Conducătorul ceresc a toate. Planul lui Dumnezeu este „pentru administrarea împlinirii timpurilor” (1:10). Atunci ceasurile de ruşine şi de durere care se scurg acum, îşi vor fi împlinit cursul – timpul supunerii creaţiei faţă de deşertăciune (Romani 8:20 ), timpul orbirii judiciare pentru Israel, timpul pentru naţiuni de a guverna ca şi cum Dumnezeu  nu ar interveni, nici nu ar lua la cunoştinţă ce se întâmplă, timpul când Biserica lui Dumnezeu este într-o stare de slăbiciune şi de fărâmiţare, timpul când Satan are libertatea de a-i seduce şi de a-i chinui pe oameni. Aceste lucruri persistă acum – omul, conducătorul, este supus bolii şi morţii, prin intermediul păcatului, şi toată creaţia geme. Dar Însuşi Dumnezeu va pune capăt acestui gen de lucruri. El vrea să îl lege pe Satan şi să-l elibereze pe om din ispita sa. Vrea să-l aibă pe Israel binecuvântat şi unit sub Mesia al lui – naţiunile binecuvântând pe Dumnezeu şi Dumnezeu fiind sfinţit printre ei – pământul însuşi nemaifiind scena săracă, mizerabilă şi care geme care este astăzi, ci blestemul va fi înlăturat, deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul (Geneza 35:1 ). Dumnezeu va împlini într-o zi toate aceste lucruri; şi când se vor împlini timpurile potrivite conform lui Dumnezeu (πληρ τ.κ.) *, El va schimba totul, Îl va aduce pe Hristos ca şi Conducătorul, centrul şi mijlocul oricărei binecuvântări. Hristos este omul mai tare care trebuie să-l lege pe omul tare (Luca 11:22 ; Matei 12:29 ), Cel care va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15 ), Domnul cerului şi al pământului (Matei 11:25 ) – Mesia lui Israel, şi Fiul, Omul care are guvernarea supremă peste toate naţiunile. Toate aceste lucruri se vor împlini într-o zi în modul cel mai simplu şi mai eficace, dar aceasta nu va fi prin puterea omului, nici chiar prin răspândirea Evangheliei. Hristos va administra în persoană, şi va menţine gloria lui Dumnezeu în univers.

* Cum acest verset conţine mai multe cuvinte şi expresii care, în general, nu sunt înţelese, merită să adăugăm în această notă: cuvântul „dispensaţie” (οικονομια) nu se referă la o epocă sau la o anumită perioadă (ceea ce în Noul Testament este exprimat prin αιων). Acest cuvânt înseamnă „intendenţă” sau mai degrabă „administrare”, forma particulară folosită aici însemnând reuniunea, sau regruparea sub o autoritate unică (ανακεφαλαιωσις), a tuturor lucrurilor, lucrurile cereşti şi lucrurile pământeşti, sub Hristos. Aceasta va avea loc în veacul (sau: era) care va veni, când Hristos va fi arătat ca şi Cap peste toate lucrurile, şi când sfinţii glorificaţi vor domni cu El. Nu este vorba nici de veacul prezent, când Satan are încă permisiunea de a domni ca dumnezeu al acestei lumi (2. Corinteni 4:4 ), ca prinţ al autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ); nu este vorba nici de starea eternă, când orice guvernare va fi trecut, şi când Hristos va fi dat Împărăţia „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1. Corinteni 15:28 ). Ci este vorba de mileniu, epoca situată între cele două perioade despre care tocmai am vorbit. Aceasta va fi plinătatea timpurilor, epocile precedente fiind ca o pregătire necesară. Aşteptând, răscumpărarea prin sângele lui Hristos fiind făcută, Duhul Sfânt îl pecetluieşte pe credincios, şi arvuna moştenirii.

Capitolul 1: 12 – Noi care am sperat dinainte în Hristos

Dacă oamenii ar avea un simţ corect al stării actuale a Bisericii, s-ar acoperi cu sac şi cenuşă, în loc să sune din trompetă. Ceea ce avem de făcut, este să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, din cauza a ceea ce suntem şi a ceea ce vedem în jurul nostru, chiar şi la cei mai buni. Trebuie multă răbdare, nu numai ca să-i suportăm pe alţii, şi pentru ca alţii să ne suporte, ci pentru a continua în dragoste. Dacă avem cu adevărat inimă pentru Dumnezeu şi pentru copiii Săi, vom simţi profund aceste lucruri, şi vom căuta binecuvântarea celor care sunt întorşi de pe cale de această stare – o vom face cu adevărat în profunzime şi din toată inima – amintindu-ne cât de apropiată este ziua binecuvântată în care Hristos va fi înălţat ca şi Cap al tuturor lucrurilor, cereşti şi pământeşti. Ştim că speranţa noastră este o speranţă care nu face de ruşine (Romani 5:5 ). Ea nu se bazează pe ceea ce vor face Biserica sau o anume asociaţie, pentru că speranţa noastră este Hristos. Ştim că Dumnezeu ne-a făcut să cunoaştem taina voii Sale. Când conştiinţa nu este deprinsă, acest adevăr nu este nici înţeles, nici aplicat, chiar dacă nu este respins. Remediul binecuvântat al lui Dumnezeu la dezordinea din această lume, este Hristos ieşind din poziţia Sa actuală ascunsă; din momentul în care El iese, ce schimbare! Toate lucrurile, din ceruri şi de pe pământ, vor fi adunate în Hristos; şi când va veni această zi, vom intra în mod vizibil în moştenirea noastră. Avem deja dreptul la ea, dar nu avem posesia publică. „În care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:10 – 12).

Capitolul 1:10 şi Galateni 4:4

Avem mai întâi (Efeseni 1:5 ) predestinarea noastră ca şi copii. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori” (Romani 8:17 ) – moştenitori ai unei moşteniri glorioase, Hristos fiind făcut Cap al universului (Efeseni 1:10, 11 ). Interpretarea general primită, este de a aplica versetul 10 la poziţia actuală a lui Hristos. Ne imaginăm că „plinătatea timpurilor” aici, înseamnă acelaşi lucru ca în Galateni 4:4 . Dar „plinătatea timpurilor” diferă mult de „împlinirea [sau: plentitudinea] timpului”, această expresie din urmă desemnând perioada care s-a terminat prin întruparea lui Hristos, ca şi Cap a toate. A pune întruparea Fiului în locul răscumpărării, este o eroare mortală, şi care îşi face lucrarea. Se descrie unirea noastră cu Hristos numai prin întruparea Sa, şi nu prin faptul învierii Lui dintre cei morţi, şi a intrării Sale în poziţia de Cap. Dar dacă unirea noastră cu Hristos este confundată cu umanitatea Sa, atunci El S-a unit cu natura umană, şi nu există nicio unire specială a creştinului cu Hristos, pentru că umanitatea aparţine rasei întregi, adică omului în păcat. Etapa următoare este fireşte erezia conform căreia Hristos a luat umanitatea în starea ei decăzută.

Capitolul 1: 12, noi – Capitolul 1: 13, voi

Se mai spune: „Ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:12 ) – altfel zis: înainte ca evreii (pentru că despre ei se vorbeşte în mod special) să primească la Hristos la timpul şi în modul hotărât. „Vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10 ). Ori, spunea el, noi suntem cei care am sperat dinainte în Hristos. Speranţa noastră se bazează pe Hristos, înainte ca restul naţiunii să Îl vadă şi să creadă în El. Noi din versetul 12 nu merge dincolo de credincioşii evrei: „în care şi voi” din Efeseni 1:13 este pus în opoziţie. „Noi” şi „voi” se referă, primul la Pavel şi la cei din Israel care credeau ca şi el; cel de al doilea la credincioşii dintre naţiuni, ca efesenii. Dacă este aşa, sensul este: „ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi [creştinii evrei], care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1:12 ). Naţiunea lui Israel nu vor fi oameni care au sperat dinainte „spre lauda gloriei Sale”. Ei vor fi subiectele acestei glorii. „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine” (Isaia 60:1 ). Gloria Sa va cuprinde mântuirea lor; dar ceea ce va fi „spre lauda gloriei Sale”, vor fi cei care, din această naţiune necredincioasă, îl vor fi primit pe Hristos înainte de a-L fi văzut, şi care, prin urmare, se vor arăta cu El în glorie. Fericiţi sunt cei care Îl primesc pe Hristos când Îl văd; dar şi mai fericiţi cei care nu L-au văzut, şi care totuşi au crezut (Ioan 20:29 ).

Capitolul 1: 13 – 14 – Duhul Sfânt, arvuna moştenirii

Am văzut deci, în versetul 12, că apostolul îi prezintă pe credincioşii evrei ca introduşi acum în toate binecuvântările despre care au vorbit versetele precedente. Apoi adresându-se sfinţilor dintre naţiuni din Efes, el spune: „în care şi voi auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii” (Efeseni 1:13 ).

A nu se ţine de naşterea din nou

Poate fi util aici să mergem puţin mai departe în subiectul prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt. Oamenii s-au îndepărtat repede şi mult de adevărul lui Dumnezeu. Ştim că înainte de 1500, un nor gros de întuneric acoperea creştinătatea. Dar chiar de când a strălucit lumina la Reformă, creştinii au luptat continuu pentru a înţelege în propriile lor suflete adevărul că erau născuţi din Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Hristos. Admitem deplin importanţa imensă pentru suflet de a fi deplin întărit. Dar regenerarea şi îndreptăţirea ar trebui să fie ele suma şi substanţa căutării creştinului, a eforturilor sale şi ale dorinţelor sale? Dimpotrivă, sunt ele mai mult decât pragul, sau cel mai bine, temelia pe care trebuie creştinul să clădească? Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi ca odată ce suntem născuţi din nou să facem progrese în Hristos, în loc să ne ocupăm cu căutarea continuă a dovezilor şi a semnelor pentru a dovedi că suntem mântuiţi? A fi născut din nou este prima lucrare esenţială a Duhului lui Dumnezeu, fără de care nu există viaţă potrivit lui Dumnezeu, nicio posibilitate de a înainta în lucrurile lui Dumnezeu. Este nevoia universală, condiţia indispensabilă pentru orice suflet, pentru a avea parte de binecuvântările lui Dumnezeu, în toate timpurile şi în toate dispensaţiile.

Născut din apă şi din Duh, botezul – Ioan 3

Când Nicodim a venit la Domnul nostru (Ioan 3 ) cu dorinţa de a fi învăţat de la El, Domnul nostru a început imediat cu naşterea din nou. Acest rabin recunoştea că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu, de care vroia să fie învăţat. Dar Domnul nostru l-a oprit într-un mod deosebit de serios, „Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3 ). Nicodim, uimit, l-a întrebat cum se putea face un asemenea lucru. La întrebarea lui lipsită de pricepere, Domnul nostru i-a răspuns reînnoind afirmaţia Sa, în termeni şi mai tari: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Este clar o explicaţie a ceea ce înseamnă să fii născut din nou. Înseamnă să fii născut din apă şi din Duh. Nicodim îşi exprimă din nou surpriza în această privinţă; ca un iudeu, un iudeu moral şi religios, nu un păgân, un iudeu care avea legea şi care părea să fi fost onorat în mod deosebit de Dumnezeu, să fi avut nevoie să fie născut a doua oară; că el, învăţătorul lui Israel în sensul cel mai nobil, a primit ca răspuns ceea ce era cu adevărat o mustrare, insistând asupra nevoii unei schimbări vitale, pe care nici nu o înţelesese, nici măcar nu gândise că era necesară! Era în aceasta o oprire a lui Nicodim de la primul pas. Totuşi, Domnul nostru îi arată că ar fi trebuit să ştie aceste lucruri, după profeţi, desigur. Remarcaţi bine acest punct, pentru că aceasta este deplin suficient pentru a răspunde celor care ar vrea să lege expresia „a fi născut din apă” de botez. Cineva care a înţeles bine părerile astfel prezentate, nu poate să vadă în aceasta, în mod sincer, nicio depreciere a acestei instituţii a lui Hristos. Pentru că susţin că nimeni nu ar trebui să fie recunoscut ca fiind pe terenul creştin, atât timp cât nu a fost botezat cu apă. Nu vreau să spun că nu poate fi credincios; dar dacă nu s-a supus botezului în Numele Domnului, nu a ieşit în mod deschis de pe terenul iudaic sau păgân. Domnul nostru insistă în altă parte asupra necesităţii de a fi botezat, ca şi de a crede (Marcu 16 ).

Dar pe cât de important este botezul, ca semn instituit al morţii şi învierii în Hristos, cu toate acestea nu la această ceremonie făcea direct aluzie Domnul nostru când îi vorbea lui Nicodim. El nu spune, într-adevăr: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?” (Ioan 3:10 ). Altfel zis, tocmai ca iudeu ar fi trebuit să cunoască aceste lucruri. Cum ar fi putut să cunoască el, ca iudeu, botezul creştin? Pentru un asemenea om, era o noutate, cu atât mai mult cu cât el nici nu exista în acea vreme. Cum se putea şti ceea ce nu începuse încă? Ar fi trebuit să ştie ce însemna să fii născut din apă şi din Duh, şi să fi înţeles necesitatea absolută a acestui lucru. Care era deci sensul acestor cuvinte? Iată-l: independent de orice problemă, pentru a vedea sau a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fii născut din apă şi din Duh, trebuie ca Duhul Sfânt să-ţi fi dat o viaţă nouă. Dar această viaţă, cum este ea produsă? Printr-o ceremonie? Nu. Printr-un semn creştin? Nu. Prin ce mijloc atunci? Prin rugăciune? Nu. Această viaţă este produsă prin primirea Cuvântului lui Dumnezeu descoperindu-L pe Hristos. De aceea este scris că suntem născuţi din nou [sau: regeneraţi] „nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1. Petru 1:23 ). La această mărturie a lui Petru se adaugă cea a lui Iacov 1:18 : „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale”. Instrumentul folosit pentru a  ne naşte din Dumnezeu, este „Cuvântul adevărului”. Astfel, în acest pasaj din Ioan 3 , apa este clar folosită ca imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, folosită de Duhul. Cele două sunt puse împreună, ca să nu putem crede că este vorba numai de o ceremonie sau de Cuvânt, ci că este vorba într-adevăr de Duhul, folosind Cuvântul lui Dumnezeu cu o putere care dă viaţă sufletului. De aceea, când se vorbeşte de credinţă, se spune: „Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (Romani 10:17 ). Comparaţi şi 1. Corinteni 4:15 . Puţin contează pasajul pozitiv din Scriptură pe care îl luaţi; toate învaţă acelaşi lucru. Domnul nostru insistă asupra faptului că oricine intră în Împărăţie, trebuie să intre prin această uşă. Ce a fost atunci cu Avraam, Isaac şi Iacov? Unii vor spune că circumcizia este echivalentul acestei uşi: nu credeţi nici măcar o clipă aceste închipuiri; dacă ar fi adevărat, ce ar fi cu mulţimile care au existat înaintea circumciziei şi botezului, sau în afara lor? Toate aceste explicaţii nu sunt decât ipoteze stângace asupra Scripturii. Totuşi nu ar fi nicio diferenţă reală între botez şi circumcizie, când Domnul nostru pune principiul naşterii din nou, El nu face aluzie nici la unul, nici la cealaltă. El nu insistă asupra unei ceremonii având excepţii atât de numeroase, ci asupra unei necesităţi spirituale, absolute şi universale. El nu vorbeşte de ceremonia relativ modernă a botezului – ceva intrat târziu în lume şi destinat să rămână pentru totdeauna. Deoarece, după câte ştiu, nu avem nicio bază să presupunem că se va continua botezul cu apă a persoanelor în timpul mileniului. Este o ceremonie particulară în epocă, aflată, cel puţin, între cele două veniri ale Domnului, - botezul pentru moartea lui Hristos.

Ioan 3 vorbeşte de lucrul prin care trebuie să treacă cineva, fără deosebire, nici excepţie, dacă vrea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea – şi aceasta a fost adevărat atât pentru tâlharul de pe cruce, ca şi pentru Saul din Tars. Toţi copiii lui Dumnezeu din trecut, din prezent sau din viitor sunt născuţi din nou; toţi au această viaţă nouă, ea le este dată. Viaţa divină le este dată; şi în cazul celor care aud Cuvântul, această dare are clar loc prin intermediul Duhului Sfânt care Se foloseşte de Cuvânt ca de un mijloc de viaţă. El lucrează mai presus de toate prezentându-L pe Hristos.

Duhul Sfânt, sursă de comuniune şi de putere a adorării – Ioan 4

În Ioan 4 , găsim o altă lucrare a Duhului Sfânt. Apa vie este clar Duhul Sfânt pe care Îl dă Isus: nu avem aici lucrarea vie a Duhului, indispensabilă în orice vreme şi în orice împrejurare, pentru ca un suflet să aparţină lui Dumnezeu; ci este un privilegiu special pe care Hristos îl oferă personal. În continuarea discursului Domnului, care se leagă cu ceea ce spusese femeii samaritene, veţi găsi că Duhul Sfânt este dat credincioşilor acum ca mijloc de a-L adora pe Dumnezeul şi Tatăl lor în duh şi în adevăr. Ioan 4 prezintă deci o lucrare a Duhului total diferită de cea asupra căreia insistă Domnul în Ioan 3 . Dar cui i-o descoperă Domnul? Unei biete femei, părăsite şi mizerabile; nici măcar unei evreice, ci unei samaritene. Domnul nostru arată prin aceasta harul care se adresează celor mai josnici. De atunci, Domnul nu a mai pus înainte legea ca mai înainte. El Se descoperă ca Cel care dă. Sub lege, Dumnezeu era mai degrabă Cel care primea; cerea, pretindea, insista ca o creatură să Îi dea cinstea datorită măreţiei Sale. În Evanghelie, Dumnezeu este Cel care dă pe propriul Său Fiu. În loc să caute să obţină ceva de la omul vinovat şi pierdut, dă ce are mai bun unei persoane care de la început nu Îi vrea nimic. Dacă ai fi cunoscut tu darul – actul de a da gratuit – lui Dumnezeu (ce cuvânt nou pentru samariteancă!) „tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10 ). Tocmai aceasta face El: dă Duhul, puterea vieţii eterne. Consecinţa acestei descoperiri atât de preţioase a adevărului, este că ştim că Duhul Sfânt este în noi ca sursa comuniunii şi puterii adorării. Nu este vorba atât de Duhul care foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a lucra faţă de noi în murdăria noastră naturală, pentru a da o viaţă nouă care este legată de Dumnezeu şi urăşte păcatul, - o viaţă nouă pe care orice suflet regenerat o are neapărat, chiar dacă nu este decât o biată religioasă sau un preot superstiţios care spune mesa. Totuşi, dacă cineva este născut din Dumnezeu, este imposibil să nu suspine după ceea ce nu are, şi cu timpul să nu-L găsească pe Hristos ca obiect care îi atrage sufletul – Hristos în contrast cu tot ce ar găsi pe pământ sau în altă parte – Hristos, singurul care i se potriveşte, şi singurul a cărui glorie este să îl binecuvânteze. Ce dovedeşte o asemenea stare? Că un astfel de om este născut din Dumnezeu. Pentru că nu există nicio dovadă care nu s-ar putea dovedi o iluzie, în afară de aceasta – să ştiu că nevoile mele mă fac să mă îndrept către Hristos şi mă fac să găsesc în El pe singurul care poate satisface sufletul.

În Ioan 4 nu avem de-a face cu un conducător al fariseilor, mândru de a fi aşa ceva, făcut să se simtă nevoia de a fi regenerat, ci cu o femeie depravată, cu reputaţie de femeie pierdută căreia nu îi vorbeşte nimeni, cu excepţia, şi este minunat să o spunem – cu excepţia Fiului lui Dumnezeu! Ei îi face Domnul cunoscut acest mare adevăr, darul Duhului: nu lucrând numai din punct de vedere moral asupra sufletului, sau dându-i viaţă, ci Duhul Însuşi locuind în inimă, Duhul Sfânt ca puterea comuniunii divine şi închinării. Ce bucurie: Duhul Sfânt locuieşte în credincioşi, Tatăl caută astfel de oameni care să Îl adore! Cunoaşteţi aceste lucruri? Sau sunteţi încă împiedicaţi de lucruri care aparţin acum trecutului, cele care aveau altădată aprobarea divină? De reguli ale unei dispensaţii vechi privitoare la un popor pământesc? De ceremonii care nu mai au nicio valoare în ochii Celui care Se descoperă ca Tată? Timpul formelor şi ceremoniilor a luat pe deplin sfârşit. Se cere atât de des să nu li se mai acorde importanţă; ori acum este într-adevăr un lucru foarte rău, contrar ordinii actuale rânduite de Dumnezeu. Nu  numai că spectacole frumoase sau sunete frumoase nu ar trebui să contribuie la închinare, ci a le căuta şi a le admite este un păcat pozitiv. În principiul lor, este o întoarcere la idolatrie şi la o lume condamnată. De aceea, în Ioan 4 , Domnul nostru introduce acest adevăr că „vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23 ). Aceste cuvinte enunţă adevărul cu privire la închinare. Splendoarea ceremoniilor de la Ierusalim atinseseră apogeul; dar toate acestea luaseră acum sfârşit, şi toţi cei care luptă în favoarea lor acum sunt în mod involuntar în răzvrătire împotriva lui Hristos. Domnul nostru arată că nu pe acest munte [Garizim], nici la Ierusalim, trebuie să I se închine oamenii lui Dumnezeu. Zorii unei noi stări de lucruri aveau să răsară. Ce are valoare în ochii lui Dumnezeu acum? Adevăraţii închinători I se închină Tatălui în duh şi în adevăr. Ce sunt ei? Copiii Săi. „Tatăl caută astfel de închinători ai Lui” (Ioan 4:23 ). Îi adună pe copiii Lui, îi formează spre propria Sa laudă, pune Duhul Sfânt în ei ca să le dea conştienţa relaţiei lor cu El Însuşi şi pentru ca, având această conştienţă, să se apropie de Dumnezeul şi Tatăl lor.

Închinarea copiilor lui Dumnezeu – Ioan 4: 23 – 24

Este deci clar că ideea actuală de a avea o închinare amestecată, cu persoane dintre care unele sunt convertite şi altele nu, este în contradicţie directă cu creştinismul. Înainte de cruce era ceva inevitabil. Dumnezeu nu despărţea pe copiii Săi de cei care nu aveau această relaţie cu El. Ar fi fost un păcat pentru un israelit credincios să spună unui necredincios: Nu mă pot închina cu tine, pentru că nu eşti născut din Dumnezeu. Dar acum este un păcat să te alături pentru închinarea lui la Dumnezeu, celor care nu sunt copiii Săi, motivul este simplu: Tatăl caută adevăraţi închinători care să I se închine, şi pe nimeni altcineva. Nu vreau să spun că ar fi un păcat pentru neconvertiţi să se afle în locul de închinare al copiilor lui Dumnezeu, ca spectatori sau ascultători. Dar a încerca reunirea unora şi a celorlalţi pentru a se închina lui Dumnezeu, este o iluzie fatală, care dezonorează pe Dumnezeu şi distruge sufletele celor care nu sunt adevăraţi închinători. Oamenii nu au credinţă pentru a sta despărţiţi de lume. Ne place să avem sprijinul oamenilor; şi desigur a trebui să acţionăm cu hotărâre este o încercare. Dumnezeu ne avertizează că dacă noi căutăm să plăcem oamenilor, nu putem fi slujitori ai lui Hristos. Trebuie să ne asumăm riscul de a-i îndurera, dar rănile făcute de un prieten arată credincioşia (Proverbe 27:6 ). Unii fac confuzie între închinare şi auzirea Evangheliei sau alte adevăruri. Ori sunt lucruri cu totul diferite. În închinare, creştinii fac să urce ca dar lui Dumnezeu o slujbă de laude şi de mulţumiri. Închinarea este ceea ce urcă de la credincios către Dumnezeu; în timp ce, în Evanghelie sau în orice altă slujbă, există un mesaj care coboară de la Dumnezeu pentru binele sufletelor, pentru instruirea credincioşilor, sau pentru a-i convinge pe cei care nu cred şi pentru a-i aduce la mântuire. Că ne adresăm unora sau altora, este întotdeauna ceva care coboară de la Dumnezeu spre ei, şi nu ceva care urcă de la ei către Dumnezeu; a confunda cele două lucruri este deci un rău grav. Ceea ce îi leagă pe mulţi oameni de ziduri vechi şi de rutină nu sunt rugăciunile, ci speranţa de a auzi ceva bun în predică.

Ei ies astfel în întregime din starea de închinători. Închinarea este adevărata expresie a laudei şi a mulţumirilor din inimă prin Duhul Sfânt, că este printr-un om incult, sau nu. Ştim că apostolii nu puteau vorbi corect (Fapte 4:13 ); dar erau, în ciuda a orice, vase alese de o asemenea putere a lui Dumnezeu, încât niciodată, nici înainte, nici de atunci, nicio putere asemănătoare nu a vizitat acest pământ în oameni supuşi aceloraşi pasiuni ca noi. Cred că este încă astfel şi că va fi întotdeauna astfel. Dumnezeu alege lucrurile slabe ale acestei lumi pentru ca să facă de ruşine lucrurile tari (1. Corinteni 1:27 ). Deşi un apostol Pavel poate apărea ocazional, aceasta rămâne o excepţie şi Dumnezeu nu vrea niciodată ca excepţiile să devină regula.

Darul Duhului Sfânt – Diferenţa între născut şi pecetluit de Duhul – 1: 13

Astfel deci, în afară de regenerare, care este prima lucrare a Duhului lui Dumnezeu, mai este darul Duhului Sfânt. „În care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre...” (Efeseni 1:13 ). Ei erau născuţi din apă şi din Duhul. Auziseră Cuvântul adevărului, prezentat în aceeaşi epistolă sub imaginea apei: „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26 ). Nu numai Biserica este spălată prin Cuvânt, ci bietul păcătos este născut prin Cuvânt (Iacov 1:18 ) când crede Evanghelia – este născut din apă şi din Duhul. Dar erau ei numai născuţi din apă şi din Duhul? „În care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii” (Efeseni 1:13 ). Mulţi se miră să găsească ceva ca pecetea Duhului Sfânt, după faptul de a fi născuţi din Duhul. Alţii, văzând cele două fapte, au inventat confirmarea. Au simţit, după Scriptură, că există ceva care se adaugă faptului de a fi născut din apă, şi situat mai presus. Astfel a prezentat o religie de forme mai întâi botezul, pentru a regenera toată lumea, apoi confirmarea, pentru a încununa totul. Dar formele nu valorează mai mult decât idolatria: înseamnă a pune ceva în locul lui Hristos. După plecarea apostolilor, această tendinţă s-a amplificat rapid. Puterii Duhului Sfânt lucrând asupra sufletului oamenilor, i s-au substituit ceremonii executate de mâna oamenilor. Găsind, după Cuvântul lui Dumnezeu, că erau două lucruri, mai întâi regenerarea, apoi darul ulterior al Duhului Sfânt, s-au adoptat două ceremonii diferite: într-un sens era drept, dacă se vroia o religie de forme. Dar este o eroare totală cu privire la însăşi natura creştinismului.

Nu rămâne mai puţin adevărat că există două lucrări diferite ale Duhului Sfânt. Prima, când un om este adus la conştienţa păcatului. Ce face ca unui om să-i fie scârbă de el însuşi? Este născut din Dumnezeu. Poate să nu fie deloc fericit, să aibă un sentiment real al ruinei lui; şi totuşi inima lui este legată de Dumnezeu. Acest om este născut din Dumnezeu – convertit cu adevărat, chiar dacă poate nu are încă nicio mângâiere în sufletul său, deşi inima lui este deschisă ca să continue să asculte cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii (Efeseni 1:13 ). Crede această Evanghelie. Ce este el atunci? Este pecetluit cu Duhul Sfânt, că a crezut nu numai în Hristos, ci în Evanghelia mântuirii noastre, în lucrarea făcută de Hristos. Pentru că nu cred că un suflet poate să fie pecetluit cu Duhul Sfânt, dacă nu intră în ceea ce priveşte lucrarea, ca şi Persoana lui Hristos. Aceasta explică faptul că au fost persoane născute din Duhul Sfânt, dar care nu au fost niciodată pecetluite. Sfinţii Vechiului Testament, de exemplu, credeau în Hristos şi îşi îndreptau privirile către El. Toţi erau născuţi din Dumnezeu, dar niciunul nu era pecetluit cu Duhul Sfânt. A fi născut din Duhul şi a fi pecetluit de Duhul sunt două lucruri foarte diferite care pot, sau nu, să se găsească reunite în aceaşi persoană. Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fim toţi născuţi din Duhul, dar nu se spune niciodată că trebuie să fim toţi pecetluiţi de Duhul. Pretutindeni unde Duhul Sfânt vorbeşte despre a fi pecetluit de Duhul, vedem tocmai contrariul. Care este prima persoană care a fost pecetluită cu Duhul? Însuşi scumpul nostru Domn. Pecetea I-a fost dată în mod particular. Când a fost pecetluit? După răscumpărare şi suirea la cer? Nu; în timp ce umbla pe pământ. „Pe El L-a pecetluit Tatăl, Dumnezeu” (Ioan 6:27 ). Ca Fiu al omului a fost pecetluit, şi ca Fiu al omului pe pământ înainte de răscumpărare – fără vărsare de sânge, pentru că nu cunoscuse păcatul (2. Corinteni 5:21 ) şi pentru că în gura Lui nu s-a găsit viclenie (1. Petru 2:22 ). Era absolut fără păcat: Duhul Sfânt putea rămâne peste El, independent de orice aplicare a sângelui, pentru că El era Sfântul – Mântuitorul. Nu avea nevoie de nicio lucrare, nici de sânge, nici de răscumpărare. Totuşi a murit, sângele a fost vărsat şi răscumpărarea a fost făcută. De ce? Ca să putem fi pecetluiţi – pentru ca noi, care nu aveam niciun drept firesc să ne apropiem de Dumnezeu, noi în care Duhul Sfânt nu Şi-ar fi putut niciodată stabili locuinţa, să putem avea în noi acelaşi Duh Sfânt care locuia în El.

Darul Duhului Sfânt – Nu o nouă revărsare a Duhului

Este ceea ce Domnul nostru arată în mod progresiv. „Tu ai fi cerut de la El  şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10 ). Pentru aceasta Domnul îi învăţa pe ucenicii Lui să ceară Duhul Sfânt, - atunci când erau deja regeneraţi. Le spune totuşi să ceară Duhul Sfânt Tatălui (Luca 11 ). Este la fel acum că a dat Duhul? Trebuie să cer Duhul Sfânt când Îl am locuind în mine? A-I cere lui Dumnezeu să-L trimită pe Hristos, în momentul în care Hristos era prezent între ucenicii Săi, ar fi fost necredinţa cea mai flagrantă. Şi acum că Duhul Sfânt a fost trimis din cer, şi că a fost dat ca să fie în noi o fântână de apă care ţâşneşte în viaţa eternă (Ioan 4:14 ), este datoria noastră să ne rugăm fierbinte ca Duhul Sfânt să ne fie dat? Este datoria creştinilor să se roage pentru  o revărsare a Duhului Sfânt? Ar însemna să nege practic că Duhul Sfânt a fost trimis din cer şi că locuieşte în noi. Este foarte corect să ne rugăm să nu-L întristăm şi să nu-L stingem. A ne ruga să fim întăriţi în putere de Duhul Sfânt în omul dinăuntru, este după Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 3:16 ), dar nu ar trebui nicidecum să spunem ceva care implică faptul că Duhul Sfânt nu este aici, în timp ce este. Un nor de întuneric foarte dureros înfăşoară mintea multor copii ai lui Dumnezeu în această privinţă. Ei nu cred în privilegiile lor; nu ştiu că Duhul Sfânt locuieşte în ei. Nu este Duhul Sfânt întristat din acest motiv? Dacă cineva s-ar ocupa de dumneavoastră printr-o grijă zilnică, şi aţi avea atitudinea de a pune la îndoială relaţia dumneavoastră cu el, sau de a vă îndoi de grija sa, aceasta ar arăta că sunteţi într-o stare bolnăvicioasă. O ceaţă vă acoperă ochii şi cereţi favorurile care v-au fost deja date. Aceasta nu este nici înţelepciune, nici credinţă. Este foarte adevărat că Îi putem cere lui Dumnezeu să ne binecuvânteze Evanghelia pentru neconvertiţi şi să îi regenereze. Dar a ne ruga pentru o revărsare a Duhului este cu totul diferit de convertire; revărsarea Duhului nu este menţionată decât în legătură cu darul Duhului Sfânt, mai întâi pentru iudei, apoi pentru samariteni, şi în al treilea rând pentru neamuri. Din acea zi până astăzi, nu există nici cea mai mică bază pentru a-I cere lui Dumnezeu o revărsare a Duhului Sfânt. Este o rugăciune fără pricepere, bazată pe necredinţa cu privire la adevărul că Duhul Sfânt a fost trimis aici jos. Însuşi Dumnezeu nu poate adăuga nimic la binecuvântarea unui dar pe care l-a făcut deja. Exista o mare diferenţă între iudei, neamuri şi samariteni; de aceea darul Duhului Sfânt este menţionat în mod expres în raport cu fiecare dintre aceste clase de persoane. Duhul Sfânt nu va fi niciodată turnat din nou asupra Bisericii. A ne aştepta la aceasta ar însemna să nu cunoaştem căile lui Dumnezeu. El a fost turnat pentru Biserică, la fel de real cum era posibil pentru Dumnezeu să Îl dea. Dar odată ce sfinţii cereşti vor fi fost răpiţi pentru a fi cu Hristos la venirea Sa, va fi la timpul său o revărsare a Duhului Său peste un popor nou, în timp ce iudei şi neamuri, ca atare, vor fi aduşi separat la cunoaşterea lui Isus. Dimpotrivă, atât timp cât Biserica este pe pământ, nu va fi niciodată – şi nu ar putea fi niciodată – o nouă revărsare a Duhului. Nu poate să fie repetată, aşa cum nu poate exista o a doua misiune a Domnului Isus pentru a repeta lucrarea Lui pentru noi. Nu este vorba de a face speculaţii. Aceste adevăruri se leagă în modul cel mai intim de închinarea noastră.

Prezenţa Duhului Sfânt în credincios este un punct esenţial

Credinţa în prezenţa Duhului lui Dumnezeu, sau necredinţa în această privinţă, este un test care îi pune pe sfinţi la încercare astăzi. Se cuvine să examinăm bine dacă împărtăşim cu adevărat gândul lui Dumnezeu în această privinţă. Să înţelegem bine că ceea ce ne face creştini nu este numai faptul de a crede în Hristos, ci de a fi acum pecetluiţi cu Duhul Sfânt. El regenerează un neconvertit prin credinţa în Hristos, dar pecetea îi priveşte numai pe credincioşi. Era dovada decisivă pentru a şti dacă un om este creştin. Pentru a susţine acest fapt în felul următor: „Oare poate opri cineva apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47 ). Ei nu crezuseră doar; Dumnezeu le dăduse şi Duhul Sfânt: putea cineva îndrăzni să refuze persoane în care locuia această Persoană Divină, şi cărora Dumnezeu le dăduse un har atât de remarcabil? Această prezenţă a Duhului Sfânt este de asemenea baza oricărei unităţi creştine. Nu este vorba numai de a şti dacă avem viaţa, ci dacă am crezut că Duhul Sfânt locuieşte în noi. Punctul care schimbă totul nu este numai faptul de a avea viaţă, ci de a avea Duhul Sfânt. Neamurile nu au fost recunoscute ca făcând parte integrantă din Biserica lui Dumnezeu decât după ce au primit Duhul Sfânt (Fapte 11 ). Biserica nu trebuie numai să se asigure că are viaţa, şi să creadă că există viaţă în suflet ci, după Cuvântul lui Dumnezeu, mai este autorizată să aştepte până ce există o manifestare a faptului că este evident că omul Îl are pe Duhul Sfânt locuind în El. Nu a existat niciodată o adunare recunoscută ca atare, înainte să fie deplin recunoscut că era pe terenul comun al Bisericii în general, prin primirea Duhului Sfânt.

Capitolul 1: 14 – Arvuna moştenirii

Toate acestea fac foarte evident adevăratul mod în care trebuie să se acţioneze cu sfinţii acum. Biserica are dreptul să se aştepte la această manifestare a puterii Duhului.  Nu este o dragoste adevărată dacă nu se cercetează. „În care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărara posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale” (Efeseni 1:14 ). Fără să zăbovesc asupra acestui ultim verset, aş vrea din nou să stabilesc concordanţa faptelor următoare: nu putea fi pecete a Duhului înainte ca lucrarea lui Hristos să fie împlinită (numai Fiul a fost pecetluit pe pământ, El care nu avea nevoie de răscumpărare, dar care a venit, dimpotrivă, să ne răscumpere pentru Dumnezeu; dar acum că răscumpărarea este împlinită, pe baza acestei lucrări împlinite, primim Duhul Sfânt ca să locuiască în noi, şi primim astfel arvuna moştenirii). Cred că acest ultim adevăr este la fel de specific Bisericii lui Dumnezeu, de la Rusalii, ca pecetea Duhului. Ucenicii nu erau pecetluiţi cu Duhul, şi nu aveau nici arvuna moştenirii înainte ca Duhul Sfânt să fie trimis din cer. Această arvună este puterea Duhului Sfânt dând acum credinciosului o bucurie actuală, o anticipare actuală a gloriei către care se îndreaptă. Desigur aceasta poate fi într-adevăr umbrită la mulţi credincioşi de lipsa de cunoaştere a adevărului, sau de activitatea cărnii, mondenitate, etc. Nu rămâne mai puţin adevărat că, acum că Duhul Sfânt este dat, un credincios ar trebui să privească în sus şi să ceară lui Dumnezeu să fie descoperit şi îndepărtat tot ce este o piedică faţă de intrarea în bucuria moştenirii sale binecuvântate. Sunt sigur că faptul de a se mulţumi să ştie că sunt născuţi din Dumnezeu, a fost mult în detrimentul copiilor lui Dumnezeu; aceasta i-a oprit foarte repede, ca şi cum nu ar fi avut alt scop decât să afle că erau copiii lui Dumnezeu, şi nimic mai mult. Dar după ce am crezut, treaba noastră este să urmărim şi să învăţăm alte adevăruri, şi mai presus de toate, să învăţăm să Îl cunoaştem pe Însuşi Hristos. Astfel, regenerarea unui suflet prin Duhul Sfânt, nu trebuie să-l oprească la faptul că este regenerat; ci, fiind născuţi din Dumnezeu, trebuie să mergem înainte şi să intrăm în adevărurile binecuvântate pe care ni le dă Dumnezeu, - adevăruri care se leagă totodată de răscumpărarea noastră şi de gloria noastră viitoare, şi care îşi găsesc sediul central în Persoana şi lucrarea lui Hristos.

Ca pecete, Duhul Sfânt este martorul curăţirii noastre desăvârşite de păcatele noastre – ea rezultă din lucrarea lui Hristos. Această lucrare a Duhului implică faptul că lucrarea este împlinită şi că suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu pe baza răscumpărării. Suntem pecetluiţi, pentru că răscumpărarea este împlinită. Dacă privesc la glorie, ea nu este încă acolo. De aceea există o figură de stil când apostolul vorbeşte de moştenirea noastră. „Pecetluirea” nu merge cu moştenirea, pentru că de fapt nu o avem încă; aşteptăm să fim puşi în posesia a ceea ce vom avea cu Hristos. De aceea se spune despre Duhul Sfânt că este „arvună a moştenirii noastre” (Efeseni 1:14 ). Acelaşi Duh care ne-a pecetluit este arvuna viitorului nostru strălucitor, „pentru răscumpărarea posesiunii dobândite” (Efeseni 1:14 ). În primul rând, avem privilegiile harului divin care ne-a ales în Hristos (Efeseni 1:4 ); care ne-a predestinat la poziţia de fii (Efeseni 1:5 ); care ne-a introdus într-o favoare deplină „în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), fără să mai fie nimic pus la îndoială; care ne-a dat deja răscumpărarea în Hristos prin sângele Său, şi chiar iertarea păcatelor (Efeseni 1:7 ). Dar de-abia ne-a rânduit Duhul Sfânt în cunoaşterea deplină a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, şi în efectul său prezent pentru îndepărtarea păcatelor noastre, că şi pune înaintea noastră moştenirea. Este motivul pentru care este introdusă relaţia Duhului Sfânt cu aceste două lucruri. Şi la fel cum sunt două părţi mari în alegerea noastră de către Dumnezeu în mod personal, la fel Duhul Sfânt ia o relaţie dublă. El este pecetea harului şi binecuvântării pe care le avem în Hristos şi arvuna gloriei pe care o vom avea cu Hristos. Iată relaţiile Duhului Sfânt cu credinciosul în mod individual. Toate operaţiunile colective ale Duhului au un loc secundar, dacă le comparăm cu căile Sale cu sufletul în mod individual; în ce le priveşte pe acestea din urmă, deşi le-am putea dezvolta mult mai complet, m-am oprit destul asupra lor în raport cu ce mi-aş propune acum.

Capitolul 1:15-23 – Rugăciunea apostolului

Duhul Sfânt îl conduce acum pe apostol la o rugăciune remarcabilă, care decurge, cel puţin parţial, din subiectul cu care ne-am ocupat. Vom găsi că totul este pus în cea mai bună ordine posibilă cât priveşte relaţiile lui cu restul, chiar când este vorba de relaţii noi; este o ordine pe care nu ne-am fi putut-o niciodată imagina, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi făcut-o cunoscută, dar odată făcută cunoscută, se impune imediat judecăţii spirituale. Pentru că binecuvântarea apostolului, transpusă invers în primele versete, decurge – am văzut – din dublul caracter al lui Dumnezeu: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 1:17 ).

Cele două rugăciuni din cap. 1 şi 3 – Rugăciuni şi închinarea la Dumnezeu şi Tatăl

Două rugăciuni, în această epistolă, răspund la acest dublu titlu. Prima rugăciune se găseşte în pasajul cu care ne ocupăm, şi se leagă de titlul de Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos; în Efeseni 3:14 , avem rugăciunea corespunzătoare, care răspunde celui de al doilea titlu de Tată al Domnului nostru Isus Hristos. Cele două Îl au în mod clar pe Hristos ca fundament şi ca centru, dar Hristos este privit aici dintr-un punct de vedere complet diferit. În prima rugăciune, Hristos este văzut ca om, cineva care Îl numeşte pe Dumnezeu Dumnezeul Său. În cea de a doua rugăciune, Hristos este privit în relaţia Sa cea mai intimă de Fiu, şi El Îl pune deci pe Tatăl înaintea noastră. Şi noi avem comuniune cu Dumnezeu în aceste două aspecte; avem de-a face cu El ca Dumnezeu şi ca Tată. Se spune în Ioan 4 : „Vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (v. 23). Apoi Domnul nostru adaugă: „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (v. 24). Diferenţa dintre aceste două aspecte este imensă.

Ca Tată, El caută închinători, El face cunoscută favoarea inexprimabilă de a-i aduce la cunoştinţa dragostei Sale. Le alcătuieşte inimile după descoperirea pe care a făcut-o despre Sine Însuşi în Hristos; El face să se reverse aceste inimi de mulţumiri şi laude, şi îi face astfel închinători în duh şi în adevăr. Dar se adaugă apoi că Dumnezeu este Duh, etc. Oricare ar fi forma sub care S-a putut manifesta El în iudaism, într-un mod tangibil, El Însuşi rămânând în acelaşi timp ascuns, el este Duh, şi prin urmare închinarea care I se aduce trebuie să fie de natură spirituală. Nu este vorba deci numai de această dragoste imensă, care caută închinători, îi face astfel, îi pune deoparte şi îi strânge, ci este vorba de caracterul indispensabil al singurei închinări pe care o admite acum. Din momentul în care Se descoperă pe deplin, nu poate să recunoască nimic altceva decât o închinare adevărată în Duhul. Timpul formelor, ritualurilor şi ceremoniilor a trecut complet. În consecinţă, nu numai că nu le mai aşteaptă, dar le dispreţuieşte; le tratează ca o injurie făcută naturii sale, ca o lipsă de respect faţă de Fiul Său, şi ca un produs de substituţie al lui Satan, vrând să înlocuiască puterea Duhului Sfânt. Trebuia ca cei care I se închină, să I se închine în duh şi în adevăr. Cred că este important să facem să reiasă relaţiile pe care le găsim în Cuvântul scump al lui Dumnezeu, pentru a  arăta că deosebirea indicată nu este un produs al imaginaţiei. Vai! Oamenii sunt ispitiţi până la face invenţii în prezenţa comorilor ignorate ale Bibliei. Tot ceea ce avem de făcut est să ne înclinăm în faţa a ceea ce ne este dat acolo. Fără îndoială, trebuie să învăţăm; dar când adevărul este cunoscut, ce har să fim eliberaţi pe deplin de dorinţa zadarnică a vreunei născociri, sau de o nevoie asemănătoare! Este firesc pentru omul nesatisfăcut să caute noutăţi palpitante. Dar Dumnezeu este infinit mai presus de om şi Cuvântul Său este bogat mai presus de tot ce am putea gândi noi; tot ce avem deci de făcut este să ne supunem sufletele Scripturii, fiind bine încredinţaţi că descoperirea lui Dumnezeu, oricât de veche este, oferă practic ceea ce este întotdeauna nou pentru inimă.

Capitolul 1:15 – Introducerea rugăciunii apostolului

Credinţa care este în voi

Avem deci, în epistola noastră, aceste două rugăciuni. Introducând aici pe prima, apostolul spune: „De aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii”. Deoarece dragostea noastră sugera gândul a ceva din partea omului care ne-ar da importanţă, apostolul îşi introduce subiectul prin „credinţa”, deşi avea să vorbească de dragostea faţă de sfinţi: aceasta ne trimite mai degrabă la dragostea Lui faţă de noi, decât la dragostea noastră faţă de El.

Dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii: o dragoste fără preferinţe

„De aceea”, spune el, „şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus”, apoi trage concluzia: „şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Aici este un cuvânt foarte important pentru a judeca dragostea noastră. Suntem toţi înclinaţi să formăm un cerc printre copiii lui Dumnezeu – să avem preferaţii noştri, pe cei care ne convin cel mai mult, ale căror gânduri, sentimente şi obiceiuri sunt cel puţin aceleaşi ca ale noastre, sau cel puţin, cei care nu sunt o prea mare încercare pentru noi. Dar nu aceasta este dragostea faţă de sfinţi. Este mai mult dragoste pentru noi înşine decât pentru ei. Carnea iubeşte ce ne este plăcut, - ce nu ne supără, ceea ce este poate o recompensă a amabilităţilor fireşti. Toate acestea se întâlnesc uşor acolo unde nu este nicio exercitare reală a naturii noi, nicio energie puternică a Duhului lui Dumnezeu lucrând în inimile noastre. Trebuie întotdeauna să ne cercetăm sufletele şi să ne întrebăm unde ne aflăm în această privinţă. Este Domnul Isus motivul predominant şi obiectul principal al inimilor noastre? Cu El şi pentru el ne gândim la toţi sfinţii şi sunt formate sentimentele noastre în privinţa lor?

Dragoste şi judecare a răului

Admit întru totul că dragostea faţă de sfinţi nu poate, nici nu trebuie să îmbrace aceeaşi formă faţă de toţi. Trebuie să se exercite în energia şi priceperea Duhului, în mod variat, după natura chemării făcute dragostei. Dacă pe de o parte trebuie să iubim chiar şi o persoană sub disciplină, pe de altă parte ar fi o eroare foarte gravă să presupunem că dragostea  noastră trebuie să se arate în acelaşi fel ca şi cum ea nu ar fi sub disciplină. Nu încetaţi să o iubiţi: în absenţa dragostei, nici măcar nu suntem vreodată în poziţia sau starea potrivită pentru a exercita disciplina cu Domnul, - unind o ură dreaptă faţă de păcat, ba chiar indignare, cu o caritate reală faţă de persoană. Dacă nu suntem în această stare de inimă, este mai bine să aşteptăm bazându-ne pe Dumnezeu, până în clipa în care ne vom putea ocupa de caz cu o înţelegere adevărată a harului divin. Trebuie bineînţeles să acţionăm cu dreptate, dar chiar ocupându-ne de copilul nostru, nu ar trebui să pedepsim sub efectul pasiunii. Tot ce nu este decât rezultatul unui impuls brusc, nu este un sentiment care Îl glorifică pe Dumnezeu în privinţa răului. De aceea, în cazul disciplinei, ar trebui să existe judecată de sine şi de asemenea o mare răbdare, numai dacă chestiunea nu este atât de gravă încât o ezitare în privinţa ei ar fi o slăbiciune vinovată, sau o lipsă de hotărâre şi de gelozie pentru Dumnezeu. Anumite păcate sunt într-adevăr o asemenea ofensă împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, încât dacă avem sentimentul sfinţeniei şi ascultării care Îi este datorată, trebuie să acţionăm la întâlnirea lor cu o energie solemnă, şi ca să spunem aşa, numaidecât. Dumnezeu vrea ca terenul activităţii păcatului să fie locul judecăţii acestui păcat, după voia Sa.

Să presupunem că s-a făcut ceva în mod public în adunare, o învăţătură falsă este vestită în mijlocul poporului lui Dumnezeu; dacă este acolo puterea lui Dumnezeu şi dacă se au pe inimă drepturile Lui, poate fi o datorie faţă de Maiestatea Sa să se trateze cazul fără întârziere. Aceasta este destul de clar după Cuvântul lui Dumnezeu: în caz de ipocrizie pozitivă şi de minciună împotriva lui Dumnezeu, găsim acolo promptitudinea de acţiune a Duhului Sfânt prin intermediul apostolului, chiar în prezenţa Bisericii, pentru a judeca imediat înşelătoria  care se încerca în privinţa Celui care Îşi are acolo locuinţa (Fapte 5 ). Neg ca a existat lipsă de dragoste în această chestiune: era mai degrabă ceea ce trebuia în mod necesar să însoţească acţiunea dragostei divine, prin puterea Duhului Sfânt, în adunare, sau cel puţin prin intermediul lui Petru, ca instrument special al puterii Sale în mijlocul ei. Era fără îndoială o judecată severă, dar era rodul unei dorinţe profunde pentru binele sfinţilor lui Dumnezeu şi un sentiment de oroare la gândul că un asemenea păcat a putut găsi sprijin şi adăpost printre ei; acest sentiment de oroare izvora de asemenea la gândul că Duhul Sfânt putea fi dezonorat într-un mod atât de abominabil şi întristat, ca şi Biserica întreagă, dacă păcatul era tolerat.

Dar în cazurile obişnuite, aceeaşi dragoste aşteaptă şi lasă timp pentru mărturisirea greşelii şi pocăinţă. În nouă cazuri din zece, se comit greşeli când se acţionează în mod pripit, pentru că suntem înclinaţi să fim geloşi pentru reputaţia noastră. O! Cât de puţin realizăm că suntem răstigniţi şi morţi împreună cu Hristos! Resimţim scandalul, sau ceea ce afectează gândurile auditoriului: dar nu aceasta este puterea Duhului Sfânt; aceasta nu este decât egoismul care lucrează în inimile noastre. Nu ne place să ne pierdem reputaţia, nici să împărtăşim durerea şi ruşinea lui Hristos cu cei care poartă Numele Său. Fără îndoială nu vrem să tratăm cu uşurinţă ceea ce este rău: o asemenea atitudine nu ar fi niciodată potrivită, atât în problemele grave, cât şi în cele minore. Nu ar trebui niciodată să justificăm cel mai mic rău, nici în noi, nici la alţii, dar trebuie să ne obişnuim sufletele să aibă atitudinea de a judeca ceea ce dezonorează Numele Domnului, chiar dacă nu ar fi decât un cuvânt pripit. Dacă începem să nu ne neliniştim cu privire la greşeli mici, nimic nu ne va păzi de păcate grave, în afară de pura îndurare a lui Dumnezeu. Dacă dragostea faţă de toţi sfinţii ar lucra în inimile noastre, nu ar fi nici cea mai mică grabă.

Ni se întâmplă să interpretăm greşit lucrurile şi să ne compromitem dând pe cât posibil un tablou foarte sumbru, în timp ce răul nu este decât aparent. Să avem grijă să nu judecăm după prima impresie, în timp ce realitatea se poate dovedi a fi cu totul alta: aceasta nu ar fi judecată dreaptă. Ar trebui să căutăm să judecăm lucrurile într-o măsură mai bună şi în lumina lui Dumnezeu. În chestiunile serioase, trebuie să rămânem la certitudinea lucrurilor şi să nu acţionăm pe baza unor simple bănuieli. Orice judecată, dacă este conform lui Dumnezeu, trebuie să rezulte din ce este cunoscut şi sigur, nu din afirmaţii – care sunt prea adesea efectul unei pretenţii deplasate de a avea o spiritualitate superioară. Importanţa acestui lucru revine în mod constant; dacă sufletele noastre ar fi mai sincer în această privinţă, am comite mai puţine greşeli.

Când inima este sinceră, Hristos are primul loc; obiectul următor al dragostei noastre sunt „toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Dacă două persoane greşesc, una fiind un favorit de prim ordin, şi alta cineva neiubit, inutil de spus că cea din urmă este în mare pericol de a fi eliminată. Obiectul aversiunii mele va fi învăluit într-un nor întunecat al adevărului, chiar dacă acesta este evident pentru cineva care îşi păstrează sângele rece. Dimpotrivă, favoritul va găsi cu ce să contrabalanseze dovezile vinovăţiei sale în reticenţa prietenilor lui de a spune orice ar fi defavorabil în privinţa sa. În asemenea circumstanţe, aceste sentimente sunt şi de o parte, şi de cealaltă, în complet dezacord cu gândul lui Dumnezeu. Favoritismul şi prejudecăţile sunt toate clar condamnate de preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu. „Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută” (Iacov 3:17 ).

Detalii despre arătarea dragostei faţă de toţi sfinţii – Filimon 2 :3

Există o datorie a dragostei „faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ) pentru că sunt sfinţi. A-i iubi pentru că Dumnezeu i-a pus deoparte şi a-i introduce într-o relaţie eternă cu El, este singura dragoste creştină adevărată pentru sfinţi. Marea dificultate este întotdeauna de a face ca gândurile, sentimentele şi faptele noastre să se reverse de pe această bază. Înţelegeţi-mă bine. Nu vreau să spun că este rău să ai prieteni. Domnul nostru avea. Îl iubea pe Ioan cu o altfel de dragoste decât pe ceilalţi; dar sub un alt aspect, îi iubea pe toţi la fel; erau sfinţii Lui, de aceea erau incomparabil de preţioşi în ochii Săi. Putea aprecia fidelitatea unora din slujitorii Lui; I se întâmpla să încurajeze, să mustre sau să corecteze anturajul Său. Trebuie să dăm loc tuturor aceste lucruri; rămâne baza importantă pentru toţi sfinţii. Dar este evident că nu ni se cere să dezvăluim problemele noastre personale tuturor sfinţilor, pe singurul motiv că sunt sfinţi. Sfinţii, de exemplu, nu sunt întotdeauna oamenii cei mai înţelepţi. Chiar dacă nu trebuie să contestăm poziţia lor de sfinţi, nu trebuie să ne expunem dificultăţilor, nici să mergem să căutăm sfat în ceea ce poate cere maturitate şi spiritualitate de judecată, la cei care pot să nu fie de niciun ajutor în problemă. Dragostea trebuie să fie întotdeauna prezentă. Aceasta aduce valoare principiului divin: „unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi” (Filipeni 2:3 ). Susţin că aceasta este adevărat despre toţi sfinţii. Poate fi vorba de cineva care nu are idei în cap, dar care cu toate acestea Îl are pe Hristos înaintea sufletului său. Poate că este ignorant şi cu adevărat prost – poate prea grăbit în gândire, marcat de prejudecăţi puternice, slab pentru a simpatiza, fără valoare ca şi sfătuitor; dar dacă este, în mod evident, un suflet ataşat de Hristos, considerându-L pe Hristos mai presus de toate, nu pot, nu trebuie să îl consider ca superior mie însumi? Nu văd în el ceea ce mustră sufletul meu, mă înviorează şi mă zideşte, - mult mai mult decât dacă car fi numai unul dintre cei mai devotaţi prieteni şi un sfătuitor foarte înţelept? În cel mai neînsemnat dintre sfinţii lui Dumnezeu, există totodată ceea ce ne bucură şi ceea ce ne smereşte inima. Nu trebuie să preţuiesc o persoană pentru calităţile pe care nu le are: Dumnezeu nu ne face să vedem, nu poate să ne facă să vedem imaginarul. Invers, este bine să ne amintim cât de preţioşi sunt toţi sfinţii ca atare. Arătaţi-mi pe cei mai slabi şi care te pun cel mai mult la încercare dintre ei... În ciuda acestui lucru se poate şi trebuie cultivat un respect real şi adevărat faţă de ei, ca şi copii ai lui Dumnezeu. Importat nu este doar că Dumnezeu este pentru ei, ci ceea ce este de la Hristos în ei; aceasta ajunge să îi recomande, mai presus de orice altă consideraţie, celui care preţuieşte comuniunea cu Tatăl şi Fiul.

Când ne gândim la noi înşine, nu ar trebui dimpotrivă să resimţim tot ceea ce, în noi, nu este conform lui Hristos? De am putea întotdeauna resimţi în ce anume avem lipsuri şi întristăm Duhul lui Dumnezeu! Aceasta ar avea ca efect să coboare şi chiar să arunce la pământ stima pe care o avem faţă de noi înşine. Am putea noi păstra o părere foarte înaltă despre noi înşine dacă am simţi aşa cum trebuie lipsurile atât de frecvente (vai!) în prezenţa harului bogat şi desăvârşit al lui Dumnezeu faţă de sufletele noastre? În ceea ce îi priveşte pe alţii, dacă am avea înaintea noastră nu lipsurile lor, ci dragostea lui Hristos pentru ei, viaţa Sa în ei şi gloria care le este rezervată, care ar fi efectul? „Dragostea... faţă de toţi sfinţii” (Efeseni 1:15 ). Hristos deosebit în sfinţi, iată puterea dragostei care ar vrea El să se reverse către ei. Pot veni împrejurări în care aţi avut încredere că Dumnezeu ar arăta o anumită persoană ca fiind unul dintre sfinţii Săi, v-aţi rugat pentru acea persoană şi aţi căutat binele ei într-un fel sau altul, - şi iată că vine o clipă şi vin circumstanţe în care ar fi un păcat să vă asociaţi cu ea ca şi creştin. Vorbesc de cazul în care persoana, printr-o anumită întinare a cărnii sau a duhului, a adus dezonoare Numelui Domnului. Deşi am putea, pentru un timp, să ne abţinem de la orice exprimare a relaţiilor de dragoste, cu toate acestea dragostea găseşte întotdeauna un mod de a se arăta, chiar dacă şi numai în prezenţa lui Dumnezeu, în afara privirii oamenilor. Astfel deci, cât priveşte modul de a arăta dragostea, trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar principiul general nu poate fi pus la îndoială, şi anume că Dumnezeu vrea să îi pună pe toţi sfinţii în inimile noastre. El îi are întotdeauna în inima Sa şi vrea să cultivăm această mărinimie a afecţiunii pentru familie.

Capitolul 1:16-17a – Rugăciune Tatălui gloriei

În legătură cu aceasta adaugă Pavel ceea ce urmează – el care pătrundea în aceste lucruri într-o măsură din care chiar sfinţii cărora se adresa nu cunoşteau practic nimic. El spune deci: „De aceea şi eu... nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:15-17 ). Regăsim aici titlul atât de des evocat: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. El va vorbi de felul în care Dumnezeu are de lucrat cu omul şi chiar cu Hristos ca om; pentru că bineînţeles, numai sub acest aspect putem vorbi astfel. Dar dacă El acţionează cu noi în această calitate (ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos), exercitându-Şi îndurarea prin intermediul Omului înviat şi dând noi binecuvântări în acord cu acest caracter, El este totuşi „Tatăl gloriei” (1:17) prin faptul că este Capul şi marea sursă a oricărei binecuvântări cereşti, Cel din care decurge totul pentru gloria Numelui Său şi pentru lauda Sa. Aceasta ne face să intrăm imediat în taina acestei rugăciuni. Gloria este gândul principal – un aspect major al acestei rugăciuni, dar nu singurul aspect. De aceea Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, Îşi propune să ne dea anumite binecuvântări şi lucrează prin El pentru a o face; vom găsi că baza şirului strălucitor de binecuvântări este Hristos înviat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Dacă priviţi la rugăciunea din capitolul 3, nu este niciun cuvânt despre înălţarea Sa „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie” (Efeseni 1:21 ); pentru că subiectul acestei rugăciuni nu este deloc gloria, nici ceea ce  a făcut Dumnezeu: nu este nimic din ceea ce I-a fost dat lui Hristos, ci subiectul este Hristos Însuşi şi dragostea Sa, suma şi substanţa binecuvântării mele; cum se spune acolo: „ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre” (Efeseni 3:17 ). Rugăciunea din cap. 1 este în toate privinţele în contrast cu cea din capitolul 3. În aceasta din urmă, dragostea este ideea de bază, nu gloria. Este bine să păstrăm întotdeauna în minte această relaţie minunată dintre dragoste şi glorie; pentru că una nu merge fără cealaltă. Chiar dacă gloria este efectul şi manifestarea strălucitoare a dragostei, cu toate acestea dragostea este şi mai profundă şi nu este niciodată pe deplin cunoscută decât numai în prezenţa imediată a Tatălui nostru. În ceea ce ne priveşte, Împărăţia nu este dovada dragostei lui Dumnezeu; dovada acestei dragoste, în ceea ce ne priveşte, este că trebuie să fim cu Fiul în casa Tatălui şi că ne vom arăta cu Fiul în glorie. Cine ne duce acolo? Lumea nu cunoaşte nimic despre casa Tatălui. Este o scenă în afara pământului, unde niciun ochi al unui om de aici jos nu poate pătrunde. Dar El ne va arăta şi înaintea lumii.

De aceea, veţi vedea că în Ioan 17:22 , cu privire la gloria pe care Tatăl o dă Fiului şi pe care Fiul ne-o dă din cauza dragostei Lui infinit de desăvârşite, - această glorie este dată pentru ca lumea să cunoască faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul şi că ne-a iubit cum L-a iubit pe Fiul. Pentru a dovedi această dragoste, gloria, acolo ca şi aici, este pusă înainte. Cum există rugăciunea gloriei în Efeseni 1 , şi rugăciunea dragostei în Efeseni 3 , la fel în Ioan 17 , gloria care este dată are ca scop să dovedească ceea ce fără aceasta nu ar fi fost atât de clar dat lumii să cunoască. Oamenii de aici jos pot să vadă gloria, dar nu pot să pătrundă dragostea. Lumea ar putea să conchidă faptul că vom fi în glorie cu Domnul Isus, că vom fi iubiţi cu aceeaşi dragoste cu care a fost iubit Domnul Isus. Gloria se exprimă în exterior, dar dragostea merge mai profund şi ne introduce în scena în care Tatăl Se descoperă în Fiul Său preaiubit. Este ceea ce pot numi o scenă de intimitate, o scenă de familie în afara lumii, odihna cerească şi locuinţa cerească. Nu este numai strălucirea, gloria, măreţia sau puterea. Toate aceste lucruri vor fi deplin arătate; dar există ceva mai profund decât orice şi care este rădăcina a orice. Dragostea este cea care, deşi este ceea ce pătrundem cel mai puţin, nu este mai puţin ceea ce este cu adevărat înaintea a orice, şi lucrul spre care se va îndrepta totul. Este ceea ce este cel mai înalt şi este eternă. Împărăţia poate avea sfârşit, dar dragostea nu va avea niciodată. Manifestarea înaintea lumii va avea un început şi un sfârşit. La fel cum dragostea nu se va termina niciodată, la fel dragostea a fost întotdeauna în sânul lui Dumnezeu Tatăl.

Capitolul 1:17 b – 19 a - ...în cunoaşterea Lui

Această rugăciune cere „ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui” (1:17) sau mai degrabă în cunoaşterea Lui deplină. Ar putea fi o oarecare dificultate, dacă ar fi numai „în cunoaşterea Lui”. Adevărata semnificaţie a cuvântului este „deplina Lui cunoaştere”. Ei Îl cunoşteau deja, dar Pavel se ruga ca ei să-L cunoască şi mai mult. Dorea ca ei să fie părinţi în Hristos, şi ceea ce caracterizează un tată, este o cunoaştere profundă şi în creştere a lui Hristos Însuşi. Numai Duhul lui Dumnezeu le putea da să intre în aceasta; dar aceasta în deplina cunoaştere a Lui. „Luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem” (Efeseni 1:18 –19). Avem aici trei lucruri care ne sunt prezentate şi care cer o consideraţie specială.

Capitolul 1:18b – Speranţa chemării Lui şi bogăţiile gloriei moştenirii Lui

„Speranţa chemării Lui” vine prima. Înţeleg că se referă într-o anumită măsură la ceea ce am găsit deja în prima parte a capitolului. „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui” (Efeseni 1:3-4 ). Cred că apostolul se gândeşte aici într-o anumită măsură la versetul 4. Versetul 5 prezintă locul Său după planul lui Dumnezeu, care este deja al nostru în Hristos, şi care ne-a fost deja dat să-l cunoaştem şi a fost primit în inimile noastre – chemarea lui Dumnezeu ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste (Efeseni 1:4 ). Dar atunci, dacă aceasta este speranţa chemării Lui (pentru că trebuie ca totul să decurgă de la Însuşi Dumnezeu), el adaugă: „ce este bogăţia moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Aici este o aluzie clară la ceea ce am găsit în conţinutul capitolului: moştenirea, şi nu numai chemarea. Chemarea era lucrarea eficace a harului lui Dumnezeu, şi bogăţiile moştenirii erau mai degrabă gloria potrivită unei asemenea chemări. Dar, pe lângă acest caracter al gloriei, există mai întâi partea ascunsă care se potriveşte faptului de a fi aleşi ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste – chemaţi să fim reflecţia propriei Sale naturi, sfântă şi plină de dragoste, pe care, bineînţeles, o avem în viaţa lui Hristos, şi pe care o vom avea, în deplinătate, când vom fi transformaţi în imaginea Sa, din glorie în glorie. Deoarece chemarea Lui are propria sa speranţă de care ne vom bucura în prezenţa Lui.

Capitolul 1:18b – Moştenirea Lui în sfinţi. Moştenire şi moştenitori

În al doilea rând, există deci moştenirea. Apostolul dorea ca ei să cunoască bogăţiile gloriei moştenirii, ca să cunoască mai bine moştenirea. Dar foloseşte o expresie remarcabilă: „bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Trebuie să ne păzim de  eroarea destul de generală cu privire la acest subiect, conform căreia sfinţii înseamnă moştenirea. Nu aceasta este forţa expresiei, şi chiar nu ezit să spun că aceasta ar fi falsificarea principalei binecuvântări a chemării Bisericii. În Vechiul Testament, găsim că Israel era moştenirea lui Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu, prin intermediul lui Israel, lua în stăpânire pământul. Când va veni ziua ca Dumnezeu să fie rege, şi mai mult decât rege, când va lua sub guvernarea Sa universul întreg, cum se va face aceasta? Va fi prin intermediul lui Israel? Nu, ci prin intermediul sfinţilor Lui din cer – Biserica lui Dumnezeu. Expresia pare să fie în mod intenţionat de o mare importanţă. Incontestabil aceasta îi desemnează pe sfinţii mutaţi sau înviaţi, pentru a fi asemenea lui Hristos, într-o stare în întregime cerească (1. Corinteni 15:52 ; Filimon 3 :21). Iată felul în care Dumnezeu Îşi va atribui moştenirea şi o va lua curând în propria Sa mână. Când a luat Canaanul, nu a coborât pentru a-l lua în stăpânire printr-o putere cerească, ci prin intermediul poporului Său. Deci, când Dumnezeu va alunga spiritele rele din locurile cereşti şi din orice legătură cu ele, când va răsturna toate puterile pe pământ, tot ce Îl contrazice, şi când va face universul întreg să Îi fie supus în Numele lui Hristos, - care sunt cei care sunt destinaţi să îl ia în Numele Lui, precum Israel ţara Canaan? Sfinţii înviaţi. De aici vine expresia „bogăţia moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18 ). Ideea obişnuită că sfinţii constituie moştenirea nu este conform Scripturii. Pentru că în tot Noul Testament, sfinţii sunt întotdeauna reprezentaţi cu cea mai mare grijă nu ca moştenire, ci ca moştenitori, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17 ). Nu sunt trataţi nicăieri ca fiind moştenirea, ci dimpotrivă, sensul a ceea ce este revelat ca fiind moştenirea semnifică lucrurile din ceruri şi lucrurile de pe pământ; se are întotdeauna grijă să se facă deosebire cu privire la Biserică. Consider că acest punct nu poate fi pus în rândul chestiunilor discutabile; mărturia Cuvântului este prea abundentă şi precisă. Ceea ce este clar revelat în Scriptură nu ar trebui să fie niciodată lăsat ca  subiect de dezbatere sau nesigur: îndoiala are întotdeauna un efect dăunător asupra minţii, pe lângă faptul că-L insultă pe Dumnezeu şi Întristează Duhul Sfânt. Siguranţa pe care o are altul nu ne poate fi de ajuns, dar nu trebuie să ezităm să vorbim clar când nu avem nicio îndoială cu privire la gândul lui Dumnezeu asupra unui subiect. Privind din aceste punct de vedere, aceasta se potriveşte bine cu structura capitolului. Precum „speranţa chemării Lui” din prima parte a frazei (Efeseni 1:18 ) corespunde la ceea ce apărea în primele versete, la fel „gloria moştenirii Lui” corespunde versetelor din mijlocul capitolului. Dumnezeu Îşi propune să aibă tot universul binecuvântat şi fericit sub Hristos, şi nu numai ca gloria să Îi fie dată în cer, sau ca un popor să Îi fie supus aici jos. Avem aici o vedere incomparabil mai vastă asupra intenţiilor lui Dumnezeu. Hristos va avea binecuvântarea universală şi gloria universală, toate lucrurile din cer şi de pe pământ fiindu-I supuse; şi în El vom obţine această moştenire.

Capitolul 1:19-21 – Nemărginita mărime a puterii Lui

Chestiunea care rămâne de văzut este „nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efeseni 1:19-20 ). De ce să nu se atragă atenţia asupra puterii desfăşurare de la crearea lumii? Când Dumnezeu se adresează lui Israel, vorbeşte despre El Însuţi ca despre Dumnezeul Veşnic, care a despărţit Marea Roşie şi a scos atunci din Egipt pe poporul Lui cu mână tare şi cu braţ întins.

Ce este pentru noi traversarea Mării Roşii? Învierea lui Hristos; nu este nici întruparea, nici chiar crucea lui Hristos, deşi nu ne putem lipsi nici de una, nici de cealaltă. Dar crucea, deşi absolut esenţială în toate pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru nevoile noastre, nu ne dă puterea lui Dumnezeu. Ea ne arată ceea ce Dumnezeu numeşte slăbiciunea Sa (1. Corinteni 1:25 ) şi dacă Îl privesc pe Hristos la cruce, El „a fost răstignit în slăbiciune” (2. Corinteni 13:4 ). El era Cel care S-a supus la tot, care S-a dat în puterea creaturilor; care a coborât sub judecata lui Dumnezeu şi S-a smerit sub mâna slabă a omului. Dar când privim la înviere, orice urmă de slăbiciune a dispărut pentru totdeauna şi nu vedem nimic altceva decât puterea cea mai triumfătoare a lui Dumnezeu; o putere mult dincolo de tot ce este în legătură fie cu legea, fie cu creaţia. Era vorba de coborârea în Mormânt, nu numai a unui om, ci a acelui Om care a purtat în persoana Sa păcatele oricărui suflet care crede în El. Şi Dumnezeu a fost atât de deplin glorificat în privinţa acestor păcate încât L-a înălţat pe Omul dispreţuit, respins, părăsit, mai presus de această povară nemaiauzită, şi L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti. Există aici contrastul surprinzător între mormântul unde zăcea Hristos, şi gloria în care este acum înălţat, tot ca om – Omul glorificat – nespus mai presus de orice creatură, chiar faţă de cele mai înalte şi mai binecuvântate : mai presus de creaturi [îngeri] care, într-un sens, erau mult mai presus de om şi nu cunoscuseră niciodată nici stricăciunea, nici căderea; „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie” (Efeseni 1:21 ), de puteri de sus şi de ordine cereşti, şi mai presus „de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1:21 ). Când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, va avea loc o desfăşurare a armatelor îngereşti (Matei 25:31 ). Dar El este acum înălţat mai presus de ei toţi. Nu ar fi nimic nou că El ar fi mai presus de ei ca Dumnezeu; este mereu. Dar El a dus umanitatea mai presus de ei; este înălţat sus în natura noastră – înviat, fără îndoială, dar tot în natura omului. Ne-a fost dat să fim asociaţi în prezent cu tronul lui Dumnezeu. Pentru că aplicarea a toate acestea este dată aici – „nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi” (Efeseni 1:19-20 ). Aceasta nu este numai nemărginita mărime a puterii Lui faţă de Hristos, ci faţă de noi în Hristos. Puterea care a lucrat pentru a ne elibera de Satan, care ne-a dat locul, ca sfinţi înaintea lui Dumnezeu, este absolut aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi L-a aşezat în locul cel mai glorios din cer. Există ceva mai dificil după aceasta? Dacă am şti că avem la dispoziţia noastră puterea care a chemat lumea la existenţă, nu am râde de imposibilităţi?

Capitolul 1:19 – Puterea Lui faţă de noi

Ori noi avem o energie mai mare decât cea folosită în timpul creaţiei – nimic mai puţin decât cea care L-a înviat pe Hristos dintre morţi. Cuvântul lui Dumnezeu ne-o spune în mod sigur. De ce deci suntem atât de slabi? Pentru că o credem atât de slabă. Marea masă a copiilor lui Dumnezeu nu au auzit niciodată vreun cuvânt despre aceasta. Chiar cei care, prin îndurarea Lui Dumnezeu, au auzit, cât de puţin înţeleg acest lucru! Este un lucru să nu negi acest adevăr din punct de vedere al doctrinei, este un alt lucru să îl aplici şi să trăieşti în el, nu numai când este vorba de întristări mari dau de încercări grele, ci şi în legătură cu mersul obişnuit al îndatoririlor zilnice, cu mersul obişnuit a ceea ce ni se potriveşte ca sfinţi supuşi voii lui Dumnezeu. Dacă suntem în împrejurări dificile, în mijlocul duşmanilor, având de-a face cu duşmani nevăzuţi, să nu uităm obiectul rugăciunii apostolului pentru noi: să ştim ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi. Dacă puterea Duhului Sfânt lucra astfel în Pavel, aceasta nu era decât răspunsul slujitorului la inima Stăpânului, care mijlocea sus, pentru ca să cunoaştem puterea care este mai presus de toate obstacolele. Niciun sfânt nu o putea cunoaşte înainte ca răscumpărarea să fie împlinită. Ea este „faţă de noi, care credem” – strict faţă de sfinţii Noului Testament, cei care au fost chemaţi şi introduşi după moartea şi învierea Domnului.

Vai! Cum au căzut oamenii tari! (2. Samuel 1:19, 25, 27 ). Câţi credincioşi înţeleg acum prea puţin privilegiile lor! Să presupunem că aşteptăm un eliberator pentru un anumit lucru; este perfect potrivit să implorăm pentru a avea acest eliberator, să simţim că întârzie să vină. Dar odată ce a venit, este bine şi potrivit să îl presăm să vină? Este eroarea pe care o fac oamenii acum. Iau limbajul Psalmilor şi îl aplică experienţei creştine. Dar nu putem avea în Psalmi descoperirea pe care o avem aici. Fără îndoială, îndurarea lui Dumnezeu exista înainte de învierea lui Hristos, dar nu prin lucrarea acestei puteri care L-a înviat pe Hristos dintre morţi. A face din vechiul Testament limbajul experienţei noastre este o eroare profundă, dar înseamnă de asemenea a-l perverti. Ar fi un păcat să nu ne folosim de Vechiul testament spre folosul şi spre binele nostru; dar lucrul despre care vorbim ar fi să abuzăm de el, nu să-l folosim. A confunda aceste lucruri de altădată cu puterea cerească a învierii lui Hristos este necredinţă.

Capitolul 1:17, 19, 20 – O putere cunoscută în Hristos

Iată deci măsura puterii care lucrează faţă de noi, aceeaşi putere care a lucrat în Hristos. Cum sunt cunoscute aceste lucruri conform lui Dumnezeu? „În deplina cunoaştere a Lui” [sensul expresiei “în cunoaşterea Lui”, 1:17]. Nu veţi afla niciodată corect un adevăr altfel decât în cunoaşterea tot mai profundă a lui Hristos. Lipsa acestei cunoaşteri este cauza slăbiciunii printre noi: învăţătura în stare pură nu este o relaţie cu Hristos. Când floarea este despărţită de sursa, subzistenţa şi sprijinul ei, este condamnată să piară şi să moară. Dragostea şi plinătatea binecuvântărilor sunt în Hristos; dar pentru a cunoaşte aceste lucruri, pentru a dovedi adevărul şi a ne bucura întotdeauna de el, este necesar să le luăm ca legate de Hristos. Dacă privesc la Hristos, văd în El chiar viaţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi de asemenea speranţa acestei vieţi, incluzând aici şi moştenirea. Cine ar îndrăzni să spună că este o presupunere că Hristos o are? Dimpotrivă, este ceea ce I se datorează. Dragostea lui Dumnezeu pentru El şi plăcerea lui Dumnezeu în El ca om sunt astfel încât Dumnezeu nu L-ar putea priva pe Hristos de niciunul din lucrurile pe care le-a făcut pentru El. Hristos este moştenitorul a toate; cât despre noi, fiind ascunşi în Hristos, putem intra în plinătatea chemării Lui şi în moştenire, pentru că suntem în unire reală cu Hristos. Nu puteţi cunoaşte chemarea şi moştenirea decât în deplina cunoaştere a lui Hristos, şi este exact la fel pentru „nemărginita mărime a puterii Lui” (Efeseni 1:19 ).

Mărimea acestei puteri, Dumnezeu a folosit-o când L-a înviat pe Hristos „dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efeseni 1:20 ), etc. I-a dat locul suprem de glorie. Să ne imaginăm tot ce vrem pentru îngerul sau arhanghelul cel mai înalt: Hristos a primit o demnitate şi mai înaltă, cu această poziţie. El o deţine în asocierea prezentă cu noi aici jos. Nu numai că ne recunoaşte şi Îşi arată bunătatea faţă de noi şi foloseşte mărimea gloriei Lui pentru binele nostru, ci face mult mai mult. Cel care este în fruntea unui vast imperiu se poate servi de tron pentru binele supuşilor lui şi spre gloria celor pe care doreşte să îi onoreze, dar fără asociere pozitivă, imediată şi personală cu el. Ori aceasta este ceea ce are creştinul cu Hristos. Ce avem aici, nu este nici nimic mai puţin decât a fi una cu Hristos.

Capitolul 1:22-23 – Cap peste toate, Adunării

De aceea se adaugă că acest scump Mântuitor, sub picioarele căruia Dumnezeu a supus toate, a fost dat şi ca să fie „Cap peste toate, Adunării” [sau: Bisericii]. Nu se spune: „Cap peste Adunare”, ci „Cap peste toate, Adunării” (Efeseni 1:22 ). Biserica ia parte la locul Lui de Cap peste toate; dar cum ea este Trupul Său, este în unire inseparabilă cu El. Omul glorificat are o înălţare universală mai presus de toate creaturile lui Dumnezeu; ori aceasta este ceea ce împarte cu noi, şi ceea ce va arăta curând ca fiind partea noastră cu El. Creştinul este acum un mădular al Trupului lui Hristos – acum: de aceea, prin Duhul Sfânt, este în asocierea cea mai intimă cu Hristos, nu numai ca având viaţă în El, ci bucurându-se de privilegiul de a fi una cu Cel care este Capul suprem, înălţat mai presus de toate. Este un mădular al Trupului Său; ori deşi Dumnezeu nu i-a dat stăpânire directă Evei, ea a avut cu toate acestea parte de ea, după voia Lui. Stăpânirea i-a fost dată lui Adam, dar prin asociere Eva o avea cu Adam. Astfel Biserica o are la fel ca Eva – dependentă şi asociată – cu Omul ceresc, ultimul Adam. Aceasta ne dă imediat o vedere luminoasă a ceea ce este chemarea noastră, şi a motivului pentru care Dumnezeu aşteaptă de la noi o despărţire completă de lume. În timpul Lordului Protector al Angliei [care luase puterea în locul regelui], ar fi fost nesănătos ca cei care rămâneau legaţi de familia regală să caute, sau chiar să accepte un post de onoare. La fel este pentru creştin astăzi, aparţinem Celui care este ascuns departe de pământ – şi care este acum înălţat sus în acest loc de supremaţie universală. Lumea vizibilă nu Îi este încă supusă lui Hristos în mod practic, deşi pentru credinţă, toate Îi sunt supuse. Dar ştim că El este înălţat sus, „Cap peste toate, Adunării” (1:22).

Capitolul 1:23 – Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi

Noi Îi aparţinem şi El ar vrea ca inimile noastre să se înalţe sus, mai presus de scena prezentă. Biserica este „Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:23 ). Ea este aceasta în mod deplin, sau ceea ce completează Hristos ca om înviat dintre morţi. Ca Fiul lui Dumnezeu, fără îndoială, nu are nevoie de nimic pentru a completa dragostea Sa; dar ca Om, este necesar. În gloria Sa de înviere, El nu ar fi complet fără Biserică, precum nu era Adam fără Eva. Dumnezeu a hotărât astfel în hotărârile gloriei Lui. Din toată eternitatea, intenţia Lui era ca atunci când Fiul Său va fi devenit acest Om binecuvântat şi glorificat, toată gloria pe care avea să o va aibă, să o împartă – spre propria Lui glorie şi spre lauda Lui – cu cei care din fire erau bieţi păcătoşi, în întregime morţi, dar care acum sunt eliberaţi de păcatele lor şi făcuţi una cu Hristos sus. Prin Duhul care le-a fost acum dat, El le dă cunoaşterea în timp ce sunt în lume, pentru ca, în mintea şi în căile lor, să fie complet mai presus de lume.

Capitolul 2

William Kelly

Introducere – Starea omului, naşterea din nou, botezul

Diferenţă între capitolul 1 şi capitolul 2

Intrăm acum într-o nouă parte a epistolei noastre: ea nu are un ton la fel de înalt ca cea din capitolul 1, dar este la fel de importantă la rândul ei, şi are cea mai mare valoare pentru noi. Să păstrăm bine în minte că ce are interes pentru noi nu este o bună măsură de referinţă pentru a privi Cuvântul lui Dumnezeu sau căile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează niciodată dacă nu este spre propria Lui glorie. Rezultă că, şi dacă găsim multe părţi din Cuvântul lui Dumnezeu în strânsă legătură cu starea, nevoile, binecuvântările şi gloria noastră, rămânem întotdeauna sub adevărata însemnătate a adevărului lui Dumnezeu şi a valorii lui ca model , dacă ne mulţumim să ne gândim la ce ni se aplică nouă. Nu vom ajunge niciodată la deplina mărime a însemnătăţii unui anumit adevăr în privinţa noastră, dacă nu ţinem cont de sfera infinit mai înaltă unde el descoperă gloria, caracterul şi planurile lui Dumnezeu. De aceea, chiar dacă găsim în Scriptură harul deja arătat faţă de noi şi gloria la care vom lua în curând parte, totuşi cât de infinită este binecuvântarea, când o privim mai mult în singurul ei raport direct cu creaturi atât de limitate şi de slabe ca noi! Când înţelegem că este vorba de harul şi de gloria lui Dumnezeu, cum se schimbă complet totul! Auzim atunci şi descoperim acest mare adevăr – El vorbeşte de înălţimile care sunt demne de El. El intră în toate micile noastre nevoi, ca şi în cele mai mari. Chiar în cele mai mici lucruri de care Se ocupă în noi, resursa care răspunde la această nevoie provine de la Cel care nu cunoaşte limite; dacă resursa este adaptată capacităţii noastre din momentul prezent, nu va fi mereu astfel. Dumnezeu nu Se va odihni niciodată în dragostea Lui, atât timp cât nu Îşi va fi împlinit planul, - şi acest plan este nu numai să ne dea prin Duhul Sfânt să gustăm acum, într-o anumită măsură, dulceaţa desfăşurării propriului Său caracter, ci este şi să ne facă demni de el în orice mod. Ne-a chemat să fim copii Lui. Vine ziua când nu numai că dragostei Lui nu-i va fi ruşine să ne numească astfel, dar nu va fi niciun motiv pentru ruşine: dimpotrivă, tot ce priveşte familia lui Dumnezeu va arăta atunci savoarea a ceea ce este El, aşa cum acum, vai! bietele noastre căi, mizerabile şi lumeşti, port adesea trista amprentă a eului, şi nu a lui Dumnezeu.

Înapoi la capitolul 1

În acest capitol deci, nu este desfăşurarea hotărârilor lui Dumnezeu şi a planurilor Lui măreţe, aşa cum decurg din gândurile Lui, - întorcându-se în consecinţă la începutul timpului, chiar înainte să fi avut loc creaţia, şi să fi fost altceva decât Însuşi Dumnezeu, în eternitatea propriei Lui existenţe. Dar atunci, cum ne-a învăţat capitolul 1, înainte ca mâna Lui să fie format ceva, exista acest gând binecuvântat în inima Lui: vroia să aibă un popor, sau mai degrabă fii, în afara scenei care nu era creată încă, - fii adunaţi prin propriul Său har suveran, scoşi din păcat, pentru a împărţi dragostea şi sfinţenia Lui cu Fiul Său preaiubit. Aceea era hotărârea Sa. Capitolul 1 ne-a arătat aceasta, nu numai ce era în gândul lui Dumnezeu din eternitate, ci ceea ce corespunde zilei gloriei ce va veni. Ne sunt prezentate două gânduri importante: mai întâi chemarea lui Dumnezeu; apoi moştenirea care rămâne încă să fie arătată în desfăşurarea ei strălucind de glorie, când Hristos va lua tot ce a făcut Dumnezeu şi va fi Capul recunoscut şi glorificat (toate cele din ceruri şi de pe pământ fiindu-I supuse) şi când noi, cei care credem în El, vom fi chemaţi să împărţim moştenirea cu El, Domnul şi Soţul nostru. În al treilea rând, am văzut un punct suplimentar major – şi anume că aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi lucrează acum faţă de credincioşi. Nu este decât o aluzie în trecere în rugăciunea apostolului de la sfârşitul capitolului 1. Ce avem aici este, într-o anumită măsură, un fel de dezvoltare. Capitolul 2 este bazat în principal pe puterea Lui de înviere, şi mai mult, dacă putem spune, pe puterea de înălţare. Energia care L-a înviat pe Hristos şi L-a făcut să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu, se exercită acum în şi pentru cei care cred în El. Vom vedea consecinţele. Dar să cântărim puţin ce prezintă Duhul Sfânt aici. Este aplicarea forţei lui Dumnezeu în cel credincios. Nu este deci numai un plan al harului, nici executarea viitoare a planului Său de glorie, ci este exercitarea puterii Lui după modelul lui Hristos înviat şi glorificat, şi nu aplicarea ei deja la credincios acum.

Starea morţii morale

Era deci necesar să ne fie prezentată mai întâi starea celor în care se exercită această putere, şi ce erau ei înainte ca ea să înceapă să lucreze în ei. Deci numai în capitolul 2 începem să găsim o dezvoltare a stării precedente reale a celor care sunt legaţi atât de strâns de Dumnezeu. Capitolul 1 se ocupă mai ales cu ce avea Dumnezeu în gândurile Sale, şi cu ce mai trebuie să împlinească. Se pune acum întrebarea, şi răspunsul dat, de a şti cine sunt aceşti oameni, este care era starea lor când Dumnezeu a putut să lucreze astfel faţă de ei? Este foarte minunat, când ascultăm Cuvântul Lui, că nu găsim în nicio altă epistolă nimic care să ne dea o imagine atât de profundă, atât de penetrantă, atât de umilitoare a stării disperate şi degradante în care erau cei pe care i-a destinat Dumnezeu să fie împreună moştenitori cu Hristos. Epistola către Romani dezvăluie corupţia morală, arătând deplin ce este omul, dacă se aşează pe terenul care se găseşte în el. Fie că este vorba de iudeul sub lege, atât de favorizat, sau de cel dintre neamuri urmându-şi conştiinţa, totul este discutat aici în detaliu, şi orice pretenţie a omului este redusă la nimic. Dar în Epistola către Efeseni nu este nevoie să se facă dovada vinovăţiei lui. Omul este privit aici ca fiind mort atât de deplin încât aceasta revine la ridicarea giulgiului unui cadavru. De aceea ce spune apostolul în versetul 1 înseamnă: „[El v-a adus la viaţă,] voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:1, 5 ). Nu numai: „cum este iertat şi îndreptăţit un păcătos?”, ci „[El v-a adus la viaţă,] voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre”. Gândul din versetul 1 nu este completat decât în versetele 4 şi 5, dar este clar că acţiunea de înviere îi afectează şi pe cei care sunt numiţi „voi” (Efeseni 2:1 ), ca şi pe cei care sunt numiţi „noi” (Efeseni 2:5 ). Sper să arăt mai departe sensul deosebirii, dar subliniez aici că legătura se face bine între versetele 1 şi 5. „[El v-a adus la viaţă]” este implicit în versetul 1 în limbajul Duhului Sfânt, cel puţin în ce priveşte sensul.

Rămâne acest fapt major că starea morală a omului nu ridică doar o simplă problemă a bolii, ci oamenii sunt „morţi”. Este înlăturarea tuturor gândurilor omului, a ideii că ar fi într-un stadiu de punere la încercare, sau că nu ar avea decât o boală morală; sau că ar ajunge să fie calmat, consolat şi educat: la urma urmelor, nu este chiar atât de rău! Unii cred că este o diferenţă între credincioşi şi necredincioşi la nivelul stării lor de neconvertiţi: sunt convins de contrariul. Cât despre ideea că oamenii ar merita mai mult îndurarea altora, ea este în opoziţie cu toate pasajele Cuvântului lui Dumnezeu care tratează acest subiect. Duhul Sfânt insistă dimpotrivă asupra realităţii morţii şi ruinei care ne ating pe toţi la fel. În Epistola către Romani, se spune că eram „fără putere”, dar aici eram „morţi”. Singurul mod în care se vorbeşte despre moarte în Epistola către Romani, este ca despre un privilegiu, starea fericită în care ne aduce credinţa când suntem botezaţi pentru moartea lui Hristos. Suntem astfel văzuţi ca morţi faţă de păcat, dar ca vii faţă de Dumnezeu (Romani 6:11 ).

În Epistola către Efeseni, dimpotrivă, moartea era starea noastră de mizerie. Este expresia gândului lui Dumnezeu despre ruina extremă în care zăceam. Iudeii, ca şi neamurile (nu numai unii sau alţii) – altfel zis, omul ca atare – sunt morţi din punct de vedere moral. Rămâne deci de ştiut ce poate face Dumnezeu. Dumnezeu sus, omul aici jos, sunt unul în prezenţa celuilalt; şi dacă omul este mort, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! El învie morţii şi aduce la viaţă sufletele (o poate face). Ori aceasta este ceea ce Scriptura numeşte „viaţă”, nu numai existenţa, ci o natură spirituală binecuvântată dată omului care, în mod firesc, nu avea, nici nu avea sentimente şi acţiona numai după natura dominată de păcat. Aceasta este starea oricărui om înainte ca Duhul lui Dumnezeu să facă această bună lucrare.

Naşterea din nou

Domnul nostru îi reproşa lui Nicodim că nu înţelege aceste lucruri. Deja ca simplu iudeu, ar fi trebuit să le înţeleagă; dar ca „învăţătorul lui Israel” (Ioan 3:10 ), nu era o ruşine să nu le cunoască? Când a auzit vorbindu-se de necesitatea de a fi „născut din nou”, sau de a fi născut pe un principiu complet nou, îşi imagina să Domnul vorbea de un fel de repetare a naşterii naturale, ceea ce, dacă ar fi fost posibil, nu ar fi fost decât o luare de la început a naturii vechi. Dar cuvântul „din nou” (ἄνωθεν) este extrem de tare, la fel ca această descoperire a adevărului. Ascultaţi cu atenţie: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3:6 ). Carnea nu poate niciodată să devină duh. Spiritualizarea, reînnoirea sau sfinţirea firii vechi nu există. Lucrul de care are nevoie sufletul neregenerat este o natură nouă, sau, după explicaţia Domnului, are nevoie să fie „născut din apă şi din Duh” (Ioan 3:5 ). Sensul acestui pasaj este Cuvântul lui Dumnezeu, prezentat sub această imagine, şi aplicat sufletului prin puterea Duhului Sfânt. Botezul poate într-adevăr să arate lucrul despre care vorbeşte acest pasaj, dar este o imagine a realităţii. Domnul nostru arată că trebuie transmiterea unei vieţi noi şi aşa cum se spune în altă parte, „potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18 ). Ori acest lucru este prezentat nu numai de Iacov, ci şi de Petru, care declară că suntem „născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu” (1. Petru 1:23 ). Apostolul Pavel arată în mod pozitiv că spălarea cu apă este explicaţia acestei imagini dată de Însuşi Dumnezeu.

Botezul şi Ioan 3 – „născut din apă”

Încă un punct: putea să ştie ceva Nicodim despre botezul creştin? Nu era încă instituit, şi botezul ucenicilor nu era decât un fel de modificare a ritului lui Ioan Botezătorul, adică mărturisirea unui Mesia viu, venind sau venit pe pământ. Dar botezul creştin propriu-zis, este întemeiat pe moartea şi învierea Domnului nostru. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Isus Hristos, am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3 ). Botezul creştin este mărturisirea morţii şi învierea lui Hristos şi a fost instituit de Domnul nostru după învierea Sa din morţi. Atunci, şi nu înainte, le-a spus să meargă şi să boteze toate naţiunile, sau neamurile, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. A stabilit marea şi deplina revelare a Dumnezeirii şi o introduce în mărturisirea pe care credinciosul este pus să o facă prin botezul lui.

În pasajele Scripturii la care tocmai s-a făcut aluzie, vedem clar că, atunci când este folosit un limbaj nefigurat, modul indicat ca dând viaţa nouă este Cuvântul lui Dumnezeu aplicat prin Duhul Sfânt; şi când sunt folosite imagini, apa este imaginea folosită. Dar suma şi substanţa oricărei învăţături este că mărturia lui Dumnezeu este mijlocul divin pentru împărtăşirea vieţii pentru suflet când este folosită de Duhul Sfânt, adică prin credinţă. Şi dacă dorim să ştim mai precis ceea ce, în adevărul lui Dumnezeu, este folosit în mod special pentru a da viaţă celor care sunt morţi în păcatele lor, aceasta este întotdeauna, mai mult sau mai puţin, descoperirea lui Hristos. A crede că o creatură a fost creată de Dumnezeu nu va da viaţă sufletului meu. Pot să cred orice fapt din Vechiul Testament, să fiu sigur de toate minunile, de toate discursurile şi de toate căile lui Isus în Noul testament, şi totuşi sufletul meu va rămâne fără să fie adus la viaţă. Dar a crede în Însuşi Isus, este un lucru foarte diferit de a nu te îndoi doar de lucrurile care Îl privesc. Aceasta presupune că am terminat mai mult sau mai puţin cu mine însumi; că m-am plecat înaintea sentinţei umilitoare a Scripturii despre natura mea şi că recunosc că nu sunt decât o biată creatură pierdută şi moartă în ochii lui Dumnezeu.

În carne

Toate acestea sunt dincolo de fire. Unii oameni sunt mândri că avem sentimente care se regăsesc la dobitoacele fără minte, şi alţii merg mult mai departe deificându-se din cauza conştiinţei; dar conştiinţa însăşi a fost dobândită prin păcat. Adam, înainte de cădere, nu ar fi putut spune ce era binele sau răul. Când nu mânca fructul oprit, nu era pentru că ştia că era rău în sine; şi când a mâncat fructul din acel pom, nu exista rău moral în însăşi natura acelui act de a mânca din acel pom. Dar porunca lui Dumnezeu a făcut din aceasta un test – un test moral despre care Adam nu ar fi ştiut nimic, dacă Dumnezeu nu i-ar fi zis: „Să nu mănânci” (Geneza 2:17 ). Astfel, în scopul de a exersa ascultarea la un copil, i-am putea spune: să nu ieşi din această cameră; în timp ce înainte de a i se interzice, nu era niciun rău în a o face. Numai după ce a mâncat din fructul interzis, a dobândit Adam cunoaşterea intuitivă pentru a deosebi binele de rău. Nu a cunoscut deci răul decât căzând sub puterea lui. Dacă i s-ar fi spus lui Adam înainte de cădere: „Să nu pofteşti”, ar fi putut spune: „Ce înseamnă asta? Nu înţeleg”. Dar din clipa în care l-a ascultat pe diavol şi a luat fructul din fructul oprit de Dumnezeu, un alt element a pătruns în natura lui Adam, care înainte nu se găsea acolo. Înainte de căderea lui, Adam  avea trup, suflet şi duh; după cădere, a dobândit ceea ce Scriptura numeşte „carnea”. Nu numai „carnea şi sângele”: Domnul nostru le avea (altfel nu ar fi fost cu adevărat om), dar nu avea „carnea”, care este principiul voii proprii, altfel zis principiul constând în a iubi propriile căi şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Acesta este păcatul – ceea ce Scriptura vrea să spună prin cuvântul păcat – această dorinţă puternică, febrilă, arzătoare de a avea ceea ce vrem, fie că este, fie că nu este după voia lui Dumnezeu, după gândul lui Dumnezeu. Dragostea pentru propria voie nu făcea parte din natura primară a omului. „Carnea” a fost dobândită prin cădere şi se arată în dragostea faţă de voia noastră proprie şi în independenţa faţă de Dumnezeu. Apostolul Pavel insistă constant asupra acestui subiect, şi apostolul Ioan (1. Ioan 3:4 ) o numeşte „nelegiuirea”, literalmente „o umblare fără lege”, şi nu cum traduce versiunea KJV: „călcarea legii”. Este dorinţa de a urma propria noastră cale, în ciuda voii lui Dumnezeu şi a căii Lui, fie că ele sunt exprimate pozitiv sau implicit. Aceasta este esenţa păcatului, trista moştenire a păcătoşilor, de care credinciosul este eliberat, mulţumită lui Dumnezeu. Deci când un om Îl primeşte pe Hristos, are încă firea lui veche, nu numai trup, suflet şi duh, ci şi „carnea” – pentru că o are încă, şi vai! ea poate să fie încă prilejul multor rătăciri şi dureri, dacă nu este vigilent. Pe lângă aceasta, există pentru credincios o natură nouă, pe care nu o avea înainte.

Omul vechi – Ce este născut din carne

Dumnezeu ne-a dat o natură nouă, şi aceasta este la fel de distinctă în faptele ei, precum cea veche este în ale ei. Dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă şi ne-a dat o viaţă nouă. Luaţi un om: ce este în el? Dragoste de sine, puţin orgoliu aici, puţină vanitate acolo, pretutindeni dragostea de voia sa proprie – este ceea ce caracterizează păcătosul în toate circumstanţele. Căutaţi şi vedeţi, şi nu va trece mult până veţi găsi ceea ce îl trădează pe Adam, nu pe Hristos. Priviţi istoria omului, conform Genezei şi vedeţi ce este ea. El poate fi atras din cauza sentimentelor; dar de ce permite acestor sentimente să lucreze până la a-l duce la neascultare de Dumnezeu? I-a spus Dumnezeu să asculte de soţia lui? Ar fi trebuit să acţioneze ca şi conducător şi să-i amintească soţiei lui ce le spusese Dumnezeu. Nu uităm niciodată nepedepsiţi o poruncă divină. Bărbatul deci, lăsând-o pe soţia lui să ia comanda, a cules repede consecinţele amare. Dar în Hristos găsesc exact contrariul. Există o trăsătură mai remarcabilă moralmente decât acesta: Cineva care este totul, şi este mulţumit să nu fie nimic; cineva care, în timp ce era om aici jos, nu a  acţionat niciodată după un drept al Lui, un drept independent; cineva care, în orice circumstanţă, mică sau mare, a căutat întotdeauna voia Tatălui Său şi S-a supus ei? „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” spune El în Luca 2:49 , când nu era decât un copil. Aceasta nu a fost numai când S-a prezentat în public; ci a avut întotdeauna cunoştinţă de lucrările Tatălui. Dacă doresc să ştiu ce era Domnul nostru din anii în care a crescut, până la maturitate, găsesc acelaşi lucru. Pretutindeni unde Îl contemplu, în orice vreme şi în orice circumstanţă, această trăsătură se manifestă ca o cunună: Cineva care nu a căutat niciodată, nici nu a făcut propria Sa voie.

Nu vedeţi că aici este un om cu totul altfel? Nu este uimitor să Duhul Sfânt spune despre El, şi numai despre El, „al doilea om” (1. Corinteni 15:47 ). Toţi ceilalţi oameni nu erau decât reproduceri ale lui Adam, toţi fii după asemănarea sa, după chipul său. Fiind oameni, şi văzuţi doar ca aceasta, aveau toţi acest caracter comun şi unic, cel al lui Adam. Dar acum a venit un alt om, şi S-a arătat; din această tulpină şi în această tulpină moartă şi înviată, devenim creaturi noi, şi viaţa Sa în noi este dată prin credinţa în El. Prin naşterea naturală, avem viaţa lui Adam, şi tot ce decurge în mod natural dintr-un început atâta de înspăimântător: aceeaşi voie proprie, slăbiciunea, lăudăroşia, spaima de Dumnezeu, lipsa de dreptate şi insolenţa faţă de El, etc. Acesta este omul: este tocmai ce găsesc în mine însumi. Dacă citesc Biblia corect, Dumnezeu mă va sili să recunosc aceasta. Când aduce la viaţă un suflet, îl obligă întotdeauna să-şi asume această imagine şi să spună: sunt eu însumi, oricât de întunecată este imaginea. Când o persoană este zdrobită sub descoperirea teribilă a păcatului înăuntrul său, şi când îl judecă după Dumnezeu, Scriptura numeşte aceasta pocăinţă. Înseamnă a recunoaşte nu numai ce am făcut, ci şi ce suntem. Cum să remediem acesta? „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3:6 ). Duhul a dat o viaţă nouă, chiar în această lume, prin intermediul cunoaşterii lui Hristos. Astfel deci, această viaţă este prin Cuvântul lui Dumnezeu („credinţa este din auzire”, etc., Romani 10:17 ), şi nu prin botez, nici prin vreo instituţie a Domnului, oricât de preţioasă ar fi ea. Trebuie să fim atenţi să punem price lucru la adevăratul său loc. Cuvântul, aplicat sufletului prin Duhul Sfânt, produce credinţa, nu ameliorând cel dintâi Adam, ci revelând ultimul Adam. Dumnezeu a coborât din cer pentru a împlini acest mare plan: să-mi dea viaţa nouă şi să mă elibereze de păcat şi de mine; cum se face aceasta? Duhul Sfânt o face prin Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-L cunoscut sufletului pe Hristos.

Capitolul 2:1-10

Capitolul 2:1-2a – A avea de-a face cu Dumnezeu în privinţa păcatele noastre; pocăinţa

Dar aici apostolul nu intră în detaliile acestei lucrări a Duhului Sfânt; nu face decât să exprime faptele importante: „şi voi [El v-a adus la viaţă] eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre [cea mai rea dintre toate morţile], în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-2 ). Nu arată aceasta cât de activă în rău era acest fel de moarte? Cei care erau astfel morţi, umblau în acelaşi timp potrivit veacului lumii acesteia, ceea ce era într-adevăr dovada morţii lor morale. Nu aveau nicio dorinţă să conformeze umblarea lor cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spune Iov 21:14 : „Ei spun lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi, pentru că nu dorim cunoştinţa căilor Tale!” Nu aceasta era starea sufletelor noastre? Nu ne amintim de vremea când era un lucru penibil să avem de-a face cu Dumnezeu în privinţa păcatelor noastre? Trebuie să am nevoie de Dumnezeu. Dar iată în ce este aceasta un lucru solemn: Dacă nu am de-a face cu Dumnezeu în privinţa Mântuitorului, va trebui să am de-a face cu El în privinţa păcatelor mele. Dacă nu binevoiesc să-L întâlnesc pe Mântuitorul în privinţa păcatelor mele, va trebui să-L întâlnesc pe Dumnezeu în păcatele mele  - pentru  a fi pierdut pentru totdeauna. Onoraţi într-o anumită măsură un duşman acordându-i atenţie; dar nu veţi putea insulta mai profund un prieten decât neţinând cont de el şi neacordându-i atenţie. La fel este cu indiferenţa vizavi de Hristos. Încercăm poare să ne reglăm conturile cu Dumnezeu o dată sau de două ori pe zi – este o nedreptate împotriva lui Dumnezeu, şi o nedreptate împotriva sufletului meu! Dacă asupra mea apasă păcate – aceasta este starea noastră naturală, a tuturor, în prezent şi în trecut – ce este de făcut? Este uşor de spus ce am făcut: am umblat „potrivit veacului lumii acesteia” (2:2). Nu este vorba aici numai de lucruri grosolan de rele. Să presupunem că toţi oamenii ar fi cât se poate de amabili şi de binevoitori posibil – că nu ar fi nici închisori, nici judecători, nici condamnaţi – că am putea vorbi cu oamenii pentru a-i întoarce de la a fi răi, care ar fi atunci starea oamenilor? „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Omul, ca atare, nu poate niciodată să vadă Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3 ). Singurul mod de a putea avea acces la Împărăţia Sa, este să fii născut din nou şi să ai această natură care este din Hristos, nu din Adam. Botezul este semnul său. Pavel crezuse deja în Domnul, când Anania i-a zis: „Ridică-te şi fii botezat şi fii spălat de păcatele tale” (Fapte 22:16 ). Este imaginea spălării; dar singurul mijloc, sau instrument, eficace în ochii lui Dumnezeu, este sângele lui Hristos. „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1:5 ).

Capitolul 2:2-3a – Poftele cărnii noastre; din fire, copii ai mâniei

Gândul aducerii la viaţă îl îndeamnă deci pe apostol să prezinte starea din care erau eliberaţi. Ei umblau potrivit veacului lumii acesteia, şi nu numai aceasta, dar îl imitau pe duşmanul care îi stăpânea. Titlul „căpetenia autorităţii văzduhului” (Efeseni 2:2 ) are ca scop să arate influenţa lui care pătrunde totul. Precum aerul înconjoară şi pătrunde totul, la fel face diavolul vizavi de stăpânirea naturii – „a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2 ). Era felul în care arătau că erau sub puterea lui, şi anume prin neascultarea lor. „Printre care şi noi toţi trăiam odinioară” (Efeseni 2:3 ). De ce spune noi? De ce această schimbare de la voi la noi? Când se adresează neamurilor, se foloseşte de cuvântul voi, dar acum, în sentinţa morală morţi în greşeli şi în păcate, îi include pe iudei, ca şi pe neamuri. Când Dumnezeu îl măsura pe om în raport cu Hristos, aceea era starea lor, nu era niciunul care să nu fie mort. Ori nu există diverse grade în moarte. Dacă un om este mort, s-a terminat cu el. Totuşi, dacă noi considerăm oamenii din punct de vedere moral, putem face deosebiri, şi să spunem: Iată un om care se afundă mai jos şi mai repede decât alţii; dar dacă priviţi mai în profunzime, aceste deosebiri dispar, şi toţi sunt ruinaţi fără deosebire, şi sunt chiar morţi în ochii lui Dumnezeu. El spune deci, pentru a o dovedi: „printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor” (Efeseni 2:3 ). Puţin contează cine eram, sau ce eram, el numeşte toate acestea „poftele cărnii noastre”. Unii dintre ei puteau să fi fost filozofi, alţii oameni morali şi binevoitori, alţii oameni grosolani trăind deschis în răutatea cea mai îngrozitoare. Dar luaţi-i pe cei mai răi dintre ei, şi judecaţi-i după acest criteriu: facerea voii lui Dumnezeu, era motivul pentru care trăiau şi care îi guverna? Nicidecum. Se poate că satisfăceau dorinţele naturii lor iubitoare, dar Dumnezeu nu era în gândurile lor; sau era un mod de a-L mitui pe Dumnezeu ca să-i lase în pace. Pentru că în păgânism, prin tradiţie era necesară o jertfă, dar tradiţia este stricată, slabă şi pervertită în toate felurile.

Avem deci aici starea omului în care toţi, iudei şi neamuri, se găseau din fire. El face deci deosebirea între „poftele [sau: dorinţele] cărnii şi a gândurilor” (Efeseni 2:3 ), desemnând prin aceasta tendinţele cele mai grosolane, şi pe de altă parte activitatea intelectuală cea mai rafinată. Să presupunem că un om se consacră ştiinţei şi că face din ea obiectul său, înseamnă aceasta că face voia lui Dumnezeu? Nu, bineînţeles; înseamnă mai degrabă că lasă curs liber dorinţelor minţii, ceea ce este tot atât de mult eul, ca atunci când alţii cedează poftelor mai grosolane ale naturii. Punctul important este că nu am niciun drept asupra mea – aparţin altuia. Fac voia Lui? Când intrăm în relaţiile credinţei, suntem pur şi simplu creaturile lui Dumnezeu, responsabile să împlinească ce porunceşte El ca o datorie firească, dar suntem cumpăraţi prin sângele lui Hristos şi în El suntem făcuţi vii dintre morţi (Romani 6:13 ), ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru noi (2. Corinteni 5:15 ). Dacă este vorba de cei mai buni oameni cu care se poate lăuda lumea, iată starea lor: „copii ai mâniei, ca toţi ceilalţi” (2:3). Ce cuvânt! Chiar şi iudeii, cu lumina lui Dumnezeu ca lumină exterioară, erau „din fire” copii ai mâniei, precum neamurile, degradate, idolatre şi închinătoare la lemn şi la piatră. Astfel deci, aceste verset desfiinţează complet toate privilegiile religioase ale omului, ca şi importanţa creaturii. Nu numai că oamenii au făcut răul, ci ei sunt din fire copii ai mâniei. Dumnezeu nu crease omul ca atare: omul a ales calea neascultării, L-a părăsit pe Dumnezeu în favoarea diavolului. Fără îndoială, nu aceasta era intenţia lui; pentru că Satan s-a prezentat ca un înger al dreptăţii; dar oricare ar fi faptele lui, suntem toţi aduşi la singurul şi acelaşi rezultat, fără excepţie: „din fire, copii ai mâniei”. Ce face Dumnezeu în aceste condiţii? – pentru că este absolut necesar să lucreze ca să aducă şi numai o rază de lumină în mijlocul acestei scene de naufragiu şi de ruină iremediabile. Dar oamenii nu vor să creadă să sunt ruinaţi; gândesc că la urma urmei, această lume este bună, că este o stare de lucruri dată de Dumnezeu omului pentru a o cultiva – uitând că Dumnezeu „l-a alungat pe om” (Geneza 3:24 ), şi că toate invenţiile omului nu sunt decât mijloace de scăpare pentru a-şi acoperi goliciunea, şi a-l face să uite că este exilat din paradis. Putem fără îndoială să ne folosim de aceste invenţii, cu condiţia să nu abuzăm. Să păstrăm bine în minte că pentru noi, ca şi creştini, viaţa noastră şi locuinţa noastră nu sunt aici; aparţinem unui alt domeniu, unde Se află Hristos. Nu suntem din lume, suntem cumpăraţi cu un preţ pentru a face voia lui Dumnezeu (1. Corinteni 6:19-20 ; Evrei 13:21 ), sfinţiţi pentru ascultare, acelaşi fel de ascultare ca cea a Domnului nostru (1. Petru 1:2 ). Cântărim noi aceste lucruri? Le aplicăm cu seriozitate, cu asiduitate, în mod conştiincios, în sânul familiei lui Dumnezeu, sau în orice alt loc în care suntem puşi? În Domnul nostru era viaţa, şi El era întotdeauna fericit, în cunoştinţa dragostei Tatălui Său. Şi credinciosul are viaţa în El, şi este iubit cum a fost iubit El. Dumnezeu Se poate folosi de cele zece porunci pentru a-l desfiinţa pe om în carne; dar credinciosul creştin este chemat să asculte cum a ascultat Hristos, să umble cum a umblat El (1. Ioan 2:6 ); pentru că El ne-a lăsat un model, ca să călcăm pe urmele Lui (1. Petru 2:21 ).

Cap. 2:4-7 – Aduşi la viaţă cu Hristos... viaţa din belşug – Ioan 10:10 ; 20: 22, 23

Avem apoi intervenţia puternică a lui Dumnezeu, care, „fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2:14-18 ). Nu suntem numai aduşi la viaţă – aceasta ar fi fost adevărat despre toţi sfinţii care au trăit pe faţa pământului în orice epocă; dar putem noi spune că toţi au fost înviaţi împreună cu Hristos? Că erau aşezaţi în cele cereşti în Hristos Isus? Nu este aici o declaraţie despre binecuvântarea cea mai completă care aparţine creştinilor acum? Nu am fi putut-o face cu privire la nimeni înainte de învierea şi înălţarea lui Hristos. Domnul nostru spune: „Eu am venit ca ele [oile] să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10:10 ). De ce face deosebire între viaţă, şi viaţa „din belşug”?

Pe ce principiu învie deci Hristos? Pentru că Fiul, în El Însuşi, este viaţa (Ioan 1:4 ), şi această viaţă devine partea celor care cred în El. „Vine un ceas, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi” (Ioan 5:25 ). El a fost întotdeauna sursa vieţii suflet, în orice timp şi în orice loc, dar bineînţeles, numai în virtutea răscumpărării prevăzute puteau primi oamenii păcătoşi viaţa. Cu toate acestea, înainte de moartea şi învierea Lui, era numai viaţa. Dar Domnul nostru adaugă că o dă „din belşug”. Ucenicii care Îl înconjurau aveau deja viaţa, pentru că ei credeau în El. Dar odată înviat din morţi, prima dată când a apărut între ucenicii Lui, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt” (Ioan 20:22 ). Despre ce era vorba? Era Duhul ca putere a vieţii din belşug (încă nu era un dar). Le dăduse viaţa în timp ce era aici jos, şi odată înviat, le-a dat din belşug viaţa în înviere.

Ce diferenţă înseamnă aceasta pentru noi, se va pune întrebarea? Ea este imensă. Diferenţa care contează este cea care este în gândurile lui Dumnezeu, şi importanţa sa în raport cu gloria Lui. De aceea,  fie că înţeleg sau nu, doresc să mă plec şi să binecuvântez pe Dumnezeu, fiind pe deplin încredinţat că există un motiv bun şi înţelept pentru tot ce face şi spune. În curând vom fi înviaţi din morţi: trupurile noastre nu sunt încă transformate. Trupul credinciosului se descompune şi se preface în ţărână ca cel al necredinciosului, şi totuşi are viaţa de înviere a lui Hristos, viaţa „din belşug”. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21 ) nu este un cuvânt limitat la cei doisprezece. Fără îndoială ei au avut o misiune pe care niciunul dintre noi nu a primit-o. Dar deşi aceasta este adevărat, şi nimeni nu poate fi pus astăzi la nivelul lor ca apostoli, totuşi susţin în acelaşi timp că ei aveau şi funcţiuni administrative, distincte de caracterul lor special apostolic, şi că în aceste funcţiuni au succesori, - ei nu au în acest caracter de apostoli. Domnul nostru, în ziua învierii Lui, S-a prezentat în mijlocul „ucenicilor”, ceea ce cuprinde un gând mult mai larg. Era tovărăşia creştină din acel moment, toţi cei care erau acolo, bărbaţi şi femei, în măsura în care erau ucenici. Asupra lor a suflat. Trebuia ca toţi să aibă viaţa Lui „din belşug”. Aceasta are ca efect să le dea libertate tuturor (comparaţi Romani 8:1-2 ).

Nu intru în ceea ce însoţeşte în mod atât de binecuvântat această viaţă nouă, dar voi remarca numai că, în ce priveşte faptul de a fi înviat şi de a fi aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus, toate acestea sunt spuse ca fiind adevărate pentru credincios acum. Nu este vreo idee mistică aici, ca cea de a nu fi pe pământ aici jos sau de a fi lipsit de trup. Scriptura este de fapt contrariul extravaganţei. Misticismul este imitaţia de către diavolul a tainelor lui Dumnezeu, şi nu este decât ceaţa viselor oamenilor. Cuvântul „taină” în scriptură, nu înseamnă ceva vag, ci un adevăr pe care inteligenţa umană nu l-ar descoperi niciodată, dar care este perfect inteligibil când Duhul Sfânt îl prezintă naturii noi. Există lucruri care au un caracter mai profund decât altele, şi unele pot depăşi toată cunoaşterea, ca, de exemplu, natura Fiului lui Dumnezeu. „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-l descopere” (Matei 11:27 ). Pentru partea frazei „în afară de Tatăl” care priveşte cunoaşterea Fiului, nu se adaugă: „şi de acela căruia vrea Tatăl să i-l descopere”. Tatăl menţine acum cu o sfântă gelozie gloria de nepătruns a Persoanei Fiului Său. Dar în afară de aceasta, tainele Scripturii sunt adevăruri altădată pecetluite, dar acum descoperite şi destinate să fie cunoscute şi are, de fapt, sunt partea şi bucuria credinciosului.

Capitolul 2:4 – Dumnezeu intervine în situaţia disperată a omului

Până aici am aruncat o privire asupra contrastului atât de puternic între starea omului în primele trei versete şi intervenţia puternică a harului lui Dumnezeu care urmează. Am văzut portretul întunecat al corupţiei morale abjecte a neamurilor şi idolatria lor stupidă, Duhul Sfânt descoperind totul în câteva trăsături puternice. Erau „morţi” în greşelile şi păcatele lor, în întregime supuşi prinţului acestei lumi. Nu făceau decât să urmeze veacul lumii acesteia, fii ai neascultării, neţinând cont deloc de Dumnezeu în căile lor. Nu există gândul de a face să reiasă detaliul formelor îngrozitoare ale nelegiuirii omeneşti şi ale depravării şi degradării în care a căzut omul la instigarea lui Satan. Totuşi, aceasta ne oferă o prezentare a stării rele şi fără speranţă a omului, mult mai profundă decât dacă epistola s-ar opri prea mult asupra detaliilor necurăţiei, ale superstiţiei şi răzvrătirii. Puterea reală a Cuvântului lui Dumnezeu nu depinde deloc de forţa aparentă a limbajului! Găsim aceasta în egală măsură şi la oamenii care vor să exprime ceva cu putere. Scriptura nu conţine expresii violente sau exagerate.

Îl avem pur şi simplu acolo pe Dumnezeu cercetând starea omului (ce alt fapt decât acesta!), şi fără să mai privească la inima lui ca şi cum ar încerca să-şi înfrâneze dorinţele, - o făcuse sub lege. Dar acum este vorba de starea deplină a morţii naturii umane în prezenţa lui Dumnezeu – omul însuşi fiind evident ruinat şi fără speranţă. În această stare de ruină intră Dumnezeu – Dumnezeu bogat în îndurare. Nu se face aluzie la marea Lui dragoste cu care ne-a iubit, ca sursă a tot ce a făcut. „Dumnezeu fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli)” (2:4-5) – pe noi, fie iudei, fie neamuri, deşi aceasta se referă aici mai ales la iudei. În versetele 2 şi 3, apostolul prezentase contrastul dintre ei; dar dacă este cineva la care trebuie să se facă în mod deosebit aluzie, acesta este iudeul, pentru că este la fel de mort ca cel dintre neamuri – nu există nicio diferenţă asupra acestui punct.

Capitolul 2:5a – Viaţa în Hristos şi cu Hristos

„(fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus” (2:5-6). După ce am intrat deja în subiectul general al regenerării, vreau numai să adaug următorul punct: acum că este vestit creştinismul, regenerarea se urmăreşte la fel ca întotdeauna, dar Duhul Sfânt imprimă de fapt un caracter mai profund regenerării din timpul prezent. Pentru că nu numai că este dată viaţa, iar sufletele sunt născute din nou, ci sunt înviate împreună cu Hristos. Un asemenea limbaj nu ar fi putut fi folosit înainte de moartea şi învierea lui Hristos. Nu trebuie să ezităm să spunem că toată viaţa pe care sfinţii, oricare ar fi ei, au primit-o de la începutul lumii, era în Hristos şi prin Hristos. „În El era viaţa” (Ioan 1:4 ). El este viaţa eternă care era lângă Tatăl, şi nu există altă viaţă pentru păcătos. Era un pom al vieţii înainte de căderea omului; nu numai „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ci şi „pomul vieţii” (Geneza 2:8 ). Dar nu era acolo decât o viaţă de creatură, care ar fi putut face o creatură inocentă să trăiască până la sfârşit. Ce se întâmpla dacă această creatură cădea? Ce s-a întâmplat când Adam a devenit un om păcătos? A putu să profite atunci de pomul vieţii? Nicio clipă. Dumnezeu l-a alungat pe om (Geneza 3:24 ). Dumnezeu nu a vrut să îngăduie ca omul să atingă pomul simplu al vieţii. Să presupunem că ar fi mâncat după ce a păcătuit, ce s-ar fi întâmplat? Numai menţinerea pentru totdeauna într-o stare de păcat mizerabilă şi fără remediu – o existenţă eternă într-o stare de îndepărtare de Dumnezeu, fără posibilitatea de ase sustrage de la ea. Astfel deci, deşi moartea a intervenit ca sentinţă peste omul vinovat, într-un anumit sens există îndurare în aceasta, acum că omul intră prin naştere într-o lume păcătoasă, şi unde este subiectul a tot felul de mizerii pe care le-a introdus un duşman, - ele fac parte din sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu asupra nelegiuirii omului, dacă luăm în considerare că moartea face parte din ea. Satan se face stăpân pe toate acestea, şi le face să servească planurilor lui, la care se adaugă o conştiinţă rea asupra căreia lucrează Satan, astfel încât omul este plin de teroare şi de oroare faţă de Dumnezeu. De aceasta îl eliberează Dumnezeu pe suflet prezentându-L pe Hristos. Nu numai că sufletul găseşte o viaţă care corespunde tuturor nevoilor lui; nu este deloc o simplă continuare perpetuă a unei existenţe mizerabile; ci viaţa în Hristos asigură eliberarea de rău şi de toate efectele sale, şi de blestemul care se leagă de el, - o eliberare în prezenţa lui Dumnezeu în acelaşi Hristos care aduce această viaţă. Mai este şi aceasta, că sufletul îl găseşte pe Dumnezeu, la fel de sigur cum Dumnezeu regăseşte sufletul pentru El Însuşi. Omul, prin păcat, nu şi-a pierdut numai viaţa sa naturală, ci L-a pierdut pe Dumnezeu; şi ceea ce Hristos îmi dă acum nu este numai o viaţă nouă şi mai bună ca cea pe care putea să mi-o dea pomul vieţii, ci mi-L dă pe Dumnezeu; mă aduce la Dumnezeu şi mă pune în prezenţa lui Dumnezeu. Îl face cunoscut pe Dumnezeu sufletului meu şi mă face să fiu sigur de dragostea Lui, de interesul pe care îl are pentru mine, de compasiunea Lui profundă şi chiar de satisfacţia Lui; pentru că Dumnezeu nu se limitează să iubească într-un mod firesc, ci iubeşte cu o dragoste plină de satisfacţie şi de relaţie intimă.

Iată deci ce găsim în Hristos; şi deşi se poate vorbi de viaţă în raport cu toţi sfinţii Vechiului Testament înainte de moartea şi învierea lui Hristos, totuşi mă îndoiesc puternic că Duhul lui Dumnezeu poate vorbi de această viaţă în Hristos. Nu putea fi decât viaţa prin Hristos şi în Hristos, dar învierea cu Hristos merge mult mai departe. Ori, aceasta este ceea ce avem acum. Pentru că Dumnezeu ne îndreaptă privirile spre Hristos când era sub greutatea păcatelor noastre, sub toate consecinţele pe care le merita natura mea datorită îndepărtării sale de Dumnezeu şi a vrăjmăşiei sale împotriva Lui – duhul său de neascultare şi de voie proprie. Tot răul I-a fost pus în sarcină, şi a fost tratat ca şi cum El ar fi fost toate acelea; ca şi cum El, suferind pentru noi pe cruce, avea în propria Lui persoană toată suma şi substanţa răului naturii umane. Desigur, dacă ar fi fost în El cea mai mică părticică de rău, nu ar fi putut face ispăşire pentru alţii – judecata lui Dumnezeu ar fi trebuit să lovească răul; dar absenţa totală a acestui rău în propria Lui persoană arăta că El era perfect chiar pentru a fi victimă. În persoana lui Hristos pe cruce, Dumnezeu S-a ocupat de orice înălţime, şi lungime, şi adâncime şi lăţime a păcatului. Dar Dumnezeu a înviat această Persoană binecuvântată, care a coborât astfel sub mânia lui Dumnezeu şi care, după ce  a gustat ce însemna să fie părăsit şi ca Dumnezeu să-Şi ascundă faţa, nu a părăsit această viaţă, şi nu putea să o părăsească, fără a spune: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46 ), arătând astfel încrederea deplină şi plăcerile desăvârşite ale inimii Lui în Dumnezeu. „Părinţii noştri s-au încrezut în Tine... Au strigat către Tine şi au fost salvaţi” (Psalmul 22:4-5 ). Dar nu putea fi ascultat înainte ca încercarea completă să fi fost împlinită. Nu a fost ascultat decât „dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22:21 ). A trebuit să treacă prin toate acestea – ce durere şi ce angoasă inexprimabile, pe care niciun altul nu le-ar fi putut îndura; şi chiar pentru El, nu era de nesuportat? – A trebuit să treacă prin toată mânia lui Dumnezeu pentru ca eliberarea să fie completă şi după Dumnezeu. Dar El a făcut-o; şi părăsind această scenă, ne face să ştim că, deşi a suferit, totuşi inima Lui s-a odihnit cu încredere în Dumnezeu, şi El a mărturisit hotărât, nu numai că Dumnezeu rămânea întotdeauna sfânt, ci că Tatăl era plin de dragoste. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46 ).

Capitolul 2:5b – Aduşi la viaţă împreună, înviaţi împreună, aşezaţi împreună, mântuiţi împreună

Dar mai este ceva cu aceasta: Dumnezeu  a intervenit pentru a elibera pe deplin. Apostolul nu putea spune că Dumnezeu L-a adus la viaţă pe Hristos în mod absolut. Expresia este întotdeauna modificată într-un fel sau altul, pentru că Hristos era El Însuşi viaţa. El era viaţa eternă lângă Tatăl, arătat la vremea potrivită pe pământ; cum deci s-ar putea folosi cea mai mică expresie care ar lăsa să se presupună că Şi-a datorat viaţa altuia? Se putea spune că El, ca om dat morţii în carne, a fost adus la viaţă prin Duhul (1. Petru 3:18 ); dar gloria Lui intrinsecă şi personală rămâne, şi într-adevăr ea dă adevărata sa valoare întregii imensităţi a umilirii şi suferinţelor Lui până la moarte. Tatăl Însuşi I-a dat, ca om, să aibă viaţa în El Însuşi (Ioan 5:26 ). Aceasta era desăvârşirea lui Hristos aici jos: nu vroia să ia viaţa ca având El Însuşi drept la ea (Ioan 10:18 ); nu vroia să spună un cuvânt, nici să facă o lucrare, pe care nu o auzise din partea lui Dumnezeu şi în Dumnezeu (Ioan 5:30 ; 12:49 ). Era omul perfect dependent. Aceeaşi Evanghelie care insistă ca nicio alta asupra gloriei Lui divine, ne arată şi dependenţa Lui absolută de Dumnezeu. Pe de altă parte, ce potrivit este să vedem în Scripturi cum Dumnezeu Tatăl veghează asupra gloriei lui Hristos! El nu vroia să spună un singur cuvânt care ar fi putut să aducă în vreun  fel atingere demnităţii Fiului Său.

De aceea se spune aici că „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Evrei 2:5 ). Noi suntem cei care avem nevoie de viaţă. Hristos a putut coborî până la moarte, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu El. Hristos era mort într-un mod infinit mai solemn decât poate fi un om obişnuit. El era prin excelenţă Sfântul lui Dumnezeu, singurul om sfânt, şi în ciuda acestui lucru a murit. Desigur, nicio fiinţă care nu ar fi fost sfântă nu ar fi putut muri ca El. El a ştiut ce însemna să guste moartea în toată amărăciunea ei, judecata şi mânia lui Dumnezeu, cum nimeni altul nu putea; şi totuşi El era Cel care a resimţit aceasta cu atât mai mult cu cât era esenţialmente în sânul Tatălui (Ioan 1:18 ). Ori această persoană binecuvântată a coborât în toate profunzimile morţii, ca judecată a lui Dumnezeu asupra naturii noastre şi păcatelor noastre, şi după aceasta a intervenit puterea forţei lui Dumnezeu pentru a ne aduce la viaţă împreună cu Hristos. Într-un cuvânt, această viaţă este în asocierea cea mai intimă cu Hristos, şi noi suntem în unire cu Hristos Însuşi, dat morţii în carne, dar adus acum la viaţă prin Duhul (1. Petru 3:18 ). Cât priveşte viaţa pe care o avea aici jos, ea a fost lăsată şi părăsită; şi acum a înviat într-o nouă stare a vieţii, în înviere. De aceea se adaugă imediat după că, nu numai că Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ci ne-a şi înviat împreună; şi mai mult, ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Astfel valoarea deplină care aparţine vieţii, aşa cum este ea acum  în Hristos, ne este de asemenea dată, astfel încât că se poate vorbi de noi, chiar în timpul şederii noastre în această lume, după poziţia perfectă de binecuvântare a vieţii aşa cum se vede acum în Hristos la dreapta lui Dumnezeu.

Să luăm în considerare ce implică un gând atât de minunat, cu ce ne pune el în legătură. Ştim ce iubeşte, ce face şi ce este vechea noastră natură; ştim prea bine în ce viaţă, sau mai degrabă în ce moarte ne-a antrenat Adam. Ce am primit de la primul nostru tată, ce am meritat şi ce am produs noi înşine, în afară de păcat, durere, suferinţă, boală, conştiinţă rea şi o aşteptare îngrozitoare a judecăţii? Toate aceste lucruri sunt faptele şi efectul acestei existenţe, ale tristei moşteniri pe care ne-a lăsat-o omul dintâi. Dar acum vine sursa nouă şi supranaturală de viaţă în Omul al doilea; unde vom cunoaşte mai bine caracterul? Să ridicăm ochii spre Hristos. Cum Îl vede Dumnezeu Tatăl? Îşi găseşte plăcerea în El? Şi-a găsit-o întotdeauna, şi niciodată mai sigur decât atunci când contempla paşii lui Hristos în umblarea Lui ca Om printre oameni. Dar rămânea problema îngrozitoare a păcatului, a păcatului nostru. Nu este această problemă reglată acum? Nu a răspuns Hristos pentru ea pentru totdeauna la cruce? Ba da, şi este tocmai ceea ce I-a oferit lui Dumnezeu ocazia de a-Şi arăta dragostea cum nimic altceva nu ar fi putut-o face. Cum aş fi putut şti că Dumnezeu mă iubeşte, dacă nu m-aş fi găsit, ca duşman al lui Dumnezeu, într-o asemenea profunzime a nevoii, într-un abis fără fund, decât prin harul Lui în Hristos care aduce mântuirea? Nu spun aceasta pentru  a atenua păcatul vrăjmăşiei mele împotriva lui Dumnezeu, nici pentru  a lăsa să subziste ideea că exista sau că putea fi cel mai mic drept pentru favoarea lui Dumnezeu. Dar răul meu fără resursă devine măsura profunzimii dragostei Lui; şi este astfel pentru că Îl aduce pe Hristos pe scenă, Hristos ca Răscumpărător şi Mântuitor din partea lui Dumnezeu, Hristos darul infinit al lui Dumnezeu, Hristos pe care nimic nu-L putea întoarce din drum, Hristos care  a îndurat totul din mâna omului şi a lui Satan şi a judecăţii drepte a lui Dumnezeu, pentru ca să fim mântuiţi în mod divin; şi am fost cu adevărat. Cu ce nu suntem datori Mântuitorului şi Dumnezeului care L-a dat? Rămâne ceva ce Hristos nu a  adus? Ruina noastră şi păcatul nostru teribil au arătat în mod exact ce este Dumnezeu în marea Lui dragoste faţă de noi, şi valoarea lui Hristos în ochii lui Dumnezeu, şi puterea forţei vieţii în care El a înviat şi a urcat sus şi S-a aşezat – şi noi în El – în locurile cereşti. Vă mai întrebaţi care este caracterul vieţii pe care creştinul o are acum? Priviţi la Hristos, şi vedeţi cât de scump este El pentru Dumnezeu, cum persoana Lui binecuvântată, care este expresia deplină  a acestei vieţi, nu ar putea fi mai aproape de Dumnezeu! Dumnezeu L-a înviat şi L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti (1:20; 2:6). În Efeseni 2 , este numai faptul că „Ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus” (2:6). Aici nu se adaugă: „la dreapta Sa”, ca în Efeseni 1:20 . După câte ştiu, asemenea cuvinte nu sunt folosite niciodată cu privire la copiii lui Dumnezeu, şi nu cred că ar putea fi. Nu par ele mai degrabă să arate locul personal al lui Hristos? Se spune: „în cele cereşti”, pentru că lor le aparţinem, nu pământului. Israel, ca atare, aparţinea pământului în vremurile lui cele mai bune (noi, ii aparţineam în cele mai rele zile ale noastre, când eram departe de Dumnezeu); ori acum, în Epistola către Efeseni, avem mult mai mult decât „numele... scrise în ceruri” (Luca 10:20 ; Evrei 12:23 ), în timp ce această expresie arată deja dragostea minunată pe care Dumnezeu ne-a destinat-o şi pe care ne  arată că este sus, şi ne leagă cu cerul în timp ce suntem pe pământ. În Epistola către Efeseni găsim, în virtutea unirii noastre cu Hristos, că suntem consideraţi nu numai ca înviaţi cu El, ci ca aşezaţi cu El în locurile cereşti. Într-un cuvânt, tot ce se spune despre Hristos Însuşi este adevărat despre noi prin har, cu singura excepţie a ceea ce Îi aparţine ca Dumnezeu Fiul, sau a ceea ce este exprimat cu privire la El în cel mai înalt grad. Pentru că la urma urmelor, există o distincţie între cap şi trup, chiar ca atare; deşi pe de altă parte, însăşi această diferenţă arată asocierea lor extrem de strânsă: noi suntem plinătatea sau complinirea Sa.

Din aceasta aflăm deci că avem acelaşi drept în Hristos, în timp ce suntem în această lume – şi chiar mai mult decât aceasta: însăşi viaţa lui Hristos este a noastră, în virtutea faptului că suntem aduşi la viaţă cu El şi chiar înviaţi, şi aşezaţi în locurile cereşti în El. Să păstrăm bine în minte că toate acestea nu se spun niciodată despre oricine în raport cu planul lui Dumnezeu, nici cu alegerea, şi numai acolo unde există credinţă. Aceasta nu ni se aplică înainte să credem: nu ar fi adevărat despre nimeni, înainte să existe o asociere pozitivă şi vie cu Hristos. Ceea ce se numeşte în mod obişnuit teologie calvinistă este total falsă în acest punct, deşi conţine de altfel multe adevăruri. Una din trăsăturile ei principale rezidă în efortul său de  a stabili că dragostea lui Dumnezeu rămânând din eternitate în eternitate, relaţia noastră rămâne întotdeauna exact aceeaşi; că Dumnezeu ne priveşte întotdeauna ca şi copiii Săi, pentru că are planul de a ne face copiii Săi; că dacă un om este ales, şi este încă necredincios sau blasfemiator, este la fel de mult un copil al lui Dumnezeu ca atunci când Duhul Sfânt îl regenerează şi când merge pe căile lui Dumnezeu. Această teologie susţine că Dumnezeu îl iubeşte exact cu aceeaşi dragoste înainte (în vremea în care este, de exemplu, un beţiv sau un om care înjură mereu) ca şi după. Ne putem imagina, printre credincioşi, o doctrină mai dezonorantă pentru Dumnezeu şi mai distrugătoare pentru om? Este evident că apostolul vorbeşte aici nu despre persoane numai alese, deşi bineînţeles că sunt alese, ci despre persoane aduse la viaţă. Altfel zis, sunt persoane care au efectiv viaţa. Nu numai că era un plan al lui Dumnezeu cu privire la ei, ci erau vii faţă de Dumnezeu având credinţă în Hristos. Nu puteţi spune că un om are viaţa, înainte să aibă credinţă. Primirea lui Hristos prin Duhul Sfânt, este numită pe de o parte credinţă, şi pe de altă parte viaţă. Nu puteţi pune una înaintea celeilalte fără să comiteţi o eroare. Nu puteţi spune că înaintea vieţii există credinţa, şi în niciun caz, că viaţa există înaintea credinţei. Prima exercitare a credinţei este şi prima exercitare a vieţii.

Este puterea Duhului lui Dumnezeu prezentându-L pe Hristos sufletului; de aceea se spune: „Vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi” (Ioan 5:25 ). Dacă există o diferenţă, faptul de  a trăi este aici rezultatul a ceea ce am auzit, mai degrabă decât provine faptul de  a auzi din faptul că avem viaţă. Este foarte important, pentru că nimeni nu poate afirma că oamenii sunt aduşi la viaţă cu Hristos înainte de a fi aici jos pentru  a fi chemaţi; şi este imposibil să spunem că au viaţa înainte să fi auzit glasul Fiului lui Dumnezeu. Prima dovadă că un om este o oaie, este că aude glasul bunului Păstor. Nu este dedat la observarea anumitor indicii (sau mai degrabă a unor indicii nesigure) ale vieţii dinăuntrul lui însuşi, dar are marele criteriu obiectiv, dovada pe care o cere Dumnezeu: nu numai ce fac sau ce nu fac (aceasta era ceea ce cerea legea), ci L-am primit pe Fiul lui Dumnezeu pentru  a mă sprijini pe El? Dacă este într-adevăr aşa, aveţi viaţa. „Cine crede în Fiul are viaţă eternă” (Ioan 3:36 ). „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 3:36 ). Dovedesc că am viaţa prin faptul foarte simplu, sigur şi binecuvântat, că aud glasul Fiului lui Dumnezeu. Numai astfel am viaţa, şi numai atunci sunt sigur că sunt adus la viaţă şi înviat cu Hristos. Observaţi bine: ceea ce constituie caracterul creştin de a fi adus la viaţă, este asocierea cu Hristos după ce a intrat în moarte pentru păcatele noastre. Se spune şi că suntem aşezaţi în locurile cereşti, pentru că avem viaţa lui Hristos care este acolo, şi aceasta se spune despre noi după locul în care a intrat Cel care este viaţa noastră. De asemenea, când Scriptura spune că Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, nu vrea să spună numai că suntem astfel în hotărârea sau în gândul lui Dumnezeu. Ea nu se referă la învierea noastră viitoare, ci prezintă în mod expres asocierea prezentă a credinciosului în virtutea unirii Lui cu Hristos, care este în prezenţa lui Dumnezeu. Şi făcând aluzie la primul lucru, faptul de a fi aduşi la viaţă, apostolul spune: „Prin har sunteţi mântuiţi” (2:6). Aceasta este sursa oricărei binecuvântări. De aceea expresia este foarte puternică. Ceea ce implică forma expresiei, este într-adevăr că mântuirea este completă, şi că cei mântuiţi se bucură acum de rezultatul ei actual. Nu întotdeauna se vorbeşte astfel despre mântuire în Scriptură: sunt epistole întregi unde subiectul nu este niciodată tratat ca un lucru viitor – ca nefiind complet până ce Îl vom vedea pe Hristos în glorie. În această epistolă mântuirea este un lucru solemn (nu un proces precar) care are loc acum, pentru că este clar că nu suntem cu Hristos în glorie, ci în trupurile noastre naturale. În consecinţă, în această Epistolă către Filipeni, Hristos este văzut ca Mântuitor, nu numai pentru că a murit şi a înviat, ci pentru că va reveni pentru eliberarea mea deplină şi pentru bucuria mea desăvârşită. Este ceea ce explică sensul textului care lasă multe persoane perplexe: „Lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2:12 ). În sensul pe care îl are în vedere Cuvântul în acest pasaj, nu vom avea mântuirea decât atunci când vom fi în glorie cu Hristos. În aşteptare, lucrăm la ea cu teamă şi tremur, amintindu-ne că Satan ne urăşte pentru că vom fi în glorie cu Hristos. Suntem văzuţi ca persoane în această lume, care ştiu fără cea mai mică îndoială că vor avea premiul, dar care au de luptat şi de alergat ca sa-l aibă,  deşi ar trebuie să păstrăm tare siguranţa că-l vom avea, când Îl vom vedea pe Hristos venind de sus pentru noi.

Despre sensul cuvântului „mântuire” în Efeseni, Filipeni şi Evrei

Când examinăm limbajul Epistolei către Efeseni, este cu totul altfel. Acolo mântuirea este privită ca un lucru complet trecut: „Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:6 ) – nu numai că mântuirea urmează, şi trebuie să fie în curând împlinită; dar suntem mântuiţi şi, în Hristos, nu putem fi mai mântuiţi decât suntem. În timp ce conform Epistolei către Filipeni, Pavel însuşi nu avea încă mântuirea: „Nu că am obţinut deja premiul sau că am ajuns desăvârşit” (Filipeni 3:12 ). Desăvârşirea despre care se vorbeşte aici se referă în întregime şi numai la timpul când vom fi transformaţi în glorioasă asemănare cu Hristos. Atunci vom fi mântuiţi, nu înainte. Dacă aplicaţi acelaşi sens al cuvântului mântuire în cele două epistole, veţi face doctrina contradictorie. Mai luaţi şi Epistola către Evrei. Şi acolo, mântuirea este întotdeauna reprezentată ca un lucru viitor. „De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25 ). Deci cei despre care se spune că se apropie de Dumnezeu prin Hristos sunt poporul lui Dumnezeu, nu neconvertiţi. Pentru cine este El preot? Numai pentru cel credincios. Astfel deci, cel sfânt este cel care are nevoie să fie mântuit în Epistola către Evrei, pentru că această epistolă se aplică tuturor dificultăţilor călătoriei noastre prin pustiu. Toată doctrina se bazează pe această imagine, că noi, acum, ca Israel altădată, străbatem pustiul şi nu am intrat încă în Canaan. Invers, învăţătura caracteristică a Epistolei către Efeseni, este că Hristos a intrat în Canaan şi că noi suntem în El. Când ne ocupăm de o porţiune a Cuvântului lui Dumnezeu şi nu de ansamblu, pentru că ne ataşăm puternic de un anumit adevăr, în loc de ansamblul adevărului, ne trezim antrenaţi în păreri confuze şi pline de greşeli, care la rândul lor conduc la greşeli în practică.

Motivul acestor diferenţe este extrem de interesant. Aveţi în fiecare epistolă ceea ce se potriveşte exact propriului său caracter. În Efeseni, descoperirea nu este despre Hristos ca Cel care mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7:25 ): aceasta avem în Evrei. De ce este El preot? Pentru ca să fie „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2 ). Este tocmai pericolul la care suntem expuşi prin faptul călătoriei noastre aici jos: suntem neştiutori şi întotdeauna expuşi tentaţiei de a aluneca alături, din cauza inimii noastre de necredinţă (Evrei 3:12 ). Iată de ce avem nevoie de Epistola către Evrei. Doctrina Epistolei către Efeseni nu ar ajunge singură ca să răspundă la slăbiciunea, la dificultăţile, la durerile mele. Să presupunem că m-am îndepărtat, ce este în Efeseni pentru a-i aduce aminte sufletului meu şi a-l mângâia? Citesc în ea: „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Rătăcindu-mă, aceasta nu dă nicio alinare angoasei mele. Pot încerca să-mi fixez inima asupra alegerii lui Dumnezeu şi a planurilor Lui atât de înalte dar, dacă a mea conştiinţă este sensibilă, doar acest pasaj nu mă face decât să mă simt şi mai mizerabil. Inima mea ar raţiona chiar ca să spună: Dacă Dumnezeu m-a iubit într-adevăr atât de mult, cum se face că ajung să-L dezonorez astfel? În Epistola către Evrei, nu este niciun cuvânt despre faptul că sunt aşezat în locurile cereşti, ci dimpotrivă Îl găsesc pe Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, pledând pentru mine după ce „prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate” (Evrei 1:3 ; 7:25 ). Primul capitol începe chiar cu acest adevăr glorios, că Hristos nu S-a aşezat în locurile cereşti decât atunci când a putut să ia acest loc pe temelia acelei lucrări prin care a îndepărtat complet păcatele noastre, - şi aceasta „prin Sine Însuşi” (Evrei 1:3 ), adică excluzând orice alt ajutor. Era lucrarea Lui, şi El  a făcut-o, nevrând nici  măcar să se odihnească în această glorie care Îi era familiară, altfel decât pe acea temelie. Acolo este temelia cea mai sigură. Dar având curăţirea de păcatele noastre prin Hristos, suntem într-un loc de ispitire, unde ne aflăm constant în pericolul de a ne îndepărta şi de a aluneca din cauza neştiinţei, slăbiciunii şi a altor mii de cauze care pot apărea. Ce se va întâmpla atunci cu noi? Cine ne va susţine şi ne va purta până la sfârşit? Dumnezeu Îl descoperă pe scumpul Preot care are grijă de suflet, - Cel care are încrederea deplină a lui Dumnezeu Tatăl, - Cel care a dat cea mai deplină satisfacţie – Cel care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ocupat fără încetare de nevoile noastre, pe baza faptului că aparţinem lui Dumnezeu, fiind deja răscumpăraţi, şi nemaiavând nicio conştiinţă a păcatului. Se poate să nu putem înţelege cum se face că persoane atât de binecuvântate de Dumnezeu sunt atât de slabe, atât de mizerabile, atât de puţin asemănătoare Celui care, în detrimentul Său, a dobândit pentru noi binecuvântarea şi a făcut-o sigură. Credinţa primeşte de la Dumnezeu şi Îi cere ceea ce El hotărăşte să fie forţa şi mângâierea noastră în mijlocul slăbiciunii şi pericolelor noastre. Răspunsul ei este că Hristos este acolo pentru a pleda cauza noastră, la fel de sigur cum Duhul este aici pentru a ne da cunoştinţa despre aceasta. Şi prin intermediul mijlocirii lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu, suntem făcuţi să simţim nevoile şi lipsurile noastre. Să nu judecăm niciodată aceste lipsuri fără să primim o binecuvântare morală prin intermediul acestei judecăţi. Toată puterea lui Hristos odihnindu-se peste noi, este proporţională cu profunzimea aprecierii morale produse în sufletul nostru de Duhul lui Dumnezeu ca răspuns la mijlocirea lui Hristos; aceasta face parte din efectul mijlocirii lui Hristos pentru noi, ca să fim făcuţi să simţim când ne-am îndepărtat în gândurile şi în faptele noastre. În Epistola către Evrei nu se putea vorbi despre mântuire ca despre un lucru trecut. Ştim că vom fi pe deplin mântuiţi şi că Hristos va veni pentru aceasta. Deşi oamenilor le este rânduit să moară, nu este neapărat astfel şi pentru sfinţi. Ştim că se poate ca unii să nu adoarmă niciodată, şi că sfinţii cu siguranţă nu vor veni la judecată, chiar dacă tot ce vor fi făcut se va arăta cu siguranţă înaintea judecăţii lui Hristos. Dar El a trecut prin moarte pentru ei, şi prin urmare, nu este necesar ca ei să moară; El a îndurat judecata cum nimeni altul nu ar putea, şi avem propriul Său cuvânt pentru a ne asigura că în niciun caz nu vom veni niciodată la judecată. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu „are viaţă eternă şi nu vine la judecată” (Ioan 5:24 ). Consecinţa acestui lucru este că, în timp ce aşteptăm venirea Lui, ştim că atunci când Se va arăta a doua oară, va fi fără păcat şi pentru mântuire (Evrei 9:28 ). A îndepărtat atât de desăvârşit păcatul prin jertfirea Lui Însuşi încât atunci când va fi astfel văzut a doua oară de cei care Îl aşteaptă, va fi „fără păcat” (separat de orice problemă a păcatului, cel puţin în ceea ce îi priveşte) şi „pentru mântuire”, nu pentru judecată. Mântuirea şi judecata sunt două lucruri care, mai presus de orice, prezintă contrastul cel mai complet. Nu puteţi avea judecata şi mântuirea aplicate aceluiaşi individ. Astfel deci în Epistola către Evrei, aveţi mântuirea în relaţie cu arătarea Domnului a doua oară.

În Epistola către Efeseni, dimpotrivă, suntem deja mântuiţi, şi nu se face niciodată aluzie la întoarcerea lui Hristos pentru a-Şi primi poporul. În epistolele în care mântuirea este prezentată ca trebuind să fie curând înfăptuită, găsim venirea lui Hristos pentru a o împlini. În Epistola către Filipeni, se spune: „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21 ). Avem deci aici pe Domnul nostru transformând acest trup al smereniei pentru a-l face conform trupului gloriei sale, dovedind astfel că este Mântuitorul; pentru că aceasta nu este o eliberare parţială, ci o mântuire completă pentru omul întreg. Dar în Epistola către Efeseni, unde venirea Domnului nu apare niciodată, aceasta se leagă de faptul că mântuirea este văzută ca un fapt deja împlinit, şi de care ne bucurăm acum. Acest mod de a privi mântuirea este rar în Scriptură: ea este privită în general ca ceva care este încă înaintea noastră. Oamenii confundă mântuirea cu îndreptăţirea sau împăcarea cu Dumnezeu; dar în Epistola către Romani se face deosebire între ele în mod evident: „dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5:10 ). Avem astfel împăcarea, dar nu mântuirea în sensul acestui pasaj. „Vom fi mântuiţi”. El este viu pentru noi; şi prin urmare, vom fi mântuiţi. Mântuirea urmează şi când Hristos Se va întoarce în glorie, mântuirea va fi completă. De aceea, în Romani 13:11 , această învăţătură este încă aplicată: „Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. Nu o avem încă, dar este mai aproape şi o vom avea curând în întregime şi deplin. Înainte de a fi crezut, eram vrăjmaşi şi pierduţi; apoi, crezând, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Acum El trăieşte pentru noi şi va reveni în curând pentru noi şi atunci totul va fi deplin.

Luaţi acum Epistola către Corinteni şi veţi găsi acolo aceeaşi învăţătură. Mântuirea nu este privită acolo ca deplină. De aceea apostolul îşi disciplinează trupul şi-l ţine în supunere (1. Corinteni 9:27 ). Nu vrea să permită ca o poftă rea să pună stăpânire pe el. Putea predica lumii întregi, dar dacă răul avea putere asupra lui, cum putea fi el însuşi mântuit? El prezintă lucrul în modul cel mai dur posibil, în raport cu propriul său caz, şi arată că predicarea (ceea ce, pentru unii, era mai important decât Hristos), nu are nimic de-a face cu faptul de a fi mântuit: viaţa în Hristos se leagă de faptul de a fi mântuit; pentru că harul lui Hristos se arată într-o supunere sfântă faţă de Dumnezeu şi în judecata de sine în ce priveşte răul. Acestea sunt două consecinţe inseparabile ale faptului de a avea viaţa lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt în suflet. „Îmi disciplinez trupul”, spune el, „şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat”. Iau acest cuvânt „dezaprobat” în sensul cel mai dur, şi care este chiar singurul sens după scriptură. Acest cuvânt, în limbajul Noului Testament, nu înseamnă numai că un om va pierde ceva, ci că va pierde şi sufletul său şi pe Hristos. Nu există niciun caz când acest cuvânt să fie folosit în epistole cu un sens modificat – el înseamnă invariabil „pierdut pentru totdeauna”; a modifica forţa acestui cuvânt nu este nici credinţă, nici pricepere. Nu că lui Pavel i-ar fi fost teamă de a fi pierdut, ci aplică acest caz lui însuşi, pentru a-l face mai relevant, făcând presupunerea că ar ajunge să renunţe la Hristos şi la sfinţenie. Care este consecinţa? Ar fi putut fi atunci predicator, şi să fie totuşi dezaprobat. Nimeni care este regenerat nu poate deveni dezaprobat; de aceea el nu spune: Deşi sunt născut din nou, aş putea fi dezaprobat. Nu se poate, nici nu trebuie să se presupună un asemenea lucru. Dar el dă acest exemplu atât de serios a ceea ce nu este decât mult prea banal, vai! Că un om poate predica altora şi să fie dezaprobat. Ştim că unul dintre apostoli a predicat şi a făcut minuni; dar Domnul nu l-a cunoscut niciodată (Matei 7:22-23 ).

Capitolul 2:6-7 – Din nou mântuirea – Dumnezeu arătând nemărginitele bogăţii ale harului Său

Aceasta va arăta importanţa pe care o are faptul de a lăsa mântuirii locul pe care i-l dă Scriptura, potrivit tuturor modurilor în care o priveşte. În cea mai mare parte a pasajelor din Scriptură, ea nu este considerată ca în Epistola către Efeseni, ci în felul în care tocmai am descris în Epistola către Romani, etc.  Nu putem în mod legitim să ridicăm problema pierderii mântuirii când apostolul vorbeşte despre mântuire în acest sens, dar cert este că nu avem încă tot rezultatul binecuvântării, nici toată plinătatea eliberării precum partea noastră actuală. Cine ar putea spune că avem această parte? Aici, suferim încă: deci nu suntem cu totul în afara scenei ispitei. În Epistola către Efeseni, când apostolul ia în considerare caracterul vieţii noastre, spune că ea este pe deplin în afara oricărui pericol, a oricărei ispite şi a oricărui lucru de acest gen. „Prin har sunteţi mântuiţi” (2:8). Vrea să spună prin aceasta că am fost deja mântuiţi şi că suntem mântuiţi; adică avem bucuria prezentă a ceea ce este deja realizat în trecut şi deplin înaintea lui Dumnezeu. Este un fapt împlinit, pentru că este în Hristos, şi în Efeseni totul este considerat ca fiind în Hristos, pacea noastră între altele. De aceea Hristos Însuşi este numit mai departe „pacea noastră” (Efeseni 2:14 ). Tot de aceea, este adevărat că mântuirea este considerată ca fiind în Hristos, că Mântuitorul, fiind aşezat în locurile cereşti, se spune despre noi că suntem complet mântuiţi, nu pe cale de a fi, în punctul de a nu mai avea nevoie de nimic altceva în această privinţă. Şi se adaugă, în perfectă armonie cu ceea ce tocmai am văzut, că Dumnezeu „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos... şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6-7 ). Ce este mai clar decât caracterul complet al acestei mântuiri? Cum se arată că este caracterizată de o asociere cu Hristos care este dincolo de orice concepţie omenească! Este uşor de înţeles că vom avea curând o asemenea poziţie de binecuvântare, dar ceea ce este minunat este că aceasta se poate vesti ca fiind partea prezentă a creştinilor săraci şi slabi, acum, în această lume. Dacă ne oprim mult asupra celor omeneşti, ele devin banale şi fără valoare, şi încetăm să ne minunăm; dar când este vorba de această lucrare glorioasă a lui Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, cu cât ne gândim mai mult, cu atât vom rămâne mai impresionaţi înaintea ei! Remarcaţi că scopul este tocmai „ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (2:7). Altfel spus, nu numai că Dumnezeu ne-a privit şi ne dă ce avem nevoie, ci Dumnezeu a lucrat pentru a satisface sentimentele noastre, prin intermediul Fiului Său. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: Doresc să arăt ce sunt Eu, şi nu numai să îngrijesc de nevoile voastre. Astfel, Dumnezeu Se ridică la înălţimea propriei Sale bunătăţi, şi acţionează conform cu ceea ce este El, într-un mod atât de complet independent de ceea ce suntem noi, în afara faptului că devenim ocazia pentru Dumnezeu de a-Şi arăta dragostea Sa fără asemănare; şi aceasta, nu doar acum, ci „în veacurile viitoare” (2:7), sau, cum gândesc eu, într-un timp nelimitat.

Capitolul 2:8-10 – Mântuiţi prin har şi prin credinţă; arătarea credinţei

Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne pune din nou în gardă împotriva anumitor concepţii eronate, reluând sau repetând expresia: „Pentru că prin har sunteţi mântuiţi” şi adăugând „prin credinţă” (2:8), ceea ce confirmă cu putere ce s-a spus deja. Nu suntem mântuiţi prin planul alegerii lui Dumnezeu, pe cât de adevărat şi de binecuvântat este el, ci prin intermediul credinţei din inimile noastre, prin intermediul acestei convingeri divine că Duhul Sfânt lucrează în inima omului altădată necredincios. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Dumnezeu nu introduce pe cineva în relaţia de copil fără ca inima şi conştiinţa lui să nu fi fost puse în acţiune. Duhul Sfânt îl face pe un asemenea om să simtă propria lui stare aşa cum o vede Dumnezeu şi să cunoască, în ciuda a orice, ce este Dumnezeu pentru el în Hristos. Nu este vorba de un simplu act notarial rece, de o mântuire mecanică, nici de o schimbare a naturii vechi care ar putea servi ca temei unei speranţe în Dumnezeu. Nu putem nici să ne mândrim cu sentimentul omenesc, care are o simplă acceptare a hotărârilor lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi perfect ortodoxă. Când Dumnezeu vorbeşte în Fiul Său şi despre Fiul Său, este un lucru real şi de o solemnitate despre care cel care ascultă trebuie să aibă o cunoştinţă mai mult sau mai puţin profundă. Nu mai are o voie păcătoasă sau indiferenţă cu privire la Hristos. Poate simţi păcatul şi să se urască precum niciodată înainte, tocmai pentru că este sub mâna lui Dumnezeu şi înaintea învăţăturii lui Dumnezeu. Tocmai ceea ce invocaţi pentru a dovedi că nu sunteţi din cei care aparţin lui Dumnezeu, este astfel mai degrabă dovada că sunteţi. Dacă aţi fi mort faţă de Dumnezeu, aţi simţi ce îl întristează? Când Hristos a început să strălucească peste sufletul vostru, începeţi să realizaţi că zăceţi în tot ce este tenebros şi dezgustător, deşi o lucire de speranţă străbate printre nori. Aveţi în mod serios conştiinţa lucrurilor rele la care eraţi insensibil înainte. Acesta este un efect al lucrării puternice a lui Dumnezeu în har; ori viaţa fără credinţă sau viaţa în inconştienţă, nu există. Va exista întotdeauna ceva care trezeşte gânduri noi şi sentimente noi faţă de Dumnezeu, o teamă şi o dorinţă pentru Dumnezeu, o oroare de păcat şi o ură de sine. Toate aceste lucruri şi altele, trec prin mintea celui care este născut din Dumnezeu; şi Cel care dă naştere tuturor acestor sentimente prin Duhul lui Dumnezeu este Hristos – nimic altceva nu ar face-o. Altfel, nu foloseşte la nimic frecventarea unei biserici sau a unei capele -  să ne alăturăm celei mai bune sau celei mai rele dintre mărturii: principul pe care mergem acolo, este că ne credem obligaţi să asistăm, poate în fiecare zi – aceasta înseamnă să ne credem obligaţi să-i oferim lui Dumnezeu un serviciu religios şi că, dacă o facem cu sârguinţă, Dumnezeu ar trebui să-Şi amintească de noi pe patul de moarte şi în ziua judecăţii. Iată o parte din îndatoririle pe care omul le împlineşte, în speranţa de a scăpa de iad. Dat toate acestea se bazează pe un fel de obligaţie pe care omul ar pune-o asupra lui Dumnezeu. Omul face ceva şi crede că din cauza aceasta Dumnezeu trebuie să-Şi arate harul faţă de el. Ori aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât a nega în mod flagrant atât păcatul omului, cât şi harul lui Dumnezeu. Pentru că se spune: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Expresia „a fi mântuit prin har” vrea să spună că suntem mântuiţi pentru că Dumnezeu este pentru mine în Fiul Lui, în afara celui mai mic lucru din mine care ar merita-o. Sunteţi de acord să vă încredeţi numai în Dumnezeu pentru mântuirea voastră – în Fiul Său preaiubit? Aceasta este credinţa. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Dacă amestec aici puţin din ceea ce îmi aparţine mie, nu este propriu-zis nici har, nici credinţă; deoarece credinţa renunţă la sine pentru Hristos, şi harul este pura favoare a lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, la cruce. Când Îl ascult pe Hristos, atunci Cuvântul lui Dumnezeu începe să lucreze faţă de tot ce este în mine egoist şi opus lui Dumnezeu; nu trebuie să încerc să modific Cuvântul lui Dumnezeu, nici să-l fac să se potrivească propriilor mele gânduri, întrebuinţând astfel un mod de a acorda puţină indulgenţă cărnii.

Susţin deci că mântuirea despre care se vorbeşte în Epistola către Efeseni este deja completă pentru cel care crede – şi încă atât de absolută, încât nu poate fi adăugat nimic la ea, pentru că ar însemna să se adauge ceva la Hristos şi la lucrarea lui Hristos. Ori aceasta este imposibil, deoarece mântuirea vine în întregime din harul gratuit al lui Dumnezeu, nemeritat şi fără amestec. Aici este un punct important pentru suflet. Sunt capabil să mă încred în El acum, în afara oricărei probleme a ceea ce sunt sau a ceea ce sper să fiu, sau a ceea ce ar trebui să fac pentru Dumnezeu? Pot să mă bazez pe Hristos cu privire la tot ce am fost şi la tot ce sunt, fără nicio promisiune şi nicio garanţie din partea mea – fără nicio speranţă şi niciun gând cu privire la ce pot face, pentru că Dumnezeu m-ar putea lua într-o clipă? Pot să mă bazez pe El în întregime şi orbeşte? Gândiţi-vă la cazul tâlharului pe moarte, care este o mărturie vie şi notorie a mântuirii prin har în toate vremurile. Alţii pot să aibă apoi o lucrare de împlinit, dar avem aici un om care a fost obiectul harului în ultimele ceasuri ale vieţii lui. Ori nu există o altă cale. Chiar dacă ar fi trăit cu o mie de ani mai mult, nu ar fi fost cu un milimetru mai în siguranţă prin har, decât era atunci. Este de o mare importanţă să ne supunem sufletele pietrei de încercare din când în când, pentru a verifica dacă ne bazăm numai pe harul lui Dumnezeu faţă de noi, şi nu pe ceea ce oamenii numesc harul în noi, adică fidelitatea noastră faţă de El. Pentru că aceasta este ideea harului care se răspândeşte peste tot. Vrem să vorbim despre o mare schimbare care a avut loc în inimă în raport cu Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu numeşte har nu este totuşi această schimbare, ci este ceea ce El ne-a dat gratuit în lucrarea pe care Hristos a împlinit-o pentru păcat. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Duhul exclude orice gând conform căruia omul ar contribui la credinţă, sau şi-ar procura un oarecare credit venind la Hristos, pentru că El spune apoi imediat: „Aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu” (2:8). Aceasta se referă probabil nu numai la mântuire, ci şi la credinţă; totul era darul lui Dumnezeu şi nu rodul omului: „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (2:9). Departe de a fi o problemă a faptelor noastre, noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, noua creaţie spre propria Lui laudă. „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Aveţi aici o dovadă clară că nicio neglijenţă nu este admisibilă în umblarea credinciosului; şi acelaşi verset înlătură orice gând că lucrarea omului ar putea fi baza sau mijlocul mântuirii.

Îl vedem deci pe credincios ca pe lucrarea lui Dumnezeu în Hristos, şi aceasta „pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Este o expresie extrem de remarcabilă, la care nu am putea să ne gândim prea mult. Nu este vorba de faptele bune ale legii – nici de cele care ar putea să pară astfel judecăţii omului, ci despre o jertfă [sau ofrandă] cu un caracter nou, ceresc şi al harului, care era în gândurile lui Dumnezeu şi era în întregime hotărâtă înainte să  existe scena pe care ne aflăm acum. Acelaşi Dumnezeu care, înainte să existe lumea, avea planul de a ne mântui şi de a ne binecuvânta cu Hristos, avea de asemenea înaintea Lui o anumită direcţie de mers, un curent de acţiune special, în care avea gândul că cei care vor fi primit o asemenea favoare, vor umbla. Nu este gândul binelui pe care ar trebui să-l facem ca oameni, ci modul de a arăta că dorim să ne supunem lui Dumnezeu sub lege. Nu înseamnă numai să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ci este un gen şi o manifestare a dragostei cu totul diferită. Este o dragoste care decurge din noile noastre relaţii şi dacă trebuie să se exercite iubindu-L pe Dumnezeu şi iubindu-i pe cei care sunt în jurul nostru, este după dragostea atât de bogată pe care Dumnezeu a arătat-o în Hristos. Nu este o simplă datorie, nici chiar în forma cea mai înaltă a obligaţiei. Dacă un om ar umbla pur şi simplu în acest fel tot timpul, ar rămâne mai prejos de ceea ce ar trebui să fie un creştin şi în orice caz, nu acestea sunt „fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Legea a fost introdusă ca urmare a îngâmfării şi autosuficienţei lui Israel; ea nu este ceva ce Dumnezeu pregătise dinainte pentru ca poporul Său să umble în ea. De aceea se spune în Romani că legea a intervenit (περεισῆλθεν). Era ceva ce a venit incidental, ca un fel de paranteză introdusă într-un scop special, dar foarte important. Ori legea a împlinit ce avea de făcut şi credinciosul, chiar dacă fusese sub lege, este adus în afara sferei sale şi este făcut viu pentru Dumnezeu. Are un nou soţ şi este mort faţă de primul (Romani 7:1 –6). Dar adevărul este prezentat aici sub o formă foarte frumoasă, în armonie cu caracterul întregii epistole. Cum chemarea lui Dumnezeu şi planul Său şi toate gândurile Lui cu privire la noi, existau înainte să fie lumea, la fel şi caracterul umblării credinciosului era pregătit înainte să venim în lume şi este, chiar în natura sa, în întregime mai presus de această lume. Este vorba de faptul de a-L arăta pe Dumnezeu corect, potrivit cu felul în care Se arată El În Însuşi acum. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1 ).

Ce loc mai minunat decât cel în care suntem puşi! Am fost „creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Avem un caracter al vieţii complet nou, niciodată luat în considerare de lege, şi el corespunde unui caracter al faptelor bune cu totul nou.

Capitolul 2:11-22

Amintirea a ceea ce precede şi legătura cu 2:11-22

Aici se deschide o secţiune aparte în epistolă. Nu este vorba de desfăşurarea gândurilor lui Dumnezeu, gânduri care, înainte de întemeierea lumii, se întind până la moştenirea în glorie, când toate lucrurile vor fi supuse lui Hristos – Biserica fiind una cu El în supremaţia Lui peste toate (cap. 1). Nici despre modul în care Dumnezeu ridică sufletele care, la fel ca şi celelalte, erau moarte sub puterea lui Satan şi din fire copii ai mâniei, - aducându-le la viaţă cu Hristos, şi înviindu-le, şi făcându-le să şadă împreună cu El în cele cereşti. Am văzut aceasta în prima parte a capitolului 2. Ci avem acum punerea în execuţie actuală a planurilor lui Dumnezeu în lume. Capitolul 1 ne-a dat hotărârile lui Dumnezeu cu privire la acele suflete; Cap. 2:1-10 prezintă felul în care a lucrat în ele; şi avem acum felul în care Îşi împlineşte planurile pe pământ. Aceasta face să reiasă în mod distinct starea în care fusese omul înainte. Existau deja căile lui Dumnezeu aici jos. După potop, când lumea întreagă se îndepărtase de Dumnezeu şi stabilise o formă de rău deosebit de primejdioasă – cultul falşilor dumnezei, adevăratul Dumnezeu a chemat un om pentru a-l pune deoparte de ceilalţi, şi a făcut din el depozitarul promisiunilor şi mărturiei Sale pe pământ. Acesta a fost Avraam şi sămânţa lui. Începând de această chemare a lui Avraam, găsim deci scena lucrărilor puterii lui Dumnezeu, a bunătăţii şi guvernării Sale, deşi guvernarea Sa a fost disociată, apoi redată neamurilor, din cauza răului înrădăcinat al lui Israel. Dar crucea lui Hristos a pus capăt tuturor acestor încercări. Dumnezeu a întârziat un număr de ani buni după aceea, în răbdarea Lui, aşa cum ştim, dar soarta naţiunii iudaice a fost pecetluită la crucea lui Hristos; şi din acel moment, Dumnezeu a început să-Şi manifeste planurile mult mai profunde ale dragostei Sale. În ceea ce priveşte poporul evreu, în cel mai bun caz, presupunând că ar fi fost convertit şi L-ar fi primit pe Mesia, nu ar fi putut să fie aici jos mai mult decât un popor pământesc. Ei ar fi fost regeneraţi, dar ar fi rămas pământeşti. Promisiunile care le fuseseră atât de deplin şi din belşug făcute în Vechiul Testament se refereau la pământ. Nu neg: credinţa avea ceva mai profund; nu spun că nu exista ceva în afara acestei scene prezente, în gândul ascuns al lui Dumnezeu. Dar să-mi fie îngăduit să repet: erau un popor pământesc şi darul special al lui Dumnezeu le atribuia „lucrurile pământeşti” ale Împărăţiei; şi în legătură cu această stare declară Dumnezeu că darurile şi chemarea Sa sunt fără părere de rău (Romani 11:29 ). El dăduse binecuvântările pământeşti evreilor şi îi chemase deoparte pentru a se bucura de ţară. Aceasta se va realiza într-o stare de glorie sub Mesia al lor. Dumnezeu nu Se va căi niciodată de planurile Sale şi nu-Şi va retrage darul. Dar între timp a apărut toată istoria respingerii lui Dumnezeu de către Israel, închinarea lor la idoli şi în cele din urmă răstignirea propriului lor Mesia; în timpul prezent sunt deposedaţi de ţara lor şi împrăştiaţi pe faţa pământului.

Capitolul 2:11-12 – Succesiunea diverselor dispensaţii – privilegii ale Bisericii în raport cu Israel

În timpul, şi chiar înainte de împrăştierea lui Israel, din momentul în care vinovăţia lor a avut loc, acest plan ceresc al lui Dumnezeu a fost arătat progresiv pe pământ. Trebuie să ne amintim într-adevăr că Biserica are şi o existenţă pe pământ şi că intră în căile lui Dumnezeu aici jos, pe lângă faptul că este obiectul planurilor eterne ale lui Dumnezeu, şi că are o parte glorioasă în cer cu Hristos (această parte o aşteptăm). Aici am ajuns în această epistolă. Am văzut gândurile mai adânci ale lui Dumnezeu, dar cum epistola se referă la căile lui Dumnezeu pe pământ, nu am fi avut o vedere de ansamblu a locului Bisericii, dacă nu ne-ar fi fost dată succesiunea dispensaţiilor aici jos. De aceea ne sunt prezentate elementele care compun Biserica: „De aceea, amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne, care eraţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie, făcută de mână în carne...” (2:11). Suntem aici pe un teren cu totul diferit. Nu mai este vorba de „copii ai mâniei”, de persoane din fire atât de rele şi la fel de moarte ca şi celelalte, ci aici sunt oameni deosebiţi în raport cu ceilalţi pe pământ – circumcizia pe de o parte, şi necircumcizia de cealaltă. Suntem deci pe un teren pământesc, terenul căilor lui Dumnezeu conform dispensaţiilor, unde Dumnezeu separă o parte a speciei umane cealaltă, prin propria Sa voie; nu pentru că una era mai bună decât cealaltă, ci în vederea arătării înţelepciunii şi planului Său. Marea masă a evreilor erau la fel de răi ca şi neamurile în ochii lui Dumnezeu; şi anumite neamuri erau convertite, precum Iov, în timp ce mulţi evrei piereau în păcatele lor. În ciuda a toate acestea, Dumnezeu stabileşte o diferenţă între iudeu şi cel dintre neamuri şi spune: „Amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne...”. Eraţi printre ceilalţi din specia umană, lăsaţi în afara chemării lui Dumnezeu; nu aţi fost puşi într-o poziţie aparte, ca mărturie pentru Dumnezeu, cum a fost Avraam; sunteţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie. „Eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel” (2:12). Nu aveau nicio parte la ordinea stabilită de Dumnezeu în Israel; erau „străini de legămintele promisiunii” (2:12). Dumnezeu a făcut promisiuni glorioase în forma legământului şi S-a angajat să le împlinească. Neamurile nu aveau nici parte, nici raţie la ele. Erau promisiuni cu privire la neamuri, dar niciuna făcută neamurilor. Israel era partea avută în vedere în promisiuni, numai şi numai el. Dar trebuie să ne amintim cu grijă ce semnifică promisiunile. Ele nu au fost făcute nici lui Abel, nici lui Enoh, încă şi mai puţin lui Adam şi Eva, deşi este ceva obişnuit să se vorbească de promisiunea făcută în grădina Edenului. Dar acolo Scriptura nu vorbeşte de promisiune. Dacă examinaţi 3 , veţi vedea înţelepciunea lui Dumnezeu în aceasta; pentru că nu putea fi în niciun sens o promisiune. Cui să i se promită? Cui i s-a spus aceasta? Vechiului şarpe. Niciun credincios nu-şi va imagina că erau acolo promisiuni pentru el. Era o ameninţare a stingerii puterii lui. Dumnezeu judeca păcatul care tocmai intrase în lume: este acesta timpul potrivit pentru a face promisiuni? În sensul strict, era o descoperire a lui Dumnezeu, nicidecum în forma unei promisiuni, ci o declaraţie făcută sub formă de judecată acuzând public şarpele, şi arătând că Sămânţa femeii îi va zdrobi capul.

„Promisiunile” deci nu vin înainte de Adam: ele se leagă de dispensaţiile lui Dumnezeu. S-ar putea pune întrebarea: Nu avem promisiuni? Răspund: Avem toate promisiunile lui Dumnezeu, dar unde şi cum? Ele sunt da şi amin în Hristos Isus (2. Corinteni 1:20 ). Dacă Îl avem pe Hristos, suntem sămânţa lui Avraam şi moştenitori ai promisiunii (Galateni 3:29 ), dar într-un mod cu totul diferit de cel în care le-au avut iudeii altădată, sau le vor avea în curând. Intrăm pe un teren al harului pur, şi complet în afara oricărui legământ. Nu există legământ cu Biserica, nici cu noi, neamurile. Nu vreau să spun că nu primim binecuvântările cuprinse în noul legământ: avem tot ce este acolo binecuvântat, şi încă şi mai mult, dar nu avem ca Israel. Ei au parte de ele ca obiecte ale promisiunilor lui Dumnezeu, în timp ce harul suveran este cel care ne-a căutat, ne-a găsit şi binecuvântat – nu am avea drept la nimic, şi totuşi ne este rezervat ce este mai bun. Intrăm ca umplând intervalul dintre respingerea lui Mesia şi primirea Lui de Israel în curând; facem parte mai degrabă din această paranteză, decât din căile lui Dumnezeu aici jos, şi aceasta într-o manieră puternică şi interesantă, după cum sper să arăt.

Aici deci, este prezentată mai întâi diferenţa. Dumnezeu vrea să ştim care era starea noastră. Nu avem drept la nimic; nu avem nici cel mai mic drept pe care să-l valorificăm pe lângă Dumnezeu; niciun loc nu ne-a fost atribuit în mod special, ca pentru Israel prin promisiuni. Cele ale lui Israel aveau un anumit loc, chiar ca oameni neconvertiţi în această lume; şi se apropie ziua când, după ce vor fi fost convertiţi, vor avea în lume o poziţie foarte la vedere – o distincţie şi o glorie pământească care nu au fost niciodată şi nu vor fi niciodată partea noastră. Sa nu presupuneţi că nu vom avea mult mai mult; dar nu vom avea niciodată acest gen de loc pe pământ. Vom avea un loc cu Hristos stăpânind toate lucrurile, dar aceasta nu va fi în timpul vieţii noastre naturale aici jos. Faţă de lume, în starea de înviere trebuie să fie arătată gloria Bisericii, în toată plinătatea ei. De aceea apostolul le aminteşte aici sfinţilor din Efes care fusese starea lor ca neamuri. „Eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (2:12). Nu aveau deloc speranţă. Nu aşteptau nicio intervenţie divină pentru a-i elibera pe pământ: puteau visa la ceea ce încă visează oamenii, - o perfecţionare a omului pe pământ. Nu aveau nicio relaţie cu Dumnezeu în lume, în timp ce iudeii Îl aveau pe Dumnezeu pentru a le conduce toate mişcările, felul lor de a trăi şi felul de stabilire a moştenirii lor. Dumnezeu intra în toate problemele lor familiale, la fel ca şi în închinarea lor: totul făcea obiectul poruncilor speciale ale lui Dumnezeu. Dacă Îl aveau astfel pe Dumnezeu în această lume, neamurile nu cunoşteau nimic asemănător. În afara acestei stări mizerabile, în ce suntem noi introduşi? În poziţia lui Israel? Aceasta este tratată în altă parte. Marele punct din Romani 11 , este de a arăta că ramurile naturale ale măslinului au fost rupte, pentru ca noi, care eram ramuri sălbatice, să fim altoiţi peste. Subiectul aici nu este Biserica, ci doar posesia promisiunilor, şi locul mărturiei pentru Dumnezeu aici jos. Sunt lucruri distincte. Orice persoană botezată – adică orice persoană care Îl mărturiseşte pe Hristos în exterior – aparţine măslinului. Toţi cei care sunt astfel au o responsabilitate specială, nefiind păgâni (nici iudei), pentru că sunt în posesia oracolelor lui Dumnezeu, şi pentru că poartă Numele lui Hristos în exterior. Dar în Efeseni 2 , este o linie de gândire mult mai profundă: apostolul vorbeşte de trupul lui Hristos şi de adunarea lui Dumnezeu. Să ne amintim că la începutul creştinismului, aceste două lucruri erau foarte apropiate: cu alte cuvinte, adunarea nu era alcătuită decât din mădularele trupului lui Hristos, din adevăraţii credincioşi, uniţi cu Hristos prin Duhul Sfânt. Destul de repede s-au strecurat în ea indivizi care nu erau născuţi din Dumnezeu, şi bineînţeles nici mădulare ale lui Hristos, şi au intrat cu toate acestea în adunarea lui Dumnezeu. Astfel, termenul „creştin” desemnează astăzi pe cineva care nu este nici păgân, nici iudeu. De aceea în Romani 11 se vorbeşte de ramurile îndepărtate; şi de aceea ramurile care sunt altoite deasupra sunt menţinute în acel loc prin bunătatea lui Dumnezeu, şi sunt avertizate să stăruie în aceasta, ca să nu fie rupte la rândul lor. Este vorba de mărturisire, de pericolele ei, şi de soarta care o aşteaptă negreşit dacă nu este credincioasă. Dar în Efeseni nu este vorba de  a fi tăiat, pentru că subiectul principal este starea mădularelor lui Hristos. Unii vorbesc acum de a nu rupe trupul lui Hristos; dar nu găsim aceasta în Scriptură, nici în literă, nici în idee. Veţi găsi pasaje care insistă mult pe poziţia solidă a adevăraţilor credincioşi, şi altele care avertizează mărturisitorii că vor fi reduşi la nimic sau judecaţi de Dumnezeu. Ideea de a tăia un mădular al trupului lui Hristos nu există. Există avertizări solemne pentru creştini pentru a-i păzi de rău, dar nimic care se aseamănă nesiguranţei.

Capitolul 2:13-14

Apropriaţi prin sângele lui Hristos

Urmărind capitolul, apare latura pozitivă a subiectului. Neamurile nu aveau din fire privilegiile iudeilor. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos. Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul”, - iudeii şi neamurile, - „şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii” (Efeseni 2:13-14 ). Aici este declaraţia foarte clară că şi instituţiile rânduite de Dumnezeu în căile Sale cu evreii sunt acum răsturnate. Însuşi Dumnezeu a surpat zidul din mijloc al depărţiturii. El singur avea dreptul să o facă. Ar fi fost un păcat pentru oricine altcineva să încerce să o facă. Pe de altă parte, veţi găsi persoane ignorante în ale Scripturii, care vor susţine că, deoarece Dumnezeu a poruncit aceste lucruri odinioară, trebuie să le aprobe întotdeauna. Nimic nu este mai puţin fondat. Înseamnă să-L limităm pe Dumnezeu la nişte graniţe, şi să închidem ochii la declaraţiile cele mai clare ale Cuvântului Său. În orice parte importantă a Noului Testament, Dumnezeu pune deoparte instituţiile iudaice, în toate elementele lor. Fără îndoială există principii morale care erau adevărate înainte de lege – căile revelate de Dumnezeu de la început, care trebuie să regleze întotdeauna conduita omului în raport cu Dumnezeu; dar aceste lucruri nu au neapărat legătură cu legea. Sub sistemul legii, ele puteau să se găsească mai mult sau mai puţin încorporate în lege şi să ia forma poruncilor; dar rădăcina lor este mult mai profundă decât legea dată lui Moise. Ideile despre care vorbesc sunt bazate pe noţiunea falsă că, dacă vorbiţi de eliberarea creştinului de lege, unii cred că sunteţi pe cale de a distruge orice moralitate şi de a răsturna măsura divină a răului şi binelui. Dar nu se cuvine să judecăm ceea ce este cel mai mult spre gloria lui Dumnezeu. Smerenia se găseşte în ascultare, şi se dovedeşte prin ea; şi ascultarea depinde de supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi act, după circumstanţe, poate fi o datorie sau o crimă: singurul test infailibil pentru credincios este Cuvântul lui Dumnezeu. Era un păcat pentru iudei să nu-i nimicească pe toţi canaaniţii: Dumnezeu le poruncise să o facă – El este singurul competent pentru a judeca, şi singurul care are dreptul de a porunci prin voia Lui suverană. Dacă un creştin ar face acum acelaşi lucru, ar însemna să se înşele asupra gândului lui Dumnezeu. Lumea trebuie să acţioneze în privinţa ucigaşilor la fel de riguros acum ca întotdeauna: Dumnezeu nu a revocat nicidecum cuvântul rostit asupra caracterului sacru al vieţii umane. Dumnezeu l-a stabilit cu mult înainte de legea lui Moise, şi cu mult înainte să existe o deosebire între evrei şi neamuri, şi el nu este anulat nici prin legea dată lui Israel, nici prin Evanghelia care răspândeşte astăzi harul în lume. Guvernarea între oameni se bazează pe fundamentul său propriu, şi era inclusă în delegarea autorităţii dată lui Moise (Geneza 9:6 ); dar creştinul este în afară şi mai presus de toate acestea. El este chemat la o chemare nouă, şi aceasta avem aici. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos” (2:13). Sarcina noastră nu este menţinerea ordinii în lume, nici pedepsirea dezordinilor ei; ci un nouă clădire se înalţă şi creşte, pe temelia binecuvântată, sfântă şi divină a sângelui lui Hristos, prin care suntem apropiaţi de Dumnezeu. Nu este vorba de ceea ce vom fi în curând, ci de ceea ce suntem acum. Am fost apropiaţi „prin sângele lui Hristos” (2:13).

Hristos, pacea noastră

Nimic nu ar putea fi mai clar şi pozitiv, „Pentru că El este pacea noastră” (2:14) – expresie atât de minunată! Pacea noastră nu este numai ceva de care ne bucurăm înăuntrul nostru, ci este Hristos în afara noastră. Dacă sufletele s-ar baza numai pe aceasta, ar exista nelinişte cu privire la plinătatea păcii? Este întru totul vina mea dacă nu mă bazez pe acest lucru şi dacă nu mă bucur de el. Ori admiţându-se aceasta, trebuie să mă îndoiesc că Hristos este pacea mea? Îl dezonorez dacă o fac. Dacă aş avea o persoană care ar garanta pentru mine, şi a cărei bogăţie are fi inepuizabilă, de ce m-aş îndoi de situaţia şi de creditul meu? Ele nu depind nici de bogăţia mea, nici de sărăcia mea: totul depinde de resursele celui care s-a făcut responsabil pentru mine. Aşa este cu Hristos. El este pacea noastră şi este cu totul imposibil ca Lui să-i lipsească. Când inima are încredere în această privinţă, care este efectul? Putem atunci să găsim odihna şi bucuria. Cum să ne bucurăm de o binecuvântare înainte să credem în ea? Trebuie să începem să credem înainte de a ne bucura de binecuvântări sau privilegii. În harul Său, Domnul dă foarte curând poporului Său emoţiile bucuriei, dar bucuria poate fi fluctuantă. Pacea este, ar trebui să fie ceva permanent: creştinul are întotdeauna dreptul la ea, pentru motivul că Hristos este pacea noastră. El nu este numit bucuria noastră, şi Dumnezeu nu este numit Dumnezeul bucuriei, ci al păcii, pentru că a împlinit-o El Însuşi: şi ea se bazează în întregime pe Hristos. „Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul” (2:14).

Cum este Hristos dreptatea noastră

Există o noţiune foarte răspândită, dar necunoscută în Biblie, conform căreia Hristos a împlinit dreptatea noastră când era aici jos. Ori nu pun la îndoială că viaţa lui Hristos era necesară pentru a răspunde la ceea ce cerea Dumnezeu Însuşi şi legea Lui sfântă, la fel ca şi pentru a-L arăta pe El Însuşi şi dragostea Sa; dar dreptatea care am devenit noi în Hristos este cu totul alt gând – nu legea împlinită de El, ci dreptatea justificatoare a lui Dumnezeu, bazată pe moartea lui Hristos, arătată în învierea Sa şi încununată prin gloria Sa în cer. Aceasta este nu numai Hristos împlinind datoria noastră pentru noi, ci Dumnezeu iertând greşelile mele, judecând păcatul meu, şi găsind chiar o asemenea satisfacţie în sângele lui Hristos, încât acum nu ar putea face mai mult pentru noi; aceasta devine, dacă pot să mă exprim astfel, o datorie pozitivă faţă de Hristos, din cauza a ceea ce a suferit Hristos. Nu înţelegem că legea este puterea păcatului (1. Corinteni 15:56 ), şi nu a dreptăţii. Dacă Hristos nu ar fi făcut decât să păzească legea, nici sufletul dumneavoastră, nici al meu nu ar fi putut fi mântuite, încă şi mai puţin binecuvântate, aşa cum suntem. Oricine ar fi fost cel care ar fi păzit legea, nu ar fi fost decât dreptatea legii, şi au a dreptăţii lui Dumnezeu, care nu are nicio legătură cu ascultarea adusă legii. Nu se vorbeşte niciodată astfel în Cuvânt despre Dumnezeu. Pentru că Hristos a ascultat până la moarte, Dumnezeu a introdus un nou fel de dreptate, - nu a noastră, ci a Sa, a Lui, în favoarea noastră. Hristos a devenit blestem pentru noi pe lemn (Galateni 3:13 ); Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (2. Corinteni 5:21 ). Dacă doctrina curentă asupra acestui subiect ar fi adevărată, am putea să ne aşteptăm să fi fost spus: „El a ascultat legea pentru noi, pentru ca dreptatea legală să ne fie atribuită sau transferată”. Ori adevărul este în contrast în toate privinţele cu asemenea idei. Cu siguranţă ascultarea Lui Hristos de lege nu este acelaşi lucru cu faptul că Dumnezeu L-a făcut păcat pe Hristos. La fel este cu pasajul care se foloseşte atât de des. „Prin ascultarea Unuia singuri, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:19 ). Cum este legată aici ascultarea de lege? Apostolul, este adevărat, introduce legea în versetul următor, dar ca un lucru nou şi adiţional, introdus în treacăt.

Mai mult, Adam nu cunoştea sensul expresiei „legea” , deşi fără îndoială a fost sub o lege pe care a călcat-o. Ce ar fi putut însemna cuvintele „să nu pofteşti” pentru Adam când era inocent? Experienţa lui nu cuprindea niciun sentiment de acest gen. Vedem deci că numai după căderea omului a fost dată legea, la timpul potrivit, pentru a condamna manifestarea păcatului. Ori Hristos a murit pentru păcat şi sub păcat – păcatul nostru. Care este consecinţa? Acum toţi credincioşii, iudei sau neamuri, în Hristos Isus, sunt introduşi într-o poziţie cu totul nouă. Cel dintre neamuri este retras din poziţia lui de îndepărtare de Dumnezeu; iudeul este retras din apropierea unde îl punea dispensaţia iudaică; şi unii şi ceilalţi se bucură de o binecuvântare comună în prezenţa lui Dumnezeu, pe care nu o avuseseră înainte. Vechea separare dispare şi face loc, prin har, unirii în Hristos Isus. Când a început aceasta? Întrebare importantă, pentru că este cu adevărat răspunsul la întrebarea: - Ce este Biserica, după Scripturi? Întrebaţi mulţi copii ai lui Dumnezeu. Nu vor spune ei: Ansamblul tuturor credincioşilor? Dar aceasta este trupul lui Hristos arătat aici? Existau sfinţi de la început, toţi cei care erau născuţi din Dumnezeu; dar au fost ei constituiţi într-o adunare unită pe pământ? A existat vreodată în Vechiul Testament ceva care să corespundă unui „singur trup”? Până în ziua de Rusalii, nu se auzise niciodată vorbindu-se despre aceasta decât ca despre un lucru promis. Trebuia să se aştepte crucea lui Hristos. În ea a desfiinţat Dumnezeu vrăjmăşia. Înainte Dumnezeu poruncise iudeilor să rămână separaţi de neamuri, şi Domnul nostru a menţinut cu tărie această separare când era pe pământ. Le-a poruncit ucenicilor Săi să nu intre în nicio cetate a neamurilor (Matei 10:5 ). I-a spus femeii siro-feniciene că nu era trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24 ). Ea se plasase pe terenul promisiunilor, şi El îi arătase că nu avea nici parte, nici porţie în promisiuni. Ar fi făcut-o să aştepte Domnul nostru, dacă I S-ar fi adresat ca Fiului lui Dumnezeu? Ea făcea apel la El ca Fiu al lui David; ori în această calitate, relaţia Lui era cu Israel. Trebuia ca ea să înveţe eroarea de a se plasa pe terenul promisiunilor la care nu avea drept. Acesta este deseori motivul pentru care oamenii nu se bucură de pace. Pledează în favoarea promisiunilor lui Dumnezeu; dar la ce servesc ele dacă nu sunt pentru mine? Nu este de mirare că răspunsul întârzie! Acesta este de asemenea motivul pentru care există în general atât de puţină pace durabilă. Ce bine era pentru biata femeie, ce bine este pentru noi, să cunoaştem şi să mărturisim ceea ce suntem cu adevărat. Ea recunoştea că nu era nici copil, nici oaie. „Şi căţeii mănâncă” (Matei 15:27 ). Ea vede bine de ce nu putea obţine ce dorea pe fundamentul eronat al privilegiilor pe care nu le avea. Este făcută să se recunoască lipsită de orice promisiune; atunci nu există limită pentru binecuvântarea în harul lui Hristos. „O, femeie, mare este credinţa ta; fie-ţi după cum doreşti” (Matei 15:28 ).

Cele două cazuri în care Domnul a admirat credinţa celor care veneau la El sunt dintre neamuri – centurionul şi siro-feniciana. Domnul nostru nu-Şi poate dezminţi dragostea, şi ei o ştiau. De aceea insistă asupra a ceea ce cer. Aceasta în mijlocul unei profunde ignoranţe, dar în fond, privirea era neprefăcută, şi obiectul asupra căruia se odihnea privirea era Cel care putea binecuvânta dincolo de tot ce se putea imagina. În consecinţă binecuvântarea nu putea fi pierdută, şi chiar dacă întârzia, era infinită.

Capitolul 2:15-16 – După ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor – un singur om nou

Astfel, în această epistolă avem neamurile în starea cea mai deplorabilă de îndepărtare de Dumnezeu şi de separare de tot ceea ce Dumnezeu alesese pe pământ. Dar crucea lui Hristos a desfiinţat toate deosebirile de acest gen. Ea a dovedit că iudeii atât de favorizaţi erau şi mai nelegiuiţi decât bieţii păgâni, atât cât era posibil. Îl respinseseră şi Îl răstigniseră pe propriul lor Mesia; şi cei dintre ei care insistau cel mai mult pentru moartea Lui, erau preoţii: aşa este întotdeauna. Ceea ce este cel mai mult în inimă, este religia acestei lumi; dacă era deja în acea epocă, astăzi este şi mai rău. Ce este mai rău sub soare decât contrafacerea creştinismului? Ea poate folosi un limbaj frumos, şi poate fi amestecată în bună măsură cu adevărul; dar conştiinţa nu este curăţită, nici sentimentele divine; cu atât mai îngrozitor va fi sfârşitul său. Trebuie să avem grijă ce aprobăm în timpul prezent, pentru că timpul este scurt. Domnul a clarificat ce este Biserica Sa. Voia omului a adus din mormântul lui Hristos legea poruncilor, şi caută să o pună din nou în vigoare. Aceasta se găseşte peste tot în creştinătate. Totuşi, înaintea unui capitol ca al nostru, unde găsim că toate instituţiile speciale ale lui Dumnezeu în legătură cu poporul Lui pământesc, inclusiv blestemele şi tot restul, sunt puse deoparte prin autoritatea lui Dumnezeu, chiar şi pentru iudeii credincioşi, este inimaginabil, dacă nu realizăm puterea lui Satan, în ce măsură pot creştinii să le ridice din nou şi să le recupereze. Este o negare practică a sângelui şi crucii lui Hristos. Ce dovadă solemnă a stării de ruină a Bisericii lui Dumnezeu! Adevărul este cu toate acestea clar: „După ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli, pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia” (Efeseni 2:15-16 ). Acestei figuri a unui singur om nou, îi corespund creştinii. O asemenea stare de lucruri nu a fost niciodată cunoscută în tot timpul Vechiului Testament, şi chiar în timpul vieţii Domnului nostru pe pământ. Numai după înălţare iudeii şi neamurile au fort uniţi pe pământ, şi L-au adorat pe Dumnezeu pe picior de egalitate. Aceasta este Biserica. Nu numai că toţi sunt credincioşi, ci sunt mădulare ale lui Hristos şi mădulare unii altora pe pământ (1. Corinteni 12:27 ; Romani 12:5 ). Fără îndoială, când ne vom duce în cer, tot va mai fi Biserica; dar ea începe aici jos, cu Hristos răstignit şi suit la cer. Odată ce Şi-a luat astfel locul, începe lucrarea de formare a trupului în unire cu Capul. Toate deosebirile au dispărut în sfera Bisericii. Natura Bisericii reiese în evidenţă din cuvintele următoare: „Ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia” (Efeseni 2:16 ). – ori această vrăjmăşie era inerentă poruncilor legii, care îi separa riguros şi total unul de celălalt.

Capitolul 2:17 – Hristos, sursa Evangheliei, şi nu a legii

Dar Hristos „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (2:17). Totul Îi este atribuit lui Hristos, pentru că totul se bazează pe cruce; şi Hristos este Cel care, prin Duhul Sfânt, vesteşte această pace cerească neamurilor altădată atât de îndepărtate, ca şi Israelului până atunci atât de favorizat. Când acest adevăr este necunoscut, poate fi mai mult sau mai puţin predicat Hristos, şi să se vorbească îndelung prin generalităţi despre promisiunile lui Dumnezeu; dar un iudeu ar face-o la fel de bine; şi tocmai lor li se va da în curând să cânte cântarea că „mare este bunătatea Lui faţă de noi şi adevărul Domnului rămâne pentru totdeauna” (Psalmul 117:2 ) – aceasta este marea temă a Psalmilor în legătură cu mileniul. Poziţia practic iudaică pe care o iau cea mai mare parte a creştinilor, îi face să se servească de Psalmii lui David ca de substanţa principală a comuniunii creştine, şi ca expresie a propriei lor stări înaintea lui Dumnezeu. Toată Scriptura a fost bineînţeles dată de Dumnezeu pentru profitul şi binecuvântarea creştinului. Dar trebuie să ofer un taur şi un ţap pe motiv că aşa era porunca altădată? Imitarea Leviticului este un lucru, a-l înţelege este un alt lucru, foarte diferit. „Prin credinţă... noi întărim legea” (Romani 3:31 ), dar nu suntem sub lege. Astfel, vorbind despre umblarea mea ca şi creştin, apostolul Pavel spune că păcatul nu va stăpâni peste mine, pentru că nu sunt sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ). Ce trist să vedem ansamblul evanghelicilor predicând contrariul cu zel! Ei pot predica o anumită măsură de adevăr despre alte subiecte, dar nu pot predica Evanghelia, şi neagă Biserica lui Dumnezeu. Creştinul nu este în nimic sub lege pentru că este sub Hristos mort şi înviat. Hristos a fost altădată sub lege, dar atunci nu aveam niciun contact cu El. El a ieşit din această poziţie pe cruce, şi acolo are punctul de plecare asocierea mea cu Hristos. Sunt unit cu Hristos în cer, nu pe pământ. Hristos din cer are treabă cu legea? De aceea se spune că suntem sub har şi nu sub lege. Mai mult, această doctrină este cu totul practică. Nivelul umblării este incredibil de coborât când ne înşelăm asupra acestui subiect. După ce un suflet a crezut, Satan încearcă să readucă legea, dacă nu reuşeşte să pervertească legea pentru a-l împiedica să creadă.

Capitolul 2:18 – Uniţi prin Duhul – intrare la Tatăl prin Duhul

Aici este deci pacea care este vestită „vouă celor de departe şi... celor de aproape. Pentru că, prin El, avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2:17-18 ). În locul legii care stabilea o distincţie între iudeu şi păgân, Duhul Sfânt îi uneşte pe un teren comun, şi îi pune într-o relaţie comună ca fii având de-a face cu Tatăl. Acolo este poziţia noastră. Când Dumnezeu acţiona ca guvernator, a ales o naţiune; a făcut din ei proprii Lui slujitori. Acum că are o familie, toată această ordine de lucruri precedentă dispare. El îi are pe copiii Săi, şi vrea să îi aibă lângă El. La crucea lui Hristos iau sfârşit toate formele iudaice privitoare la locurile sfinte, la zilele consacrate, la preoţie şi jertfe. Dumnezeu a încercat până la sfârşit, şi a părăsit orice transformare a oamenilor printr-o religie vizibilă, sau prin vederea sau sunetele care lovesc simţurile. Duhul Sfânt trimis din cer îi conduce pe copiii lui Dumnezeu pentru a-i apropia de Tatăl. Cum poate un creştin recunoaşte că acolo este ceea ce Dumnezeu i-a dat pentru a-l călăuzi, şi cu toate acestea să ia parte, chiar şi numai cu prezenţa sa, la ceea ce este în mod pozitiv iudaic? Ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru iudei, şi ceea ce porunceşte creştinului, sunt lucruri foarte diferite. Nu suntem iudei, ci creştini. Lucrul asupra căruia insistă faţă de creştini, este mult mai tranşant cu privire la natură, şi Îl onorează mai mult pe Hristos, decât tot ce a putut El face sau da lui Israel. Ne-a adus la El ca familia Sa, şi prin Hristos avem „intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2:18 ) – noi, înseamnă iudeii şi neamurile. Până la ce punct înţelegem aceasta în practică? Vom accepta necredinţa care se întoarce la elementele slabe şi sărace ale lumii (Galateni 4:9 )? Sau vom rămâne legaţi numai de Hristos, aducându-I închinarea lui Dumnezeu în Duhul? Vom putea avea de suferit, dacă vom rămâne credincioşi harului şi adevărului; dar preafericiţi suntem, dacă este astfel.

Capitolul 2:19-22 – Casa lui Dumnezeu

Mai adaugă: „Aşadar nu mai sunteţi [voi, neamurile] străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu” (2:19). Fuseseră retraşi din această stare de îndepărtare, şi aparţineau de acum înainte casei lui Dumnezeu, „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor” (2:20) – nu pe temelia legii. Care profeţi? Numai cei ai Noului Testament. Dumnezeu nu S-a folosit de o temelie veche, ci a pus una nouă; şi a început această temelie nouă în Hristos mort şi înviat. Este temelia nu a profeţilor şi apostolilor, ci „apostolilor şi profeţilor”. Fraza, în greacă, înseamnă că cele două clase, apostolii şi profeţii, au fost uniţi în această lucrare comună. Erau folosiţi împreună pentru a pune această bază comună. Se vorbeşte în capitolul 3:5 de taina lui Hristos, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh”. Aceste cuvinte îndepărtează orice controversă, pentru că ele dovedesc că nu este vorba de timpul prezent. La fel în capitolul 4:11: „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi”. Unii scriitori ai Noului Testament nu erau apostoli, şi erau totuşi la fel de inspiraţi. Se spune deci despre noi suntem zidiţi pe „temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi” (2:20). Nu este numai profeţia sau temelia, ci „Isus Hristos Însuşi” – Persoana Sa. Este ceea ce apostolul Petru învăţase de pe buzele Domnului nostru: „pe această stâncă voi zidi adunarea Mea” (Matei 16:18 ). Adică pe mărturisirea lui Hristos ca Fiul Dumnezeului Celui Viu. La fel, aici îl aveţi pe Isus Hristos ca piatra de unghi. Ori aici nu Hristos zideşte, ca în Matei; ci aceşti apostoli şi profeţi sunt folosiţi (în mod subordonat desigur), pentru că au fost uneltele pentru descoperirea Bisericii. Astfel Scriptura limitează Biserica la ceea ce a urmat morţii şi învierii lui Hristos, şi o face să depindă de Duhul Sfânt trimis din cer pentru a-i forma într-un singur trup de pământ. „În care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul” (2:22). Dumnezeu avea altădată o locuinţă pe pământ, templul; El locuia acolo, nu prin Duhul, ci în mod vizibil. Acum Dumnezeu locuieşte pe pământ într-un loc şi mai binecuvântat, şi anume prin Duhul. Duhul Sfânt îi face pe sfinţi locuinţă divină, şi îi uneşte ca un singur trup. El locuieşte în Biserică, făcând din ea templul lui Dumnezeu. Nu avem aici locuinţa Lui în indivizi. Acest ultim adevăr este absolut adevărat şi important; dar pe lângă aceasta, El locuieşte în Biserică: El face din Biserică locuinţa lui Dumnezeu. Ce adevăr! Este clar că ceea ce cere Dumnezeu, este să umblăm cu credincioşie în adevăr, şi după Hristos.

Capitolul 3

William Kelly

Generalităţi

Structura epistolei în paranteze

Avem aici un exemplu remarcabil al stilului epistolei marcat de paranteze: capitolul 3 în întregime este o paranteză, vom găsi paranteze incluse în interiorul parantezelor. Dacă nu le vedem, se măresc sursele de neînţelegere ale epistolei; dar o dată ce ne dăm seama, totul este uşor. Să observăm cu această ocazie cât de potrivit este din punct de vedere moral să ne folosim de acest mod de a scrie prin paranteze, pentru a descrie ceea ce este tocmai în sine un fel de paranteză în căile lui Dumnezeu. Putem căuta, prin harul lui Dumnezeu, să înţelegem şi să luăm în considerare motivul acestor digresiuni, în forma sertarelor de lungime puţin obişnuită. Tot capitolul 3 se intercalează între doctrina de la sfârşitul capitolului 2 şi îndemnul de la începutul capitolului 4, care se bazează pe această doctrină a cap. 2. Care este sensul acestei diversiuni? Duhul Sfânt Se opreşte deodată în mijlocul dezvoltării doctrinei: unde vrea El să ne conducă? Răspunsul, cred, este foarte clar. Tocmai începuse să vorbească despre ceea ce a trebuit să pară ca o mare piatră de poticnire pentru iudei, şi anume formarea prin Dumnezeu a unui singur trup în care nu este nici iudeu, nici păgân. Regret să spun că mulţi creştini astăzi nu simt nici dificultatea, nici nu înţeleg acest adevăr. Motivul este că au înţeles foarte puţin credincioşia şi planurile lui Dumnezeu. Ori este o dovadă reală pentru credinţa unui suflet smerit, când o partea a adevărului lui Dumnezeu pare să contrazică o alta. Nu poate fi un dezacord real; este necesar ca totul să fi în armonie şi în acord perfect. Dar nu suntem întotdeauna capabili să înţelegem cum diferitele părţi ale adevărului se leagă împreună. Când suntem astfel în ignoranţă, ar trebui să aşteptăm cu credinţă, fără să avem nici îndoială, nici indiferenţă.

Partea Bisericii era o mare noutate

Să căutăm o clipă să ne punem în locul credincioşilor iudei, cu toată moştenirea gândurilor, sentimentelor şi prejudecăţilor lor ca sfinţi ai Vechiului Testament. Imaginaţi-vă că li se prezintă cu claritate şi insistenţă cuvinte de genul: un singur trup, - nici iudeu, nici păgân, - vrăjmăşia desfiinţată, - zidul din mijloc al îngrădirii surpat. Ce adevăruri pentru un iudeu! Nu era extraordinar că Dumnezeu distrugea ceea ce clădise, şi atât timp aprobase? Nu era extraordinar că Dumnezeu, după ce crease deosebirea dintre iudei şi neamuri, şi insistase asupra ei, chiar sub pedeapsa morţii pentru cei care nu ţineau seama de ea, - că Dumnezeu Însuşi o reducea la nimic şi introducea ceva complet diferit de vechea ordine, şi incompatibil cu ea? Nu este de mirare că există dificultate dacă amestecăm toate acestea pentru a avea gândul lui Dumnezeu pentru aceeaşi perioadă de timp. Dar există o cheie pentru toată această enigmă: că Dumnezeu nu le-a instituit pentru aceeaşi epocă. Astfel toată dificultatea se reduce la aceasta, că Dumnezeu, într-o epocă, a stabilit deosebirea dintre Israel şi neamuri, dar acum, şi pentru o vreme, găseşte bun să desfiinţeze şi să introducă ceva în întregime nou.

Prima parte a capitolului 3 este consacrată explicării acestei părţi speciale a tainei lui Hristos, după care neamurile sunt puse în faţă şi exact la acelaşi nivel cu credincioşii evrei care Îl primesc pe Hristos acum, astfel încât în această lume nu alcătuiesc decât un singur trup. Ori cu cât un om se ataşa mai mult de adevărul legii şi de profeţi, cu atât această latură a tainei lui Hristos devenea insurmontabilă, pentru că Vechiul Testament nu vorbeşte niciodată de o asemenea stare de lucruri. De fapt, dacă nu am cunoaşte decât vechile descoperiri ebraice, ar fi o răsturnare fără precedent înaintea căreia ne-am găsi nepregătiţi. Exista chiar dificultatea aparentă de a merge împotriva cuvântului lui Dumnezeu exprimat cu claritate. Acesta este deci exact obstacolul pe care Duhul Sfânt îl ridică aici.

Remarcaţi mai întâi înţelepciunea lui Dumnezeu, care pune o temelie admirabilă înainte de  a introduce noua doctrină. Am văzut astfel (capitolul 1) hotărârile lui Dumnezeu, din toată eternitatea, centrate în Hristos, şi cuprinzând gândul glorios al sufletelor scoase din lume şi adunate pentru a împărtăşi aceeaşi dragoste şi aceeaşi glorie, în care Hristos Se găseşte acum în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi (capitolul 2), avem mijloacele folosite pentru a răspunde nevoii sufletelor a căror stare pe pământ este în ruină. În sfârşit, în capitolul 3, avem o digresiune al cărei scop este să explice pe deplin natura acestei părţi a tainei care este în legătură în mod deosebit cu neamurile.

Taine

Trebuie să ne păzim de noţiunea conform căreia „taina”, sau secretul, semnifică Evanghelia. Evanghelia în ea însăşi nu înseamnă, şi nu poate niciodată însemna o taină. La baza ei, evanghelia a fost întotdeauna înaintea gândurilor poporului lui Dumnezeu, sub forma de promisiune, sau sub forma unei descoperiri a harului încă neîmplinit. Dar nicăieri în Scriptură Evanghelia nu este numită o taină. Ea poate fi în legătură cu o taină, dar fără să fie ea însăşi taina. Nu era o taină că un Mântuitor avea să fie dat: era chiar prima descoperire a harului, după ce omul a devenit păcătos. Capul şarpelui trebuia să fie zdrobit de sămânţa femeii. O taină este ceva ce altădată nu era revelat, şi care nu putea fi cunoscut fără revelare. Şi în profeţi avem o declarare deplină că dreptatea lui Dumnezeu avea să vină curând, şi afirmaţia pe cât de poate de clară că Dumnezeu avea să se manifeste El Însuşi ca Dumnezeu Mântuitor. Găsim acolo de asemenea că El avea să termine cu păcatele şi să introducă reconcilierea şi dreptatea eternă (conform Daniel 9:24 ). Toate aceste lucruri nu erau, în niciun sens, „taina”. Taina înseamnă ceea ce era păstrat secret, - nu ceea ne nu putea fi înţeles, ceea ce nu este decât o idee omenească a tainei. Taina este un secret care nu avea parte să fi revelat, - un secret pe care Vechiul Testament nu le dezvăluise încă, dar Noul Testament le descoperă din plin.

Taina lui Hristos şi a Bisericii

Ce este deci această taină? Este mai întâi că Hristos, în loc să ia Împărăţia prezisă de profeţi, avea să dispară complet de pe scena lumii, şi că Dumnezeu Îl punea să şadă la dreapta Sa în cer, ca şi Cap al oricărei glorii, cereşti şi pământeşti, şi că va pune tot universul în mâinile lui Hristos pentru a administra Împărăţia şi a păstra în ea gloria lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este prima parte a tainei, partea esenţială. A doua parte, care are legătură cu Biserica, nu este decât consecinţa. Supremaţia universală a lui Hristos nu este o temă a Vechiului Testament. Este văzut acolo ca Fiul lui David, Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul; dar nu este văzut nicăieri că universul întreg Îi este supus (ar fi mai degrabă împărăţia sub toate cerurile). În această supremaţie peste toate lucrurile, Hristos ca împărţi totul cu soţia Lui. Hristos vrea ca Biserica Lui să împartă cu El stăpânirea Lui fără limită, când ziua gloriei va începe să strălucească peste lume.

Taina se compune deci din două părţi mari, rezumate astfel în Efeseni 5:31 : „Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare”. Astfel taina nu înseamnă nici Hristos singur, nici Biserica singură, ci Hristos şi Biserica uniţi într-o stare cerească de binecuvântare şi stăpânire asupra a tot ce a făcut Dumnezeu. De aceea, cum am văzut în capitolul 1, când Hristos a fost înviat dintre morţi, Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire, şi autoritate şi putere, şi „A pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării” (Efeseni 1:20-22 ). Nu se spune: „peste Biserică”, ceea ce ar răsturna taina, în loc de a o face cunoscută. Biserica este trupul Său. El va fi cap peste Israel şi neamuri, dar nu se spune niciodată că domneşte peste biserică. Biserica este trupul Lui. Admit că este o imagine, dar o imagine care dă ideea unei intimităţi profunde, plină de o mângâiere foarte bogată, şi de speranţa cea mai înaltă. Sfinţii pe care Dumnezeu îi cheamă acum, vor împărţi toate lucrurile cu Hristos în această zi a gloriei. A şti ce este natura Bisericii devine deci un subiect de cel mai mare interes. Când a început chemarea ei? Care este caracterul acestei chemări? Şi care sunt responsabilităţile care decurg din ea?

Idei curente care contrazic taina lui Hristos

Epistola către Efeseni este fundamentul principal al doctrinei bisericii; ori dacă Duhul lui Dumnezeu Se îndepărtează aici de expunerea propriu-zisă a acestei doctrine, este pentru a da o prezentare pe scurt a uneia din dificultăţile majore care se leagă de ea, şi anume că cei credincioşi dintre neamuri erau reuniţi cu credincioşii evrei în unitatea trupului lui Hristos. Un iudeu nu ar fi găsit prea ciudată ideea că Dumnezeu binecuvântează un păgân, dar ar fi gândit că binecuvântarea lui trebuia să fie inferioară celei a unui iudeu, rezervând locul de rang superior lui Israel, şi locul inferior neamurilor. Doctrina dezvoltată acum răsturna toate acestea. Pentru un spirit hrănit cu Vechiul Testament, aceasta însemna să dărâme cuvântul lui Dumnezeu exprimat clar. Cum să se treacă peste o obiecţie atât de naturală şi atât de puternică? Era un lucru nou, în vederea cerului, în timpul respingerii lui Israel pe pământ.

Pe lângă aceasta, pentru că nu a înţeles ce este „taina”, nici ce este cu adevărat Biserica, a apărut sistemul papist sau anti-biserică. Dar aceasta nu este tot: protestanţii s-au îndepărtat şi ei de Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect prin necredinţă vizavi de relaţia noastră cerească pe care o avem cu Hristos, şi din dragoste pentru lume – dragostea pentru onorurile prezente şi pentru măreţia lumească. Ei nu au nici credinţă nici răbdare pentru a aştepta ziua lui Hristos. Un creştin este chemat să sufere acum, să fie respins ca rău (Luca 6:22 ), să aştepte să fie glorificat cu Hristos, - nu numai prin Hristos, ci cu Hristos, - pentru a fi cu Hristos Însuşi acolo unde este El. Aceasta presupune că locul nostru este „afară din tabără”, adică în afara oricărei forme a religiei omeneşti (Evrei 13:13 ). Nu se pune acum lumea în locul Bisericii lui Dumnezeu? Aceasta este partea Babilonului; şi chiar dacă expresia cea mai puternică a Babilonului – şi centrul său, dacă vreţi – se găsesc în papism, acest sistem al confuziei nu se limitează la Roma.

Am face bine să privim mai îndeaproape la noi înşine şi să examinăm în ce ne găsim, să vedem dacă nu suntem antrenaţi într-o gravă neînţelegere a motivului pentru care ne-a mântuit Dumnezeu. Creştinii, în general, realizează că sunt mântuiţi? Sunt ei pătrunşi doar de bucuria de a rămâne în cunoştinţa fericită de a avea parte de mântuirea lui Dumnezeu? Priviţi imnurile care se cântă, gândiţi-vă la rugăciunile făcute. Sunt aspiraţiile unor suflete neliniştite şi tulburate, care îşi spun păcătoşi nenorociţi, pentru că nu cunosc că au binecuvântarea, ci se mărginesc să o dorească. Este posibil să se ajungă ca sufletele să pună în rândul smereniei îndoielile lor cu privire la Dumnezeu? Să se laude că expresia mizeriei şi robiei sufletelor răscumpărate face parte din închinarea către Dumnezeu, chiar în ziua care vesteşte că păcatele lor sunt şterse şi că s-a făcut pace? Unde este, în toate acestea, odihna simplă a inimii în cunoaşterea unei răscumpărări împlinite, în cunoaşterea că un creştin a terminat pe deplin cu păcatele sale în ceea ce priveşte judecata lui Dumnezeu? Cu siguranţă rămâne întotdeauna pentru noi nevoia de a ne recunoaşte păcatele, şi de a ne judeca noi înşine; dar este un cu totul alt fel de judecată şi de mărturisire; este mărturisirea sufletelor care se condamnă cu atât ma mult cu cât nu au nicio îndoială că sunt fii ai lui Dumnezeu – a unor inimi care sunt perfect în pace, şi care îşi exprimă bucuria în cântece de laudă şi de mulţumiri faţă de Dumnezeu care le-a salvat pentru totdeauna.

Capitolul 3:1-2

Capitolul 3:1 

Pe baza unei mântuiri împlinite face Duhul Sfânt ca Biserica să ajungă la înţelegere. Dacă nu cunoaşteţi răscumpărarea lui Hristos ca un lucru împlinit, şi chiar ca un lucru aceptat de Dumnezeu în favoarea noastră, şi dacă nu vă bazaţi pe această răscumpărare, nu puteţi să aveţi nici cea mai mică idee adevărată despre Biserică. Aceasta arată înţelepciunea deosebită a Duhului lui Dumnezeu care introduce aici doctrina Bisericii după ce a tratat şi a reglat pe deplin întreaga problemă a mântuirii. „Pentru aceasta, eu, Pavel, întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, naţiunile” (Efeseni 3:1 ). A suferit până la a fi legat în lanţuri din cauza neamurilor. Acolo unde o persoană îşi ocupă cu adevărat locul ca mădular al trupului lui Hristos, mai este posibil să primească cinste în lume, sau să scape de oprobiu sau de încercare? Adevărata locuinţă a Bisericii este în cer, dar el care prezenta acest adevăr binecuvântat pe pământ, era mulţumit să fie întemniţat.

Capitolul 3:2

„Dacă, în adevăr, aţi auzit de administrarea [sau: dispensaţia] harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi” (Efeseni 3:2 ). Aici cuvântul „dispensaţie” înseamnă „administraţie” sau „isprăvnicie” – de care era responsabil înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel era instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a face cunoscute natura, chemarea, caracterul şi speranţele Bisericii. Observaţi cu atenţie căile lui Dumnezeu. Nu vroia să explice aceste lucruri pe larg printre iudei, nici să le descopere prin Petru sau prin Iacov. Li le-a fost descoperit fără îndoială, dar nu prin ei. Apostolul Pavel a fost singurul dintre scriitorii inspiraţi prin care Dumnezeu le-a făcut cunoscute.

De aceea, dacă ar exista cel mai mic adevăr în succesiunea apostolică, Pavel ar trebui să fie rădăcina şi canalul de transmitere al succesiunii, şi nu Petru, despre care se spune în mod expres că era apostolul circumciziei. Apostolatul lui Pavel venea direct de la Domnul, şi domeniul lui era necircumcizia. El a fost marele martor al acestui adevăr că orice slujbă adevărată trebuie să provină direct de la Hristos.

Domnul Se poate folosi de mijloace. Poate chema o persoană să predice şi pot exista persoane al căror dar să se dezvolte prin intermediul învăţăturii. Acelaşi apostol care îşi primise darul de la Domnul şi care insista atât de tare asupra acestui lucru, avea obiceiul să-i înveţe pe alţii. I-a împărtăşit adevărul lui Timotei şi i-a dat ordinul să înveţe la rândul lui pe alţii ceea ce primise (2. Timotei 2:2 ). Domnul lucrează prin cei care înţeleg bine adevărul, pentru a-l comunica celor care îl înţeleg mai puţin. Dar rămâne principiul că orice dar vine imediat de la Hristos şi nu derivă de la om.

Existau sarcini atribuite, exterioare sau locale, ca cele ale bătrânilor şi diaconilor (slujitori), dar aceasta era un cu totul alt lucru. Bătrânul putea învăţa sau nu, eventual formal şi public, dacă era învăţător [unul care dă învăţătură din Cuvânt], dar poziţia lui de bătrân era doar o anumită însărcinare, comunicată prin autoritatea apostolilor şi distinctă de problema darului. Nu vorbesc despre caracterul direct al darului propriu-zis, pe care Duhul îl distribuie în Biserică. El vine direct de la Hristos care este în înălţime (Ef. 4), şi nu printr-un canal omenesc, cu excepţia unui caz excepţional şi miraculos, ca atunci când apostolul şi-a pus mâinile pe Timotei şi i-a dat un χαρισμα * conform profeţiei.

* χαρισμα = „charisma” înseamnă dar [de har].

Capitolul 3:3-5

Apostolul Pavel continuă spunând „că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos” (Efeseni 3:3-4 ). Se ocupase deja în treacăt de acest subiect în capitolul 2, dar acum se ocupă de el mai în profunzime. „Care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” (Efeseni 3:5 ). Avem aici o declaraţie pozitivă că taina nu fusese descoperită în alte epoci – nu că a fost indicată în mod obscur, sau prost înţeleasă, ci că nu a fost deloc descoperită.

Era o taină cu privire la care fusese păstrată tăcerea, după cum ne face să înţelegem apostolul în Romani 16 : „Iar Aceluia care poate să vă întărească... şi predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ţinute ascunsă timp de veacuri, dar arătată acum” (Romani 16:25-26 ). Numai acum era dezvăluită. Nu că profeţii o vestiseră şi că era înţeleasă prin credinţă de-abia acum. Într-adevăr, acum era arătată, publicată şi învăţată, în timp ce nu fusese niciodată înainte. „Dar arătată acum şi prin scrieri profetice, potrivit poruncii eternului Dumnezeu, făcută cunoscut tuturor naţiunilor, spre ascultarea credinţei” (Romani 16:26 ). Nu este îndoială că „scrierile profetice” menţionate aici, sunt Scripturile Noului Testament. Dacă versiunea autorizată a regelui Iacob (KJV, n. ed.) spune „prin scrierile profetice”, sensul este, de fapt, prin „scrieri profetice”, ceea ce nu se referă deloc la profeţii Vechiului Testament. Motivul dat: „[taina] arătată acum şi prin scrieri profetice... făcută cunoscut tuturor naţiunilor” (Romani 16:26 ). Dacă semnificaţia ar fi fost profeţii Vechiului Testament, această expresie ar fi fost cu adevărat extraordinară. Apostolul ar fi putut spune că taina a fost descoperită profeţilor, dar este înţeleasă acum. Dar el spune că a fost arătată acum. „Care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh” (Efeseni 3:5 ). Printre apostoli erau oameni inspiraţi care erau profeţi. Aceasta era acum descoperit acestor două clase de persoane; dar nu putem spune că „scrierile profetice” din Romani 16 se întind dincolo de scrierile lui Pavel care dezvăluie această taină preţioasă a lui Dumnezeu.

Biserica nu a început decât la Rusalii

Dezvoltarea Bisericii a avut loc când Duhul Sfânt a fost dat într-un nou fel. „Pentru că nu era încă Duh Sfânt pentru că Isus nu fusese glorificat” (Ioan 7:39 ). Duhul Sfânt lucrase înainte, dar trebuia să fie răspândit în mod personal; şi aceasta cu chemarea Bisericii se identifică. La Rusalii, pentru prima dată, avem o adunare care este numită Biserica lui Dumnezeu. „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi” (Fapte 2:47 ). Găsim acolo ceea ce se numeşte Biserica sau Adunarea: un trup în care Dumnezeu Şi-a propus să aibă, fără deosebire, iudei şi neamuri; ori o asemenea stare de lucruri nu a existat niciodată înainte de ziua de Rusalii. Iudeii şi neamurile sunt deci introduşi în această nouă ordine a lucrurilor, - o ordine nouă pentru ambele părţi şi la care descoperirile anterioare ale lui Dumnezeu nu se mai aplicau ca o descriere directă a privilegiilor lor.

Biserica nu-i cuprinde pe sfinţii Vechiului Testament

Profit de prilejul, dacă îmi permiteţi, să vă pun în gardă împotriva faptului de a lua tot ce spune Dumnezeu în Scripturi, ca şi cum s-ar spune despre dv., despre mine, sau despre Biserică. Biserica este un lucru relativ nou pe pământ; este un subiect care se găseşte exclusiv în Noul Testament. Dacă aş spune că sfinţii sunt un lucru nou, ar fi fals; dar dacă spuneţi că Biserica înglobează sfinţii Vechiului Testament, neglijaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi vă împotriviţi lui, pentru că el limitează Biserica lui Dumnezeu la ceea ce a început cu Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, şi cu Duhul Sfânt trimis din cer, pentru a boteza într-un singur trup pe toţi cei care cred acum (1. Corinteni 12:13 ). Ce înseamnă „Biserica”? Este adunarea sufletelor adunate prin cunoaşterea lui Hristos mort şi înviat şi unite în Hristos prin Duhul Sfânt, - Hristos în calitatea Lui de om glorificat la dreapta lui Dumnezeu. O asemenea stare de lucruri nu exista înainte de Rusalii. Nu exista răscumpărare împlinită înainte de cruce. Hristos este singurul care a fost Fiul lui Dumnezeu din toată eternitatea – o Persoană divină egală cu Tatăl. Dar a devenit om pentru a muri pentru oameni pe cruce; şi odată înviat dintre morţi, ocupă noul Său loc de Cap al Bisericii, care este trupul Său; El este Soţul Soţiei. Ispăşirea a fost făcută, şi păcatul a fost îndepărtat prin jertfa Lui Însuşi. A deveni mădular al trupului lui Hristos nu putea exista până ce acest lucru nu a fost împlinit. Biserica este întemeiată pe îndepărtarea păcatelor prin sângele lui Hristos care a fost vărsat deja, şi ea este alcătuită din cei care sunt uniţi cu Hristos pentru a împărţi cu El toată gloria, în afară de cea care este a Lui în mod esenţial şi etern, în calitatea Sa de Fiu unic al Tatălui.

Promisiunile făcute lui Avraam şi Israel nu sunt speranţa Bisericii

Atunci vine această parte specială a tainei „că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup

Capitolul 4

William Kelly

Introducere la capitolul 4

Unitatea Bisericii şi caracterul individual al darurilor slujirii

Înainte de a intra în subiectul darurilor pentru slujire, care ne este prezentat mai departe în acest capitol, Duhul Sfânt se opreşte puţin asupra unităţii care aparţine acum sfinţilor lui Dumnezeu în Hristos. Era necesar ca această unitate să fie pusă ca o mare platformă pe care, şi în raport cu care se exercită slujirea. Pentru că slujirea pune înainte membri individuali ai lui Hristos, mai degrabă decât trupul în ansamblul său. Într-adevăr, deşi se afirmă în mod curent că Biserica învaţă, aceasta este în realitate ceva complet lipsit de fundament. Chiar această noţiune conduce la pretenţia de infailibilitate, a cărei expresie se găseşte în mod deschis în romano-catolicism. Adevărul este că Biserica nu învaţă niciodată, ci că dimpotrivă, ea este trupul care este învăţat. Un trup care învaţă nu există. Fără îndoială, Biserica are în mijlocul ei lucrători pe care îi foloseşte Domnul; dar ea însăşi este ogorul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:9 ), locul unde Domnul lucrează pentru a aduce rod pentru El Însuşi. Este un adevăr important în practică, pentru că distruge orice pretenţie pe care ar avea-o Biserica de a crea, sau chiar de a defini doctrine. Biserica este chemată să fie stâlpul şi temelia adevărului (1. Timotei 3:15 ); ea trebuie să vegheze, prin mijlocul unei discipline sfinte, ca nimic contrar adevărului să nu fie tolerat în mijlocul ei: adunarea lui Dumnezeu nu poate să se sustragă acestei responsabilităţi. Aceasta priveşte ansamblul comunităţii creştine, care ar trebui să fie trupul care prezintă pe pământ adevărul înaintea oamenilor, şi în mijlocul căreia trebuie să vii dacă, după ce ai crezut adevărul, vrei să acţionei conformându-te lui, - dar pe de altă parte, mijlocul de care lui Dumnezeu I-a plăcut să Se servească pentru a răspândi adevărul Său şi a atinge prin el conştiinţele, sunt membrii individuali ai Bisericii Lui, care au calificarea potrivită. Puterea de a învăţa depinde de darul conferit de harul suveran. Nu este vorba nicidecum de un drept abstract potrivit căruia orice om ar putea să înveţe sau să practice, dacă are această dorinţă. Nu există o asemenea libertate în Biserica lui Dumnezeu. Domnul Isus are dreptul de a chema şi de a comunica puterea Duhului Sfânt, cum Îi place. Biserica nu este o societate de oameni având vederi particulare despre un subiect sau altul; şi mai puţin este adunarea lumii pentru a forma un singur întreg. Este adunarea lui Dumnezeu, alcătuită din cei pe care Îi cheamă şi în care locuieşte. Aceasta este adevărat cu privire la adunare, şi este la fel de adevărat că aparţine lui Dumnezeu, că Dumnezeu o formează şi o protejează, şi că menţine în ea sfinţenia şi gloria Lui; - la fel, toate acestea sunt adevărate în raport cu slujba, care este o funcţie foarte importantă menţinută în membrii particulari ai Bisericii. Altfel spus, există pe de o parte unitatea pe care credincioşii o posedă acum în Hristos Isus, în virtutea căreia adunarea lui Dumnezeu există – unitatea comună de binecuvântări în care toţi credincioşii sunt aşezaţi acum, şi care formează, dacă pot să spun aşa, fundamentul a tot. Dar pe de altă parte, în relaţie cu această unitate, aveţi slujirea în lucrare, slujire care aparţine unor membri în particular mai degrabă, decât Bisericii ca întreg. Darurile sunt în unii, şi aparţin unora, pentru binele tuturor.

Capitolul 4:1

Chemarea sfinţilor care formează un singur trup în Hristos: ceva unic

Aceasta împarte prima parte a capitolului în două subpărţi. În primele versete, până la sfârşitul versetului 6, găsim mai degrabă unitatea Duhului; plecând de la versetul 7, diversitatea mădularelor lui Hristos. Remarcaţi mai întâi, că Duhul Sfânt a trecut acum pe terenul îndemnurilor. După ce am avut doctrină în primele trei capitole, ajungem acum la practică. „Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi”. Această chemare cuprinde în mod particular două părţi. Mai întâi, sfinţii, - toţi cei care Îl cunosc pe Domnul Isus acum, - formează un singur trup în El. În al doilea rând, aceştia sunt locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Astfel deci, deşi adunarea lui Dumnezeu este un trup pe pământ, este totuşi întemeiată pe privilegii cereşti – trupul lui Hristos ne arată mai degrabă starea noastră de binecuvântare colectivă, în timp ce locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul aşază mai degrabă înaintea noastră responsabilitatea de a-L avea pe Dumnezeu locuind în mijlocul nostru. Este evident că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu ei înşişi intră doar foarte încet în aceste două lucruri. Când aud vorbindu-se de trupul lui Hristos, ideea lor nu depăşeşte faptul de a fi iertaţi, de a fi copiii lui Dumnezeu, şi de a merge în cer. Ori toate acestea sunt doar o mică parte din tot ce implică trupul lui Hristos! Mulţi credincioşi adevăraţi cred că această noţiune de trup semnifică un ansamblu al celor care sunt împăcaţi cu Dumnezeu – obiectele bunăvoinţei Lui, cei care nu sunt lăsaţi să moară în păcatele lor. Ori am putea avea toate aceste privilegii, fără a poseda niciuna din trăsăturile caracteristice ale trupului lui Hristos, nici ale locuinţei lui Dumnezeu prin Duhul. Ar fi fost întrutotul posibil, dacă I-ar fi plăcut lui Dumnezeu să aranjeze lucrurile astfel, creştinii să fie copiii lui Dumnezeu, conştienţi de răscumpărarea lor, cunoscând relaţia lor de fii, aşteptând să fie glorificaţi cu Hristos în cer, fără să fie vreodată uniţi împreună într-un singur trup în Hristos, şi fără să-L aibă pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor prin prezenţa specială a Duhului Sfânt trimis din cer. Este un privilegiu adăugat în plus şi pe deasupra răscumpărării prin sângele lui Hristos. Aceasta este atât de adevărat, încât în tot Vechiul Testament, nu găsim niciodată menţionarea sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos, o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Crucea şterge distincţia dintre iudei şi păgâni

Dar este mai mult decât atât. Profeţii descriu din plini scena glorioasă care se va derula pe pământ când Domnul va răsturna puterea lui Satan. Vine timpul când răul nu va mai fi lăsat nepedepsit, şi binele nu va mai suferi aici jos. Când va veni această zi, este clar potrivit Scripturii că Dumnezeu va avea un popor al Lui pe pământ, dar că nu vor fi uniţi împreună într-un singur trup, nici nu vor forma locuinţa Lui prin Duhul. Se vorbeşte de chemarea specială la care suntem chemaţi între cele două veniri ale lui Hristos, între harul care s-a arătat deja şi gloria care se va arăta (Tit 2:11 – 13). Să luăm în considerare într-adevăr ce este trupul lui Hristos – nu vreau să spun, bineînţeles, trupul Său, cel despre care se spune că este al Lui personal, ci trupul Său, cel compus din cei care cred în Hristos acum, şi ca o expresie care li se aplică lor – această persoană morală sau trup spiritual din care fac parte toţi sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu care se găsesc acum pe pământ, sau care s-au găsit acolo de la Rusalii. Care sunt binecuvântările care constituie acest trup? Ce vrea să spună Duhul Sfânt prin faptul de a fi mădular al acestui trup? Răspund: Crucea fiind martorul şi expresia culpabilităţii iudeilor în mod special (culpabilitatea este cea a tuturor oamenilor în general fără îndoială, dar în special cea a iudeilor), crucea, zic eu, I-a oferit lui Dumnezeu prilejul de a face să dispară complet, pentru timpul prezent, poziţia specială a bunăvoinţei pe care poporul evreu o avusese până atunci. Dumnezeu a şters El Însuşi graniţa care-l separa pe Israel de păgâni; şi în loc de a face din Israel unicul canal al promisiunilor Sale, epoca binecuvântării s-a întors dimpotrivă sincer şi vizibil către păgâni. El strânge dintre iudei şi dintre păgâni un popor pentru Numele Lui (Fapte 15:14 ), şi-i adună împreună pe cei aleşi dintre ei toţi, cei care cred în Hristos, pentru a-i pune în posesia noilor privilegii pe care nu le gustaseră niciodată înainte într-un mod asemănător, nici într-o asemenea măsură.

Binecuvântarea reunind iudeii şi păgânii nu este nici împlinirea legii, nici a profeţilor

O trăsătură foarte remarcabilă a binecuvântării, este că distincţia dintre iudei şi păgâni a luat sfârşit. La cruce s-au unit în răutate înaintea lui Dumnezeu; dar de ce se foloseşte Dumnezeu? Este ca şi cum ar spune: Voi lua tocmai această cruce din care omul a făcut scena răzvrătirii lui insultătoare împotriva Mea – această cruce care a dovedit că vechiul Meu popor a devenit violent în ostilitatea lui împotriva Mea în Persoana Fiului Meu; şi voi face din această cruce baza unei binecuvântări mai bogate şi mai depline decât tot ce ar fi putut spera vreodată credincioşii în acestă lume înainte. Astfel, cum crucea a fost punctul de adunare al lui Satan pentru a-i strânge pe oameni într-o unire nelegiuită împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Fiului Său, de aceea şi Dumnezeu face crucea centrul preţios unde îi adună pe iudeii şi pe păgânii care cred în Fiul Lui, pentru a-i forma într-un trup nou, unde toate deosebirile de acest gen sunt şterse pentru totdeauna. Ori dacă lui Dumnezeu I-a plăcut să cheme un popor pentru a-l face să iasă în scopul de a da o mărturie practică despre această nouă arătare a dragostei Lui, cine se va opune? Legea este dreaptă, şi ar însemna a-L necinsti pe Dumnezeu, aruncând cea mai mică pată asupra celor zece porunci, dar rămâne adevărat că porunca este sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7:12 ), harul introduce ceva mai bun şi mai înalt. Este drept, bineînţeles, dacă fac binele, să fiu răsplătit; dar nu este mai binecuvântat, dacă făcând binele, sufăr, şi îndur aceasta cu răbdare (1. Petru 2:20 )? Acolo este harul, un lucru demn de laudă înaintea lui Dumnezeu, şi principiul practic pe care îl cheamă acum pe copiii Lui să acţioneze. Nu aceasta era regula publică de guvernare în timpul Vechiului Testament, ci chiar contrariul. Atunci Dumnezeu Se contrazice? Departe de asta. Dumnezeu poate lucra într-un anumit fel cu poporul evreu, şi poate apoi stabili un alt principiu de acţiune cu cei care sunt creştini. Într-adevăr, cine poate tăgădui ce a făcut El? Iudeul ar fi fost vinovat de un păcat grav, dacă nu ar fi fost circumcis; şi cred că, în ce priveşte pământul, în ziua gloriei viitoare, evreii vor avea pământul lor, oraşul lor, preotul lor, şi templul lor etc. Voia lui Dumnezeu cu privire la evrei va rămâne neschimbată în esenţă. Găsesc în profeţii ce stare de lucruri neîmplinită încă, atunci când toate aceste porunci exterioare ale lui Dumnezeu se vor împlini. Trebuie să nu-L credem pe Dumnezeu atât timp cât aceste profeţii nu s-au împlinit? Nu aşa este tratat cuvântul unui om de bine. Dar dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare (1. Ioan 5:9 ). Dacă cineva primeşte cărţile Samuel şi Împăraţi, şi nu crede Ezechiel sau Osea, înseamnă că-L tratează pe Dumnezeu cum nu aţi trata un om obişnuit. Dar dacă eu cred tot ce a spus Dumnezeu, există principii divine speciale pentru evrei, care rămân încă, să fie împlinite de Mesia în domnia Lui în putere, când diavolul va fi legat. Dumnezeu va împlini toate cele despre care a vorbit în profeţi în zilele când cerurile vor stăpâni pe pământ. Ori, aşteptând aceasta, Mesia promis pentru a introduce această glorie, a venit şi a fost respins. În loc de a avea un tron, a avut crucea; şi departe de a lua pământul ca moştenire, a fost alungat de pe el şi a urcat la cer. Ca urmare, a început o nouă stare de lucruri, total diferită de cea privită cu atenţie în general în profeţii, şi a cărei revelaţie o dă Noul Testament. În această revelaţie găsim ceea ce corespunde câtorva slabe indicaţii ici şi colo în Vechiul Testament, dar în acelaşi timp ea introduce ca un tot, o scenă fără egal nici înainte, nici după, în care Dumnezeu dezvăluie privilegii niciodată gustate înainte, şi în raport cu care aşteaptă de la cei credincioşi o umblare într-un mod pe care nici măcar nu îl ceruse sfinţilor altădată.

Singurul trup rod al harului, atunci când crucea ar fi trebuit să ducă la judecată

Există fără îndoială anumite principii clare şi bine stabilite, care rămân întotdeauna obligatorii. Dumnezeu nu va aproba niciodată minciuna, nici pofta, nici răutatea: nicio dispensaţie nu poate neutraliza sau slăbi marile distincţii morale între bine şi rău. Dar Dumnezeu care a acţionat în putere pe pământ pentru a-Şi proteja poporul, şi care l-ar fi protejat dacă ar fi fost credincios sub lege, El este acum Cel care, dimpotrivă, cheamă poporul Său să sufere în har. Acelaşi Dumnezeu, care îl punea pe Israel la adăpost şi i-a făcut să traverseze Marea Roşie, şi care a împiedicat ca vreo putere a lumii să obţină supremaţia universală pe pământ înainte ca Israel să se fi arătat necredincios, El este Cel care, mai târziu, când Israel s-a arătat complet nedemn, a permis să fie învins de Babilon, cea mai rea putere a păgânilor. Imperiile s-au succedat apoi unele după altele, până ce în cele din urmă, în timpul romanilor, evreii şi păgânii s-au reunit pentru a-L răstigni pe Domnul gloriei. Soarta lumii a fost atunci pecetluită, şi sunetul funebru al clopotului vestind judecata ei s-a făcut auzit la crucea lui Isus. Dacă Dumnezeu ar fi acţionat atunci după principiile dreptăţii, s-ar fi auzit că universul lui Dumnezeu a fost imediat zdruncinat, şi că cel puţin Ierusalimul şi Roma au fost distruse în ardoarea indignării Lui. Dar lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Cerul s-a deschis, dar pentru a-L primi pe Isus răstignit, nu pentru a-i judeca pe ucigaşii Lui; cerul s-a deschis din nou pentru a trimite de sus Duhul Sfânt pe pământ, pentru a forma, prin har, acest trup nou, Biserica lui Dumnezeu, adică pentru a-i introduce pe aceşti ucigaşi josnici ai lui Isus, - numai dacă Îl primesc – într-o poziţie de binecuvântare pe care nimeni nu o gustase, nici nu-i cunoscuse înainte nici lărgimea, nici lungimea, nici adâncimea, nici înălţimea. Acesta este harul. „Legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17 ). Evanghelia harului lui Dumnezeu este vestită, dar El nu Se mulţumeşte să mântuiască sufletele – le adună, le uneşte cu Hristos, face din ele mădulare ale lui Hristos şi mădulare unul altuia. Vechea poziţie privilegiată a evreilor a dispărut; privilegiile levitice sunt complet eclipsate în ce priveşte Biserica. Păgânii erau afundaţi în idolatrie, şi iudeii erau satisfăcuţi de ei înşişi sub o lege divină pe care nu o ţineau. Dar, prin credinţa în Isus, iudei şi păgâni sunt introduşi prin intermediul Duhului în acest singur trup, şi Îl adoră pe Dumnezeu pe acelaşi teren comun, cel al harului. Ei sunt „zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:22 ). Aceasta este chemarea cu care am fost chemaţi (Efeseni 4:1 ).

Întemniţatul în Domnul

„Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul” etc. Atrage din nou atenţia asupra acestei răni onorabile datorate vrăjmăşiei lumii, pentru că este pe care a dace să reiasă în mod practic ceea ce rezultă în această lume din această vrăjmăşie, chiar şi pentru cel mai mare slujitor al lui Dumnezeu care a trăit vreodată (cel mai mare după Hristos). La urma urmelor, era întemniţatul Domnului. Nu este aceasta o onoare minunată? Nu erau care de foc ca să-l înconjoare, ca pe Ilie; nici putere trimisă înainte pentru a-l păzi. Suferea din partea aceluiaşi imperiu care Îl răstignise pe Domnul gloriei; şi din închisoarea sa, îi încuraja pe sfinţi să umble în chip vrednic de aceeaşi chemare! Chiar acum lumea are de-a face cu ceva mai tare decât ea: ce va fi la venirea lui Hristos?

Capitolul 4:2

Capitolul 4:2a – Smerenia şi blândeţea

Cu toate acestea se adaugă: „Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste”. Exista pericolul contrariului: sfinţii se pot folosi rău de privilegiile spirituale pentru a se umfla de mândrie. El tratează deci această chestiune, şi le arată singurul gen care se potriveşte unui creştin: „cu toată smerenia şi blândeţea”. Este o binecuvântare de a găsi zel, dar cum să răscumperi o umblare căreia îi lipseşte smerenia şi blândeţea? Există un timp pentru a fi ferm, şi un timp pentru a ceda; dar niciun dar şi nicio poziţie nu pot justifica pe cei  care par a gândi că îndemnul la blândeţe şi la smerenie nu este cazul să fie făcut în cazul lor. Pe de altă parte, trebuie să avem grijă ca această blândeţe să nu fie doar în chipul de a fi, şi ca smerenia să nu fie numai în cuvinte, pentru că Dumnezeu caută realitatea în noi. Prea adesea smerenia în cuvinte nu face decât să acopere mândria cea mai profundă, şi se vorbeşte mult despre dragoste şi despre Duhul lui Hristos acolo unde acestea sunt cel mai puţin. Să ne păzim de aparenţele înşelătoare.

Capitolul 4:2b – Îndelungă-răbdare şi sprijin

Să presupunem că există la ceilalţi lucruri peste care nu puteţi trece, ca fiind contrare gândirii lui Dumnezeu, - cum acţionaţi? Fără îndoială, dacă este necesar, este nevoie de cuvântul mustrării exprimat cum se cuvine. Dar trebuie şi „îndelungă-răbdare”, şi dacă este un dar care cere în mod special îndelunga-răbdare, este chiar atunci când răul ne atinge pe noi înşine. Nu trebuie tolerat răul împotriva Domnului; dar când ni se greşeşte nouă, îndelunga-răbdare este cuvântul de ordine, „îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste”, străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în „legătura păcii”. Creştinul nu trebuie doar să nutrească sentimente de har şi de răbdare smerite, ci şi silinţa spirituală cu care este chemat să păstreze ce este mai scump şi divin aici jos.

Capitolul 4:3 – 4 – Prima unitate

Capitolul 4:3a – A păstra unitatea Duhului

„Străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii”. Cât de desăvârşită este Scriptura! Dacă s-ar fi zis: „unitatea trupului”, oamenii ar fi putut construi (cum au făcut-o în realitate) o instituţie exterioară, şi ar fi putut face din a nu se despărţi de aceasta o problemă de viaţă şi de moarte. Ori ceea ce Duhul Sfânt cere de la cei care-I aparţin lui Hristos, este să se străduiască (cu toată seriozitatea necesară), nu să facă, ci să păstreze unitatea Duhului. Este vorba de ceva deja format de Duhul, iar noi trebuie să o menţinem, şi să ne conformăm ei. Nu înseamnă pur şi simplu că trebuie să avem sentimente de dragoste faţă de alţi creştini. Se poate găsi aceasta în mii de asociaţii dintre cele mai diverse, dar chiar fiind foarte atenţi la aceasta, aceasta nu ar fi păstrarea „unităţii Duhului”. Ce vrea atunci să spună aceasta? Unitatea Duhului Sfânt, care este deja formată, cuprinde toate mădularele lui Hristos. Unde vom găsi mădularele lui Hristos? Într-un anumit sens pretutindeni, mulţumim Domnului; într-un alt sens, vai! se consideră că oriunde. Oriunde Hristos este predicat şi unde sufletele L-au primit, acolo sunt mădularele lui. Ce avem atunci de făcut? Să ne străduim să menţinem unitatea care îi cuprinde pe toţi cei care Îi aparţin lui Hristos – „în legătura păcii”. Pacea despre care se vorbeşte aici nu este atât cea a sufletelor noastre cu Dumnezeu, ci mai degrabă bucuria şi contribuţia la înaintarea unirii practice printre sfinţii lui Dumnezeu. Carnea este neliniştită şi neastâmpărată; un duh liniştit este roada Duhului Sfânt, şi contribuie cu putere la legarea inimilor împreună în practică. Duhul lui Dumnezeu nu se ocupă pur şi simplu cu a da opinii drepte cu privire la cutare sau cutare chestiune: El are planuri mai adânci. Îndreaptă sufletele către Hristos, şi Îl înalţă în ochii lor. Dar cu siguranţă este preţios să aduci şi un singur suflet de la întuneric la lumină (Fapte 26:18 ), sau de la umbră la claritate deplină: la aceasta lucrează Dumnezeu acum. Am face bine să ne păstrăm libertatea pentru Hristos, şi să nu permitem piedicile introduse de oameni, ci să le tratăm ca nule şi neavenite.

Dar atunci, se spune adesea, orice om are dreptul la judecata lui particulară. Neg aceasta total. Nimeni nu are dreptul la opinie în lucrurile divine; numai Dumnezeu, şi în chip absolut, are dreptul de a-Şi comunica gândurile. Ceea ce avem de făcut, este să încetăm să ne împotrivim, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inima copiilor Săi. Oamenii, cu importanţa pe care şi-o dau, se acoperă cu umbra lor obscură, pe ei înşişi şi unii pe alţii; împiedică astfel comunicarea adevărului divin, în loc de a o ajuta. Dimpotrivă, când un slujitor al lui Hristos are dorinţa ca Dumnezeu să-i conducă şi să-i întărească pe copiii Lui, este aceasta în zadar? Niciodată. Din clipa în care începeţi să adunaţi oameni în jurul unei persoane, unui punct de vedere sau unui anumit sistem, nu faceţi decât să formaţi o sectă. Pentru că este o partidă, chiar dacă înglobează multe mădulare ale lui Hristos; într-adevăr ceea ce formează baza unirii nu este Hristos, ci chestiuni de diferenţă, care devin un semn de identificare special şi un mijloc de a-i separa pe copiii lui Dumnezeu unii de alţii. Biserica apostolică nu a respins niciodată un nou convertit în raport cu un sistem naţional sau o dizidenţă – nu a întrebat niciodată: Credeţi în episcopat, în voluntarism *, sau chiar în Biserica lui Dumnezeu? Adevărata întrebare, cea care Îl glorifică pe Dumnezeu, a fost întotdeauna şi rămâne: Credeţi în Hristosul lui Dumnezeu? Este adevărat că în vremurile de început, dacă cineva Îl mărturisea pe Hristos, era respins de iudei şi de păgâni, şi devenea un obiect de vrăjmăşie pentru toată lumea; aceasta contribuia mult la a întoarce oamenii din a-L mărturisi pe Hristos, dacă nu credeau cu adevărat în El. Dacă cineva primise Duhul Sfânt pe principiul auzirii credinţei (Galateni 3:2 ), era imediat mădular al trupului, şi recunoscut ca atare.

* Acest cuvânt desemnează aici principiul adunării de dizidenţi – cei care refuzau Biserica naţională – acest principiu fiind separarea Bisericii şi statului şi susţinerea Bisericii prin contribuţii voluntare (n. ed.).

De ce să nu fie aplicat acest principiu şi acum? Înţelepciunea lui Dumnezeu nu-mi ajunge? Aş vrea un supliment la Cuvântul lui Dumnezeu, sau să acţionez fără el sau împotriva lui? Nu este o sectă, dacă acţionaţi după gândurile lui Dumnezeu; dar este sectă dacă vă îndepărtaţi de ele. Întrebarea este deci: Care este intenţia lui Dumnezeu cu privire la Biserica Lui? Cum vrea El să ne adunăm! Vreau să-i primesc pe toţi creştinii adevăraţi – cei care cred toţi că sunt convertiţi? Fără îndoială este nevoie să fie daţi afară, dacă arată că nu sunt; Dacă nu sunt spirituali, oamenii nu păstrează mult timp unitatea Duhului; găsesc repede motive multe pentru a critica. Dar cei care se ţin puternic şi ferm de Hristos, ca centru al unităţii Duhului, nu sunt o sectă, şi nu pot niciodată să devină una, oricare ar fi schismele, diviziunile sau ereziile adversarilor lor. Este foarte dureros că sufletele merg pe o cale care le condamnă, dar este cu atât mai binecuvântat pentru cei care, în ciuda a orice, au credinţa, răbdarea şi harul pentru a rămâne. Apostolul spune, scriind corintenilor: „Pentru că trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate între voi cei aprobaţi” (1. Corinteni 11:19 ). În acel timp rămâneau oamenii lipiţi de Domnul din toată inima. De-ar putea aceasta să fie adevărat şi pentru noi acum! Neg că acum Cuvântul lui Dumnezeu nu se mai aplică, sau că sunt în vreun fel obligat să păcătuiesc acum mai mult decât atunci. Unitatea Duhului pe care efesenii trebuiau să o păstreze, este unitatea pe care Dumnezeu o pune peste toţi copiii Lui. Dacă sufletul meu a fost regenerat de Cuvânt prin intermediul Duhului Sfânt; dacă prin Cuvânt cunosc pe Mântuitorul Meu şi pe Tatăl Meu; dacă sunt îndatorat acestui Cuvânt de a avea în El mijlocul pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a-mi curăţi sufletul zi după zi – pot să spun că, în adunarea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu locuieşte prin Duhul, nu este necesar să mă conformez acestui Cuvânt ca mădular al trupului lui Hristos? Dacă sufletul meu recunoaşte autoritatea divină a acestui Cuvânt, sunt sigur de nenorocirea mea dacă nu caut să-l urmez întru totul. Dumnezeu ne cheamă să ne străduim să păstrăm „unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta nu este unitatea duhurilor noastre, ci unitatea Duhului.

Când ne gândim că această unitate este formată de Duhul Sfânt, nu este acesta un gând solemn? Nu ar trebui să fim în gardă împotriva a tot ce L-ar întrista? Domnul nostru dădea o importanţă specială celor ce se refereau la Duhul Sfânt; este ceea ce vom face şi noi dacă suntem înţelepţi. Dacă Duhul Sfânt este aici în acest scop pe pământ, El devine un test divin pentru suflete, care determină dacă sunt gata să-L onoreze sau nu. Dar unii vă vor zice: Dacă primiţi toţi creştinii, fără a cere de la ei o garanţie pentru viitor, tacit sau chiar în mod deschis, îi veţi accepta pe socinieni, sau pe arieni. Ori eu nu-i recunosc deloc pe aceşti oameni ca şi creştini; dar dumneavoastră? Care este temelia Bisericii? „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” (Matei 16:15 ) spunea Domnul nostru chiar în capitolul în care pentru prima dată anunţa că-Şi va zidi Biserica. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, spune unul dintre ucenici. Ce-i răspunde Domnul nostru? „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea”. De aceea trebuie să fim întrutotul fermi şi stricţi când ne ocupăm de suflete, pentru a ne asigura că în faptă şi în adevăr (1. Ioan 3:18 ) ele cred şi mărturisesc gloria divină a Domnului Isus Hristos. Dacă sufletul face cel mai mic compromis cu privire la acest subiect trebuie să ne îndoim cu privire la el. Nu aveţi nicio bază pentru a primi ca şi creştin pe cineva care se atinge de curăţia, gloria sau integritatea Persoanei lui Hristos. Biserica este întemeiată pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu: dacă această stâncă este clătinată, totul se duce: „Dacă sunt distruse temeliile, ce va face cel drept?” (Psalmul 11:3 ). A te atinge de Hristos, înseamnă a te atinge chiar de temelia pe care se sprijină Biserica lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, când un suflet Îl mărturiseşte pe Hristos în fapt şi în adevăr, dacă Îl mărturiseşte într-o manieră care se recomandă conştiinţei voastre ca fiind o manieră divină; căci Dumnezeu l-a primit. Poate să fie baptist sau pedobaptist; nu contează, primiţi-l; căci Dumnezeu l-a primit. Dacă această persoană trăieşte în păcat, este nevoie să spun că Hristos şi beţia, etc., nu pot să meargă împreună? Credinţa în Fiul lui Dumnezeu este incompatibilă cu umblarea în întuneric. Puţin contează felul în care o persoană vorbeşte despre Hristos; dacă mărturisirea sa se alătură indiferenţei pentru gloria morală a lui Dumnezeu, dovedeşte prin aceasta că nu este născută din Dumnezeu. Simon vrăjitorul gândea că darul lui Dumnezeu se putea cumpăra cu bani. Unii vor spune că a făcut o greşeală. Da, dar această greşeală era vitală, şi dovedea că nu putea avea viaţa lui Dumnezeu; de aceea, deşi a fost botezat, nu a fost primit ca mădular al trupului lui Hristos. Nu avem niciun motiv să credem că luase vreodată parte la frângerea pâinii. Având în vedere ce se întâmplase, botezul nu era un motiv pentru ca adunarea să-l primească pe cel pe care nu-l credeau a fi un sfânt.

Aceasta arată într-o măsură, caracterul şi limitele unităţii Duhului. Căci, dacă Duhul Sfânt cheamă sufletele şi le dă puterea să-L mărturisească pe Hristos, nu le lasă niciodată să meargă în mocirla propriei lor răutăţi. Dacă un credincios cade într-un păcat având un anume caracter, trebuie dat afară. Ceea ce este pur personal, trebuie tratat în particular; ar fi monstruos să punem toate lipsurile pe acelaşi nivel. Când apărăm onoarea lui Dumnezeu, primul sentiment al sufletului nostru, un sentiment profund, ar trebui să fie de a îndrepta persoana. Biserica este martoră a harului divin, şi trebuie să caute binecuvântarea celor neconvertiţi, şi restaurarea creştinilor rătăciţi. Ne străduim să păstrăm unitatea Duhului? Cum se face să sunt constituiţi creştinii în diverse asociaţii? În cazul în care Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce caută cu orice preţ să practice, ce nevoie este de reguli omeneşti şi invenţii moderne? Dacă Dumnezeu dă o regulă, nu am nevoie să am alta. Doresc să o am pe a Sa, în toată puterea ei, pentru a arăta adevărul conştiinţei omului, şi pentru a zice: Aici este voia lui Dumnezeu. Este bine sau înţelept a ceda asupra acestei chestiuni? Dumnezeu a scris un Cuvânt care se referă la tot ce este moral, pentru ca să umble după el copiii Lui: facem noi aceasta? Unii vor întreba: sunteţi deci desăvârşiţi? Răspund: Ne străduim să ţinem cu tărie şi în pace unitatea Duhului, căutăm cu sinceritate să fim supuşu voii lui Dumnezeu: faceţi la fel? Este întrebarea principală pentru orice copil al lui Dumnezeu: Mă străduiesc să păstrez unitatea Duhului? Şi dacă o fac, este în maniera lui Dumnezeu, sau după propriile mele idei? Am renunţat la mine însumi pentru a face voia Sa? Treaba noastră este să-I fim supuşi. Am primit ordine, şi responsabilitatea noastră este de a le executa, în supunere faţă de Cel căruia Îi aparţinem şi pe care trebuie să-L slujim.

Capitolul 4:3b – în legătura păcii

Dar această unitate trebuie păstrată în legătura păcii. Dumnezeu formează acum Biserica Lui din toţi cei care Îi aparţin. Nu este vorba de creştini având vederi speciale asupra unei chestiuni sau alteia, ci de Duhul ţinând la propria Sa unitate, şi de ceea ce este Hristos pentru aceste persoane, dar nu la punctele asupra cărora ele se deosebesc unele de altele. Dacă doresc să păstrez unitatea Duhului în legătura păcii, trebuie ca sufletul meu să fie bine întemeiat asupra următoarei chestiuni: Duhul Sfânt este ocupat să-L glorifice pe Hristos, şi numai pe Hristos. Cel mai bun mod de a-I plăcea Tatălui este de a-L înălţa pe Fiul, şi cea mai rea atingere împotriva Tatălui este de a pune puţin preţ pe Fiul Său. Totul este asigurat când păstrăm ceea ce este de la Hristos. Aceasta readuce întrebarea la ceva foarte simplu. Este problema noastră să silim oamenii să-şi părăsească părerile pentru a le adopta pe ale noastre, oricât de corecte ar fi? Cuvântul lui Dumnezeu oferă un domeniu, în Numele lui Hristos, în care puteţi îmbrăţişa pe toţi sfinţii, oricare ar fi slăbiciunea şi prejudecăţile lor. Să ne păzim de a veghea mai bine la reputaţia şi la plăcerile noastre decât la voia Lui. Să nu fim vanitoşi din cauza puţinei noastre cunoaşteri, sau a stadiului practic pe care l-am atins. Să privim sus, către Domnul, pentru a avea credinţă şi răbdare pentru a recunoaşte pe orice mădular adevărat al lui Hristos, şi pe orice slujitor adevărat al lui Hristos; oriunde se găseşte el. Să remarcăm lipiţi de unitatea Duhului în legătura păcii, şi să ne străduim să o păstrăm, oricare ar fi greutăţile, şi cu siguranţă, ele sunt mari. Credinţa nu vede mai multe trupuri şi un singur Duh – ea cunoaşte un singur trup. Să-i îngăduim pe cei care văd doar întuneric în acest domeniu, sau care văd dublu, dar să fim inflexibili în a ţine cu tărie Numele lui Hristos, şi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, să veghem să nu credem nimic contrariu acestui Nume.

Capitolul 4:4 – un singur Duh

„Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre”. Aceasta este cea mai esenţială şi vitală binecuvântare a noastră în Hristos, „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5:30 ). Se adaugă imediat: „un singur Duh”, pentru că Duhul Sfânt face aceasta efectiv; şi de ceea ce suntem acum, prin puterea Duhului Sfânt, sperăm să ne bucurăm în curând cu Hristos. Vom avea aceasta deplin şi desăvârşit în prezenţa lui Dumnezeu în cer. Aici este prima unitate.

Capitolul 4:4 – 5 – A doua unitate în versetul 5

Există o diferenţă între acesta şi versetele următoare. Versetul 4 prezintă un caracter de unitate, versetul 5 prezintă un altul, şi versetul 6 un al treilea. Sunt unităţi concentrice care merg respreciv lărgindu-se. „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre” (4: 4).

Nimeni nu intră acolo, dacă nu este botezat cu Duhul Sfânt. Aceste singur trup este pe pământ, fără nicio îndoială, dar acum este un lucru real, şi care este de la Dumnezeu, oricare ar fi gloria care îi va aparţine mai târziu. Dar în versetul 5, avem o unitate mai exterioară, un domeniu de mărturisire [creştinism] – mai vast decât cel al puterii spirituale reale. Aici „Domnul” este pus înainte ori vor fi mulţi cei care vor spune în acea zi: „Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profeţit?” (Matei 7:22 ).

Ni se vorbeşte apoi de „o singură credinţă”, ceea ce înseamnă credinţa creştină. Dacă vorbesc cu credinţă în sensul mijlocului prin care Îl înţelegem pe Hristos şi suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu, aceasta nu este niciodată numită o singură credinţă. Fraza se raportează la credinţa comună pe care o mărturisesc toţi creştinii în opoziţie cu religia sau legea iudeilor, şi cu idolatria păgânilor. Conform acestui verset, „un singur Domn, o singură credinţă” este urmat de „un singur botez”, pentru că oricine mărturisea credinţa în Hristos era botezat cu apă. Simon vrăjitorul Îl primise pe Hristos cu numele, şi a fost botezat, deşi s-a dovedit curând că nu era creştin. Astfel, versetul 5 ne dă, nu unitatea care este reală, sfântă şi durabilă, ci cea a mărturisirii creştinismului.

Capitolul 4:6 – A treia unitate

În ultimul rând, avem: „Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (4: 6).

Este evident că suntem înaintea unei întinderi şi mai vaste. O parte imensă a neamului omenesc nu mărturiseşte deloc creştinismul. O mulţime de oameni au continuat a trăi cu idolii lor, în ciuda legi şi a evangheliei. Nu este nimic de revendicat? Recunoaştem „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi”. Altfel spus, este un Dumnezeu personal, nu este deloc ideea că totul este Dumnezeu, ceea ce este necredinţă în forma ei cea mai rea, panteismul.

Recunoaştem „un singur Dumnezeu”, nu o pluralitate de divinităţi, ca păgânii, ci „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor”. Iudeul nu credea că Dumnezeu era Tatăl tuturor, nici chiar, propriu-zis, un Tată pentru naţiunea aleasă, ci era mai degrabă Guvernatorul, Domnul. Revelaţia creştină Îl face cunoscut pe Dumnezeu sub un caracter infinit mai vast, şi în acelaşi timp mai intim pentru noi – mai vast deoarece cuprinde totalitatea creaturilor – „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi” (Supremaţia şi providenţa Lui, dar este mai mult decât aceasta); „şi în noi toţi”. Există relaţia Sa intimă cu unii, nu cu toţi. Pentru că nu se spune „în toţi”, ci „în noi toţi”. Duhul Sfânt vorbeşte aici de relaţia particulară a Tatălui cu cei creştini. Nu există nimic mai desăvârşit, mai frumos, mai ordonat decât aceste desfăşurări ale unităţii în Hristos Domnul nostru, şi în jurul Lui.

Capitolul 4:7

Am terminat astfel declaraţiile apostolului despre unitatea Duhului, poziţia comună care îi priveşte pe toţi copiii lui Dumnezeu care au fost chemaţi prin harul Său prin Duhul Sfânt trimis din cer. Ajungem acum la modurile particulare prin care Domnul le cheamă pe diversele mădulare ale trupului Său să Îl slujească – nu atât la poziţia comună pe care trebuie să o aibă toţi cei care Îi aparţin, ci la privilegiile particulare şi responsabilităţile fiecărui mădular al lui Hristos în mod individual. De aceea versetul 7 începe: „Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat după măsura darului lui Hristos”. Aceasta este baza. Hristos, după buna Lui plăcere, ca şi Cap şi Domn, dă anumite daruri. Este important de remarcat că sub acest punct de vedere prezintă Duhul Sfânt slujirea în Efeseni. Inutil de spus că nimeni nu este pus atât de clar în evidenţă precum Hristos. În Corinteni, dimpotrivă, Duhul Sfânt este mai proeminent decât Hristos. Acestea sunt două aspecte necesare ale gloriei lui Dumnezeu, şi în mod egal desăvârşite la locul lor; dar este de făcut o deosebire. În fiecare epistolă, înţelepciunea lui Dumnezeu se adaptează obiectului special pe care Dumnezeu Însuşi îl are în vedere.

Hristos Dătătorul

Pentru un suflet spiritual, nu este posibil să privească Epistola către Efeseni fără să înţeleagă că marele adevăr pe care-l prezintă este plenitudinea binecuvântării care aparţine Bisericii în virtutea unirii ei cu Hristos. Aceasta Îl pune pe Hristos în evidenţă în mod corespunzător. Pe de altă parte, nu putem studia Epistola către Corinteni, în special partea tratând manifestările spirituale, fără să vadă că nu este vorba atât de Hristos la dreapta lui Dumnezeu, ci mai degrabă de Duhul Sfânt trimis aici jos. Consecinţa este că, în Corinteni, avem mai degrabă adunarea pe pământ şi Persoana divină plăcându-I să locuiască şi să lucreze acolo. De aceea Duhul Sfânt este avut în vedere acolo; în timp ce în Efeseni, este Hristos ca şi Cap (sau Căpetenie) al Bisericii, care este văzut ca dătător al acestor daruri. De fapt Duhul Sfânt nu este prezentat nicăieri în Scriptură ca fiind propriu-zis dătătorul; şi tare mă îndoiesc, cu un alt frate, că expresia „darurile Duhului” este corectă. Puteţi găsi în Evrei 2:4 un text care pare să-L implice dar expresia exactă este „distribuirile Duhului Sfânt”. Peste tot unde se vorbeşte precis şi simplu de a da, Hristos este văzut ca dătător. De aceea, privitor la Cel care este izvorul a toate, Însuşi Domnul spune: „apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă”, etc (Ioan 4:14 ). Apa reprezintă aici Duhul Sfânt. Duhul este considerat deci în acest pasaj ca darul, şi Hristos ca dătătorul. Şi cum aceasta este adevărat în raport cu acest mare adevăr fundamental, adică prezenţa Duhului Sfânt Însuşi, este adevărat şi în toate detaliile. Hristos, Capul Bisericii, lucrează în mădulare în mod individual conform propriilor Lui plăceri în har; aceasta este partea binecuvântată a adevărului prezentată aici. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”. Apostolul vorbeşte despre darul pentru slujire; dar acesta este numit un har, pentru că nu este considerat atât o poziţie de autoritate (chiar dacă unele dintre aceste daruri o implică), ca provenind de la Cel care Îşi iubeşte Biserica şi are grijă de mădularele Sale; ori El nu poate pierde prilejul de a da tot ce este potrivit, şi demn de El Însuşi şi de dragostea Lui. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”.

Diferenţa prezentărilor darurilor între corinteni şi efeseni

Aceasta conduce la o altă remarcă de ordin general. Epistola către Corinteni dă un câmp mai vast de activitate une lucrează Duhul Sfânt: sunt acolo minuni, limbi, vindecări – moduri remarcabile prin care Duhul Sfânt lucrează în putere exterioară. Toate acestea sunt omise în Efeseni. Cărui principiu trebuie să atribuim acest lucru? Pentru că Dumnezeu nu face nimic în mod arbitrar, ci întotdeauna cu o dragoste şi o înţelepciune demne de El, şi cu siguranţă spre folosul nostru. Ce nu a revelat, nu se cuvine să cercetăm; dar ce a făcut cunoscut în Cuvântul Său, suntem nu numai liberi, ci chiar obligaţi să căutăm să înţelegem în simplitate şi cu recunoştinţă. De ce deci lucrările eterne ale Duhului sunt în Corinteni? De ce, scriind efesenilor, manifestările exterioare au fost omise, şi nu găsim acolo decât pe cele privin creşterea sufletului, temelia Bisericii şi funcţionarea ei, menţinerea sfinţeniei, creşterii şi comuniunii, şi ordinii divine între copiii lui Dumnezeu? Declaraţiile capitolului 4 se aplică într-adevăr doar la aceasta. Cred că explicaţia se află în ceea ce am indicat deja. În Corinteni, gândul dominant, este că Duhul Sfânt prezent în Biserică, şi tot ce face El este pus înaintea noastră. Cum Duhul Sfânt poate lucra în chip extraordinar, şi este puterea a ceea ce este în mod vizibil supranatural ca şi a ceea ce răspunde nevoilor sufletului – rezultă că totul ne este prezentat acolo. Dar în Efeseni, unde Hristos este văzut în relaţie directă cu Biserica Lui, şi unde este vorba de dragostea Lui, şi de grija pentru mădularele trupului Său decurgând din această dragoste – este clar că cine se mărgineşte la a se ocupa de lume şi a fi o mărturie pentru necredincioşi, nu este necesar, ci superfluu: numai cel care are trăsătura mădularelor lui Hristos este acolo la locul său la momentul potrivit. O! Dacă am avea mai multă răbdare şi încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Său! Am găsi la vremea potrivită răspunsul la toate dificultăţile. Dumnezeu recunoaşte încrederea pe care inima o pune în El. Examinând porţiunea particulară a unei cărţi în lumina ansamblului în care se găseşte, cât de des ni se întâmplă să discernem adevărata explicaţie a semnificaţiei ei.

A nu rămâne la vederile tradiţionale despre slujire şi daruri

Înainte de a lua în considerare darurile înseşi, doresc mai întâi să atrag atenţia asupra a ceea ce este de un interes şi de o importanţă şi mai profunde, baza de care depinde atribuirea acestor daruri de către Hristos. Am îndurat toţi imens vederile pur tradiţionale despre slujire: este văzută în general ca o profesiune onorabilă printre oameni, sau ca o poziţie de care se leagă un anumit rang social. Aceasta răstălmăceşte complet natura slujirii, şi rezultă de aici că binecuvântarea deplină şi sensul Cuvântului sunt pierdute pentru suflet. Să fiu înţeles bine. Nu neg că Dumnezeu acţionează acolo unde sunt multe lucruri anti-scripturale. El are întotdeauna dreptate, şi slăbiciunile Bisericii sau ale noastre înşine ca indivizi, nu pot aduce atingere bunătăţii suverane a Celui care veghează constant asupra întregului, pentru a-i binecuvânta. Dar el permite ca lipsurile să se arate, şi ca noi să suferim consecinţele lor pentru a ne smeri şi a ne face să simţim că tot binele vine de la El, şi că tot răul este din partea noastră. De-a lungul istoriei creştinătăţii, apar aceste două lucruri: omul care îşi strică pe pământ calea sa, şi Dumnezeu care Se arată deasupra răului pe care lumina Lui îl judecă. Aceasta este adevărat cu privire la slujire ca şi despre tot restul.

Diferenţa dintre slujire şi preoţie

Dacă ne întoarcem către Scriptură pentru a vedea temelia pe care se bazează slujirea, descoperim că nu există nimic mai glorios; - dar şi, vai! nimic mai contrariu formei obişnuite a slujirii printre oameni. Pentru că temelia ei nu este nimic mai puţin decât răscumpărarea pe care Hristos a împlinit-o prin sângele Lui, şi înălţarea Lui la cer. Slujirea creştină decurge din Hristos la dreapta lui Dumnezeu; ea nu exista mai înainte. Nu neg că Dumnezeu avea felul Lui de a acţiona în Israel, dar ceea ce făcea arăta mai mult caracterul slujirii.

Preoţia pământească era o castă de oameni acţionând în raport cu Dumnezeu din partea celor pentru care erau preoţi: altfel spus, erau însărcinaţi cu problemele spirituale ale oamenilor care, pentru un motiv sau altul, erau incapabili să le trateze direct cu Dumnezeu, şi depindeau în consecinţă de aceşti mijlocitori între Dumnezeu şi ei. Preotul se ducea acolo unde poporul nu se putea duce; intra în locul sfânt, prezenta sângele, făcea să ardă tămâia; pe scurt, avea ceva de făcut lui Dumnezeu pentru toate nevoile spirituale ale celor pe care îi reprezenta.

Slujirea pleacă de la o bază cu totul diferită: acţionează prin intermediul omului, din partea lui Dumnezeu către oameni, şi nu din partea omului către Dumnezeu. Contrastul este deci complet între preoţie şi slujire. Dacă slujitorul lui Dumnezeu este cu adevărat cineva suscitat de Dumnezeu, având un mesaj din partea Lui şi o lucrare de făcut pentru El, acest mesaj şi această lucrare emană autoritatea lui Dumnezeu pentru binecuvântarea oamenilor.

Să luăm cazul unui evanghelist. Este cineva care a fost el însuşi învăţat de Dumnezeu pentru nevoile propriului său suflet, care nu numai cunoaşte calea mântuirii, ci are o putere pe care n-o avea înainte, dată de Hristos pentru a acţiona asupra sufletelor altora. Orice creştin ar trebui să fie capabil să mărturisească adevărul, să-L mărturisească pe Hristos; dar aceasta nu ajunge pentru a face din el un evanghelist; pentru că este vorba de a vesti Evanghelia astfel încât să lucreze cu putere asupra sufletelor, în special asupra celor a neconvertiţilor, pentru a trezi, lumina şi stabili în harul lui Dumnezeu. Acţiunea spirituală este prin Duhul Sfânt; dar vine de la Dumnezeu şi de la Fiul Lui preaiubit, Hristos Domnul nostru, şi se adresează omului. Astfel darul, sub mâna Domnului, este exercitat în dragostea pentru suflete pentru a căuta binele lor, şi implică o putere venind de sus pentru a acţiona asupra lor, sau mai degrabă el este această putere.

Să luăm acum darul de a învăţa. Este o altă formă a puterii lui Dumnezeu. Mulţi înţeleg adevărul şi se bucură de el în sufletul lor, fără a fi pentru aceasta în măsură să ajute pe alţii; sunt incapabili să prezinte adevărul înaintea credincioşilor în mod suficient de convingător, sau să acţioneze suficient asupra sentimentelor, pentru a face ca adevărul să pătrundă cu energie în suflet. Când se găseşte aceasta, înseamnă că are darul de a învăţa. Am făcut referinţă la aceasta numai pentru a sublinia contrastul între natura preoţiei şi cea a slujirii, şi pentru a arăta cum confuzia celor două este o consecinţă lamentabilă a stării Bisericii. Când oamenii merg să asculte o predică, spun că merg la închinare. Oamenii sunt atât de obişnuiţi să confunde învăţătura şi închinarea, încât au obiceiul de a admite că una o implică pe cealaltă.

Admit existenţa unei preoţii creştine, dar slujirea este cu totul altceva. Tot creştinii, fără excepţie – bărbaţi, femei şi copii – sunt preoţi; căci preotul este cineva care are o chemare şi o calificare provenind de la Dumnezeu, şi care îi deschid accesul în prezenţa lui Dumnezeu. Preoţia, într-un cuvânt, dă sufletului dreptul de a se apropia de Dumnezeu. Este întotdeauna ceea ce o distinge. Pe de altă parte, slujirea Cuvântului este un serviciu variat; dar numai prin mădulare particulare ale trupului Său lucrează astfel Hristos pentru binele tuturor. Preoţia este universală, şi nimeni nu poate fi creştin fără a fi preot, în timp ce numai unii din ansamblu sunt ceea ce Scriptura numeşte slujitori ai Cuvântului, sau slujitori publici ai lui Hristos. Nu vorbesc aici de sensul vag conform căruia toţi trebuie să-I slujească lui Hristos toate zilele vieţii lor; ci aici este vorba de slujirea Cuvântului propriu-zisă. Este clar că nu toţi au puterea de a predica în mod profitabil pentru suflete, Cuvântul lui Dumnezeu. Marea mulţime a copiilor lui Dumnezeu are nevoie să i se arate drumul trasat de Dumnezeu, şi să i se ridice greutăţile de pe el. Exercitarea în mod corect a acestor funcţii, depinde de slujire, sau mai degrabă o constituie, sub o formă sau alta.

Slujirea şi raporturile ei cu închinarea

Slujirea deci, cum s-a văzut deja, se adresează omului din partea lui Dumnezeu, în timp ce preoţia se adresează lui Dumnezeu, din partea omului. Când suntem adunaţi pentru a ne închina lui Dumnezeu, este vorba de exercitarea preoţiei, nu de slujire. Unul sau altul dintre cei care iau parte la închinare pot fi slujitori, dar în acel moment nu îşi exercită slujirea, aduc închinare. Închinarea este exercitarea preoţiei creştine, jertfa de laudă şi de mulţumiri. Se adresează lui Dumnezeu din partea omului – aceasta este direcţia jertfei. Când deci lauda şi mulţumirile se revarsă, aveţi caracterul cel mai înalt al preoţiei. Mijlocirea şi rugăciunea sunt o formă inferioară a ei, chiar dacă mijlocirea este cu adevărat binecuvântată, pentru că se ocupă de nevoile altuia. În sens strict, închinarea constă mai degrabă în laude şi mulţumiri. Pentru aceasta cina Domnului, euharistia, formează o parte atât de centrală a cultului creştin. Ea aminteşte sufletelor noastre cu atâta putere şi bucurie solemnă să-şi amintească de Isus, şi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu. De acolo vine de asemenea, bineînţeles, că participarea la pâine şi la vin nu are în sine un caracter de închinare, dar este cu toate acestea ceea ce acţionează asupra sufletului şi atrage inima, prin Duhul Sfânt, în închinarea adusă lui Dumnezeu. Acolo unde cina Domnului este văzută ca un mijloc de har, persoanele au recurs la aceasta pentru consolarea lor, sau cel puţin în speranţa de a găsi aceasta. Ea nu este niciodată prezentată astfel în Cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea arată că dacă cei ce o iau nu intră în gândul lui Dumnezeu cu privire la cină (adică nu deosebesc trupul Domnului), ea devine un instrument de judecată împotriva lor. „Cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul” (1. Corinteni 11:29 ). Nu este vorba aici despre falşii creştini, ci despre creştinii adevăraţi, care iau cina Domnului cu uşurinţă şi fără judecată de sine. Când deci un suflet umblă într-un păcat cunoscut, şi vine la masa Domnului, rezultă de aici că mâna Domnului se întinde într-un fel sau altul, şi este imposibil să scapi când glumeşti astfel cu Dumnezeu. Şi dacă cineva iese el însuşi afară pentru a evita acest rezultat, proclamă propriul lui păcat, şi se excomunică el însuşi în mod practic. De aceea sufletul nu are nimic altceva de făcut decât să meargă direct la Dumnezeu, şi să privească la El pentru a avea harul de a fi vigilent împotriva păcatului, împotriva celor mai neînsemnate apariţii ale lui, şi să se sprijine, în judecata de sine, pe Domnul, care numai El poate să ne întărească pentru a umbla în chip demn de El. Unui asemenea suflet i se adresează acest cuvânt: „şi aşa să mănânce” (1. Corinteni 11:28 ). Nu: Să se abţină, ci: să se judece pe sine şi să vină.

Aceste două lucruri, închinarea şi slujirea, nu ar trebui dci să fie niciodată confundate. Câteva cuvinte pot fi rostite la masa Domnului, pentru a ajuta comuniunea; dar nu se poate nimi aceasta exercitarea obişnuită a slujirii. O cuvântare regulară acolo ar fi, după mine, contrar regulilor: ea ar deturna de la ţinta principală pe care Domnul o are în vedere. Se pot folosi sentimentele lui Hristos într-o anumită măsură; poate să fie şi mai mult în anumite circumstanţe, ca un vizitator în trecere pentru un timp limitat, după exemplul lui Pavel care îşi prelungea cuvântarea până la miezul nopţii. Este clar că exercitarea formală a slujirii îşi găseşte locul ei, la drept vorbind, în altă parte decât la masa Domnului, pentru că cina Domnului nu este legată de slujire, ci mai degrabă de amintirea Domnului de către mădularele lui Hristos, şi de către închinarea lor când se adună pentru a-L lăuda. Este potrivit şi oportun de a avea câteva cuvinte pentru a trezi sentimentele sufletelor şi a le concentra asupra lui Hristos de care ne amintim, pentru ca aceasta să fie dat Domnului. Dar este important să vedem locul,ordinea şi scopul acestor două lucruri după Scriptură.

Capitolul 4: 8 – Temelia şi originea slujirii

Ispăşirea şi glorificarea lui Hristos

În slujire, Domnul oferă resursele spirituale corespunzând nevoilor poporului Său. Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că Hristos S-a suit în înălţime ca şi Cap, după ce a îndepărtat în prealabil păcatul şi L-a glorificat pe Dumnezeu pe pământ; de acolo de unde este aşezat în prezent în gloria cerească, El comunică darurile necesare. În ce calitate a luat Hristos acest loc? Nu l-a luat atât ca Dumnezeu, nici pur şi simplu ca om. Hristos nici n-a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că Satan nu L-a putut atinge, când a fost ispitit în toate felurile. Avusese loc o scenă şi mai solemnă – această oră capitală pentru care venise – când a purtat păcatul – crucea une a lăsat să I se impute toate greşelile, păcatele mele şi ale voastre. Iată ce a făcut El. Hristos nu Şi-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu decât pe baza că îndepărtase păcatul prin jertfirea Lui Însuşi. Pe această bază este întemeiată slujirea. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu a fost purtată şi satisfăcută, păcatul şi Satan sunt complet învinşi pentru noi prin Hristos. Mărturia harului divin, şi chiar plinătatea harului, pot fi acum partea credinciosului fără nicio piedică. Victoria pentru Dumnezeu în favoarea păcătoşilor cei mai vinovaţi este dobândită. Hristos a luat locul Său în cel mai înalt dintre ceruri ca Omul victorios. Astfel a purtat umanitatea până la tronul lui Dumnezeu, şi este acolo, ca Om, aşezat mai presus de toţi îngerii, de domnii, şi de putere. De acolo dă aceste daruri.

Astfel deci, adevărata origine a slujirii creştine rezidă în deplina iertare a păcatelor din partea lui Dumnezeu şi în glorificarea cerească a omului în Persoana lui Hristos. Acestea sunt roadele şi martorele unei victorii complete. Totuşi toate acestea nu sunt făcute cunoscut decât credinţei, cu excepţia faptului că minunile erau altădată un semn pentru necredincioşi. Care este consecinţa? Omul continuă în păcat. Satan dă târcoale încă în jurul nostru ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită (1. Petru 5:8 ). Judecata lui Dumnezeu este suspendată asupra lumii. Care este deci valoarea morţii lui Hristos şi a victoriei Lui? Este imensă, dar imensă numai pentru cei care cred în Hristos; de aceea, în mijlocul acestei lumi în ruină, în timp ce păcatul şi Satan sunt încă acolo, şi judecata lui Dumnezeu este iminentă, există această legătură minunată între Cel care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi cei care erau altădată bieţi păcătoşi, pierduţi în ochii lui Dumnezeu. El trimite darurile aici jos; îl cheamă pe aceste şi pe acela, şi face din ei martori ai puterii Sale, El care a câştigat toate acestea şi mai mult, şi care, într-un cuvânt, n-a lăsat nimic neisprăvit din ceea ce este necesar pentru gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea omului. Lumea aşteaptă sunetul (Ioan 3:8 ), dar numai pentru a nesocoti vestea bună, şi chiar copilul lui Dumnezeu nu-l vede decât întunecat dacă raţionează cu privire la el; dar dacă eu cred ce îmi spune Dumnezeu despre ceea ce Fiul Său preaiubit a făcut, trebuie să ştiu că sunt îndepărtate toate lucrurile care se interpuneau între sufletul meu şi Dumnezeu, şi să o ştiu cu certitudine la fel de simplă ca şi cum ele nu ar fi existat deloc. Ar trebui să fiu la fel de sigur că păcatul a fost şters, ca şi cum nu aş fi fost vinovat de nimic – că Satan este la fel de complet judecat ca şi cum ar fi deja în iazul de foc – că judecata dreaptă a lui Dumnezeu este complet oprită, şi că nu rămâne pentru mine nimic în afară de harul Său. Aceasta este adevărat pentru toţi copiii Lui. Este singurul lucru care se potriveşte creştinului, pentru că este cel pe care îl asigură Dumnezeu. Dumnezeu nu recunoaşte creştinii care sunt în nelămurire şi ezitare pentru a şti dacă este împlinit totul pentru ei. A se îndoi că toate cele pentru care S-a îngrijit Hristos sunt reglate în favoarea lor, înseamnă a nega practic răscumpărarea; dar tot acest lucru este făcut şi acceptat, ce să vrei în plus? Nu ştia Hristos mai bine ca mine ce trebuia? Dumnezeu nu simţea mai bine ca voi şi ca mine ce se cuvenea sfinţeniei Lui? Şi mai mult, Hristos, care era şi este Dumnezeu, a zis: „S-a sfârşit”. Cine sunt eu sau ce sunt eu ca să mă îndoiesc? Deci lui Hristos trebuie să-I aduc această mărturie.

Darurile care izvorăsc de la Hristos, Capul trupului

Slujirea se bazează pe lucrarea şi înălţarea lui Hristos. Fără îndoială cei doisprezece şi cei şaptezeci au fost trimişi înainte ca Hristos să urce la dreapta lui Dumnezeu, dar misiunea lor în timpul cărnii lui Hristos nu reiese din Efeseni 4 . Bineînţeles apostolii sunt menţionaţi, dar nu în virtutea chemării lor în timp ce El era Mesia pe pământ. Dimpotrivă, „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8 ). Aceasta nu vrea să spună că cei care fuseseră rânduiţi apostoli când Hristos era aici jos, nu au fost introduşi în această nouă poziţie, cu excepţia lui Iuda; dar faptul de a fi apostoli ai Bisericii se întemeiază pe faptul de a avea acest dar de la Hristos după ce S-a suit în înălţime. De aceea se spune aici: „Şi El a dat pe unii apostoli” (Efeseni 4:11 ). De ce erau doisprezece [înainte de înălţare]? Aceasta era în raport cu cele doisprezece seminţii ale lui Israel; de aceea, când Domnul nostru i-a trimis, le-a interzis să intre în vreo cetate a păgânilor (Matei 10:3 ). Dar apostolii Bisericii au fost trimişi numai la evrei? Toată lumea ştie bine că nu. După răstignirea lui Hristos, legăturile cu Israel au fost rupte. Fiul Omului, după ce a fost respins şi a suferit, a urcat la cer, şi din gloria Lui cerească, a trimis aici jos Duhul Sfânt, şi cheamă suflete afară din lume în harul Lui suveran, şi le constituie mădulare ale trupului Său, şi le dă putere pentru a-L sluji în orice chip I se pare bun.

De unde urmează că ceea ce se numeşte succesiune, este complet eliminat. În preoţia iudaică era o ordine de succesiune, şi orice slujire pământească se formează pe acest model. Dar slujirea creştină nu provine dintr-o numire omenească, ci divină în sensul cel mai complet al termenului. De aceea orice sursă a gândurilor omului despre acest subiect este vădit şi total eronată. Trebuie părăsit Cuvântul lui Dumnezeu care este clar, în favoarea părerilor trecătoare ale oamenilor? Dacă este aşa, nu aş avea niciodată nicio siguranţă. Dizidentul va spune că biserica locală trebuie să numească un om ca să fie slujitorul ei. Acesta poate avea un dar de slujire din partea lui Hristos, şi să fie unul; dar ceea ce face din acest om slujitorul lor, este chemarea congregaţiei. De aceea baza alegerii rezidă în biserica particulară a persoanei căreia îi place să îl aibă ca slujitor. Acesta este alegerea lor, şi este deci slujitorul lor. Ce se întâmplă atunci când nimic din toate acestea nu este în Scriptură? Ce se întâmplă dacă o asemenea idee este străină Cuvântului lui Dumnezeu? Ori nu găsim nicio urmp de aceasta în Scriptură. Găsim o numire de persoane pentru a se ocupa de sumele de bani şi de săraci, adunarea dându-şi acordul la aceasta. Nimeni nu ar trebui să se ocupe de o asemenea lucrare fără sentimentul real că toată adunarea creştină este mulţumită de aceasta. Biserica dă tot ce poate, şi de aceea Dumnezeu îşi dă dreptul de a desemna cine se va ocupa de ceea ce ea le încredinţează – adică cine va administra treburile exterioare ale Bisericii. Dar în materie de daruri spirituale, de învăţătură, de predicare, de îndemn, de guvernare, poate să hotărască Biserica? Evident că nu. Cuvântul lui Dumnezeu nu conţine în nicio parte noţiunea de alegere sau de numire de către Biserică, cu excepţia darurilor pe care le poate da Biserica. Biserica dă bani, şi poate numi persoane pentru a-i administra. Biserica nu dă daruri de slujire, şi nu are dreptul de a se amesteca în aceasta şi nu are motiv să o facă. Cine are acest drept? Numai Hristos dă, cum citim aici: „După măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). „Suindu-Se în înălţime... a dat daruri oamenilor... a dat pe unii apostoli, şi pe uni profeţi” (Efeseni 4:8, 11 ). Aceasta exclude orice pretenţie de a putea numi din partea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Dacă se examinează istoria după Scriptură, se va vedea cum se acordă cu acest principiu şi îl confirmă. Cine l-a ales pe Matia, dacă nu Domnul (Fapte 1 )? Cine l-a numit pe Petru şi pe ceilalţi? Cine s-a adresat mulţimii în ziua Cincizecimii? Nu putea fi Biserica, pentru că Biserica n-a fost formată decât în acea zi. Petru a predicat, şi Biserica a fost adunată prin predicarea lui. Domnul i-a adus pe cei care trebuiau să fie mântuiţi; astfel încât slujirea precedă Biserica, după cum ispăşirea şi înălţarea lui Hristos precedă slujirea. Domnul cheamă din înălţime vasele harului Său, le comunică putere, le duce înainte prin călăuzirea Duhului Său, lucrând prin toate circumstanţele şi controlându-le astfel încât slujitorii Lui să facă lucrarea Lui – mai mult sau mai puţin fidel. Rezultatul este că sufletele sunt adunate şi Biserica este formată. Astfel slujirea Cuvântului nu decurge niciodată de la Biserică, ci de la Hristos, şi Biserica este rezultatul ei. Slujirea precedă deci Biserica, în loc de a fi întemeiată pe autoritatea ei. Este ceea ce pune în întregime deoparte nu numai principiul dizident al alegerii populare, ci orice alt aranjament omenesc. Nu apostolii au dat daruri, ci Hristos. A încetat El să le dea? Este El încă la dreapta lui Dumnezeu? Este El acolo, întreb eu, ca şi Cap al Bisericii? Nu rămâne El acum Capul Bisericii, la fel de delin şi de eficace ca în ziua Cincizecimii? El era deja acolo, la dreapta lui Dumnezeu, pe cale să aducă Biserica la existenţă; şi El este încă acolo pentru a perpetua Biserica şi a da cele necesare pentru nevoile ei. Este deci la fel de imposibil ca slujirea să lipsească, ca şi Hristos să părăsească dreapta lui Dumnezeu înainte ca trupul să fie complet. El este acolo ca dătător al tuturor darurilor necesare; şi exercitarea acestor daruri este ceea ce numim slujire.

Capitolul 4: 8 – 9 – Satan învins

Găsim puţin mai sus o paranteză magnifică a apostolului despre acest subiect. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8 ). Altfel zis, i-a luat robi pe cei care luaseră Biserica roabă. Eram luaţi robi de diavol, şi suindu-Se în înălţime, Hristos a trecut triumfal deasupra puterii lui Satan. Duhurile înşelătoare au fost învinse complet, şi Hristos ca Om a făcut aceasta. Omul, în Persoana lui Hristos, l-a învins pe Satan, şi putem privi în înălţime ca cei care sunt una cu Cel care l-a învins pe Satan. Nu ar trebui niciodată să-l tratăm pe Satan ca şi cum ar avea vreo putere împotriva noastră. Satan fiind detectat, avem întotdeauna dreptul de a-i da porunci să se îndepărteze de noi. Putem şi trebuie întotdeauna să ne împotrivim lui: dacă o facem, ni se spune că va fugi de la noi (Iacov 4:7 ), nu pentru că suntem tari, ci pentru că Cel căruia îi aparţinem a dobândit pentru El Însuşi victoria prin moarte şi ne-a dat-o. „Iar acest „S-a suit”, ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?” (4:9). Aceasta presupune gloria Persoanei Sale. Cel care a urcat este Cel care a coborât primul.

Capitolul 4: 9 - 10

Este într-adevăr un principiu constant al lui Dumnezeu; El este întotdeauna primul care coboară. Avem nevoie să fim ridicaţi, şi nu există ceva de unde am putea coborî. Hristos, fiind Dumnezeu, era singurul Om care avea o glorie care Îi era proprie, mai presus de toată creaţia. A coborât în primul rând în părţile cele de mai de jos ale pământului. Chiar smerirea Lui este dovada demnităţii Lui personale. Din supremaţia Lui naturală, ca să zicem aşa, a coborât mai întâi pentru a-Şi face lucrarea aici jos. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul” (4: 10). Iată o cuprindere minunată a Mântuitorului nostru. În două versete scurte, Duhul Sfânt ne dă imensitatea gloriei şi a triumfului Celui care a îngăduit să devină om şi slujitor. Cel care S-a suit acum, este acelaşi cu Cel care mai întâi a coborât, şi nu a vrut să urca în glorie decât după ce a îndepărtat în întregime ceea ce ne-ar fi ţinut inevitabil pentru totdeauna departe de El. A coborât pentru a îndepărta aceasta, şi nu a vrut să se suie în înălţime înainte de a fi reuşit să o facă. Ne-a iubit atât de mult, cu o dragoste după planurile glorioase ale lui Dumnezeu, încât păcatele noastre, atât de grosolane şi mortale cum erau, nu au făcut decât să dea prilejul de a arăta ce este Dumnezeu, şi ce este El pentru noi, în propria Sa Persoană. Acum este vorba de dreptatea lui Dumnezeu, nu numai faţă de El, ci faţă de noi, din cauza Lui. Ce diferenţă! Putea să coboare în dragoste, dar în sine, acest fapt nu ne-ar fi dat loc în prezenţa lui Dumnezeu. Dar S-a suit în dreptate; şi este motivul pentru care Domnul nostru spune, că atunci când va veni Duhul, va convinge lumea de păcat, „pentru că Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:10 ). Deplina arătare a dreptăţii se găseşte acum în Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Dreptate faţă de El în această lume, nu a fost nicăieri, nimic altceva decât nedreptăţi infame şi nedreptate. Unde trebuie să caut această dreptate? La dreapta lui Dumnezeu; Îl văd acolo pe Cel faţă de care Dumnezeu este dator – să o spunem cu toată reverenţa – pentru desfăşurarea şi apărarea gloriei Lui morale, şi pentru singura expresie adecvată a tot ce arăta şi păstra caracterul Lui înaintea oamenilor – toate acestea în Omul Hristos Isus. Caracterul lui Dumnezeu nu a fost niciodată complet reabilitat de când a intrat păcatul în lume, până în clipa în care a murit Hristos pe cruce. Când sângele Lui a fost vărsat pentru gloria lui Dumnezeu şi eliberarea omului, Dumnezeu a fost arătat sub o lumină nouă înaintea acestei lumi. Dumnezeu nu mai era privit ca stăpânul dur al reprezentării mincinoase a lui Satan. Perdeaua a fost ruptă. Nu a mai fost posibil de ascuns adevărul că toate dovezile de dragoste pe care creatura le-ar fi putut cere vreodată lui Dumnezeu, Dumnezeu le-a arătat în Fiul Său, mort, înviat şi glorificat în cer. Până la moartea lui Hristos, dreptatea lui Dumnezeu ar fi avut asupra ei şi numai un păcat. Acum este contrar dreptăţii lui Dumnezeu să mă îndreptăţesc, eu ca şi credincios, chiar dacă am fost un păcătos josnic. Din acest motiv, deşi numai păcatele mele personale, cântărite pe o balanţă, ar fi trebuit să facă să se scufunde talerul până în iad, totuşi Hristos şi sângele Lui, puşi în celălalt taler, cântăresc mult mai greu, şi mă ridică până la cer. Care este consecinţa? Păcatele mele au dispărut complet înaintea acestui sânge preţios, şi talerul balanţei divine unde este Hristos se adevereşte a fi singurul care îşi păstrează greutatea înaintea lui Dumnezeu. De aceasta depinde chiar dreptatea lui Dumnezeu. Nu mai este vorba de dreptate legală; ci acum Dumnezeu Îl are pe Hristos, şi aceasta este ceea ce Dumnezeu datorează ascultării lui Hristos până la moarte, şi încă moarte de cruce. În virtutea acestei ascultări până la moarte îl îndreptăţeşte Dumnezeu pe vinovat, ceea ce nu putea face cu niciun chip dacă acţiona faţă de el după lege. „De toate de care n-aţi fi putut fi îndreptăţiţi în El” (Fapte 13:39 ). Ceea ce era cunoscut de Dumnezeu în creaţie nu conţinea niciun remediu pentru păcat; ceea ce era cunoscut de El sub lege, nu ar fi făcut decât să distrugă cea mai slabă speranţă a păcătosului. În timp ce acum, dimpotrivă, cu cât văd mai mult ce este Dumnezeu în crucea lui Hristos, cu atât mai multă încredere şi pace am. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 ).

Vedem deci în aceste versete sursa cerească a slujirii. Nu este o poziţie care, în gândirea lui Dumnezeu, dă importanţă în lume: Ştim toţi că lucrătorul este vrednic de plata lui; ori nu vedeţi că apostolul Pavel nu vroia să se folosească de dreptul pe care Evanghelia i-l dădea de a fi sprijinit în nevoile lui (1. Corinteni 9:12, 15 )? Nu vroia să nimicească ceea ce numeşte siguranţă cu care se glorificase (2. Corinteni 9:4 ); pentru că deşi ar fi avut putere, prefera să lucreze cu propriile sale mâini, mai degrabă decât să fie povară cuiva. Aceasta este minunate libertate a harului: sub har nu este nimic ce nu putem face, în afară de păcat. Dar deşi toate sunt îngăduite, nu toate sunt de folos (1. Corinteni 6:12 ; 10: 23 ), şi a fost cu siguranţă potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu ca marele apostol să facă ceea ce multor slujitori ai lui Hristos le-ar fi ruşine să facă. Ce teribil declin atât în raport cu spiritul creştinismului, ca şi vizavi de epistolă! Ce schimbare completă în raport cu caracterul Evangheliei, ca oamenii – protestanţi sau catolici, naţionali sau dizidenţi, presbiterieni sau metodişti – consideră toţi asemenea ca o plată, sau un motiv de cenzură, ceea ce făcea gloria apostolului! Conduita lui implica un principiu important. A primit un dar de la filipeni; i-au fost trimise ajutoare în închisoare şi în afara închisorii. Căuta rodul care prisoseşte în folosul sfinţilor (Filipeni 4:17 ). Dacă apostolul nu primise nimic de la ei în nicio ocazie, aceasta fusese o pierdere pentru sufletele lor. Creştinismul nu înseamnă a folosi pentru sine ceea ce I se datorează lui Dumnezeu, nici ceea ce harului îi place să facă pentru toţi şi fiecare. Dar apostolul nu acţiona niciodată de manieră ca să se fi putut spune, fie că se servea el însuşi de Evanghelie, fie că era indiferent faţă de sfinţi. Dumnezeu avea grijă să fie astfel în cazul lui Pavel. Ar fi existat pericolul de a dispreţui darurile mai mici. Ori apostolul se silea, într-un duh de har, de a păstra darurile care erau mai neînsemnate. Darurile mai importante aveau mai puţină nevoie de marea lui protecţie. Dar când alţii se închinaseră slujirii Evangheliei, apostolul are cea mai mare grijă de a afirma dreptul lor de a trăi Evanghelia. Cei care trăiesc astfel să aibă grijă să-I slujească Domnului Hristos în această privinţă! (Romani 16:18 ).

Capitolul 4: 11a – apostoli şi profeţi

„Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi”. Înţeleg că apostolii şi profeţii sunt în mod vădit ceea ce se pot numi daruri de bază, ca cele de care S-a folosit Dumnezeu pentru a pune temelia mare şi adâncă pe care trebuia clădită Biserica. Această temelie a fost făcută de cei pe care Dumnezeu îi îmbrăcase în mod deosebit cu putere. Aceste două categorii de apostoli şi profeţi au fost primele unelte folosite pentru chemarea Bisericii lui Dumnezeu. Evangheliştii au fost la lucru din primele zile, şi păstorii puţin după aceea. Dar primele două categorii, apostolii şi profeţii, au slujit în mod deosebit în toată puterea lor pentru întemeiera Bisericii lui Dumnezeu la început. Nu există un motiv ca să presupunem că în sens strict, apostolii şi profeţii au trebuit să continue, nici că au continuat în fapt, deşi ceva analog unui apostol poate apărea la vremea potrivită. Luaţi-l pe Luther, de exemplu. Sfinţii lui Dumnezeu au putut în parte să fie aduşi la adevărul fundamental în general, atunci când acesta fusese pierdut din vedere de mult timp. Această lucrare corespunde, într-o mică măsură, lucrării unui apostol. Cât priveşte un profet, acesta era cineva care nu se limita la a expune Scripturile, ci care deschidea ochii asupra adevărului de o manieră care să lege sufletul direct de Dumnezeu.

La început au apărut oamenii lui Dumnezeu care nu erau apostoli, şi care nu comunicau în mod necesar adevărul în chip inspirat cum au făcut-o Marcu şi Luca, dar au fost profeţi ca Iuda şi Sila (Fapte 15:32 ). Scriptura nu era scrisă în întregime la începutul Bisericii, şi nu erau peste tot apostoli. De aceea Dumnezeu a ridicat profeţi care, cel puţin în anumite cazuri, au fost mijloace de revelare. De ce nu avem asemenea canale astăzi? pentru că revelaţia este completă: avem Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu avem nevoie de un cuvânt în plus. A crede astăzi o altă revelaţie ar aduce atingere celei pe care o avem; astfel încât nevoia de astfel de profeţi, în sensul cel mai înalt al termenului, a luat sfârşit cu terminarea canonului Scripturilor. Într-un sens secundar, ceea ce ar corespunde lucrării profetice, ar fi reînnoirea adevărului şi acţiunea puternică asupra sfinţilor în general, aducându-i la ceea ce a fost deja revelat, dar a dispărut complet. Luaţi, de exemplu, adevărul capital al venirii Domnului ca speranţă a Bisericii. Acest adevăr a suferit o lungă eclipsă, aproape totalp. În zilele noastre a strălucit din nou cu o anumită măsură de putere din partea lui Dumnezeu. În ce scriere, din zilele apostolilor, găsiţi expuse natura şi chemarea Bisericii? Unde avem desfăşurarea speranţei Bisericii, anume venirea Domnului pentru a primi Biserica şi a-i da un loc ceresc? Aceste adevăruri dispăruseră din gândurile oamenilor, pentru a nu fi regăsite decât în aceşti ultimi treizeci sau patruzeci de ani *. Îndreptăţirea credinţei fusese cunoscută parţial de Augustin şi Bernard. Cei din cantonul Vaud aveau o mare credincioşie, dar nicio doctrină clară. Natura Bisericii ca trup al lui Hristos, şi caracterul speranţei creştinului, au fost atât cât ştiu eu complet pierdute din vedere. Aceste adevăruri dispăruseră din Biserică. Mi se pare că redescoperirea lor este destul de analogă, pe acest plan, cu lucrarea profetică, deşi am putea ezita să numim apostol sau profet pe unul dintre cei care au fost folosiţi la această lucrare.

* scris în noiembrie 1863 (n. ed.)

Capitolul 4: 11b – evanghelişti, păstori şi învăţători

Nu mai există autoritate pentru a numi

Ajungem la următoarele categorii de daruri: „evanghelişti, păstori şi învăţători”. Este evident că sunt încă la lucru într-o anumită măsură în starea actuală dislocată; şi nu sunt limitaţi la anumiţi credincioşi, ci se află peste tot, cum Îi place Domnului. Se confundă slujirea cu sarcinile locale. Poate se va spune că fac să dispară pe nesimţite o parte din Scriptură – punerea mâinilor apostolilor peste bătrâni etc. Fără a uita nimic din aceasta, permiteţi-mi să spun că bătrânii nu sunt acelaşi lucru cu slujitorii. Slujirea este exercitarea unui dar al lui Hristos; bătrânii erau rânduiţi de oameni, dar niciodată de altcineva în afara apostolilor sau a trimişilor apostolilor, ca Tit. Unde suntem acum cu această chestiune? Unde sunt oamenii cum se cuvine autorizaţi să numească bătrâni astăzi? ştiţi mai bine decât mine unde se găsesc? Desigur, sunt oameni care pretind că au această putere de a numi, dar pretenţia nu ajunge pentru a face valide numirile lor. În materie civilă, dacă cineva s-ar gândi să numească un magistrat fără să aibă putere deplină pentru aceasta, ar risca să fie pedepsit cu severitate. Ar fi mai puţin important în lucrurile lui Dumnezeu de a încălca autoritatea Domnului? Nu că anumite ramuri ale Bisericii au apostoli, în timp ce altele nu au, pentru că niciuna nu are mai mult decât altele. Nu văd ce se câştigă pretinzând că se face lucrarea unui apostol când nu este decât o pretenţie. Nu este mai smerit să te abţii să pretinzi că faci lucrarea apostolică, dacă nu eşti apostol? Nu putem horărî în mod legitim bătrâni pentru că autoritatea apostolică ne lipseşte de a o face. Nu este în armonie cu smerenia care ni se potriveşte să rămânem în limitele puterilor noastre? Nu admit că cineva trăind în prezent are dreptul să numească bătrâni, sau ceva asemănător, pentru că nu există nici apostol, nici trimis apostolic care să fi primit misiune de la Domnul pentru a o face. Dacă cineva pretinde că face ordinări, să-şi dovedească dreptul de a o face.

Hristos este Dătătorul darurilor şi al slujirilor

Slujirea şi sarcina bătrânului nu sunt acelaşi lucru; se confundă aproape întotdeauna, dar sunt lucruri total diferite. Le găsim pe amândouă în Scriptură: sarcini locale, cum se cuvine rânduite de apostoli sau de trimişii lor; şi daruri de slujire care nu au avut niciodată nevoie de autentificare omenească. În Scriptură, nimenu nu a fost ales să fie apostol, nici chemat să fie profet sau evanghelist, dacă nu a fost chemat de Hristos, cum vedem în capitolul nostru. De ce nu ar mai fi la fel? Hristos n-a dezertat din post, şi are ca sarcină să cheme şi să dea păstori, evanghelişti, învăţători etc. Dar există un alt principiu cu totul distinct de cel care este implicat în aceste daruri, anume că Hristos dădea dreptul apostolilor de a acţiona prin mijlocirea autorităţii. În virtutea acestui lucru numeau oameni pentru a fi bătrâni sau diaconi, după caz. Nu putem face ce făceau apostolii fără a fi îmbrăcaţi cu aceeaşi autoritate. Dar Hristos rămâne întotdeauna Dătătorul direct al darurilor de slujire: aceasta este întotdeauna adevărat. Slujirea nu depinde şi nu a depins niciodată de apostoli nici de Biserică, ci numai de Hristos; şi de aceea nu va înceta să fie. Dimpotrivă, cum numirea bătrânilor, potrivit Scripturii, depindea de apostoli, şi nu există apostoli astăzi, puterea legitimă pentru a numi bătrâni a luat sfârşit în mod necesar şi evident. Scriptura lasă să se înţeleagă continuarea existenţei darurilor, dar nu de autoritatea de a numi. Există belşug de bătrâni în toate corpurile religioase, sau mai degrabă persoane oficiale; dar cât valorează numirea lor (nu spun darurile lor)? Cei care cunosc Biblia să spună dacă tratez corect acest important subiect potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.

Întrebarea pentru noi este deci de a şti dacă facem voia lui Dumnezeu. Mai mulţi au ideea că un rit omenesc de ordinare are o valoare specială pentru a face dintr-un om un slujitor. Dar în zilele apostolilor înşişi, nimeni nu a avut vreodată ideea că poţi fi numit pentru a predica Evanghelia. Dacă cineva putea să predice, trebuia să o facă; dacă nu o făcea, era ca un slujitor leneş, care îşi ascundea talantul. Dacă cineva îşi arogă dreptul de a predica sau a vorbi în adunare, puteţi cu toată siguranţa să-i negaţi acest drept. Nimeni altul decât Dumnezeu nu are dreptul de a face cunoscută lumii vestea buna, sau de a vorbi adunării Lui prin cine I se pare bun. Deci El poate chema oamenii şi îi poate pune înainte, pe unul pentru a face o anumită lucrare, pe altul pentru a face o alta. Aunci aici se pune întrebarea care interpelează: Trebuie să-L recunoaştem pe Domnul în mod sincer şi în întregime ca şi Cap peste Biserica Lui? În slujirea propriu-zisă, nu este vorba de oameni numind oameni, ci de a şti dacă Îi este permis lui Hristos să fie Capul Bisericii Lui. În consecinţă, nu recunoaşteţi că problema Bisericii trebuie să fie stabilită de slujitori ai Cuvântului. Domnul Meu, nu este Biserica, ci Hristos; nu trebuie niciodată să punem Biserica în locul lui Hristos. Aici se află una din sursele principale, şi cele mai vătămătoare, ale papalităţii.

A recunoaşte slujitorii acolo unde sunt, fără ca ei să aibă autoritate pentru a porunci

Rezultă că trebuie să-i recunoaştem pe toţi cei pe care-i numeşte Domnul? Dacă cineva predică adevărul în cutare sau cutare grupare, nu trebuie să-l ignor, ci trebuie să-i recunosc pe slujitorii lui Hristos acolo unde sunt. Poate nu prezintă adevărul complet, dar în orice caz, Hristos dă daruri, şi nu fraţii. Rezultă că ar trebui să merg la cină, presupunând că preotul catolic predică o anumită măsură a adevărului? Trebuie să examinez dacă cel care poate fi un slujitor adevărat al lui Hristos face voia lui Dumnezeu în acest domeniu. Nu suntem chemaţi să urmăm pe unul sau pe altul, dacă nu în măsura în care Îl urmează pe Hristos. Suntem chemaţi să facem voia lui Dumnezeu; şi „cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1. Ioan 2:17 ). Nimic nu este deci mai simplu decât calea creştină. Să se aprecieze slujitorii lui Hristos la locul lor, dar nu neapărat tot ce fac ei, dacă nu este conform cu voia lui Dumnezeu. Nu se spune că trebuie să ne supunem celor care au autoritate asupra noastră? Da, desigur, şi este la fel de adevărat acum ca oricând. Dar presupunând că sunteţi convertit la Dumnezeu, şi că un preot catolic vă spune că trebuie să vă supuneţi celor care au autoritate asupra voastră, şi ei au această autoritate, nu trebuie să pun întrebarea ce vrea să spună prin aceasta, şi pe ce text se bazează? Pentru a mă antrena a nu asculta de Dumnezeu? Dacă acesta este cazul, nu trebuie să spun că trebuie să ascult de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni? (Fapte 5:29 ). Astfel, există întotdeauna o cale pentru sfântul lui Dumnezeu care vrea să facă voia Lui, şi această cale este pur şi simplu ascultarea. Este posibil ca aceasta să ia uneori forma a ceea ce oamenii în eroare, sau conduşi de propria lor voie, numesc neascultare; dar aceasta ar fi cu siguranţă a asculta de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni. Nimic nu ne poate scuti de datoria pozitivă şi imuabilă de a asculta de Dumnezeu.

Vedem deci că, oricare ar fi valoarea slujirii, nu a fost niciodată prevăzut pentru a-i constrânge pe copiii lui Dumnezeu doar să se învoiască la ceva orbeşte. Adevărata slujire arată ce este voia lui Dumnezeu oriunde este simplitatea inimii. El prezintă adevărul în chip suficient de convingător pentru a pune conştiinţele în lumină, şi a le face să simtă responsabilitatea de a urma această lumină. Dacă faceţi ceva pur şi simplu pentru că o spune un slujitor al lui Dumnezeu, este influenţa care este la lucru, nu puterea Duhului lui Dumnezeu. Ascultarea creştină, nu este un orb care călăuzeşte un orb, nici cineva care vede care călăuzeşte un orb, ci este cineva care vede care călăuzeşte pe cineva care vede. Orice credincios are puterea Duhului pentru a vedea gândul lui Dumnezeu pentru el însuşi; şi cel care este chemat de Dumnezeu pentru a-i călăuzi pe alţii va fi, în general, făcut capabil să aplice gândul lui Dumnezeu într-o manieră atât de completă conştiinţei, încât cel care este cu inima simplă va izbuti să-l vadă. Să ne amintim că este întotdeauna grav să cunoaştem adevărul şi să nu-l urmăm. „Deci aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, acesta îi este păcat” (Iacov 4:17 ).

Apostolul avea autoritate în guvernare

Am explicat deja că primele două categorii prezentate în versetul 11 aveau ca scop să dea naştere unei lucrări şi unei mărturii noi. Ele erau destinate – şi aşa au fost folosite – să pună temelia acestui edificiu necunoscut înainte, adunarea reunită în una dintre iudei şi păgâni pentru a-L mărturisi pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. Apostolii nu au slujit pur şi simplu ca profeţi, adică oameni inspiraţi comunicând gândul lui Dumnezeu care nu fusese revelat până atunci, ci au acţionat şi ca investiţi cu autoritate în Numele Domnului. Era deci totodată o putere de guvernare competentă, şi un mijloc sigur de comunicare din partea lui Dumnezeu către om. Profeţii ca atare nu aveau nimic de a face cu guvernarea propriu-zisă. Nu vizitau adunările ca trimişi îmbrăcaţi cu autoritate (1. Corinteni 4:11 ; 2. Corinteni 12:13 ); şi nu instituiau nimic nicăieri pentru a conduce Biserica aşa cum au făcut apostolii (a se vedea 1. Corinteni 7:17 ).

Romani 16: 26 – Scrieri profetice

Cu toate acestea profetul era folosit la ceva extrem de important, adică la aducerea în mod direct şi imediat din partea lui Dumnezeu de adevăruri încă necunoscute sau niciodată revelate. Ei erau legaţi deci în mod special de revelarea adevărului, fie oral sau în scris; acesta este sensul lui Romani 16:26 . Oricine este capabil să examineze limbajul folosit de Duhul Sfânt va vedea că sensul expresiei nu este „scrierile profetice” [după versiunea autorizată a Regelui James], ci „scrieri profetice”, ceea ce se raportează exclusiv la Scripturile Noului Testament, care nu au fost toate scrise de apostoli. Două dintre Evanghelii nu provin de la apostoli, dar sunt la fel de inspirate ca şi cum ar fi. Aceasta este la fel de adevărat cu privire la învăţătura orală dată în zilele apostolilor. Pentru că Biserica a început înainte să fi fost scris ceva din Noul Testament. Acest fapt este altminteri aplicat greşit ca un argument favorit de către cei care susţin un fel de inspiraţie în Biserică. Ei insistă pentru a spune că Scripturile nu sunt atât de esenţiale cum pretindem noi. Dar răspund că, dacă Biserica avea la început prezenţa oamenilor inspiraţi, Biserica a avut apoi sfântul depozit al apostolilor şi profeţilor, consemnat în scris, sub paza perfectă a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta constituie deci unica normă a adevărului divin: Vechiul Testament, revelaţia originală a lui Dumnezeu cum a fost dată lui Israel, - şi Noul Testament, suplimentul adevărului Său necesar Bisericii. Dar înainte să fie încheiat canonul Scripturii sau chiar să fie început, este evident că era nevoie de o clasă de oameni pentru a face cunoscut gândul lui Dumnezeu prin greutăţile care apăreau în Biserică. S-a avut grijă de aceasta prin intermediul apostolilor şi profeţilor. Se vede că printre sfinţii din Corint, erau dintre cei care erau profeţi.

1. Corinteni 14:29 – Profeţi şi comunicări noi

De aici vine un cuvânt remarcabil din 1. Corinteni 14 despre care aş vrea să vă vorbesc un moment. Duhul Sfânt instituia regula din versetul 29 ca în cazul în care cineva vorbea în adunare în chip obişnuit, şi o revelaţie era dată altuia, al doilea avea dreptul de a-l opri pe primul pentru a aduce revelaţia sa. Dacă se obiectează că astăzi un asemenea lucru ar produce confuzie, răspund mai degrabă că Dumnezeu nu mai acordă astăzi noi revelaţii. Atât cât a subzistat starea de lucruri când nu fusese încă dată deplina desfăşurare a gândului lui Dumnezeu, şi atât timp cât erau aceste persoane inspirate pe pământ, Dumnezeu Îşi menţinea dreptul de a întrerupe pe cineva prin comunicarea unui anume adevăr nou din partea Sa. Dar dacă cineva ar susţine astăzi că are o revelaţie nouă din partea lui Dumnezeu, nu ar face decât să dovedească faptul că se hrăneşte cu iluzii, ba chiar că este un impostor. Acum că aceste persoane inspirate au dispărut, avem deplina comunicare şi deplina măsură a gândului lui Dumnezeu. Astfel criteriul gândului lui Dumnezeu căruia i se predă Biserica nu mai sunt apostolii sau profeţii, ci Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Bineînţeles există mijloace mai obişnuite de care Se folosea atunci Duhul lui Dumnezeu, şi Se foloseşte încă – darurile, la fel de reale ca apostolii şi profeţii, dar fără să aibă acelaşi caracter de autoritate activă ca apostolii, nici dreptul de a comunica adevărurile noi ca profeţii. Astăzi totul este de ordin inferior în comparaţie cu acele daruri. Orice eventuală măsură de autoritate în timpul prezent, trebuie a dovedi că este de la Dumnezeu în caracterul şi scopul ei; nu trebuie să pretindă să fie o revelaţie nouă a gândului divin, ci trebuie folosită şi aplicată corect la ceea ce a fost dat deja.

Darul şi capacitatea naturală

Pe de altă parte, darurile pe care Duhul Sfânt le face să apară încă pentru binele Bisericii sunt numite aici evanghelişti, păstori şi învăţători. Nu sunt singurele daruri care rămân, căci Scriptura nu dă nicăieri o listă completă, cum ar vrea oamenii. Trebuie căutat în toată Scriptura. Este salutar şi binecuvântat a nu găsi niciodată ceva complet în Cuvântul lui Dumnezeu la o simpă examinare a unei singure porţiuni particulare a acestuia. Dumnezeu a făcut necesară căutarea aprofundată în tot Cuvântul Lui, pentru a ajunge să avem gândul Lui complet cel puţin într-o măsură. Dacă nu ar fi aşa, am fi serios dispuşi să reţinem pasaje favorite lăsând restul deoparte. Este ceea ce fac mulţi creştini care neglijează practic o mare parte a Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar mai fi aplicabil.

Acest subiect al slujirii este precis un subiect asupra căruia există acum multă ignoranţă şi necredinţă. Ideea curentă este pur şi simplă că inteligenţa a fost sanctificată. Admit desigur că Dumnezeu dă şi formează puterea intelectuală: este ceea ce este numit în Scriptură: „puterea”. Dar examinaţi parabola une Domnul nostru face aluzie tocmai la aceasta, şi veţi vedea că face deosebire între „dar” şi „putere”. „I-a dat... fiecăruia după puterea lui” (Matei 25:15 ). Când cheamă oameni să-I slujească, Dumnezeu modelează vasul după planul Lui chiar înainte de convertirea lor. Providenţa Lui alege o persoană de la naştere, şi dispune toate circumstanţele vieţii sale ulterioare. Această persoană poate să fi fost educată pentru a fi preot, sau jurist. Pavel cunoştea astfel în profunzime toate resursele dreptăţii adevărate încât a putut recurge la har judecând ceea ce dreptatea omului iubeşte, în ceea ce trăieşte ea şi unde duce ea. Propria sa experienţă era dovada că şi cultivată în cel  mai înalt grad, ea duce la antagonismul direct cu Domnul gloriei. Există de asemenea la Pavel un caracter natural foarte remarcabil, şi o educaţie şi cunoştinţe dobândite puţin obişnuite. Toate acestea fuseseră orânduite la Saul din Tars. Dar pe lângă aceasta, când a fost chemat prin harul lui Dumnezeu, i-a fost încredinţat un dar pe care nu-l poseda înainte, o capacitate prin Duhul Sfânt de a pricepe adevărul şi de a-l întipări sufletelor. Dumnezeu S-a servit de caracterul său natural, de felul lui de a vorbi, de stilul său de a scrie particular; dar totul era în această putere nouă a Duhului Sfânt comunicată sufletului său, chiar dacă aceasta curgea prin canalul capacităţii lui naturale. Există deci aceste două lucruri, capacitatea care este vasul darului, şi darul însuşi care, depinzând de Domnul, este energia conducătoare a capacităţii. Un dar nu are existenţă în afara vasului în care acţionează.

Darurile sunt persoane

Acum încă o remarcă. În această epistolă darurile nu sunt văzute pur şi simplu ca puteri spirituale. Sunt considerate astfel în Romani şi Corinteni, dar în Efeseni sunt întotdeauna persoane. El a dat apostoli – nu pur şi simplu daruri apostolice. Găsesc darul de învăţătură în Romani, şi darul de învăţător în Efeseni. Cele două adevăruri se acordă perfect. Există un motiv divin al acestei diferenţe, care mi se pare a fi următorul: în Efeseni dragostea lui Hristos pentru Biserică este ideea dominantă a întregii epistole – aceasta este plinătatea binecuvântării care aparţine trupului lui Hristos, Biserica, în virtutea unirii ei cu Capul. Ceea ce acţionează asupra sentimentelor Bisericii nu este o simplă putere; şi o persoană prin care se varsă darul, acţionează evident asupra sentimentelor celor pentru binele cărora este folosit darul. De-a lungul întregii epistole, despre Hristos este vorba, nu despre Duhul, fără excepţie. În Corinteni, dimpotrivă Duhul Sfânt este pus în evidenţă. Aici este Hristos, căruia Îi corespund aceste persoane care acţionează din partea lui Hristos pentru binele trupului Său. Este un exemplu frumos al armoniei care domneşte în adevărul lui Dumnezeu. Dragostea activă a lui Hristos este reprezentată în această epistolă ca izvorul oricărei binecuvântări a Bisericii; la fel este cu darurile personale ale lui Hristos, pe care le iubeşte El Înşuşi şi de care Se foloseşte pentru a întreţine dragostea Lui la alţii.

Daruri universale

Diferenţa între evanghelişti, păstori şi învăţători este evidentă. Evanghelistul este mijlocul obişnuit de a aduce suflete la Hristos. Putem spune că este prin natură un dar itinerant, nu mărginit la un loc, ci chemat să fie aici sau acolo, oriunde Domnul poate să-l conducă prin Duhul pentru a răspunde nevoii sufletelor. Timotei care, printr-o mişcare dibace de scamatorie clericală a fost metamorfozat în arhiepiscop, este numit în Scriptură un „evanghelist”. Fusese arătat prin profeţie pentru o lucrare particulară, şi îi fusese acordat un anumit dar prin intermediul apostolului însoţit de bătrâni. La porunca apostolului, se duce undeva, şi acolo ia cunoştinţă de starea de lucruri. Dar nici el, nici Tit nu au fost sedentari, ca în diocezele moderne. Şi mai puţin a avut dispoziţii luate pentru succesori. Timotei trebuia să încredinţeze ce învăţase de la apostol unor oameni credincioşi care să fie capabili să-i înveţe şi pe alţii; altfel zis, sarcinea privea transmiterea adevărului, şi nu transmiterea unei autorităţi sau ordine sfinte, cum se spune în mod pervers.

Este un fapt că în fiecare biserică în care se găseau adunaţi un anumit număr de sfinţi, mai mulţi episcopi [= supraveghetori] erau rânduiţi, cel puţin după punerea la încercare şi experienţa făcute în timpul unui anumit timp. Ei erau aleşi acolo de un apostol, sau de un trimis al apostolilor. Când indivizi dotaţi cu un dar împlinesc funcţiile Bisericii, este o uzurpare, şi este la fel când Biserica asumă funcţiile darurilor individuale. Bineînţeles dacă există imoralitate în conduita unui slujitor al lui Hristos, este la fel de responsabil ca un altul şi chiar mai mult. Copiii lui Dumnezeu, inclusiv el, sunt ţinuţi să vegheze cu o gelozie sfântă, pentru că păcatul lui ar aduce mai multă ruşine şi scandal asupra Numelui lui Hristos decât păcatul unui membru al trupului mai puţin în evidenţă. Dar în afara problemelor de natură morală, nimeni nu trebuie să intervină nicidecum, în exercitarea slujirii sale, între el şi Stăpânul care l-a chemat să-I slujească. În această privinţă dizidenţii sunt complet şi radical în greşeală, pentru că ei consideră că Biserica numeşte preoţi protestanţi şi are bineînţeles putere să-i demită dacă vrea. Aceasta face din preot preotul bisericii lor. Ori Scriptura nu vorbeşte niciodată, cum fac toţi astăzi, de preotul unei biserici particulare; nu găsim acolo nimic asemănător acestor expresii preotul „nostru”, sau preotul „vostru”. Ceea ce ne arată Scriptura, este că toate darurile sunt daruri în unitatea trupului lui Hristos. Dacă cineva este cu adevărat păstor sau învăţător, este rânduit ca păstor sau învăţător în întreaga Biserică. Aceasta merge până acolo că locul unde se află nu are importanţă; unde merge, şi atât cât merge după Scriptură, este chemat de Hristos, şi nu de o congregaţie, să-şi exercite slujirea fără teamă cu smerenie desigur, şi fără să pretindă mai mult decât a primit. Dacă cineva se ridică mai sus de ceea ce a primit, se întâmplă în general că se discretizează chiar pentru ce a primit. Tendinţa generală la copiii lui Dumnezeu nu este de a desconsidera slujitorul, ci de a-i da un loc pe care nu-l merită. Satan lucrează întotdeauna la dislocarea resurselor destinate pentru a face să funcţioneze trupul, şi pentru această lucrare îi împinge pe sfinţi fie la a da importanţă acolo unde nu ar trebui, fie la a fi pretenţioşi şi a discredita acolo unde ar trebui să fie recunoscători. Toate aceste lucruri au nevoie să fie reglementate prin Cuvânt.

Darurile nu sunt un titlu de valoare în lume

Oamenii îşi bazează în general ideile pe Vechiul Testament şi nu pe Noul: de unde ideea de a considera slujirea ca un fel de profesiune onorabilă, sau un titlu recunoscut de lume. Ori dacă examinăm capitolul nostru sau tot restul epistolelor, se va vedea bine că titlurile de apostoli etc., nu sunt niciodată ceva recunoscut în lume. Lumea i-a dispreţuit. Petru, în vremea lui, nu a fost mai onorat în lume după ce a devenit apostol decât înainte. Lumea putea recunoaşte că făcea minuni, ceea ce este cu totul altceva. Mulţi oameni carnali au făcut mari minuni. Corintenii nu erau decât copilaşi în înţelegerea lucrurilor, din cauza entuziasmului lor pentru minuni şi manifestările darurilor exterioare. Le plăcea şi să asculte vorbind; şi apostolul le arată că a pronunţa numai câteva cuvinte pentru binele Bisericii, era mult mai nobil şi mai bine decât toate semnele şi minunile pe care le făceau. Putea să facă mai multe minuni decât ei toţi, şi totuşi declară că preferă să vorbească cinci cuvinte cu mintea lui („ca să-i învăţ şi pe alţii”), decât zece mii de cuvinte într-o limbă necunoscută (1. Corinteni 14: 19 ). Dacă deci Biserica este lipsită de puteri miraculoase care izbesc privirile necredincioşilor, îi rămâne totuşi ce este mai important, fără darurile fundamentale care nu aveau nevoie să fie continuate.

Capitolul 4: 11 – 13

Temelia a fost pusă atât de desăvârşit încât apostolii şi profeţii nu mai sunt necesari. Este ceea ce este lăsat să se înţeleagă aici. Duhul lui Dumnezeu nu pregăteşte sfinţii în vederea unei continuări îndelungate a lucrurilor în această lume. Hristos „a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (4: 11 – 13).

Darurile rămân până la sfârşit

Credincioşii din acele zile credeau cu tărie că ansamblul lucrării Bisericii avea să se împlinească în generaţia lor: pasajul nostru nu învaţă nicidecum ideea unei succesiuni, chiar dacă putem acum să-l vedem de manieră implicită. Slujirea este exercitarea unui dar spiritual; şi aceste daruri depind de faptul că Hristos rămâne întotdeauna Capul [Conducătorul] Bisericii, şi de faptul că funcţia Lui nu ia niciodată sfârşit ca cea a marilor preoţi care, la moartea lor, trecea la succesorii lor. Hristos a fost în cer după învierea Lui, şi aceşti apostoli sunt ceea ce El a dat după ce S-a suit în înălţime. Suntem astăzi pe acelaşi teren ca ei în ziua Cincizecimii. Hristos a părăsit atunci lumea, şi prin Duhul Sfânt, Hristos dă putere oamenilor pe pământ pentru tot ce poate avea nevoie Biserica. Avem evanghelişti, mari agenţi de recrutare a Domnului pentru armata Lui spirituală. Avem apoi păstori şi învăţători pe care Domnul îi face să apară şi îi dă pentru a conduce, a ghida şi guverna pe aceşti sfinţi introduşi prin lucrarea evangheliştilor. Toate aceste daruri rămân pentru totdeauna. Nu vorbesc de măsura de putere, pentru că există efectiv destulă slăbiciune; dar aceste daruri rămân în mod necesar, pentru că depind de Hristos în înălţime şi de Duhul Sfânt aici jos, şi Hristos nu poate niciodată înceta să fie Capul acolo sus şi Duhul Sfânt nu poate părăsi Biserica aici jos. De aceea se adaugă, „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei” (Efeseni 4:13 ). Nu există garanţie divină a unei continuări a minunilor, dar este implicit că darurile de zidire continuă în vederea binelui sufletelor.

Domnul nostru a dat deci aceste daruri „până ce vom ajunge toţi” (Efeseni 4:13 ). Nu se spune că le va da, pentru că Biserica primară era pusă în poziţia de a aştepta întoarcerea Domnului. Pavel şi ceilalţi apostoli îi chemau pe sfinţi să pândească întotdeauna întoarcerea lui Hristos. Nu există o indicare că va veni Hristos, ci că este aşteptat în mod constant. De aceea nu este nicio pregătire un lung şir de secole în raport cu slujirea, ci Îl găsim pur şi simplu pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu, furnizând ce este necesar. „A dat pe unii... până vom ajunge toţi la unitatea credinţei” (v. 11 – 13). Dacă Hristos ar fi venit în zilele generaţiei apostolilor, această afirmaţie ar fi fost adevărată. Hristos a întârziat, şi aceasta rămâne exact, „până vom ajunge toţi”. Astfel încât în afara excepţiilor deja menţionate, suntem asiguraţi că putem să ne aşteptăm la continuarea unei slujiri cu acelaşi caracter şi provenită din aceeaşi sursă ca cea pe care o avea Biserica apostolică. Tot ce este necesar pentru a aduce şi a aduna sufletele, şi pentru a avea grijă de ele o dată adunate, rămâne până ce Hristos vine şi împlineşte totul.

A recunoaşte darurile

Ce binecuvântare să ştim că putem accepta din partea lui Dumnezeu această slujire care a fost atât de orgolioasă şi servilă în mâinile omului, - încât o putem aştepta de la El şi o putem recunoaşte ca un lucru divin – încât nu suntem reduşi la ideea că nu mai avem acum decât o slujire omenească, în loc de o slujire divină ca altădată – încât avem certitudinea că aceste daruri provin de la Hristos care nu ar putea să nu se conformeze Cuvântului şi lucrării Sale! Dar cum să recunoaştem un slujitor, un evanghelist, un păstor, un învăţător? Voi răspunde printr-o întrebare: Cum recunoaşteţi un creştin? Orice creştin care frecventează creştini, are o idee generală. Nu spun că-l voi discerne în mod infailibil, şi că depindem în mod necesar în măsura noastră de ajutor actual de la Dumnezeu, cu toate acestea ştim ca o regulă generală există într-un creştin ceva care se recomandă celor mai mulţi din fraţii săi. Există în mărturisirea lui Hristos ceva care este mai mult sau mai puţin în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, duhul, tonul, viaţa şi umblarea în general, după ce s-au frecat puţin de încercările de pe drum, vor întări sau slăbi convingerea iniţială.

Este exact la fel când este vorba de a judeca slujirea. Avem obligaţia să cercetăm toate lucrurile (1. Tesaloniceni 5:21 ). Cineva este trimis de Dumnezeu pentru a mişca sufletele cu putere şi binecuvântare, pentru a le aduna şi a le aduce la Hristos: acesta este un evanghelist. Pe de altă parte vedeţi un altul a cărui inimă nu este la fel de înflăcărată în a prezenta sufletelor Evanghelia, dar care se bucură de adevărul lui Dumnezeu, şi căruia îi place să-i aducă pe alţii la aceleaşi sentimente: nu este acesta un învăţător? Alţii cunosc poate la fel de bine adevărul lui Dumnezeu, dar nu reuşesc să-l expună astfel încât să acţioneze la fel asupra altora. Dar iată o a treia persoană care întreprinde să se ocupe în mod practic de suflete, şi face în mod regulat erori grave: pot să spun că este un păstor? De cum apar greutăţi, nu mai are idei, neştiind nici ce să facă, nici ce sfaturi să dea. Se poate să fie capabil să explice Biblia, dar cum este vorba să o aplice vieţii practice a creştinilor, iată greşeli fără sfârşit. A fi păstor presupune nu numai cunoaşterea adevărului, ci puterea de a face să aibă preţ fiecare zi la oameni: aceasta implică să acţioneze asupra conştiinţei şi sentimentelor într-un mod care nu este neapărat cel al unui învăţător. Un om poate fi învăţător fără să fie păstor (şi viceversa), sau poate să fie amândouă. Un apostol putea să fie astfel  învăţător, evanghelist şi păstor. Veţi găsi un dar particular la un om, şi la un altul un dar de cu totul alt gen.

Încă un caz: iată, pe cineva incapabil să prezinte adevărul cu putere, dar capabil să îndeme; poate acţiona asupra conştiinţei. Acela este un dar de valoare inestimabilă, pe care îl găsim în Romani 12 , dar care lipseşte în Efeseni 4 . Aici avem darurile cele mai izbitoare pentru binele sfinţilor la locul lor, în ordinea şi funcţiile care li se cuvin. Ori chiar fiind convins că Duhul lui Dumnezeu locuind în noi este singura putere care ne permite să discernem, după gradul de certitudine care Îi va plăcea lui Dumnezeu, dacă un om este creştin sau nu este, dacă are un dar sau nu are, nu rămâne mai puţin adevărat că gradul de discernământ depinde de ceea ce sunt inimle noastre sau nu, mai presus de carne şi de activitatea ei. Aceasta cere spiritualitate şi presupune judecată de sine. Biserica întreagă este responsabilă cu judecata. Un evanghelist se poate înşela asupra unei persoane, crezând că este convertită cu adevărat, şi poate ajunge să o boteze. Dar iată ceva de scos în evidenţă, şi biserica refuză această persoană. Să ne închipuim o persoană care mărturiseşte Numele lui Hristos, şi este botezată, şi caută comuniunea: adunarea lui Dumnezeu din localitate are obligaţia să o examineze. Nimeni nu are dreptul să se apropie: cine are drepturi astăzi, în afară de numai Dumnezeu? Trebuie să fim mai degrabă supuşi decât să vorbim de drepturi. Biserica examinează deci, - şi dacă există comuniune de o manieră generală sau o măsură de satisfacţie suficientă pentru a face să se spună: „Credem că persoana în chestiune L-a primit pe Hristos, nu avem un motiv justificat să-i refuzăm mărturisirea potrivit căreia este un mădular al lui Hristos”, persoana este atunci primită în adunare, apoi vine dovada – dependenţa de Dumnezeu după care este primit cineva. Hristos este în mod absolut necesar pentru o umblare dreaptă. Chiar cei care sunt născuţi din Dumnezeu nu vor fi păziţi dacă nu vor umbla într-o smerenie reală şi privind la Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu lucrează în adunare. Unul manifestă o aptitudine pentru a predica, altul pentru a învăţa; unii Îl slujesc pe Domnul în particular, alţii în public. Care este puterea pentru a judeca aceasta? Acelaşi Duh al lui Dumnezeu. La urma urmelor, este o problemă mai simplă decât îşi imaginează mulţi. Este întocmai ca fiinţa umană care cunoaşte hrana care este bună pentru ea, că este prunc sau om matur: la fel pentru sfinţi, le este inerent a cunoaşte în mare ce este pentru binecuvântarea lor spirituală. Dacă suntem într-o stare joasă, sau carnală, vom fi seduşi de nimicuri pompoase; dar se găseşte în general o judecată sănătoasă şi dreaptă de la creştinul cu judecata spirituală cea mai matură până la pruncul simplu. Deşi nu sunt toţi capabili să detecteze punctul critic, toţi cei care sunt călăuziţi de Dumnezeu într-o anumită măsură sunt în stare să aprecieze valoarea a ceea ce le este prezentat în slujire.

Cum să acţionăm împotriva ereziei

Ce se întâmplă în caz de erezie? Cum poate judeca adunarea învăţătura falsă? Hristos este măsura de referinţă. Tot ceea ce, în acord cu Scriptura, Îl înalţă pe Hristos, este adevărat; tot ce Îl coboară pe Hristos este fals, şi este de la diavolul. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1. Corinteni 1:24 ). Dar Dumnezeu lucrează prin unelte, şi dacă există un învăţător fals care introduce ce este rău, există învăţători adevăraţi capabili să discearnă acest rău. Dacă învăţătorul cel fals caută să-şi mascheze învăţătura sub forme atrăgătoare, Duhul Sfânt care locuieşte în Biserică lucrează împotriva lui Satan, şi prin diverse mădulare, dezvăluie şi arată adevăratul caracter al răului înaintea adunării lui Dumnezeu; şi odată ce acesta este descoperit, toţi cei care umblă cu Dumnezeu sunt în stare să pronunţe o judecată divină cu privire la el. Dacă ar trebui să construim un drum de fier, nu am şti cum să începem lucrul; dar când drumul de fier este terminat, putem foarte bine să spunem folosinţa şi valoarea sa, şi putem să judecăm bine în practică dacă este bun sau nu. La fel este cu Biserica lui Dumnezeu. Nu toţi sunt la fel de capabili să deosebească şi să semnaleze răul, dar Dumnezeu îi ridică pe unii care pot, şi toţi emit apoi cu uşurinţă o părere cu privire la el.

Aceste daruri sunt indispensabile Bisericii în ansamblul ei, fără a afirma pentru aceasta că oriunde este o adunare a lui Dumnezeu, este absolut necesar pentru umblarea în comun a sfinţilor ca un anume gen de persoane să fie ridicate prin ei. Putem să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru această resursă pentru nevoile Bisericii Lui atât timp cât există o Biserică aici jos. Existenţa Bisericii şi cea a slujirii se întemeiază pe aceeaşi temelie; decurg amândouă din dragostea lui Hristos, şi atât cât o avem pe una, o vom avea şi pe cealaltă: este aceeaşi dragoste a lui Hristos care vede trupul Său şi care oferă anumitor mădulare puterea spirituală cerută pentru binele acestui trup. Toţi oamenii lui Dumnezeu, unde sunt, recunosc că Dumnezeu trebuie să aibă de-a face cu slujirea, şi în consecinţă, când dizidenţii îşi pun votul în urnă, nu neagă că Duhul Sfânt trebuie să dea capacitatea de a fi slujitor. Dacă persoana era slujitor înainte, bineînţeles că este şi după; dar ei spun că vor să facă din ea slujitorul lor. Nu ar fi mai bine să părăsească această formă nescripturală şi să-l recunoască tot ca slujitorul lui Hristos? În acest fel îl lăsaţi pe propriul şi adevăratul lui teren ca cineva care are obligaţia să-L slujească pe Dumnezeu cu orice preţ şi în orice fel.

Adevărata ordine este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, cu libertatea Duhului

Recunosc, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de episcopi şi diaconi, dar aici în Efeseni 4 nu se vorbeşte despre aceasta. Nu se spune că Hristos a dat pe unii ca episcopi şi diaconi. Dar menţin că după Scriptură aceşti episcopi şi aceşti diaconi trebuiau să fie numiţi de autoritatea apostolică sau cvasi-apostolică. Nu ni se cuvine astăzi să spunem că, nefiind apostoli, nu pretindem că exercităm funcţiile lor făcând ordinari, deşi îi recunoaştem din toată inima pe cei care au calificările cerute pentru aceste sarcini locale, oriunde se găsesc?

Dar sistemul care prevalează în prezent nu numai că asumă o autoritate care nu se posedă în realitate, ci introduce cea mai mare dezordine şi confuzia cea mai vinovată, dacă judecăm aceasta prin Scriptură, sau chiar prin rezultatele ei practice. Astfel este în toate asociaţiile omeneşti, fie că sunt de tip episcopal, prezbiterian sau congregaţionalist. Ce este într-adevăr mai fatal binecuvântării sau gloriei Domnului decât a vedea un evanghelist plin de ardoare legat de o sferă limitată de activitate şi încercând în zadar să răspundă nevoilor unui trup de creştini care au pe bună dreptate nevoie să fie zidiţi în Hristos? Sau de a şti că, în vecinătate, un învăţător matur este forţat să părăsească darul special deoarece congregaţia lui se compune numai din neconvertiţi? Există un aranjament mai dureros conceput pentru a împiedica Duhul lui Dumnezeu decât această trăsătură de canoane şi cerempnial ecleziastice, etc. care degradează slujirea la rangul de servitude a omului, şi dispune de suflete ca şi cum ar fi şerbii pământului pe care trăiesc.

Invers, când ne plasăm pe terenul Scripturii prin conştiinţa faţă de Dumnezeu, poate exista slăbiciune, dar este loc pentru Duhul Sfânt ca să intre şi să opereze prin cine vrea El. Fără îndoială, duşmanul are vicleniile lui speciale pentru a-i deturna, şi dacă este posibil a-i perverti pe cei care rămân pe acest teren; nimeni mai mult decât aceştia, nu are atâta nevoie de a veghea şi a se ruga, pentru a nu spune a se smeri. Dar graţie lui Dumnezeu, acest teren este câmpul de activitate al credinţei; onorează Cuvântul lui Dumnezeu; dă Duhului locul care Îi aparţine; recunoaşte domnia lui Hristos, primind fiecare mădular al trupului acolo unde l-a aşezat Capul. De aceea dacă se pretextează că trebuie făcută ordine acolo, întreb ce fel de ordine? Ceea ce vreţi, este o ordine după concepţia voastră, sau după cea a lui Dumnezeu? Dacă suntem supuşi Scripturii, nu vom lăsa sub niciun pretext, oricât de special ar fi, să fie pusă deoparte singura ordine pe care Dumnezeu o aprobă pentru copiii Lui acum pe pământ, adică adunarea Lui, călăuzită de Duhul Sfânt, prezent în mijlocul ei pentru a menţine gloria lui Hristos şi a lucra în mod suveran prin cine vrea El, deşi, bineînţeles, numai pentru edificarea şi cu bunăcuviinţa care se potriveşte prezenţei lui Dumnezeu. Poate exista dezordine prin lipsă de spiritualitate, atât din partea celor care au daruri ca şi din a celor care nu au. Dar cu siguranţă, Scriptura este o regulă mai sigură şi mai eficace pentru a corecta toate dezordinile, decât cele mai înţelepte regulamente ale oamenilor; totuşi totul ar fi zadarnic dacă nu depindem acum de Duhul Sfânt.

Totuşi apostolul Pavel, făcând faţă abuzurilor carnale, socoteşte cea mai mare libertate pentru exercitarea tuturor darurilor Domnului în adunarea creştină, doar sub rezerva propriilor Sale restricţii formulate expres (de văzut 1. Corinteni 14 ). Dacă aceea era ordinea lui Dumnezeu în acea vreme, când a încetat? Biserica lui Dumnezeu nu are mai multe puncte de reper divine pentru serviciile ei publice? Nu-i invidiez deloc pe cei care abandonează sistemul lui Dumnezeu în favoarea uneia dintre alegerile lor sau a invenţiei lor, şi care în ciuda acestui lucru, nu au niciun scrupul să citeze fraze desperecheate ici şi colo, ca versetele 33 şi 40 din 1. Corinteni 14 , pentru a sprijini aranjamente omeneşti complet contrare atât literei cât şi spiritului Cuvântului inspirat din care sunt scoase deodată. Ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru închinare şi slujirea Bisericii este şi trebuie să fie la fel de obligatoriu pentru conştiinţă ca şi ceea ce a scris El pentru umblarea şi activitatea noastră individuale. Într-un sens, mi se pare chiar că neascultarea publică a Bisericii în mod colectiv este mai insultătoare pentru Dumnezeu decât orice greşeală individuală, oricât de gravă ar fi ea. Ori care este starea actuală a creştinătăţii? Poporul lui Dumnezeu, amestecat cu lumea, s-a îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vorbesc de ei ca persoane, nici în raport cu datoriile morale; dar nu se lasă Duhului lui Dumnezeu locul Său în adunare, nici chiar în mădularele Lui individuale. Puterea Lui nu este recunoscută ca o Persoană divină coborâtă din cer, nu numai pentru a converti pe păcătoşi, ci pentru a fi călăuza adunării creştine. Care este derularea reuniunilor Bisericii? (se reuneşte ea vreodată ca atare?) – întrebarea se pune pretutindeni. Ce este din exercitarea darurilor lui Hristos în adunarea lui Dumnezeu, în afara lumii? Când creştinii se adună împreună, nu s-a stabilit o metodă care nu are nimic scriptural, în aceasta sau în aceea, în loc să lase adunarea lui Dumnezeu să fie cu sfinţenie supusă Duhului Sfânt, şi să se încreadă în El ca să lucreze liber, deplin, şi cu putere, prin mădularele prin care vrea, pentru binele adunării? Cuvântul revelat al lui Dumnezeu cu privire la adunarea Sa, nu este, ca orice alt adevăr, etern pentru conduita Bisericii aici jos? Menţin că este; şi cred că cei care contestă permanenţa autorităţii Sale şi responsabilitatea lor actuală le va fi greu să răspundă înaintea judecăţii lui Hristos; în timp ce cei care se ţin de voia lui Dumnezeu exprimată în Cuvântul Său, vor avea cu siguranţă binecuvântarea Sa acum, şi aprobarea Sa în acea zi solemnă.

Ori aceasta nu înseamnă deloc a ieşi din ceea ce este vădit rău. Separarea de asociaţiile noastre trebuie să ne fie dureroasă, şi nu trebuie niciodată să o facem fără să credem că este clar voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nu trebuie să refuzăm pe cei mai slabi creştini care vin de altminteri, dar nu cred totuşi că cineva trebuie să fie prompt să primească ceea ce este nou pentru el, doar dacă este convins că este cu siguranţă de la Dumnezeu. Dacă oamenii vin numai din cauza unor anumite circumstanţe fericite, nu va dura; dacă spun „este atâta dragoste, adevăr, unire, simplitate, etc. printre aceşti creştini, că trebuie să ne alăturăm lor”, va apărea curând o anume încercare, şi vor fi gata să zică, „nu este deloc dragoste între ei – cum s-au schimbat toţi!” Aceste efecte spirituale pot să acţioneze asupra sentimentelor şi să reţină atenţia, dar nu ajung ca lucrare de fond pentru creştin în prezenţa voiii revelate a lui Dumnezeu. Să presupunem chiar că reuşiţi să reuniţi o adunare de credincioşi fericiţi, toţi cu aceeaşi gândire în ceea ce priveşte Duhul, Biserica şi venirea Domnului, pe lângă adevărurile fundamentale, - nu aş vrea să fac parte dacă s-ar pune drept condiţie aderarea la sentimentul lor. Aceasta nu are fundament divin, sau îl nesocoteşte. Să fie partea mea de totdeauna să mă ataşez numai de Numele Domnului Isus, singurul centru, perfect suficient, de adunare pentru toată Adunarea lui Dumnezeu! – şi să fac aceasta oricât ar costa, şi oricât de puţin numeroşi şi slabi ar fi cei care se adună astfel. Este posibil ca cel mai drag prieten al meu să se rătăcească; aceasta mi se poate întâmpla şi mie. Bineînţeles este dureros şi umilitor să fii judecat de alţii pentru că nu te-ai judecat pe tine însuţi. Dar nu îndrăznesc să stau departe de calea cea bună, pentru că ştiu că voia lui Dumnezeu se opune acestui lucru. Nu suntem liberi să facem din Biserica lui Dumnezeu un club religios pe placul nostru. Dumnezeu alege şi cheamă cum Îi place pentru gloria Fiului Său; noi trebuie să ascultăm din toată inima noastră. În starea de dislocare actuală a creştinătăţii, am învăţat că principiile lui Dumnezeu obligă întotdeauna conştiinţa, şi ne-am adunat pentru a fi acolo unde suntem liberi să punem în practică Cuvântul Său prin Duhul Sfânt. Dacă cineva dintre noi cade în păcat, duşmanii noştri vor exclama imediat: Vedeţi! Nu sunt mai desăvârşiţi decât vecinii lor. Dar cine a vorbit vreodată de superioritate personală? Nu pretindem nimic pentu noi înşine, dorind numai să fim conduşi de Dumnezeu pentru a umbla individual şi colectiv cum vrea El.

Vreţi să vă asemănaţi celor care s-au adunat în jurul lui David în peştera lui Adulam? Strâmtoarea şi mizeria în care se aflau la sosire nu au durat. Cel care i-a atras la El era centrul hotărârilor lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a lucrat în ei, le-a format inimile, şi i-a onorat, până în ziua când aceşti dispreţuiţi au devenit eroii şi campionii cauzei Domnului, atunci când totul era în ruină în Israel. Partea noastră să fie a-L sluji cu credincioşie! Cred că, pe plan ecleziastic, suntem acolo unde ar trebui să fim – acolo unde Duhul Sfânt este liber să folosească, să conducă şi să aplice acest adevăr care are ca scop să ne separe de lume, în inimă şi în practică, pentru a fi pentru Dumnezeu şi pentru obiectele inimii Sale. Acum este numai vina noastră dacă nu progresăm. Dacă tot ce ne împiedica altădată (când eram legaţi de ceea ce era o dezonoare sistematică a Duhului Sfânt) este îndepărtat, de am putea simţi profund lipsurile noastre personale! Principiul nostru de strângere nu mai este un motiv omenesc, ci un motiv divin, pentru că aceasta nu este nici mai mult nici mai puţin decât punerea în practică, prin credinţă, a Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, potrivit luminii şi puterii pe care o acordă. Dacă alţii ne-ar putea arăta în ce am putea face voia Lui în mod desăvârşit, le-am fi foarte recunoscători, şi L-am binecuvânta pe Dumnezeu pentru acest ajutor. De am putea păstra adevărul în supunere faţă de Duhul Său, dorind binele tuturor credincioşilor, oriunde se află, fără a ne preocupa de a-i face să iasă sau să intre un moment mai devreme decât cel când Dumnezeu îi va face să cunoască gândirea Sa! Nu recunosc nici unei societăţi omeneşti, mare sau mică, cel mai mic drept asupra unui singur copil al lui Dumnezeu. Numai despre voia Lui este vorba. A asculta de Cuvântul Său, a insista cu privire la el faţă de alţii, nu este nici aroganţă, nici caritate, ci credinţă în Dumnezeu. De am putea abunda în ea cu fapte de har.

Capitolul 4: 12 – scopul slujirii: desăvârşirea sfinţilor

Ne-am oprit deja asupra formelor cele mai remarcabile ale desfăşurării harului lui Hristos prin intermediul darurilor – apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători – dar nu am abordat încă scopul pe care Domnul nostru îl avea în vedere, scopul general al slujirii. Versetul 12 ne arată că darurile sunt acordate „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Remarcaţi din prima dintre aceste expresii ale Duhului lui Dumnezeu, ceea ce corectează una dintre erorile cele mai răspândite în creştinătate astăzi – nu numai în formele cele mai tenebroase ale creştinătăţii (pentru că nu vorbesc atât de bisericile latine şi greceşti) ci acolo unde există lumina ortodoxă a protestantismului, şi chiar sentimente evanghelice puternice. Toţi cei care sunt la curent cu felul de a vedea atât de general astăzi, nu au nicio îndoială că, şi printre creştini, noţiunea principală care se are despre slujire, este că ea constă doar în a chema sufletele pentru a le aduce la cunoaşterea mântuirii personale în Hristos.

Dar nu acesta este scopul ultim pentru Domnul. A câştiga pe păcătoşi la Mântuitorul este doar o parte a binecuvântării, chiar dacă este o parte necesară. Evangheliştii, ca şi ceilalţi, sunt daţi „pentru desăvârşirea sfinţilor”, ceea ce merge mult mai departe. Este evident că trebuie mai întâi să devenim sfinţi; dar ceea ce Duhul Sfânt arată ca adevăratul obiectiv al slujirii, este de a forma sfinţi potrivit lui Hristos; de a-i potrivi împreună conform chemării Domnului şi voii Lui suverane cu privire la ei; de a-i pune în stare corect, drept şi liber, pentru a-i face să lucreze la locul lor faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii. Iată ceea ce pare implicat în expresia „desăvârşirea sfinţilor”. Ceea ce urmează prezintă mai degrabă formele intermediare ale acestui scop, „în vederea lucrării de slujire, penru zidirea trupului lui Hristos”.

Pentru Dumnezeu, sfinţii Lui consideraţi individual sunt întotdeauna de primă importanţă, inclusiv starea lor bună înaintea Lui, şi modelarea lor completă după norma Lui. Ceea ce ţine de adunarea şi funcţionarea lor ca adunare, oricât de important este, vine doar apoi. Astfel subiectul trupului, Biserica, nu apare până la sfârşitul capitolului 1. Ce umple prima parte a acestui capitol 1? Ceea ce este necesar pentru desăvârşirea sfinţilor Dumnezeu Însuşi revelează ajutorul tocmai în aceeaşi ordine, şi în vederea aceluiaşi prim scop. Aici în capitolul 4, găsim tot astfel darurile lui Hristos chiar după schema după care operează El. Desăvârşirea sfinţilor Săi este ţinta cea mai apropiată de inima Lui; apoi vin mijloacele folosite pentru a introduce în cunoştinţa privilegiilor care ne sunt comune, şi în lucrarea Duhului în Adunare, ceea ce este legat de gloria Lui pe pământ. Astfel deci, oricare ar fi starea Bisericii, oricare ar fi căile preţioase ale lui Dumnezeu de a Se ocupa de Biserică oricare ar fi sentimentele lui Hristos pentru trupul Lui, la urma urmelor ceea ce contează cel mai direct pentru Dumnezeu, sunt sfinţii Săi; desăvârşirea lor este primul şi principalul Său obiectiv, şi El ţine întotdeauna la el. Oricare ar fi fluctuaţiilr lucrării şi oricare ar fi caracterul mărturiei Lui la un moment dat sau altul pe pământ, desăvârşirea sfinţilor este ţinta care nu încetează să fie înaintea Lui.

Există în acest gând ceva extrem de dulce. Orice se întâmplă, Dumnezeu va împlini desăvârşirea sfinţilor Săi, şi va schimba lucrurile dureroase şi care mâhnesc în căi de binecuvântare pentru ei, în cea mai mare parte a timpului, dacă nu întotdeauna, spre onoarea lor. Când avem nevoie să fim smeriţi, este evident că nu suntem smeriţi; dacă nu suntem mici în ochii noştri, trebuie ca Dumnezeu să ne facă astfel. Procesul potrivit căruia lucrează Dumnezeu nu este de natură să ne dea importanţă, dar Dumnezeu păstrează întotdeauna în vedere sfârşitul binecuvântat pe care şi-L propune, şi nu dă greş niciodată să-l împlinească. Rezultă de aici că avem întotdeauna motiv să-L adorăm pentru bunătatea Lui; chiar dacă în toate acestea există strâmtorare în timpul prezent, cu toate acestea Dumnezeu nu dă greş niciodată. Este hotărât să-i desăvârşească pe sfinţi. Este credincios şi o va face. Semnalează această lucrare sfinţilor Săi ca fiind obiectivul practic al lui Hristos. Aici avem slujirea sub diversele ei forme potrivit cu ceea ce dispune în mod suveran.

Capitolul 4: 13a – Planul lui Dumnezeu se împlineşte orice s-ar întâmpla

Domnul are de-a face cu slujirea direct şi fără intermediar, fără intervenţia adunării. O slujire care emană de la Biserică, nu există în Scriptură, deşi slujirea se adresează Bisericii. Pavel vorbeşte de el însuşi, ca de un slujitor al Bisericii, nu ca în derivă, ci în sensul că slujirea sa era în slujba lui: pentru că Biserica este formată prin slujire, şi nu slujirea decurge din Biserică. Darurile au ca scop desăvârşitea sfinţilor. Slujirea poate da greş, dar Domnul nu dă greş niciodată să ajungă la scopurile Lui. Va fi probabil în mod mai lent, eventual într-o slăbiciune extremă, ba chiar în întristări, dar Îşi va împlini planurile. Îşi dă darurile „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Aceste două ultime componente ale frazei sunt subordonate primeia. Este foarte preţios a-i vedea pe sfinţi acţionând împreună; dar chiar dacă lucrarea slujirii a dat greş sau s-a stricat în mâinile omului, marele scop pe care Şi l-a desemnat Domnul, şi pentru care a dat aceste daruri, este executat în ciuda a orice. Şi în plus acesta este adevărat „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Expresia „om matur” nu se raportează la înviere, ci la creşterea noastră împlinită în cunoaşterea lui Hristos.

Capitolul 4:13b – 14 – Cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu; starea de om matur

Putem observa aceasta la apostolul Pavel. Deşi marea lui lucrare a fost să expună răscumpărarea lui Hristos şi planurile gloriei lui Dumnezeu întemeiate pe răscumpărare, nu poate cu toate acestea să se împiedice să insiste asupra acestei creşteri depline a sfinţilor legată de aprofundarea cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos Se înalţă înaintea sufletului, ceea ce este cu adevărat un test de spiritualitate, decât oricare cunoaştere a lucrării Lui. Cu Hristos ca Persoană divină, adevărul aplicat de Dumnezeu sufletelor noastre prin slujire, ne face din ce în ce mai intimi. Aceasta se pune înaintea noastră: „până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur”. Cunoaşterea căilor lui Dumnezeu în trecut nu va produce aceasta. Sfinţii Vechiului Testament priveau la Mesia ca la o speranţă; dar forma sub care Duhul lui Dumnezeu ne prezintă scopul astăzi, este cunoaşterea Persoanei Sale, ca Fiul deplin revelat pentru bucuria, lauda şi închinarea noastră. Astfel, ceea ce avem aici, este marea ţintă creştină, marea formă de cunoaştere pe care Dumnezeu o are în vedere pentru toţi sfinţii Săi acum. Dacă se compară cu versetul 14, se vede forţa expresiei „starea de om matur”; este în contrast cu starea copilăriei, şi versetul se continuă astfel: „la măsura plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură”. Ceea ce are Dumnezeu în vedere pentru noi, este să fim în stadiul de creştere deplină, şi aceasta în „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”. Contrastul semnalat este în raport cu această stare de slăbiciune unde suntem expuşi la toate vicleniile oamenilor, la schimbările lor, şi la planurile lor de răspândire a erorii.

Capitolul 4:15

În contrast cu aceasta, ajungem la modul potrivit căruia are loc creşterea noastră. „Ci ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (4:15). Expresia este „ţinând adevărul în dragoste” potrivit textului versiunii autorizate a Regelui James. Cu siguranţă, a vorbi adevărul în dragoste este o parte foarte importantă a faptului de a ţine adevărul în dragoste, dar aceasta nu este totul. Ştim toţi că este foarte posibil să nu ţinem adevărul în gândire şi în sentiment, ţinând hotărâri cu totul corecte. A fi adevărat în dragoste, implică adevărul în părţile interioare ale fiinţei.

A ţine adevărul în dragoste: exemplul lui Hristos

Găsim aici cele două trăsături esenţiale ale pietăţii care se găseau în Hristos în perfecţiune infinită. El era lumina. În tot ce spunea, reflecta exact adevărul deplin venind de la Însuşi Dumnezeu; mai mult, era El Însuşi acest adevăr. Există o expresie remarcabilă în Ioan 8:25 , când Domnul nostru discuta cu iudeii şi Se prezenta ca lumina lumii. Îl întrebaseră cine este şi El răspunde: „Absolut cine vă şi spun că sunt” (traducere exactă din original; versiunea autorizată a Regelui James traduce greşit „Chiar Cine v-am spus de la început”; ori nu este „la început”, ci „absolut”; nu este nici „ceea ce am spus”, ci „ceea ce spun”).

Dacă veţi cântări aceste cuvinte, le veţi vedea puterea. Domnul nostru este exact şi absolut ceea ce spune; cuvintele Lui comunică ce este cu o certitudine infailibilă. El ţinea cu siguranţă adevărul în dragoste. Cuvintele Domnului nostru făceau să reiasă atât de complet omul dinăuntru, era atât de perfect transparent, înât nimic nu-L devia de la adevăr; nimic nu avea nici măcar aparenţa de a fi altceva decât ceea ce era El exact. Era astfel fiindcă în El nu era păcat (1. Ioan 3:5 ), şi nu a fost vicleşug în gura Lui (Isaia 53:9 ). Nu era o altă ţintă înaintea sufletului Său, cum spune El Însuşi: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8:29 ). Putem fi siguri că ceea ce ne dă puterea adevărului, este să-L avem pe Hristos înaintea noastră ca ţinta sufletelor noastre în mod practic şi în toate. Din clipa în care avem ceva din noi înşine ca ţintă, ne îndepărtăm în aceeaşi măsură, şi iese din aceasta ceea ce nu este adevăr deplin, pentru că numai Hristos este adevărul, şi numai El dă adevărul în dragostea perfectă. Nu umblăm noi înşine în adevăr decât în măsura în care suntem plini de El, şi în care Îl avem exclusiv pe El în afară de întregile noastre suferinţe. De când inimile noastre se fixează pe un lucru sau o persoană oarecare în afara lui Hristos, iată răul care se arată – este bine pentru noi să o ştim să o recunoaştem. Nu a fost niciodată astfel cu Domnul nostru. El putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Psalmul 16:8 ). El ni S-a dat nouă ca ţintă pe care să o avem întotdeauna înaintea noastră.

Dumnezeu vrea să fim asemenea lui Hristos acum

Mâncarea şi băutura Domnului nostru era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4: 34 ); cu toate acestea bineînţeles, El trebuia să-L întâlnească pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre într-un fel la care nimeni altul nu a fost chemat. Punctul nostru de plecare, este o răscumpărare împlinită de Hristos, care ne-a adus în prezenţa lui Dumnezeu, şi ne cheamă să umblăm după harul care ne-a adus şi care ne păzeşte acolo. Chiar dacă nu înţelegem toţi, am terminat cu noi înşine în virtutea lucrării lui Hristos; suntem apropiaţi de Dumnezeu, făcuţi să fim acasă cu El, şi de acolo suntem chemaţi să întreprindem tot ce se cuvine pentru noi aici jos; avem aici de judecat care este voia lui Dumnezeu, pentru că suntem slăbiciunea întruchipată dacă nu facem clar voia Lui. Dumnezeu nu vrea numai să fim în curând asemenea lui Hristos, ci acum are aceasta în vedere pentru noi. Acolo sunt plăcerile lui Dumnezeu cu copiii Săi, în ciuda tuturor lucrurilor, oriunde inima este sinceră şi unde Hristos este înaintea sufletului, deşi pot fi diferenţe imense. Copilul nu rămâne întotdeauna copil, ci devine adult: ar trebui să fie la fel în familia lui Dumnezeu. El vrea ca noi toţi să creştem.

Darurile servesc la binecuvântarea sufletelor

Ori acesta este scopul darurilor lui Hristos: Îşi dă silinţa să binecuvânteze sufletele care sunt acum deja în lume: acesta este obiectul oricărei slujiri. Nu este lăsat la latitudinea gândurilor sau aranjamentelor noastre, ci totul este în mâinile Domnului. El este Cel care-i iubeşte pe sfinţii Săi, care vrea să-i binecuvânteze, şi care-i pune în relaţie directă cu El pe slujitorii Săi particulari care trebuie să aibă de-a face cu sfinţii, şi care pune înaintea ochilor acestor slujitori aceste ţinte la care ţine, cu datoria de a se achita de însărcinarea lor – ca o datorie faţă de El şi nu faţă de ei. Într-adevăr, de când Biserica devine ţinta principală a sufletului, binecuvântarea ia direct un caracter foarte inferior, pe toate planurile spirituale.

Adevărata dragoste potrivit lui Dumnezeu merge împreună cu sfinţenia – să le dorim pe amândouă

Putem avea sentimente potrivite unii faţă de celalţi, dar există ceva mult mai înalt decât dragostea pentru fraţi, oricât de divină ar fi. Dacă nu cunoaşteţi nimic despre dragostea frăţească, în calitate de ţintă personală la care ţineţi, nu veţi ajunge să umblaţi în dragoste. Dumnezeu este mai înalt decât dragostea, şi aceasta este tocmai ceea ce face toată diferenţa, atât de necesară în timpul prezent. Unul din lucrurile principale împotriva cărora trebuie să fim în gardă, este efortul pe care îl face Satan pentru a-i convinge pe oameni că, pentru că Dumnezeu este dragoste, în consecinţă dragostea este Dumnezeu. Ori nu este aşa. Când spunem că Dumnezeu este dragoste, exprim ce este El în energia activă a naturii Lui sfinte. Dar aceasta nu este tot ce este Dumnezeu. Este lumină tot atât cât este dragoste; trebuie să recunosc dragostea Lui fără să tăgăduiesc lumina Lui. Ceea ce prevalează la mulţi astăzi, este că se zeifică dragostea pentru a-L dezbrăca pe Dumnezeu  de lumina Sa. Dar când avem clar înaintea noastră, nu că dragostea „este Dumnezeu”, ci că „Dumnezeu este dragoste”, atunci dragostea nu va fi mai mică, ci dimpotrivă mai adevărată şi mai pură. Dragostea va fi atunci sursa activă a inimilor noastre, şi nu va fi în conflict cu caracterul lui Dumnezeu, ci va lăsa loc lui Dumnezeu pentru a Se manifesta potrivit cu tot ce este El. Dumnezeu este adevărat în dragoste.

Luaţi în considerare, de exemplu, cum a lucrat faţă de sufletul meu la convertire. Credinţa este singurul lucru produs de Duhul Sfânt? Care este primul efect al intrării Lui la un păcătos? A-l face să  nu fie nimic. Nu din dragoste? Ba da, dar este dragostea lui Dumnezeu lucrând în mine în adevărul a ceea ce este El, şi a ceea ce este starea îngrozitoare a păcătosului. Efectul produs asupra inimii celui care este reînnoit nu este doar credinţa în Hristos, ci pocăinţa faţă de Dumnezeu; este judecarea întregii lui stări morale cum o vede Dumnezeu. Aceste două efecte se găsesc deci împreună de la început când Dumnezeu lucrează într-un suflet, şi în răspunsul moral produs în sufletul sfântului, şi continuăm să le găsim tot timplul împreună. Când un sfânt lucrează în chip sfânt în prezenţa lui Dumnezeu, va fi tot atâta loc pentru dragostea divină, ca pentru menţinerea sfinţeniei şi măreţiei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să dorim să fim scutiţi de suferinţă ca să scăpăm de ea în detrimentul lui Dumnezeu. Nicio încercare a inimii nu a fost vreodată cu Dumnezeu, fără a fi primit binecuvântare. Am putea avea şi mai multă binecuvântare, fără atâta lipsă sau manifestare a ceea ce suntem. Dar dacă nu înţelegem că Hristos este mai presus de noi înşine, atunci trebuie să învăţăm cu durere ceea ce suntem. Acesta este gândul capital al acestui capitol. Dumnezeu ne-a adus într-o poziţie de binecuvântare. Mai întâi suntem în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi apoi, Dumnezeu rămâne în noi: primul dintre aceste lucruri este marele nostru privilegiu, celălalt este responsabilitatea noastră solemnă, care decurge din faptul că Dumnezeu a făcut din noi locul locuinţei Sale.

Adevărata temelie a adunării, cea pe care Dumnezeu o poate aproba

Acest adevăr al locuinţei lui Dumnezeu exclude imediat toate noţiunile ecleziastice limitate. Dacă ne-am aduna doar ca o biserică, o asemenea relaţie cu Dumnezeu ar dispare. Chiar dacă nu mă adun decât cu doi sau trei, trebuie să fie pe baza Bisericii, în afară de care nu este în ea adevăr înaintea lui Dumnezeu; dacă doi sau trei creştini se adună pe această bază, fac voia lui Dumnezeu, şi Îl au pe Dumnezeu locuind la ei. Acolo este Hristos, şi acolo locuieşte Dumnezeu în mod special. Dumnezeu poate să binecuvânteze într-o adunare care nu are aprobarea Sa; poate binecuvânta chiar în papism. Harul lui Dumnezeu este atât de bogat şi dat atât de liber, şi este atât de mult deasupra căilor rele ale oamenilor, încât Se poate sluji de Numele lui Hristos în circumstanţele cele mai neplăcute. Dar ca pecetea lui Dumnezeu să fie pusă pe ceea ce facem, este cu totul altceva. Pentru ca să Se poată asocia la aceasta, trebuie să fim în adevărul lucrurilor, şi să acţionăm după gândul divin. Din vreme când au fost ridicaţi apostolii, în special Pavel, cred că numai în zilele noastre a fost pus în lumină acest mare adevăr prin Duhul Sfânt pentru a acţiona asupra sufletelor potrivit lui Dumnezeu.

Ruina creştinătăţii nu schimbă nimic – ascultarea de Cuvânt

De la ruina creştinătăţii, nu cunosc mărturie adecvată care să fi fost dată acestui mare adevăr. A fost o abundenţă de eforturi omeneşti pentru a ameliora prezentul şi a imita trecutul, dar totul este foarte diferit de ceea ce a pregătit Dumnezeu în Cuvânt pentru sfinţii dintr-o stare decăzută. Când vedeţi un om încercând pur şi simplu şi cu tot mai multă seriozitate să se amelioreze, aveţi dreptate să spuneţi că este sub lege şi că nu înţelege Evanghelia. La fel, când o adunare de creştini încearcă să amelioreze creştinătatea prin planuri noi şi eforturi noi, trebuie să spun că dacă ar înţelege natura Bisericii lui Dumnezeu şi relaţia Duhului Sfânt cu ea, ar simţi cum unirea este un substituit nenorocit al unităţii; s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu din cauza stării Bisericii, şi ar reveni la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea dacă nu există o direcţie reală, smerită dar divină, pentru starea actuală de lucruri în creştinătate. Dumnezeu vrea să-i elibereze pe sfinţii Săi de ideea tot atât de profană cât de necredincioasă, dar atât de generalizată, că având în vedere circumstanţele prezente, suntem obligaţi să continuăm să păcătuim. Pentru cei care au discernământ spiritual, această gândire nu înseamnă decât să facă din Dumnezeu cineva ca noi. Dacă părăsesc sfinţenia Sa asupra unei chestiuni, cum o pot păstra sau mă pot încrede în El în alta? Acum dimpotrivă nu există o situaţie de urgenţă astfel încât Dumnezeu să-Şi poată reduce sfinţenia, sau să aprobe ca nouă să ne lipsească. Dacă voia Lui este desăvârşită în alte domenii, este ea mai puţin desăvârşită în ceea ce priveşte atât de profund şi atât de îndeaproape gloria şi Numele lui Hristos, şi anume Biserica? Se raţionează pornind de la faptul că lucrurile nu mai sunt astăzi în ordinea şi în frumuseţea începutului; se merge chiar pâna la a nega responsabilitatea sfinţilor, ca şi cum creştinii nu ar avea nimic de-a face, într-un fel sau altul, cu aceste lepădări publice de Dumnezeu. Vom susţine că trebuie să adoptăm aceste rătăciri pentru că am crescut în mijlocul lor, atât noi cât şi părinţii noştri? Întrebarea care se pune pentru noi este cu siguranţă următoarea: Dorim să învăţăm şi să facem voia lui Dumnezeu? Este acesta marele obiectiv care ne conduce? Sau ne mulţumim să ştim unde să găsim destulă linişte sufletească şi binecuvântare pentru a supravieţui? Sunt deplin convins că făcând voia lui Dumnezeu, veţi avea cele mai multe binecuvântări, şi cele mai bune; totuşi nu acesta este adevăratul motiv creştin, şi este chiar o călăuză nesigură. Putem merge într-o parte şi să găsim puţină binecuvântare, şi apoi să mergem în altă parte cu speranţa de a mai găsi puţin mai multă. Dar, cum spune pasajul nostru, creşterea are loc „ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ). Dumnezeu vrea să fim păziţi de orice înşelăciune a oamenilor şi de viclenia lor, în uneltirea rătăcirii (Efeseni 4:14 ).

Cum să avem siguranţă în confuzia care domneşte – disciplina publică şi judecata unite

Nu există deci niciun mijloc de a avea siguranţă în mijlocul confuziei care domneşte? Cu siguranţă există. Când sufletul este suficient de zdrobit pentru a simţi ce i se datorează lui Dumnezeu, El va face totul clar. Nu ar trebui niciodată, nici în particular nici în public, să ne alăturăm la orice ştim că este rău. Bineînţeles găsim peste tot lucruri spuse sau făcute pe care nu le-am aproba; dar asemenea lipsuri individuale sunt ceva foarte diferit de participarea la acte publice de cult urmând un ordin despre care ştim dinainte că este în mod sistematic nescriptural: Acolo mă identific cu ofensa a ceea ce este comis în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi rânduit de o autoritate omenească. Aceasta arată importanţa de a nu face nimic în adunare fără ca de aceasta să atârne toată greutatea adunării.

Este deci evident de dorit a se lăsa în afara adunării toate chestiunile controversate. Putem vorbi despre ele unui slujitor al lui Dumnezeu, sau unui frate înţelept. Dar chiar dacă mă bucur personal de ceva, aceasta nu mă autorizează să ocup cu aceasta adunarea lui Dumnezeu, doar dacă nu cred că Dumnezeu vrea să vorbesc despre aceasta, - este astfel în mod special şi aceasta poate arunca îndoiala în gândurile credinciosului cel mai simplu al acestei adunări. Problemele minore de disciplină nu ar trebui să fie niciodată prezentate adunării. În prezenţa a ceea ce ar părea să fie o învăţătură fundamentală falsă, deşi ar putea să fie, trebuie evident să presupunem că toţi sfinţii vor avea aceeaşi judecată asupra aceloraşi puncte. Toţi vor simţi că nu se poate avea nicio comuniune cu blasfemia sau beţia, nici cu orice manifestare fatală a răului de o natură sau alta. Sunt cazuri care reclamă judecata unită a întregii adunări. Dacă un sfânt este ceea ce se cheamă un membru al Bisericii naţionale, sau un dizident, puţin versat în ceea ce învaţă Scriptura cu privire la ideea şi acţiunea ecleziastice, - în ciuda acestui lucru, dacă este cu adevărat născut din Dumnezeu, poate să nu aibă o diferenţă de fond asupra judecăţii în asemenea cazuri. Puterea Duhului este mare, Domnul ştie cum să lucreze, şi instinctele spirituale comune tuturor copiilor lui Dumnezeu, călăuziţi de Cuvântul Său asupra unor astfel de obiecte, îşi găsesc expresia în respingerea şi judecata tuturor acestor lucruri rele. Disciplina publică în Biserică este o afacere atât de serioasă, că nu ar trebui să se recurgă niciodată la ea atâta timp cât răul nu a atins un asemena grad încât toţi credincioşii lipsiţi de prejudecăţi să fie uniţi cu privire la el. Există o tendinţă la cei care au un duh drept şi activ, să facă din orice subiect asupra căruia există păreri diferite, o problemă pe care Biserica trebuie să o trateze şi să o rezolve. Este o eroare gravă, sursă de nenorociri pentru toţi cei implicaţi şi trebuie să i se reziste cu toată seriozitatea posibilă. Sfinţii sunt şi ei expuşi la a avea prejudecăţi sau păreri preconcepute în ceea ce-i priveşte unul pe celălalt, în special în lucrurile mici care dau atâta prilej spiritului de partidă. Pentru multe suflete, ar fi pe lângă aceasta o adevărată tortură, dacă toate problemele particulare ar fi susceptibile de a fi produse în public. Dumnezeu fie binecuvântat! A stabilit propriile Lui jaloane pentru a ne călăuzi, şi ne-a arătat clar că nu ar trebui să aducem niciodată nimic în piaţa publică a disciplinei Bisericii înainte de a fi făcut totul pentru a-l împiedica. Dorinţa inimilor noastre ar trebui să fie gloria Domnului în binecuvântarea reciprocă a sufletelor noastre; ori ştim toţi că o publicitate inutilă nu face decât să adauge ruşine, suferinţă şi greutăţi. Când este necesar, să se facă, şi într-o manieră care să fie pentru Domnul, în toată gravitatea şi dragostea adevărată. Când se distruge ideea adevărată a Bisericii şi acţiunii ei, se tinde să o coboare la nivelul unui simplu club, uneori mai josnic decât lumea, chiar dacă există pretenţii mai înalte.

Adunări restrânse la doi sau trei

Când am priceput adevărul că Domnul are pe pământ de ce să-Şi lege Numele, chiar dacă numai doi sau trei sunt adunaţi în acest Nume, renunţând la relaţia lor cu ceea ce este din lume şi de la om; - când am ajuns să înţelegem de la Dumnezeu că Cel care a mântuit sufletele noastre este singurul competent pentru a forma, păzi şi conduce Biserica – dacă ştim că ne-a făcut mădulare ale propriei Sale Biserici, tot ce ne rămâne de făcut este să acţionăm pe baza Bisericii pe care a făcut-o Dumnezeu. Dacă aparţinem cu adevărat lui Dumnezeu, aparţinem adunării Lui şi suntem chemaţi să realizăm aceasta în mod practic. Dacă eu cunosc puţini care acţionează potrivit cu ceea ce se aplică acestui subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, am libertatea, mai mult, sunt condus în libertatea lui Hristos să mă adun cu ei. Ar fi, natural, un subiect de fapte de har dacă sute de mii s-ar aduna astfel, deşi aceasta ar putea ocaziona alte suferinţe şi încercări pe alte planuri; dar încercarea nu este pur şi simplu necaz în carne; dacă umblăm cu Dumnezeu, va fi o ocazie pentru deprinderea harului şi răbdării; va face apel la adevărata dragoste pentru Hristos care caută binele altora, şi care se traduce întotdeauna în mijlocire sub presiunea răului din toate părţile.

Dacă deci doi sau trei ajung să nu mai poată recunoaşte biserica omenească, nici mântuirea omenească, trebuie să continue să rămână, spre dezonoarea lui Dumnezeu şi pentru ruina conştiinţei lor, persistând într-un rău cunoscut? Nu trebuie mai degrabă, prin credinţă, să se adune în Numele Domnului? Să dacă totul pentru a se aduna, urmând Cuvântul şi încrezându-se în Duhul lui Dumnezeu. Vor întâlni încercări, dar vor avea adevărata libertate şi Duhul Sfânt lucrând în mijlocul lor. Acest Duh a fost dat pentru a locui cu ei pentru totdeauna (Ioan 14:16 ); să creadă aceasta şi să nu uite să se bazeze pe aceasta. Poate că sunt foarte slabi, dar Duhul Sfânt nu este slab. Când se vor aduna, poate că nimeni nu le va vorbi îndelung, cu folos; dar adunarea lui Dumnezeu nu se adună pentru predici. Că sunt multe sau puţine cuvinte, scopul lor este să facă voia lui Dumnezeu, să-şi amintească de Hristos, să lucreze potrivit Scripturii având credinţă în scopul şi gloria lui Dumnezeu în Biserica Sa. Dacă sunt douăzeci de mii de creştini în împrejurimi, dar care se adună pe principii omeneşti, ce credincios ar putea susţine că aceşti doi sau trei nu se bucură de prezenţa specială a lui Dumnezeu printre ei într-un mod imposibil celor douăzeci de mii? Cu cât avem mai mult simţul ruinei Bisericii, cu atât mai mult avem încredere deplină că principiile lui Dumnezeu rămân întotdeauna intacte şi la fel de obligatorii astăzi ca în ziua de Rusalii. Cu cât sufletul este mai fericit în Domnul, cu atât mai mult va fi îndemnat să se reverse în dragoste pentru toţi sfinţii. Să fie partea noastră prin har „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15 ). Aceasta nu depinde de numărul celor care iau cina, nici de forma şi de mijloacele puterii slujirii, ci dimpotrivă de starea propriilor noastre suflete cu Dumnezeu şi de a face voia Sa, nu numai în slujire şi viaţa individuale, ci şi ca adunarea Sa, care ar trebui să se adune potrivit Cuvântului Său.

Înlănţuirea gândurilor din 4: 12 – 14: 15 – Hristos singurul zid de apărare împotriva răului

Există deci aceste trei lucruri: mai întâi şi mai presus de orice, desăvârşirea sfinţilor în mod individual; apoi, în mod subordonat, lucrarea serviciului [sau: slujirea], sau a altor persoane care lucrează asupra mea; şi în sfârşit, zidirea trupului lui Hristos. Scopul profund şi rezultatul dorit este creşterea până la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos „ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenie, în uneltirea rătăcirii; ci ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4:14 – 16). Îngăduiţi-mi să arăt o dovadă practică. Ştiţi că foarte devreme, au apărut tot felul de învăţături false şi erezii. Care a fost ajutorul oamenilor pioşi din acele vremuri? S-au inventat crezuri şi mărturisiri servind pentru a pune la încercare persoanele suspecte. Dar unde era autoritatea pentru a acţiona astfel? Aceste ziduri de apărare au menţinut răul în afară? Nicidecum, niciodată şi nicăieri. Este o singură putere capabilă să menţină adevărul şi dragostea – Hristos. Acolo unde Hristos este într-adevăr reţinut şi unde I se rămâne ataşat, fără unelte omeneşti, se poate începe în slăbiciune şi ignoranţă, dar tăria lui Hristos va sfârşi prin a fi făcută desăvârşită în slăbiciune. Puterea lui Hristos se va odihni asupra acelora care, simţind propria lor slăbiciune, se ataşează numai de El. Impunerea crezurilor face adesea să se poticnească slabele conştiinţe ale credincioşilor, dar reuşeşte rareori, chiar niciodată, să excludă oamenii răi; şi nici creştinii spirituali nu consideră just să le recunoască, pentru că sunt sensibili la onoarea datorată Cuvântului lui Dumnezeu, şi au fost determinaţi să vadă că aceste crezuri sunt fără garanţie, oricât de corecte sunt ele. Rezultă de aici că îi încurcaţi pe cei slabi dintre copiii lui Dumnezeu, şi îi excludeţi pe cei tari. Aveţi o mulţime de oameni care subscriu în mod nereflectat sau bigot; cât despre oamenii periculoşi, care este hoţul sau tâlharul care se va lăsa oprit de un crez? Barierele omeneşti sunt capabile să împiedice sau să dezonoreze lucrarea lui Dumnezeu, dar nu pentru a împiedica răul omului sau al lui Satan. Ce găsiţi în Scriptură, sunt sfinţii conduşi  înainte, şi trupul strâns unit prin diferite încheieturi şi legături, şi hrănit astfel (Coloseni 2:19 ). Aceasta este deprinderea şi roada slujirii exercitată în toată întinderea ei; căci Duhul Sfânt poate da acolo un cuvânt prin cineva care nu are un dar permanent, deşi de obicei Dumnezeu lucrează într-un om pentru a face din el un evanghelist sau un învăţător. Astfel existenţa unei slujiri regulate este un adevăr divin, chiar dacă adevărul merge dincolo de aceasta.

Nu există slujire unică

O slujire exclusivă înseamnă, îndrăznesc să o spun, a interfera cu drepturile lui Hristos şi acţiunea Duhului Sfânt. Dumnezeu a făcut astfel încât, în aceste zile din urmă, ruina Bisericii să fie resimţită mai mult decât a fost în orice altă epocă pe care o ştiu din istoria ei trecută; dar El a făcut de asemenea ca sufletele să înţeleagă şi să simtă că nicio ruină a Bisericii nu distruge un principiu divin. Ceea ce era adevăr pentru Biserică este adevăr pentru  cel care crede. Principiul original al slujirii rămâne întotdeauna singurul principiu pe care Dumnezeu îl aprobă şi pe care trebuie să îl urmăm. Practica modernă nu exista nicidecum în timpurile apostolice, este un lucru omenesc propriu zilelor noastre: de ce ar trebui atunci un sfânt să se ţină de ea sau să o justifice? Biserica Îi datorează exclusiv Domnului să nu interfereze cu cei care fac lucrarea Domnului potrivit Scripturii *.

* Dacă presupunem că avem drepturi să interferăm pentru că îi onorăm pe cei care lucrează, sau deoarece contribuim la susţinerea lor şi a familiilor lor, potrivit cu ce este necesar, această gândire provine dintr-o sursă lumească şi rea care este vădită. Am cumpăra darul lui Dumnezeu cu bani, dau am reduce noi pe un slujitor al lui Hristos la rangul de mercenar al oamenilor? Pe de altă parte, să ne păzim de duhul omenesc de independenţă, care nu este altceva decât orgoliu, într-un domeniu în care este un lucru dintre cele mai necuviincioase şi mai dăunătoare.

Toţi trebuie de asemenea să lase loc Domnului pentru a lăsa să apară alte slujiri după cum Îi place. Niciun lucrător, oricât de priceput şi de binecuvântat ar  fi, nu reuneşte toate darurile în persoana sa. Un asemenea mădular al lui Hristos într-o congregaţie poate fi calificat de Dumnezeu pentru a zidi ocazional printr-un cuvânt de înţelepciune, sau pentru a predica Evanghelia, sau pentru a îndemna, sau pentru a acţiona ca slujitor în cutare sau cutare fel sau într-o anumită măsură, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Uşa este deschisă în Scriptură în principiu şi în practică pentru tot ce dă Dumnezeu. Cu siguranţă nu înseamnă să depreciem slujirea; dimpotrivă, înseamnă să o afirmăm, şi să afirmăm drepturile Domnului în slujire. Dar principiul pe care se exercită slujirea astăzi, este atât de complet, sigur şi în mod vădit omenesc, încât rezultă de aici inevitabil că un mare număr de persoane chiar care nu sunt creştine, sunt acreditate ca slujitori care, din cauza Domnului, resping formele nescripturale, noi sau vechi. Acolo este un rău pe care niciun om evlavios, dacă are dorinţa de a fi ascultător, nu trebuie să-l tolereze nici chiar să-l privească în mod uşuratic, chiar şi pentru o clipă. Iată un bun motiv, mi se pare, pentru care este greşit să devii slujitor al unei denominaţiuni oarecare care urmăreşte aceste tradiţii fără vreo bază, - ceea ce fac toate. Dacă sunteţi slujitor în vreun fel, sunteţi slujitor al lui Hristos şi al nimănui altcuiva. Este clar ca ziua, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Acţiunea adunării, ca atare, este ceva cu totul distinct. Dacă vrea să acţioneze corect, slujitorul trebuie să acţioneze din partea lui Hristos, şi numai a lui Hristos, făcând bineînţeles parte din adunarea în care este membru. Poate să se silească să zidească pe cei credincioşi prin discursuri, îndemnuri; poate căuta în mod serios convertirea necredincioşilor; dar cu sau fără slujire (natural în acest ultim caz, există o pierdere), adunarea continuă, şi rămâne competentă pentru a-şi îndeplini funcţiile proprii în supunere faţă de Domnul, fiind ţinută să o facă. Repetăm că ceea ce constituie puterea adunării, nu este slujirea, ci prezenţa şi lucrarea Duhului. Este de asemenea la fel de important pentru adunare să păstreze aceasta în minte, ca şi pentru slujitori a-şi aminti că au de-a face direct cu Hristos ca Domnul lor. Bineînţeles abuzul de slujire, ca orice alt păcat, îl aduce în mod necesar ăe vinovat sub judecata adunării. Nimeni nu este în afara domeniului de judecată al Bisericii, dacă dă prilej vreunui rău în purtarea sa. Dar nu trebuie să vedem niciodată Biserica interferând, decât în cazul unui rău cunoscut, în învăţătură sau practică.

Capitolul 4: 15b – 16

Iată ceva susceptibil la a ajuta să se vadă importanţa practică a pasajului. Ce face Dumnezeu şi ce dă Hristos, serviciile reciproce ale diverselor mădulare ale trupului, încheieturile şi legăturile, - totul are ca scop „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (4: 15 – 16).

Avem aici teoria Bisericii, pentru că Dumnezeu, aşezând aceste principii binecuvântate, nu introduce simplele accidente ale răului. Nu există nici cea mai mică idee ca aici sau în altă parte un şurub să poată fi înşurubat rău, sau altceva să fie strâmb. Totul se presupune că se mişcă armonios în vederea marelui scop final pentru care l-a rânduit Domnul. Altundeva trebuie să căutăm (şi să găsim) acţiunea în disciplină şi resursele când răul domină.

Se pretextează deseori dificultatea de a şti că nu avem o Biserică desăvârşită pe pământ. Ce se înţelege prin aceasta? Nu este decât o evidenţă banală, dacă se înţelege, prin aceasta o stare în care niciun suflet nu ne spune nici nu face niciodată nimic care să nu fie în întregime potrivit lui Dumnezeu, - propoziţia contrară nefiind decât nebunie. Dar se insinuează că nu este posibil să avem pe pământ niciun grup de sfinţi după voia lui Dumnezeu, neg aceasta în mod hotărât, şi cred că puteţi găsi cu uşurinţă calea voii Sale, şi că orice credincios ar trebui să o găsească. Dacă sunteţi membri ai Bisericii lui Dumnezeu, aveţi responsabilitatea de a învăţa voia lui Dumnezeu cu privire la această Biserică, şi să nu faceţi o alta. Dacă eu cunosc undeva doi sau trei creştini care caută să umble după Scripturi, acolo este partea mea. Cineva poate să fie bineînţeles o persoană de avangardă, altul un original în ideile şi umblarea sa. Pot fi greşeli la orice om. Dar nimic din toate acestea nu mă va face să ezit o clipă, pentru că recunosc în ei această parte a Bisericii care, acolo unde sunt, lucrează potrivit lui Dumnezeu, - şi recunosc, nu depinde de un ideal fără pată asupra cutărui sau cutărui punct. Întrebarea care se pune este aceasta: fac ei voia lui Dumnezeu potrivit Cuvântului Său? Voia lui Dumnezeu este desăvârşită şi cel care o face rămâne pentru totdeauna (1. Ioan 2:17 ). Voia Lui cu privire la Biserica Sa nu este la fel de absolută ca faţă de orice alt lucru? Dacă admit aceasta, spun că există acolo principiul pentru a acţiona. Nu trebuie să fim în cele ale Tatălui nostru (Luca 2:49 ) în această privinţă? Urmează că, pentru toţi cei care vor să placă lui Dumnezeu, nu se pune decât o întrebare: care este voia Lui? Nu este vorba cu siguranţă de a ne aduna ca turma domnului Untel (pentru că unde găsim aşa ceva în Scriptură?) ci de a ne aduna ca şi creştini care se ataşează pur şi simplu de Hristos, şi care se bazează pe Duhul Sfânt pentru a-i învăţa toată voia lui Dumnezeu. Nu acolo este singura bază pe care creştinii ar trebui să acţioneze în mod colectiv? Unde voi găsi deci creştini adunaţi în acest fel? Sunt din cei care au avut credinţa pentru a ieşi din ceea ce este pur şi simplu omenesc, pentru a rămâne pe temelia pusă în Cuvântul lui Dumnezeu? Aceeaşi Scriptură care îmi spune cum trebuie să fiu mântuit, îmi spune şi cum să umblu în casa Sa, Biserica lui Dumnezeu. Nici adunarea, nici slujirea nu sunt lăsate inteligenţei omeneşti sau capriciilor oamenilor. Pentru amândouă, trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne supunem lui. Sistemul lui Dumnezeu (pentru că El are unul, revelat în Scriptură) iată ce avem de învăţat, şi după care trebuie să acţionăm. Putem întâlni încercări mari şi greutăţi mari, şi să ne găsim noi înşine în aceleaşi strâmtorări ca sfinţii de altădată, cu toate acestea chiar acestea ne confirmă adevărul. Vom avea cu siguranţă bucuria şi tăria dacă suntem pur şi simplu dependenţi de Domnul, şi dacă Îl ascultăm. Chiar încercările vor deveni un izvor de noi binecuvântări: şi vom experimenta cât ne poate da cu adevărat Dumnezeu, multe lucruri din Cuvântul Său pentru a-l folosi spre propria Sa glorie – lucruri care până atunci ne erau practic inutile, şi despre care credeam că se refereau doar la timpurile apostolice. Începem atunci să găsim o aplicaţie prezentă Cuvântului lui Dumnezeu în raport cu poziţia noastră colectivă, ca şi cu privire la satisfacerea nevoilor zilnice ale sufletelor noastre. Dacă este astfel, de am putea avea fericirea nu numai de a şti aceste lucruri, ci de a le face (Ioan 13:17 ), răbdând până la sfârşit (Marcu 13:3 ; Apocalipsa 2:26 ).

Ajungem acum la umblarea creştinilor în general, cea care este în armonie cu învăţătura epistolei noastre şi care este legată de ea. La începutul capitolului 4, era deja un îndemn de a umbla într-un chip vrednic de chemarea la care suntem chemaţi, dar aici apostolul intră în detalii.

Capitolul 4: 17 – a nu umbla ca restul naţiunilor

Aceasta începe cu o poruncă formală solemnă făcută sfinţilor, de a nu mai umbla de atunci înainte ca restul naţiunilor, în deşertăciunea gândurilor lor. Duhul lui Dumnezeu ne pune în gardă împotriva a ceea ce noi am considera poate inutil – umblarea celor care ne înconjoară – umblarea care era a noastră înainte de a fi fost aduşi la Hristos. Totuşi, dacă reflectăm cât de puţin, înţelepciunea unui asemenea îndemn este evidentă, deoarece creştinii sunt de obicei în primejdie să fie foarte influenţaţi de atmosfera de gânduri şi de sentimente care îi înconjoară în lume. Pasiunea dominantă care trage după sine lumea de astăzi riscă întotdeauna să fie o capcană, cel puţin pentru cei care fug în ascuns înaintea crucii în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât nu au încredere în ei înşişi. Oricare ar fi forma luată de ceea ce ocupă energiile lumii, în special dacă este filantropia, progresul moral sau religia, suntem întotdeauna în pericol să fim luaţi pe nepregătite.

Pe lângă aceasta, şi despre aceasta este vorba aici în mod direct, obiceiurile vechi sunt tenace, astfel încât apostolul nu ezită să-i avertizeze pe aceşti sfinţi care se deosebeau, nu numai prin prospeţimea bucuriei credinţei, ci şi prin poziţia lor exterioară, într-adevăr separată de lume (linia de demarcaţie era net definită în acea vreme). În ciuda acestui lucru, în acest prim cuvânt de îndemn, Duhul Sfânt îi pune în gardă foarte solem pe sfinşi împotriva pericolului de a fi antrenaţi pe căile şi practicile neamurilor. Aceasta este deseori un pericol pentru creştini, pentru că nu le place să fie deosebiţi. Pot exista originali printre copiii lui Dumnezeu, fără ca apostolul să ne vorbească, bineînţeles de indivizi excentrici, pentru care nu este o dificultate, ci o plăcere să nu fie ca alţii: ei dau o aparenţă de originalitate în acest sens îi fac bizari în toate privinţele. Dar apostolul îi pune în gardă împotriva pericolului moral obişnuit, când credinţa a purtat ceva din simplitatea şi prospeţimea ei.

A lucra în har, fără a renunţa la propriile principii

Pe de altă parte, apostolul a arătat altundeva – să ne străduim întotdeauna să ne amintim – că este înţelept şi important să ne purtăm faţă de suflete în har pe cât posibil, şi să nu impunem altora ceea ce nu au forţa să ducă. Scriind corintenilor, apostolul insistase asupra acestui punct, şi slujba sa dădea exemplul. Se făcuse faţă de iudei ca iudeu, ca să-i câştige pe iudei (1. Corinteni 9:20 ). Se făcuse tuturor toate, ca, oricum, să mântuiască pe unii (1. Corinteni 9:22 ). Nu era acolo niciun fel de insistenţă asupra unor puncte particulare. Dorinţa inimii sale era binele sufletelor; şi putem avea această dorinţă fără să insistăm asupra gândurilor şi sentimentelor particulare, oricât de juste ar fi ele. Iată maleabilitatea creştinului dacă este întemeiat în har. Când este vorba de propriile noastre suflete, nu am putea deloc să întindem prea mult coarda, nici să veghem şi să ne rugăm mai mult pentru a evita să alunecăm ici şi colo. Dar altfel stau lucrurile când avem de-a face cu alţii. Trebuie să îndurăm neputinţele lor, chiar dacă rămânem tari cu privire la adevăr. Pentru binele lor ni-i pune Domnul pe inimă. Chiar faţă de proprii Săi ucenici, vedem că Domnul nu mergea dincolo de ce erau în stare să suporte în acel moment. Dar chiar dorinţa de a merge în întâmpinarea sufletelor şi de a nu ridica probleme susceptibile de a da naştere la dispute, l-ar putea expune pe creştinul animat de un duh de har, să ia culoarea anturajului său şi să renunţe la propriile principii. Trebuie să veghem în toate privinţele.

Umblarea naţiunilor şi gândurile deşarte vin de la starea inimii

Cât priveşte sprijinul în care suntem chemaţi să umblăm unii cu alţii, nu există îndoială cu privire la acest subiect. Cu toate acestea trebuie să veghem să nu transformăm harul în uşurinţă sau în dezmăţ. „Spun deci aceasta, şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile în deşertăciunea minţii lor, fiind întunecaţi în înţelegere, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor” (4: 17 – 18). Apostolul începe aici cu interiorul. Veţi remarca faptul că avem tendinţa să ne ocupăm şi să-i ocupăm pe alţii cu ceea ce este exterior. Dar apostolul merge la rădăcina umblării rele a neamurilor. Gândurile lor erau deşarte şi zadarnice, ceea ce era inevitabil pentru care nu-L au în mod net, pozitiv şi de o manieră inteligentă, pe Dumnezeu înaintea lor, oricare ar fi subiectul care îi preocupă. Naţiunile nu Îl aveau pe Dumnezeu înaintea lor în nimic. Ei erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12 ). În consecinţă, nu erau la ei decât gândurile şi vorbirea omului, goale şi nebuloase, imaginând un lucru şi exprimând un altul. Care era rezultatul? Înţelegerea lor era întunecată. Erau „înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor” (Efeseni 4:18 ). Avem aici descrieri variate, nu ale umblării exterioare, ci ale rădăcinii oricărei roade rele pe care o făceau ei. Dumnezeu nu era în niciunul din gândurile lor. Erau „înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut fi altfel? Viaţa lui Dumnezeu nu se găseşte decât în Fiul Său (1. Ioan 5:12 ); dar neavând pe Fiul, nu aveau nici viaţa (1. Ioan 5:12 ). Departe de a avea atracţie pentru bine, sau un simţ corect de a avea nevoie de el, erau străini de bine; motivul era orbirea, sau împietrirea inimii lor. Acolo trebuie ajuns pentru a găsi sursa purtării rele a naţiunilor. Pe scurt şi în fond, ea provenea din ignoranţa lor, şi ignoranţa lor venea din împietrirea inimilor lor, nu din încetineala minţilor lor. Ce adevăr solemn şi practic, pentru orice suflet de om, convertit sau nu! Purtarea noastră decurge din felul nostru de a judeca, decurge din sentimentele noastre. De aceea starea inimilor noastre este ceea ce este mai important în practică. Învăţăm aici că orice om exterior îşi are sursa în omul interior, şi că omul interior este format din ceea ce guvernează inima.

De aici importanţa imensă de a-L avea pe Hristos ca ţinta inimilor noastre, şi chiar ca ţinta exclusivă. Nu este nimic mai comun ca sentimentele împărţite. Este chiar punctul important asupra căruia trebuie să veghem cu toţi. Dacă am avea mai mult privirea curată şi o inimă consacrată mai deplin lui Hristos, judecându-se mai bine ea însăşi, care ar fi consecinţa? Cum inima este cea care dă întotdeauna judecăţii direcţia, caracterul şi energia sa, nu ar exista niciodată ezitare în umblarea individuală şi umblarea împreună ar fi cât se poate de liniştită şi în lumina lui Dumnezeu, fără paşi greşiţi, nici poticniri de vreun fel. Aici este teoria creştinului (comparaţi Filipeni 1 şi Coloseni 1 ). În practică dificultăţile nu lipsesc. Care dintre noi nu a avut de mărturisit triste căderi şi păcat? Cine nu a trebuit să spună: nu cunosc gândul lui Dumnezeu cu privire la aceasta sau la aceea? Într-un cuvânt, înţelegerea a fost prea adesea întunecată, şi umblarea nu a semănat cu cea a Celui căruia Îi aparţinem. Desigur că nu sunt decât două asemenea descrieri în pasajul nostru. Dar nu este solemn că un creştin trebuie să vegheze împotriva aceloraşi lucruri rele ca acestea care, în sufletele care nu-L cunosc pe Dumnezeu, neagă şi ultragiază caracterul şi voia Sa? Totuşi este ceea ce trebuie să simţim toţi şi să mărturisim cu privire la noi înşine. Ne-a lipsit atât de des lumina divină! Aceasta nu ar trebui să fie niciodată cazul unui sfânt. Nu a fost niciodată aşa cu Hristos. El era lumina; astfel încât nimic altceva nu ar fi la înălţimea gloriei Sale decât a spune că umbla întotdeauna nu numai în lumină, ci conform luminii. El nu a cunoscut niciodată ce înseamnă să ai umbra unei îndoieli. Dacă aştepta, nu a fost niciodată din cauza îndoielii, ci din simplă dependenţă de voia Tatălui Său, ca în Ioan 11 . Calea noastră poate să aştepte; este bine să facem aceasta când nu avem o siguranţă ca a Lui.

Capitolul 4: 19 - Naţiunile

Explicarea amănunţită care urmează este o descriere a îngrozitoarei depravări a naţiunilor care, „pierzând orice simţire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie” (Efeseni 4:19 ). Fără nicio îndoială, este cel mai de jos nivel de degradare morală de care este capabilă viaţa omului. Dar ceea ce este salutar de văzut pentru noi, şi să ne străduim să găsim un ghid în aceasta, un ghid şi o protecţie a propriilor noastre suflete, - este că toate excesele acestui rău exterior provin din faptul că inimile sunt întunecate, şi sunt prin lipsa vieţii lui Dumnezeu. La naţiuni, nu există altceva decât ceea ce Satan scotea din propria minte a omului, de unde rezultă că aceste jduecăţi şi aceste sentimente sunt false. Oamenii devin prin urmare prada a tot felul de rele. Se dedaseră la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie.

Capitolul 4: 20 – 21 – A-L cunoaşte şi a-L auzi pe Hristos, după cum este adevăr în Isus

Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos

Iată-l acum pe creştin, în contrast: „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (Efeseni 4:21 ), spune apostolul (deşi tot ce atinsese naţiunile este un pericol pentru noi, şi Dumnezeu Se foloseşte chiar de sentimentul pericolului pentru a ne împiedica să cădem). Cum orice rău practic al naţiunilor provenea din necunoaşterea de către ele a lui Dumnezeu, ca urmare a căreia inima, gândurile, umblarea, totul era strâmb, - un rău care se agrava fără încetare, - astfel şi acum, eliberarea din partea lui Dumnezeu de orice rău, rădăcină, ramură şi roadă, este Hristos. Ce eliberare binecuvântată, simplă, sfântă şi spre gloria lui Dumnezeu! Totuşi apostolul nu intră în niciuna dintre diversele dezvoltări de care Se foloseşte Dumnezeu pentru a aduce acest rezultat. Pe de altă parte, Hristos este calea, ca şi adevărul (Ioan 14:6 ). Unicul mare mijloc care se aplică la toate cazurile şi care dă eliberarea cea mai sigură, este Hristos Însuşi. „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (Efeseni 4:21 ). Intenţionat Îl prezintă pe Hristos ca Persoana care are de-a face direct cu sufletul. Este un mod remarcabil, deşi obişnuit în Ioan, de a ne lega de Domnul nostru. „Oile Mele aud glasul Meu” (Ioan 10:27 ). Ne apropiem aici de învăţătura Vechiului Testament (2. Ioan 1 ; 3. Ioan 1 ), deşi punctul asupra căruia insistă aici nu este viaţa, ci unirea mădularelor cu Capul. Este ca şi cum L-am fi auzit pe Hristos noi înşine. „Dacă, într-adevăr, L-aţi auzit” (4: 21a) – se spune într-adevăr „L-aţi auzit” şi nu „aţi auzit despre El”.

După cum este adevăr în Isus – Diferenţa între Hristos şi Isus

Ei erau de asemenea „învăţaţi în El, după cum este adevărul în Isus” (Efeseni 4:21 ). Nu este o mare emfază în această expresie? Nu „după cum este adevăr în Hristos”. Ştim bine că Isus este Hristos, şi că Hristos este Isus, dar folosirea unui cuvânt de către Dumnezeu nu este niciodată gratuită, şi gândesc că diferenţa este cu atât mai mare cu cât se folosesc cele două nume. În primul rând, El foloseşte cuvântul Hristos: „Voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos” (4: 21) – pentru că El pune înaintea sufletului toată însemnătatea privilegiului meu. Hristos este Numele folosit în mod special când privesc la El ca Omul înviat, înălţat. În El am primit binecuvântarea. Acest termen aduce în mintea mea gândul Celui în care este concentrat totul, ca fiind mort, răstignit, dar acum în cer. Isus este Numele personal pe care Îl poartă pe pământ. Domnul a descoperit în cursul capitolelor precedente marele Nume pus înaintea noastră în Hristos. Dar când vorbeşte de cunoaşterea practică aplicându-Se datoriilor umblării lor aici jos, El spune: „dacă, într-adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus”. După cum înţeleg, Duhul vorbeşte mai degrabă aici despre El ca despre această Persoană care, în ochii oamenilor ca şi în ochii lui Dumnezeu, a fost în căile Sale aici jos exemplul binecuvântat al oricărei lumini şi oricărei purităţi. Orice persoană spirituală va înţelege foarte repede ce mod binecuvântat este de a pune aceasta înaintea sufletelor noastre. El pune înaintea noastră tabloul viu a tot ceea ce avem în Hristos, dar îl vedem în căile acestui om binecuvântat, Isus, aici jos. Prin „adevăr în Isus”, nu înţelege el adevărul pe care îl vedem, îl auzim şi ştim că este conţinut în orice cuvânt pe care El l-a rostit, în toate căile Sale, în ascultarea Sa, în slujba Sa, în toate felurile de suferinţe prin care a trecut pe pământ, în răbdarea Sa, în înflăcărarea Sa, în râvna Sa pentru gloria lui Dumnezeu, în compasiunea Sa pentru păcătoşii care pier? Şi totuşi, priviţi unde vreţi, şi vedeţi că El nu ar tolera nimic contrar lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, şi infinit mai multe, le găsim în Isus şi nicăieri altundeva, în desăvârşire.

Diferenţa între „Isus este adevărul” şi „Duhul Sfânt este adevărul”

Numai în Persoana lui Isus avem tot adevărul deplin arătat. Pot să aflu adevărul prin Duhul Sfânt, care este singura putere prin care cunosc adevărul, şi cred că acesta este motivul pentru care  El este numit „adevărul” în 1. Ioan 5:6 . Nici Dumnezeu, ca atare, nici Tatăl, nu sunt niciodată numiţi adevărul, nici nu ar putea fi: când vorbiţi de adevăr, nu înţelegeţi pur şi simplu natura divină în perfecţiunea Sa, nici Persoana Sa din care „orice dar desăvârşit coboară” (Iacov 1:17 ). De ce este Isus prin excelenţă adevărul? Isus este Cel care mi-a prezentat în mod obiectiv ceea ce mă face să văd însemnătatea şi relaţia oricărui lucru cu Dumnezeu, ca şi cu omul. Dacă vreau să testez un lucru oarecare, nu pot niciodată să ajung la adevăratul său caracter înainte de a-l vedea în relaţie cu Persoana lui Hristos. Duhul Sfânt este adevărul în mod subiectiv, pentru că nimeni nu Îl poate contempla pe Isus, nici nu Îl poate găsi adevărul în Isus fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este revelatorul lui Isus; propriul nostru duh nu poate să Îl vadă. Nici chiar omul nou nu poate prin el însuşi să Îl înţeleagă pe Isus, nici să intre în lucrurile lui Dumnezeu. Remarcaţi felul frapant în care s-a arătat aceasta când ucenicii înşişi, deja născuţi din Dumnezeu, au trebuit să aştepte ca Domnul să le deschidă mintea ca să înţeleagă Scripturile (Luca 24:45 ), şi să primească apoi puterea de a acţiona conform lor. După ce au fost convertiţi, aveau nevoie de puterea Duhului pentru a fi capabili să înţeleagă Scripturile. Au trebuit apoi să aştepte din nou pentru a aduce mărturie altora după Scripturi. Au avut nevoie să aibă puterea Duhului, lucru distinct de natura nouă, pentru a intra în lucrurile lui Dumnezeu. Simpla natură omenească nu înţelege niciodată lucrurile lui Dumnezeu, dar omul nou le înţelege; totuşi, ca să le înţeleagă, călăuzirea Duhului Sfânt este indispensabilă. Omul nou este caracterizat de dependenţă. Duhul Sfânt lucrează în propria Sa putere. Pentru a intra în adevăr, nu trebuie deci numai nevoie de dependenţă de Dumnezeu, ci de putere din partea Sa. Nu vorbesc aici numai despre convertire, ci despre intrarea practică în gândurile lui Hristos, şi în căile lui Dumnezeu aşa cum sunt arătate în căile lui Isus.

Isus şi adevărul cu privire la om

Îngăduiţi-mi să ilustrez valoarea adevărului aşa cum este el în Isus. Luaţi indiferent ce adevăr, omul, de exemplu. De unde voi afla adevărul cu privire la el? Îl voi găsi în Adam – un om care a ascultat-o pe soţia lui, după ce ea l-a ascultat pe diavol – un om care, când Dumnezeu S-a coborât, a plecat să se ascundă, şi a îndrăznit chiar să-L insulte aruncând vina asupra Lui? Voi privi la fiii lui – la Cain, întâiul născut, sau la Abel, omorât de Cain? Harul minunat care se vede în Abel provenea de la Dumnezeu, nu de la el însuşi. Dacă urmăriţi istoria omului ca atare, nu veţi găsi decât rău, orgoliu, o îngâmfare mereu în creştere, până ce veţi lăsa toată această istorie deoparte, de ruşine şi de dezgust. De altminteri aşa s-ar fi terminat dacă nu ar fi fost Al Doilea Adam. Şi acolo găsesc în fiecare din paşii Săi, în fiecare din cuvintele Sale, în tot ce s-a reflectat în căile Sale, pe Cel care nu a făcut niciodată propria Sa voie. Atunci aflu frumuseţea şi minunea unui om supus lui Dumnezeu pe pământ – singurul care a umblat vreodată într-o demnitate morală perfectă, deşi dispreţuit de toţi, şi mai presus de toate urât de conducătorii religioşi ai lumii din acea vreme. Cum nu Şi-ar fi găsit Dumnezeu plăcerea în El? Găsim deci aici adevărul umilitor. Omul s-a arătat pe deplin: Isus, crucea, ne spun toată istoria.

Nu găsim adevărul cu privire la Dumnezeu în creaţie

Să luăm un alt caz. Dacă privesc în sus şi mă gândesc la Dumnezeu, unde Îl voi găsi cu siguranţă? În creaţie? Este distrusă toată. Mai mult, a mă mărgini să citesc ceva cu privire la Dumnezeu în cartea naturii, înseamnă să nu arunc decât priviri fugare asupra puterii şi dărniciei Lui. Ori în mijlocul acestor caractere imense şi strălucitoare ale măreţiei, înţelepciunii şi bunătăţii divine pe care le întâlnim oriunde, în tot ce a făcut Dumnezeu pe pământ, întâlnesc şi alte caracteristici, ca slăbiciunea, decăderea, suferinţa, moartea etc. Se pune întrebarea: de unde vine aceasta? Cu cât este totul mai strâmb, cu atât primele caractere poartă amprenta înţelepciunii şi puterii. Rezultatul a toate acestea este că, pentru cel care se mărgineşte să raţioneze în vanitatea gândurilor omului, priceperea se întunecă; şi tot ce poate fi aflat, chiar cercetând ceea ce iese din mâna lui Dumnezeu, nu reuşeşte nicidecum să dea o cunoaştere a Lui. Văd aici efectele unei alte mâini decât cea a lui Dumnezeu, - mâna unui mincinos şi a unui nimicitor. În loc să vă ridicaţi din natură către Dumnezeul naturii, cum cântă în zadar poeţii, riscaţi să cădeţi de la natură la diavol, care a distrus-o pe toată. Străduindu-vă să-L găsiţi pe Dumnezeu prin propriile voastre forţe, cădeţi în capcana duşmanului. Îmi trebuie o altă cale pentru a învăţa ce este Dumnezeu. A strânge dovezi ale existenţei Sale este un lucru; a-L cunoaşte pe El este un alt lucru. Pot să mă bucur în tot ce a făcut El, dar care sunt  gândurile, sentimentele, căile Sale, îndeosebi faţă de păcătos? Dacă vorbişi de Providenţă, nu-l vedem pe Abel suferind şi pe Cain prosperând? Se fac lucrări mari în familia ucigaşului orgolios; în timp ce aceia care au strălucit atunci într-un fel sau altul de lumina lui Dumnezeu, au fost detestaţi şi dispreţuiţi de lume; erau deseori slabi în proprii lor ochi, dar suferinzi şi respinşi peste tot unde credinţa lor îi făcea odioşi celor care nu o aveau. Este o enigmă impenetrabilă pentru om. În prezenţa unor asemenea fapte, cum poate omul să înţeleagăî controlul puternic al unui Dumnezeu despre care îi vorbeşte conştiinţa? Apar constant dificultăţi, şi motivul este foarte clar: nu pot să găsesc adevărul în circumstanţele care ne înconjoară, nu mai mult decât propriile mele gânduri. Aceasta nu vrea să spună că nu există urme şi indicatori în providenţă, ca şi în creaţie, dar am nevoie de adevăr şi nu-l pot găsi nici in una, nici în cealaltă.

Nu găsim adevărul cu privire la Dumnezeu în lege

Să trecem acum la lege. Îmi dă ea adevărul? Deloc. Nu că legea nu este bună şi sfântă, ci nu este niciodată numită adevărul, şi nu ar putea fi în sine. Ea este destinată să-l facă pe om cunoscut mai degrabă, decât pe Dumnezeu. Efectul ei a fost de a permite omului să afle prin ea ce este el însuşi. Când Duhul este cel care Se foloseşte de ea, ea funcţionează ca un plug în inimă, deschizând mai multe brazde şi arătând ceea ce omul nu ar fi gândit niciodată că se afla acolo mai înainte. Dar nimic din toate acestea nu arată ce este Dumnezeu faţă de om în har. Legea însăşi nu poate da adevărul asupra acestui punct. Nu pot să învăţ absolut nimic de la ea despre ce este un Dumnezeu Mântuitor, şi nu pot nici să învăţ pe deplin ce este omul. Cel mult ea face să se vadă ce trebuie să fie şi să facă un om; dar acesta nu este deloc adevărul. Ce trebuie să fie nu este adevărul lui Dumnezeu, ci este datoria mea. Ea este norme pentru omul în carne, şi de aceea nu a fost dată înainte ca omul să devină păcătos. Legea a fost dată prin Moise (Ioan 1:17 ), şi nu lui Adam, nici prin Adam. Porunca impusă lui Adam nu a fost niciodată numită legea, deşi, fireşte, a fost o lege.

Dumnezeu nu este cunoscut cu adevărat decât în Isus

Şi mai mult: nu veţi găsi niciodată adevărul, nici chiar în Biblie, dacă îl despărţiţi de Isus. Dar din clipa în care aceeaşi Fiinţă binecuvântată, care mi-a arătat în propria Sa viaţă şi în moartea Sa ce este omul, mi-a arătat şi ce este Dumnezeu, atunci toţi norii se împrăştie şi dificultăţile dispar. De acum înainte Îl cunosc pe Dumnezeu, contemplându-L în Isus. Gânduri noi cu privire la Dumnezeu răsar în suflet, şi supunându-mă Lui, sunt făcut pe deplin fericit; poate nu dintr-odată, dar la fel de sigur cum sufletul meu L-a primit pe Isus, şi a învăţat în Isus ceea ce este adevăratul Dumnezeu, am viaţa eternă şi găsesc o pace de nezdruncinat. Numai în El primesc tot ceea ce am nevoie, tot ce are Dumnezeu în vedere pentru sufletul meu, pentru că adevărul este în Isus. Astfel deci, ca şi credincios, Îl cunosc pe Dumnezeu; cunosc ceea ce păgânii nu au atins niciodată, nici nu au putut atinge. Înţelegerea lor era întunecată. Neavând nicio cunoaştere a lui Isus, nu aveau mijloacele de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, nici mijloace complete, nici mijloace care să aducă mântuirea. Ori aceasta este tocmai ceea ce aduce Evanghelia oricărui suflet nenorocit şi în nevoie, care o aude astăzi.

Ce învăţ deci despre Dumnezeu când privesc la adevăr aşa cum este el în Isus? Învăţ mai întâi aceasta – un Dumnezeu care coboară către mine, un Dumnezeu care caută sufletul meu pentru a-mi face bine, un Dumnezeu care mă poate umări cu dragoste, oricât de egoist aş fi, şi să aibă milă de ignoranţa mea; şi nu numai aceasta, ci Cineva care mă poate instrui şi vrea să o facă, în ciuda încăpăţânării şi prostiei mele; pe scurt, un Dumnezeu plin de har şi de credincioşie, care Se face cunoscut în Isus. Găsesc pe Cineva care, după ce a folosit alte mijloace, S-a jertfit din dragoste pentru mine, înainte să Îl cunosc; Cineva care a luat asupra Lui purtarea judecăţii păcatelor mele. Pentru că Isus a venit şi a luat asupra Lui toate păcatele oricărui suflet care crede în El. Învăţ acum că a ajuns să sufere pentru aceste eu de urât care L-a respins şi L-a dispreţuit, şi că a terminat complet cu el. Acest eu a fost judecat la crucea lui Hristos. Dacă sufletul meu crede că Dumnezeu este destul de bun pentru a face toate acestea pentru mine, pentru a suferi toate acestea pentru mine, pentru a lua şi a purta toate consecinţele asupra Lui Însuşi în Persoana Fiului Său preaiubit; dacă văd aceasta şi mă înclin înaintea acestui lucru şi îl primesc din partea lui Dumnezeu, ce ar mai putea clătina sau chinui sufletul meu? Păcatele mele? – Desigur, dacă ceva trebuie să tulbure sufletul meu, mai presus de toate, sunt ele. – Dar la ce foloseşte crucea? Ce a făcut Dumnezeu acolo? Ce mi-a spus El în Evanghelie? Dacă El îmi spune că Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi în Fiul Său Preaiubit, şi că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost făcut păcat pe cruce, de ce aş avea cea mai mică îndoială sau cea mai mică nelinişte în această privinţă? Totul depinde de aceasta: Mă înclin eu în faţa a ceea ce a făcut şi mi-a dat Dumnezeu în crucea lui Hristos? Dacă disper în legătură cu păcatul, aceasta înseamnă că fac crucea lui Hristos fără efect, şi că fac din lucrarea lui Hristos un lucru zadarnic. Hristos Şi-a îndeplinit perfect sarcina, şi eu am dreptul de a mă odihni în acest lucru, astfel încât să ştiu că păcatele mele nu se mai pot ridica niciodată împotriva mea. Nu ar trebui să fiu fericit şi să mă odihnesc în pacea cea mai desăvârşită datorită a ceea ce a făcut şi a suferit Isus? Aici se poate odihni credinţa. Moartea lui Hristos are o asemenea valoare în gândurile lui Dumnezeu, că Lui Îi place să dea această pace ca o consecinţă a acestei morţi. Iată adevărul, aşa cum este el în Isus. Văzută în acest fel, ce profunzime minunată şi ce importanţă minunată a adevărului! Ce lucru sărac este experienţa mea personală, în comparaţie cu adevărul, aşa cum este el în Isus! Puterea spirituală este mult mai bine demonstrată deosebindu-L pe Isus la alţii, decât măsurând sau comparând ceea ce sunt oamenii în ei înşişi, ceea ce este, desigur, foarte departe de înţelepciune. Câte decepţii dacă nu Îl vedem pe Isus decât după reflecţia pe care o dau alţii! Trebuie să privesc adevărul aşa cum este el în Isus, în ceea ce a fost El aici jos, ca Cel care, de-a lungul vieţii Sale şi până la moarte, mi-a arătat ce este Dumnezeu şi ce este omul, El, Omul model.

Totul trebuie văzut în relaţie cu Isus 

În aceeaşi Persoană a lui Isus văd adevărul deplin cu privire la toate. Vom putea constata cât de adevărat este aceasta, nu numai în lecţiile importante despre ce este Dumnezeu şi ce este omul, dar şi în toate încercările sau dificultăţile deosebite cu care avem de-a face: care este atunci singurul test pentru a vedea ce este bun sau rău? Adevărul după care este în Isus. Aceasta este puterea care există pentru a ne folosi de Isus pentru a rezolva această dificultate, şi pentru a vedea efectul Numelui Său în raport cu ea. El Şi-a exprimat voia în această privinţă, - unde trebuie să rămân liniştit, unde trebuie să lucrez, cum trebuie să umblu şi cum trebuie să îndur: El mi-a dat un exemplu ca să calc pe urmele Lui. Secretul puterii care există în a-L imita pe Isus depinde de măsura spiritualităţii în care putem întrebuinţa Numele Său. Ceea ce spun implică bun simţ în scopul pe care ni-l propunem, şi o dorinţă de a umbla înaintea altora cum mergem noi înşine înaintea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult este astfel când ne întoarcem către Isus, şi ne folosim de El, şi considerăm lucrurile în El; aceasta este regula şi sursa unei adevărate puteri spirituale. Aceasta constituie forţa şi maturitatea în Hristos, şi nu măsura de râvnă, nici victoriile asupra lumii, nici o cunoaştere profundă a unui lucru sau a altuia, ci a-L cunoaşte pe El Însuşi. „Vă scriu, părinţilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Cel care este de la început” (1. Ioan 2:13 ). Despre ce este vorba? Despre Isus. Cunoaşterea lui Isus este puterea, forţa şi înţelepciunea practică a unui creştin. În aceasta constă înaintarea în lucrurile lui Dumnezeu şi aceasta o demonstrează. Într-adevăr, este ceea ce toţi au de învăţat, în măsuri diferite. Dar a avea această cunoaştere în profunzime, a o aplica şi a o arăta, era ceea ce îi caracteriza îndeosebi pe părinţi. – Fiecare vorbeşte în propria sa limbă. Mintea cea mai greoaie este capabilă să folosească în mod inteligibil cuvintele despre propria sa limbă. Dar există între diversele persoane o diferenţă imensă a capacităţii de a mântui propria lor limbă: nu toţi sunt capabili să vorbească potrivit cu ceea ce cere subiectul. Cel care stăpâneşte limba sa o dovedeşte aplicând-o în mod potrivit subiectelor celor mai diverse. În acelaşi fel, toţi sfinţii au înţeles mai mult sau mai puţin adevărul în Isus, dar puterea de a o cunoaşte bine, de a se folosi corect de ea, şi de a o face să reiasă bine, după nevoile momentului, şi de a o face să se întoarcă spre folosul nostru şi cel al altora, - iată adevăratul secret al progreselor noastre în lucrurile lui Dumnezeu, şi ceea ce tinde spre binecuvântarea sufletelor şi înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Nu am putea insista prea mult asupra importanţei unei asemenea creşteri în har şi în cunoaşterea Domnului nostru Isus (1. Petru 3:18 ).

Capitolul 4: 22

Scopul practic a toate acestea ne este declarat apoi: „că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel vechi, care se strică prin poftele înşelătoare” (4: 22) *.

* Unii presupun că adevărul în Isus este că „în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru vechi... şi v-aţi îmbrăcat în omul cel  nou, etc.” (v. 22 – 44). Aşa fac Dr. Eadie şi d. Peille, a căror traducere mi se pare cu totul coerentă, în ciuda notei defavorabile a lui Alford şi Elliott. J. N. Darby consideră că adevărul în Isus nu este exact „că ar trebui să dezbrăcaţi...”, nici „ca să dezbrăcaţi”, ci „că aţi dezbrăcat”. În ceea ce mă priveşte, nu am schimbat traducerea, nici comentariul, pe care l-am lăsat ca mai înainte. Cititorul va putea judeca el însuşi.

Nu este vorba despre ameliorare. Nu există o ameliorare a omului vechi. Inima poate fi curăţită prin credinţă (Fapte 15:9 ), dar în ea însăşi este „nespus de înşelătoare şi fără nicio speranţă de vindecare” (Ieremia 17:9 ). Credinţa poate opera noua viaţă, şi Duhul o poate face; dar carnea nu poate niciodată să fie schimbată, nici înnoită. Găsim aici ceea ce trebuie făcut cu natura noastră cea veche: „că... v-aţi dezbrăcat, etc.”. Apostolul le vorbeşte unor creştini. Ei au omul cel vechi şi au nevoie să-l dezbrace în mod practic. Trebuie să nu avem încredere, amintindu-ne că avem încă acest lucru incurabil de rău, şi că înainte de convertirea noastră am fost obişnuiţi să lăsăm cale liberă căilor sale rele, şi că el tinde încă să ne antreneze în rău, dacă nu veghem.

Capitolul 4: 23 – 24

Acum începe partea pozitivă. A fost mai întâi dezbrăcarea de omul cel vechi, judecata morală rostită asupra lui, pe baza judecăţii lui Dumnezeu la crucea lui Hristos, care a terminat definitiv cu el. Vine apoi înnoirea duhului minţii, imposibil de avut fără judecarea omului cel vechi. Înnoirea este prezentată ca un proces actual şi, pe măsură ce duhul minţii se impregnează cu Hristos. Dezbrăcarea şi îmbrăcarea nu sunt văzute ca lucrând în prezent, ci ca acte făcute odată pentru totdeauna. „... şi sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre; şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:23 – 24). Ei îl aveau pe omul cel nou, desigur, dar este vorba de îmbrăcarea practică a omului nou, de manifestarea exterioară a omului nou care era deja în ei. Este bine să păstrăm în minte că aceasta este „dreptate şi... sfinţenia adevărului”. Este din nou ceva de produs de către acest adevăr. Acesta este sensul real şi profund al expresiei.

Iată diferenţa dintre dreptate şi sfinţenie. Dreptatea este adevărata pricepere a îndatoririlor noastre relative ca oameni ai lui Dumnezeu şi, bineînţeles, umblarea conform acestor îndatoriri; sfinţenia constă mai degrabă în respingerea în inimă şi în practică, după natura lui Dumnezeu, a ceea ce Îi este contrar Lui. Sfinţenia este deci un lucru mult mai absolut decât dreptatea, care priveşte obligaţiile noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Ea este în contrast cu omul dintâi. Adam era bun ca şi creatură, dar nu exista la el o percepere corectă a lui Dumnezeu Însuşi, nici a ceea ce era rău după Dumnezeu. Atunci nu cunoştea păcatul; nu exista păcat de cunoscut. Dacă s-ar fi vorbit de pofta lui Adam în grădina Edenului, cred că şi-ar fi mărturisit ignoranţa cu privire la ce însemna ea. Dacă i s-ar fi dat lui Adam legea „să nu pofteşti”, nu i-ar fi înţeles sensul, nefăcând decât ulterior experienţa păcatului. Noi avem inimi care cer ce nu au, dar nu aşa stăteau lucrurile cu Adam. El era pur şi simplu un eşantion omenesc al caracterului bun al creaţiei. Nu era creat conform lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului (4:24). Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar dreptatea este un lucru diferit de a fi creat în sfinţenie. Omul a fost creat drept şi nevinovat, dar omul cel nou este mult mai mult decât acesta; el cunoaşte foarte bine prin învăţarea Duhului, ce este răul şi ce este binele. Adam a învăţat ce sunt binele şi răul numai în căderea sa, niciodată înainte. El a devenit atunci conştient de binele pe care îl pierduse, şi care el nu era, şi de răul în care căzuse, pe care Dumnezeu îl ura şi trebuia să îl judece. Când un om este adus la adevăr conform cu ceea ce este aceasta în Isus, cunoaşte de atunci înainte binele şi răul cu o conştiinţă bună şi curăţită, în timp ce înainte nu le cunoştea decât cu o conştiinţă rea. Nimic nu poate face o conştiinţă curată, decât jertfa lui Isus. Dacă vreunul dintre noi ar fi capabil să trăiască fără fărădelege până la sfârşitul zilelor sale, i-ar da aceasta o conştiinţă bună? Deloc. Ar continua să aibă o conştiinţă rea din cauza conştiinţei păcatului său trecut, care nu a fost nici îndepărtat, nici iertat. Nicio realizare omenească, nici faptul de a ne da o nouă natură, nu nepoate debarasa de răul pe care l-am făcut. Dar jertfa lui Hristos a făcut-o în mod desăvârşit. Acolo răul meu a fost judecat în conformitate cu Dumnezeu. În moartea lui Hristos este tratat înaintea lui Dumnezeu răul omului vechi. Hristos a înviat dintre cei morţi şi îmi transmite voinţa Sa, care este omul cel nou. Hristos în înviere este chiar sursa omului nou în sufletul meu. Dacă este astfel, nu trebuie să ne ocupăm de omul vechi. Este un lucru rânduit dinainte pentru credinţă. Isus mi-a arătat că omul vechi este un lucru judecat la crucea Sa, şi eu trebuie să îl judec, să nu tolerez orgoliul meu, vanitatea mea şi nebunia mea de altădată. Le am încă pe toate înăuntrul meu, dar trebuie să le tratez ca un mort: altfel L-aş întrista pe Domnul şi aş face ca mâna Lui să apese asupra mea. Trebuie să veghem toţi cu grijă împotriva primului nostru fel de a trăi; dar se întâmplă cu uşurinţă să ne lăsăm seduşi de un rău în care nu căzusem niciodată înainte, pentru că ne-am imaginat că era imposibil să cădem în el. Nimic nu expune atât la cădere ca ideea că nu ne putem îndepărta în acest fel. Încrederea în sine ne abate de la dependenţa de Dumnezeu, şi a fost adesea ruina creştinului; cel puţin în legătură cu gloria lui Dumnezeu.

De aceea se vorbeşte despre omul nou într-un mod care face să reiasă contrastul cu ceea ce era omul înainte, chiar în starea sa cea mai bună. Da, chiar când Adam ieşea din mâinile lui Dumnezeu, nu putea fi descris cu expresiile de binecuvântare care sunt adevărate astăzi cu privire la orice credincios. Ideea unei restaurări a stării adamice nu există. Odată convertit, sufletul are locul celui de-al doilea Om; ori cum El, Domnul, nu poate cădea, la fel creştinul are o viaţă căreia nu i se poate aduce atingere. Este imposibil ca un creştin să fie pierdut, la fel cum este imposibil ca Hristos să-şi piardă locul la dreapta lui Dumnezeu: pentru că Hristos este viaţa creştinului. Dacă spuneţi că se poate cădea din har, nimic nu mai este sigur. Dar dacă spunând aceasta, vreţi să spuneţi că viaţa creştinului poate pieri, contraziceţi direct Cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba deci de a înţelege Scripturile. Hristos Însuşi este viaţa creştinului: poate El cădea? Înseamnă în principiu a-L tăgădui pe Hristos Însuşi, a admite cea mai mică îndoială în această privinţă. Toate aceste îndemnuri către efeseni sunt bazate pe aceasta, că ei Îl cunoscuseră pe Hristos şi cunoşteau adevărul după cum este el în Isus. Ei erau deja într-o relaţie vie cu El, şi e această bază vin să se sprijine toate îndemnurile creştine. Este rezonabil să vorbim de roadă atât timp cât planta nu a prins bine rădăcină? Inutil de vorbit unui copilaş de îndatoririle unui bărbat. Trebuie mai întâi să fie om ca atare, înainte de a ne putea aştepta să-l vedem achitându-se de îndatoririle unui bărbat. La fel pentru creştin, înainte să fie îngăduit a insista asupra datoriilor creştinului. Dar acum că este cunoscut adevărul care este în Isus, nu trebuie să toleraţi omul cel vechi. Apostolul vorbeşte de roada practică şi de umblarea practică, pentru că suntem deja în Hristos şi cunoaştem adevărul în El. Aceasta trebuie să fie mereu o mare încurajare pentru suflet. Chiar dacă Dumnezeu mă îndeamnă să mă judec pe mine însumi, aceasta este întotdeauna presupunând că am fost binecuvântat în prealabil ca posesor al vieţii eterne. Pe această bază ni Se adresează Dumnezeu, ca să zicem aşa, în acest fel: Este imposibil, ca după ce am făcut atâta pentru tine, să fii atât de nepăsător faţă de voia Mea? Aceasta înseamnă atingerea izvorului harului în suflet, ca să continuăm umblarea noastră cu El şi ca să facem voia Lui.

Capitolul 4: 25

Ei insistă apoi pe lângă ei asupra unora dintre rezultate. „De aceea, lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său, pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25 ). După ce am aflat adevărul în Isus, ruşinea minciunii este cu atât mai evidentă. Ce principiu avem aici? Suntem prea înclinaţi să considerăm minciuna mai degrabă sub unghiul omenesc al unei probleme de onoare. Mulţi oameni nu ar vrea să mintă din motive morale, sau din mândrie; şi cel care are puţin simţul temerii de Dumnezeu. Nu ar vrea să mintă pentru că aceasta înseamnă să-L renege practic pe Dumnezeu; ar fi ca şi cum ar spune că Dumnezeu nu aude. Astfel încât privind pur şi simplu la un om în mândria lui firească, sau la un om religios, ca un iudeu, veţi găsi principiile după care acţionează mulţi. Ori este insuficient pentru creştin. Este foarte important pentru sufletele noastre, nu numai să umblăm bine şi drept, ci ca motivul, caracterul şi importanţa umblării noastre să fie de asemenea conform lui Dumnezeu. Nu numai că acest îndemn este necesar, dar el se alătură la lucrul la care ne gândim rareori în raporturile noastre reciproce: suntem îndemnaţi să vorbim adevărul fiecare cu aproapele său, „pentru că suntem mădulare unii altora”. Aceasta nu îi priveşte decât pe creştini, pentru că numai ei sunt mădulare, evident. El vrea să lege de Hristos îndatoririle cele mai simple, în timp ce noi suntem în pericol să le punem pe o bază de nivel inferior. Iată principiul pe care îl pune: este pe cât de absurd, pe atât de nepotrivit pentru un creştin să nu spună pur şi simplu purul adevăr unui frate creştin, cum ar fi pentru un om să se înşele singur. Fraţii creştini fac parte din noi înşine. „Suntem mădulare unii altora” (4: 25). Înţelegem noi aceasta? Dacă da, care sunt efectele? Cu siguranţă, unul dintre efecte este o claritate deplină când ne ocupăm de ceea ce este rău; un alt efect este a avea o dorinţă reală în inimă de a-i îndrepta pe cei care fac rău. Este evident că nu putem dori să ne facem rău nouă înşine. Dacă privesc la alţii ca o parte din mine însumi, trebuie să acţionez faţă de ei în consecinţă. În acelaşi fel, de asemenea, trebuie să simţim ceea ce este contrar lui Dumnezeu în altul. Şi cum atunci când suntem treziţi la sentimentul propriului nostru păcat, avem marea dorinţă de a merge la Dumnezeu pentru a regla această problemă pentru sufletele noastre, la fel ar trebui să fie în raporturile pe care le avem unii cu alţii. Realizarea mai în profunzime a acestui adevăr ar avea ca efect producerea unei dorinţe mai profunde pentru binele fraţilor noştri. Şi din faptul că trebuie să fie după gloria lui Dumnezeu, nu ar trebui pur şi simplu să judecăm ceea ce este rău, ci ar trebui să căutăm să obţinem ceea ce este drept şi conform lui Dumnezeu. De exemplu, când au fost puse persoane în afara comuniunii, suntem înclinaţi să nu vedem decât faptul de a ne fi debarasat de rău; dar găsim aceasta când simţim şi recunoaştem în prezenţa lui Dumnezeu faptul de a fi mădulare unii altora? Chiar când se ajunge la această măsură extremă cu cineva despre care am crezut că este un mădular al trupului lui Hristos, finalitatea oricărei discipline este îndepărtarea răului, pentru ca ceea ce este al lui Hristos să poată străluci.

Capitolul 4: 26 – 27 – Mânia

„Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră” (4: 26). Consider aceasta ca o recomandare sfântă şi foarte importantă pentru sufletele noastre. Avem deseori ideea că este rău pentru un creştin să fie nemulţumit sau mânios. Acest pasaj şi altele ne arată că aceasta poate fi un lucru drept. Dar trebuie să fim atenţi la ceea ce este sursa mâniei, şi care este caracterul ei. Dacă mânia este pur şi simplu legată de ceea ce afectează răul, şi ia atunci forma ranchiunei, este bineînţeles şi fără nicio îndoială, contrară faţă de tot ce este al lui Hristos. Domnul Însuşi (Marcu 3 ) a privit oamenii din jurul Lui cu mânie, şi a arătat clar că avea sentimentul cel mai profund faţă de ce era contrar lui Dumnezeu. El nu se mărginea să denunţe lucrul, ci şi persoanele care erau vinovate de el. Găsim aceeaşi analogie în epistole. Nu ni se spune numai să ne ţinem cu tărie de bine, ci şi să ne fie groază de rău. Gândul firesc al omului este că nu creştinul trebuie să judece şi să se mânie împotriva a ce este rău. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că nu ar trebui să judecăm anumite lucruri, şi pe altele să nu le judecăm. Nu trebuie să judec ce este ascuns; trebuie să judec răul pozitiv, cunoscut. Linia de demarcaţie este trasată clar şi net de Dumnezeu. Auzim deseori spunându-se că dacă vorbim cu tărie împotriva răului unui lucru sau al altuia, înseamnă că ne lipseşte dragostea creştină. Şi nu este aşa; adevărata dragoste creştină denunţă răul, nu îl lasă să se petreacă. Adevărata dragoste constă în a avea întotdeauna sentimentele lui Dumnezeu despre ceea ce este înaintea noastră. Este singura întrebare. Lucrul cu care Dumnezeu are părtăşie, este şi lucrul cu care putem avea părtăşie noi; şi ceea ce urăşte Dumnezeu, noi nu trebuie nici să iubim, nici să tolerăm. Dar trebuie să avem grijă să fim în înţelegerea gândului lui Dumnezeu. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (4: 25). Dacă ne mâniem, avem cel mai mare risc de a păcătui; de aceea se adaugă şi aceasta. Simpla mişcare de mânie împotriva cuiva care a păcătuit, poate şi ar trebui să fie un sentiment sfânt, numai să rămână la aceasta. Aşa este resimţită mânia în prezenţa lui Dumnezeu. Dar cum ştiu că nu păcătuiesc în mânia mea? „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (4: 25). Dacă mintea păstrează iritarea, şi aceasta se trădează prin nerăbdare, aversiune sau dispreţ, fiecare vede bine că nu este de la Dumnezeu. Când apune soarele, este un moment pentru a avea o comuniune liniştită cu Dumnezeu, şi pentru a face să dispară orice resentiment pe care l-am lăsat să încolţească. De aceea se adaugă: „Nici nu daţi loc diavolului” (4: 25). Dacă mânia este întreţinută, şi păstrăm nedreptăţile şi gândurile noastre, Satan intră cu uşurinţă, şi este greu să fie alungat.

În aceste îndemnuri, ca şi în învăţătura epistolei, nu este vorba de ameliorarea naturii omeneşti. Vedem că un creştin posedă o nouă natură: Hristos este în viaţa lui. Obiectivul practic este ca această viaţă să fie exercitată şi manifestată.

Există cu toate acestea un obstacol serios, pentru că omul cel vechi există în continuare, şi carnea este încă în creştin. Noua creatură nu este nicidecum rezultatul ameliorării celei vechi, nu mai mult decât ar putea fi aceasta absorbită de cea nouă, sau adusă la înălţimea ei. Ele sunt opuse, fără să fie posibilă vreo reconciliere. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6 ). Singura umblare, singura mângâiere, singura îndatorire a credinciosului este să refuze carnea, să o mortifice, astfel încât omul nou să aibă toată libertatea pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

Capitolul 4: 28

Am văzut mai sus pericolul de a ceda mâniei; ea degenerează cu uşurinţă în ură, şi aceasta îi oferă diavolului o ocazie de a intra. Găsim apoi un alt îndemn care nu prea pare să trebuiască să fie adresat unor creştini. „Cel care fura să nu mai fure” (4: 28). Sensul termenului nu este exact „cel care fura”, ci „cel care şterpeleşte”. „Hoţ” ar fi un termen prea tare; „cel care fura” este prea slab. Apostolul a fost condus să aleagă un termen destul de larg pentru a cuprinde toate nuanţele acestui tip de necinste. Consideraţi această prudenţă inutilă? Aveţi grijă să nu cădeţi în capcană prin încrederea pe care o aveţi în voi înşivă, sau prin puţinul caz pe care îl faceţi de tot Cuvântul scris de Dumnezeu. Este dincolo de orice îndoială că Duhul care a inspirat epistola, a judecat de asemenea necesar să-i avertizeze pe toţi sfinţii, nu numai pe cei din Efes. Totuşi nu găsim nicăieri o adunare atât de fericită, înfloritoare şi binecuvântată de Dumnezeu ca cea din Efes. Ori pentru ei, însufleţiţi şi înviaţi cu Hristos, şi aşezaţi în El în locurile cereşti, Duhul Sfânt a considerat acest avertisment potrivit. Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine, şi un sfânt în zadar este cel mai instruit, cel mai devotat şi mai plin de zel, niciuna dintre aceste virtuţi, în afara bucuriei comuniunii prezente şi a dependenţei efective de Dumnezeu, nu constituie o apărare suficientă. Mai mult, dacă din lipsă de veghere, un suflet s-a îndepărtat şi a alunecat în ceea ce este atât de degradant chiar şi în ochii oamenolor, putem pricepe uşor forţa unui asemenea cuvânt pentru o inimă zdrobită şi acoperită de ruşine, în pericol de a fi copleşită de o durere excesivă. Cât de puţin simte inima pericolele la care se expune, şi cât de puţin cunoaşte slăbiciunea ei şi puterea lui Satan! Odată restaurată şi făcută capabilă să se judece conform lui Dumnezeu, recunoaşte valoarea unor cuvinte ca acestea, în timp ce înainte le-ar fi socotit aproape inutile pentru sfinţi. De aici înainte, simte de asemenea cât de cuprinzătoare este această chemare a Duhului Sfânt, îmbrăţişând şi formele cele mai grosolane de necinste, ca şi orice fel de obiceiuri lumeşti, profesionale sau comerciale, care sunt frauduloase, oricare ar fi respectabilitatea. Dumnezeu face educaţia omului nou conform înţelepciunii şi harului Său.

Un îndemn care nu este o aplicare a legii

Un asemenea precept arată de asemenea modul izbitor în care creştinul este pe un teren mai vast, mai înalt şi mai tare decât cel pe care stătea Israelul după carne, sau mai degrabă în care a căzut Israel. Nu auziţi niciodată legea spunând: „Cel care fura, să nu mai fure”. Ea spune mai degrabă: „Să moară”. Legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii (1. Timotei 1:8 ); dar acest uzaj conform legii nu este în mod formal pentru a regla, a ghida şi a călăuzi umblarea celor drepţi, ci pentru a se ocupa de cei nelegiuiţi şi neascultători, de cei neevlavioşi şi păcătoşi, de oameni fără milă şi lumeşti, pe scurt, de tot ce este contrar sfintei învăţături. Romani 6 declară că păcatul nu va stăpâni asupra creştinului, „pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har” (versetul 14), şi aceasta se găseşte într-un capitol care tratează despre sfinţenia umblării unui sfânt, nu despre îndreptăţirea sa. Totuşi în prezenţa aceste declaraţii, care nu este altceva decât învăţătura clară şi constantă a Noului Testament, tendinţa generală obişnuită în creştinătate este de a întoarce la lege, în special acolo unde există puţină separare de lume. Aceasta se înţelege cu uşurinţă. Lumea nu primeşte harul lui Dumnezeu, nici nu îl înţelege, în timp ce poate aprecia în literă dreptatea legii lui Dumnezeu. Deci când lumea şi sfinţii sunt amestecaţi, voia omului nu întârzie să iasă învingătoare; şi cum sfântul nu poate ridica lumea la nivelul poziţiei sale, este obligat să se coboare la ceea ce are în comun cu lumea; amândoi se întâlnesc astfel o dată în plus pe terenul iudaic, ca şi cum crucea lui Hristos nu ar fi existat niciodată, şi ca şi cum Duhul Sfânt nu ar fi fost trimis din cer pentru a-i scoate pe credincioşi din această stare de amestec şi pentru a-i strânge în adunarea lui Dumnezeu, separat de lume. Pierderea este incalculabilă, atât pentru creştinul luat individual, cât şi pentru Biserică, şi mai presus de toate pentru adevărul, harul şi gloria lui Dumnezeu. Umblarea obişnuită este redusă la o serie de interdicţii, în afara actelor publice de filantropie, de activitate religioasă şi de respectare de ritualuri, pe care creştinul le are în comun cu oricine vrea să i se alăture. Nu aceasta înseamnă să ne ocupăm de binele după voia lui Dumnezeu, şi încă şi mai puţin, să suferim pentru Hristos sau pentru dreptate, din partea unei lumi care nu cunoaşte nici pe Unul, nici pe cealaltă. Nu acesta este creştinismul, deşi este starea şi sistemul celei mai mari părţi a creştinilor. A ascultat vreodată Hristos din teama de judecată? Nu a fost viaţa Lui renunţarea la Sine în faţa voii sfinte şi a bunei plăceri a Tatălui Său? În acest fel trebuie să ne gândim la harul lui Dumnezeu în Hristos, dacă vrem să găsim puterea Lui ca să fim plăcuţi. A ne mărgini la a evita răul, a nu face aceasta sau aceea, este mai prejos de chemarea noastră. Dorim noi cu adevărat să cunoaştem şi să facem voia Sa ca şi copii ai Săi? Suntem plini de râvnă ca să învăţăm să facem bine, ca şi să încetăm plini de grijă să facem răul în toate? (Isaia 1:16 ). Dacă nu, va veni ziua în care vom începe din nou să facem răul, şi când conştiinţa noastră îşi va fi pierdut cu atât mai mult sensibilitatea, vom fi învăţat adevărul fără să-l fi pus în practică.

Capitolul 4: 28b: Un scop pozitiv: a da

Partea pozitivă a îndemnului apostolului este foarte frumoasă: „Ci mai degrabă să se ostenească [trândăvia nu este nici bună, nici sănătoasă] lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie” (Efeseni 4:28 ). Astfel îl încurajează şi îl conduce Duhul Sfânt pe omul ale cărui mâini erau altădată folosite în chip nevrednic. El deschide astfel o cale fericită unde harul poate scoate în valoare puterea sa, în ciuda unei firi şi unor obiceiuri necinstite. Cel care fura înainte de a cunoaşte Numele Mântuitorului, poate avea acum comuniune cu duhul şi practica marelui apostol (Fapte 20:33 – 35) şi a Învăţătorului Însuşi, amintindu-şi de cuvintele pe care le-a spus El, că este mai ferice a da decât a primi. A trăi este scopul pe care omul din lume şi-l propune lucrând; a da este motivul creştinului. Nu este vorba numai de ceva superfluu şi întâmplător, ci este un scop formal, îndeosebi pentru cel care are sentimentul îndurării care l-a eliberat de păcatul poftei, de ruşinea şi de judecata sa. Numai că nu trebuie să lucrăm decât la ce este bun şi cinstit. Nu foloseşte la nimic să pledăm că folosim câştigul dobândit rău pentru scopuri de binefacere sau religioase. Nicio activitate contrară voii lui Dumnezeu nu este bună pentru creştin, ci trebuie să fie părăsită imediat.

Niciodată legământul de la Sinai nu a evocat un asemenea motiv pentru a lucra. A vorbi despre cele zece porunci ca regulă pentru umblarea creştinului acum, înseamnă să îndepărtăm soarele care stăpâneşte ziua (Geneza 1:16 ) ca să ne întoarcem la luna care stăpâneşte noaptea; înseamnă a-L eclipsa pe Hristos prin Moise, sub pretextul iluzoriu de a sluji lui Dumnezeu. În general, ceea ce cerea legea, pe principiul dreptului, de la cei care îi erau supuşi, creştinul este obligat pe principiul harului, să facă mult mai mult, în toate felurile posibile. Importanţa ascultării este considerabil mărită; motivele interioare sunt cercetate şi dezvăluite; orice tendinţă spre violenţă, corupţie, falsitate, este judecată prin rădăcină, şi a suferi pe nedrept, iubind în continuare, înlocuieşte dreptatea pământească pentru ucenici. Aceasta este învăţătura incontestabilă a Domnului nostru şi a apostolilor Săi. Această învăţătură este întunecată, dărâmată şi negată de cei care împing la iudaizarea Bisericii dând creştinului legea ca regulă de viaţă. Într-adevăr, „neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie” (1. Timotei 1:7 ).

Capitolul 4: 29

Apoi, nu trebuie numai să veghem asupra faptelor noastre, ci şi asupra cuvintelor noastre: „Niciun cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud” (4: 29). Trebuie să evităm un limbaj nedemn, aşa cum respingem un fruct care nu este bun la nimic. Dacă un cuvânt nefolositor vine pe limbă, să nu meargă mai departe. În capitolul următor vom vedea aluziile necurate interzise în mod specific. Aici domeniul vizat este mai vast. Mulţi oameni care nu ar face, nici  nu ar asculta o conversaţie necurată, deseori trebuie să deplângă faptul de a fi rostit sau aprobat un discurs echivoc. Este mai bine să tăcem dacă nu avem nimic de zis (aceasta este forţa pasajului) care să fie potrivit zidirii. Nevoia dă măsura slujirii şi dragostea zideşte, în loc să îngâmfe, cum face cunoştinţă (1. Corinteni 8:1 ). Este la fel de adevărat că „în mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul” (Proverbe 10:19 ) şi că „buzele celui drept păstoresc pe mulţi” (Proverbe 10:21 ) şi că ele „cunosc ce este plăcut” (Proverbe 10:32 ), şi cei care le aud sunt învioraţi şi binecuvântaţi.

Capitolul 4: 30

Până aici am văzut bazele pentru a acţiona în sfinţenie, ca şi atenţionările împotriva păcatului, probleme ale trăsăturilor omului celui nou. Dar toate acestea nu ne priezintă caracterul complet şi puterea deplină a creştinului. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în el. Se insistă acum asupra importanţei practice a acestui adevăr solemn şi binecuvântat. Se spune (Efeseni 2:22 ) că suntem zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, de aceea apostolul ne îndeamnă în capitolul 4 să umblăm într-un chip vrednic de chemarea care ni s-a făcut. Dar există o locuinţă individuală a Duhului, devenind prin aceasta proprietatea lui Dumnezeu pe baza unei răscumpărări împlinite. Sângele scump al lui Hristos a şters păcatele noastre: în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor după bogăţiile harului lui Dumnezeu (Efeseni 1:7 ). Astfel, jertfa Lui a şters tot răul nostru dinaintea lui Dumnezeu şi pentru credinţă, şi avem o natură nouă în Hristos, astfel încât Duhul Sfânt poate veni să locuiască în noi, şi să ne pecetluiască pentru ziua răscumpărării (4:30), când trupul nostru va fi transformat în asemănarea gloriei lui Hristos (Filipeni 3:21 ), la fel de sigur cum sufletele noastre sunt cu adevărat însufleţite în viaţa Sa.

În prezenţa acestui privilegiu infinit actual, şi a acestei siguranţe a unei glorii eterne, apostolul adaugă: „Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (4: 30). Duhul este izvorul energiei pentru a-l întări pe sfânt ca să facă tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Dar aceasta presupune că există judecată de sine şi dependenţă de Dumnezeu. Astfel Îl întristăm, şi El ne face să simţim nu puterea Sa, ci propria noastrp necredincioşie mizerabilă.

Pare ciudat ca un creştin să fie atât de nepriceput ca să confunde Cuvântul cu care ne ocupăm [nu-L înstristaţi pe Duhul Sfânt] cu „nu stingeţi Duhul” din 1. Tesaloniceni 5:19 . Contextul (1. Tesaloniceni 5:20 ) arată clar că este un avertisment pentru a nu împiedica nici cea mai mică manifestare reală a Duhului Sfânt într-un sfânt, oricât de slab ar fi el. Istoria creştinătăţii de până astăzi arată cât de necesar era acest percept, şi cât de puţin s-a acordat atenţie acestei porunci formale a apostolului. Dar pasajul din Efeseni 4 îl priveşte personal pe fiecare sfânt şi felul său zilnic de a trăi.

Să notăm de asemenea diferenţa de limbaj din Psalmul 51 (versetul 11): „Nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt”. Dar când apostolul insistă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, nu sugerează nicidecum că El poate fi îndepărtat. Dimpotrivă, în acelaşi îndemn, apostolul ne asigură că am fost pecetluiţi de El pentru ziua răscumpărării. Unde să găsim o declaraţie mai completă a siguranţei noastre personale, decât într-o asemenea frază? Cărui lucru trebuie atunci să îi atribuim diferenţa? Nu trebuie să o atribuim, nu este deloc nevoie să o spun, unei măsuri de inspiraţie mai înalte la apostolul Pavel decât la regele David; ci ea provine de la modificarea relaţiilor Duhului cu sfântul, de când Isus a murit, a înviat şi S-a suit la cer, - modificarea necesată şi descoperită în Cuvânt. Până atunci nu existase nimic asemănător darului Duhului Sfânt şi rămânerii Lui pentru totdeauna cu cel credincios. El binecuvântează sufletele, lucra în ele şi prin ele, le umplea la momentul potrivit de bucurie şi de putere; dar înainte de glorificarea lui Hristos, nu exista şi nu putea să existe locuirea Duhului Sfânt aşa cum o are şi o cunoaşte creştinul în prezent, din cauza păcatului îndepărtat prin sângele Său. De aceea ni se sune să nu întristăm pe Duhul, dar de când a fost dat, nu se aşteaptă niciodată să ne rugăm ca plecarea Lui să nu aibă loc. Este incontestabil că aceasta agravează păcatul creştinului, şi conferă în acest caz un caracter sfâşietor şi amar remuşcărilor; dar Dumnezeu Se foloseşte chiar de aceasta pentru a da un avertisment cu atât mai serios copilului Său. Acest verset arată deci clar pe de o parte pericolul de a păcătui şi prin aceasta, de a întrista pe Duhul pe de alta, chiar siguranţa sfântului în circumstanţe atât de triste, şi în ciuda lor. El este adus la Dumnezeu, reconciliat, spălat, sfinţit, îndreptăţit; are viaţa eternă şi nu va pieri niciodată; este pecetluit cu Duhul, şi cine ar putea zdrobi această pecete? Dacă el cade în păcat, cu siguranţă Dumnezeu îl va vedea şi îl va pedepsi, eventual până la moarte. Pentru că Dumnezeu nu va trece cu uşurinţă peste rău la cel credincios, nici nu îl va condamna cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). De aceea Petru îi îndeamnă pe credincioşi să umble într-o ascultare sfântă (1. Petru 1:2 ), şi dacă Îl chemau ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, trebuiau să umble în temere în timpul pribegiei lor aici jos (1. Petru 1:17 ). În acelaşi timp, departe de a le slăbi încrederea, apostolul continuă îndemnul său „ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din felul vostru deşert de vieţuire moştenit de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Hristos” (1. Petru 18:19 ). De aceea adevărul lui Dumnezeu are ca efect atragerea şi întărirea sentimentelor, chiar când ne face să ne aruncăm cu fruntea în praf. Dimpotrivă, eroarea omenească slăbeşte harul deplin al lui Dumnezeu şi eşuează complet în umilirea sufletului. Dar ce adevăr pentru credincios, că are înăuntrul lui prezenţa constantă a unei Persoane divine, Duhul Sfânt, martor a tot ce se petrece acolo! Cât ar trebui să avem grijă să nu Îl întristăm! Nu este un adevăr numai pentru conştiinţă, ci este un adevăr atât de bogat în mângâieri; pentru că El locuieşte în noi pentru eternitate, nu că am fi demni de un asemenea oaspete ceresc, ci în virtutea valorii lui Isus şi a desăvârşirii cu care lucrarea Lui ne-a curăţit de păcatele noastre în ochii lui Dumnezeu; şi El locuieşte în noi pentru bucuria noastră, tăria noastră şi binecuvântarea noastră eternă, prin Hristos şi în Hristos Domnul. De am putea fi făcuţi capabili să fim întotdeauna plini de încredere, rugându-ne fără încetare, fără să slăbim!

Am văzut deja mai sus învăţătura prezenţa Duhului Sfânt în credincios în mod individual, şi a faptului că este pecetluit pentru ziua răscumpărării; această învăţătură părea legată în modul cel mai strâns de sfinţenia practică, constituind un motiv şi un mijloc de a păstra această sfinţenie, ca şi puterea acestei sfinţenii. Ce este, într-adevăr, mai solemn şi mai mişcător decât amintirea locuirii permanente a unui asemenea oaspete în trupul credinciosului? Ce este mai sigur decât faptul că El este nu un Duh de timiditate, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă? (2. Timotei 1:7 ). Putem fi extrem de slabi, cu o inimă firească, înşelătoare mai presus de orice şi de nevindecat. Dar nu acesta este singurul adevăr. Creştinul este caracterizat de locuirea Duhului Sfânt în El. Este El slab? Sau, dacă este atotputernic, este în credincios martorul pasiv şi inactiv al tuturor greşelilor şi neputinţelor sale? Nu este El dimpotrivă în el pentru a-i ataşa sentimentele lui Hristos, luând din ce este al lui Hristos pentru a-i da? (Ioan 6:14 ). Fără îndoială, El poate fi întristat şi este de nebuniile pe care ni le permitem, de neglijenţă, de rău, - împotriva cărora tocmai am fost puşi serios în gardă. Ar fi bine ca cei care vorbesc neîncetat de carnea care nu este bună de nimic (ceea ce este clar şi sigur) să păstreze prezent în minte că cel credincios, creştinul, nu mai este în carne, ci în Duhul, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Se cuvine prin urmare ca păcatul, absolut orice păcat, să fie mărturisit şi judecat; dar nu este nici smerenie adevărată, nici credinţa aleşilor lui Dumnezeu (Tit 1:1 ), a ignora acest fapt binecuvântat şi încurajator, şi în acelaşi timp serios, că Duhul lui Dumnezeu este în noi pentu a ne da toată puterea descoperindu-L pe Hristos sufletelor noastre (3:16 – 17). Este în mod incontestabil salutar să învăţăm lecţia dureroasă din Romani 7:7 şi versetele următoare; dar faptul de a rămâne acolo demonstrează că această lecţie a fost prost învăţată. Pentru că adevăratul loc al creştinului, în această privinţă, este la sfârşitul capitolului care îl introduce în deprinderile şi mai profunde şi în suferinţele mai dezinteresate din capitolul 8, cu libertatea, puterea, speranţa şi siguranţa care sunt partea noastră prin har, după cum arată din plin acest capitol 8. Răscumpărarea trupului nostru şi a creaţiei exterioare nu este încă făcută, dar Cel care este arvuna este înăuntrul nostru.

Capitolul 4: 31

Acestea fiind spuse, „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi strigare şi defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice răutate” (4: 31). Apropierea strânsă în care este adusă familia lui Dumnezeu, poate deveni o capcană, dacă nu suntem vigilenţi şi nu privim doar la Hristos. Duhul Sfânt nu lasă cale liberă niciunui sentiment rău. Avem aici infracţiunile proximităţii noastre; în capitolul următor (versetul 3 şi următoarele) vom găsi abuzurile acestei proximităţi.

Să ajungem la detalii: „Orice amărăciune” desemnează, cred eu, orice dispoziţie acerbă, nemiloasă, care respinge sufletele, în loc să le câştige, şi amplifică la extrem greşelile reale sau imaginare ale altuia. „Supărarea şi mânia” care vin apoi, se referă la strălucirea pasiunii şi la sentimentul ranchiunos bine stabilit, care se dezvoltă când lăsăm câmp liber asprimii; „strigarea şi defăimările” sunt respectiv contrariul în cuvinte: toate aceste sentimente provin de la sursa subterană a „oricărei răutăţi”, condamnată la sfârşitul versetului 1. Astfel, la fel cum am fost puşi în gardă împotriva necinstei în cuvânt şi în faptă înainte de aluzia pecetea Duhului Sfânt, la fel acum, după această aluzie, apostolul denunţă ura sub formele şi manifestările ei diverse. Este vai! natural pentru omul dintâi, Adam – este aceeaşi corupţie şi aceeaşi violenţă care au dus la potopul peste lumea veche şi care, în ciuda judecăţii lui Dumnezeu, s-au reînnoit şi se vor mai reînnoi, până ce Hristos Se va ocupa El Însuşi, în persoană, de om şi de Satan.

Capitolul 4: 32

O activitate pentru bine

Cum am observat deja în versetele precedente, nu ajunge să ne abţinem de la gândurile şi faptele cărnii. Există activitatea pentru bine în Hristos, al doilea Om, şi aceasta este ceea ce Duhul Sfânt produce în creştin, şi în acelaşi timp cere ce cere de la el. De aceea se adaugă: „Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos” (Efeseni 4:32 ). Este vorba în mod clar de arătarea harului, şi modelul a toate acestea este Dumnezeu în Hristos, nu în lege, oricât de sfântă, dreaptă şi bună este porunca (Romani 7:12 ). Dar oricât de bună a fost şi este legea, Hristos este mult mai bun decât orice, fiind adevărata şi singura expresie desăvârşită şi completă a ceea ce este Dumnezeu. Lăsând legii grija de a se ocupa de cei răi potrvit folosirii ei potrivit legii, după cum apostolul declară în mod expres (1. Timotei 1: 8 – 9), noi care am murit cu Hristos, nu mai suntem sub lege, ci sub har, care, prin puterea Duhului, ne întăreşte după propriul Său caracter şi ne dă comuniune cu Cel care este sursa Sa.

Problema traducerii versetului 32 – K. J. V. – Ce este împăcarea

Cititorul va observa că traducerea reţinută mai sus pentru versetul 32 se deosebeşte de versiunea KJV *. Aceasta dinadins. Este dificil de spus de ce traducătorii regelui Jacob au părăsit greaca, urmată de Wycliffe, Coverdale, şi chiar versinea lui Reims (1582), cu atât mai mult cu cât Bèze, care i-a influenţat deseori, este corect aici. Traducerea eronată întunecă adevăratul har al lui Dumnezeu, care este pus înaintea noastră ca sursa şi modelul nostru, şi ea tinde să sprijine eroarea conform căreia Hristos este cauza care a produs dragostea lui Dumnezeu, în loc să fie canalul binecuvântat şi infinit care ne face cunoscută această dragoste, singurul mijloc posibil prin care dragostea Sa putea să ne fie de folos în sfinţenie şi în dragoste. Aceasta face parte din aceeaşi eroare de a ne gândi la Dumnezeu ca „Tatăl nostru împăcat”, sau de a spune că Hristos „a murit pentru a-L împăca pe El cu noi”. Ispăşirea era necesară fără nicio îndoială, ispăşirea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre” (Isaia 53: 5 ). Dar „Dumnezeu era în Hristos, împăcând...” (2. Corinteni 5:19 ). Noi (nu El) „am primit acum împăcarea” (Romani 5:11 ). „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândire, prin lucrări rele, acum dar v-a împăcat...” (Coloseni 1:21 ). Aceasta este învăţătura constantă a Scripturii. Cât de binecuvântat este totul când îl punem şi îl ţinem la locul său! Ispăşire este acest aspect al lucrării lui Hristos faţă de Dumnezeu, pentru a îndepărta păcatul, suferind în propria Sa Persoană judecata divină a păcatului; invers, împăcarea, este faţă de noi, pentru a ne aduce în Hristos la Dumnezeu. Cele două lucruri sunt perfect adevărate. A le confunda înseamnă a pierde mult şi a slăbi totul şi, încă şi mai grav, înseamnă a da o reprezentare mai mult sau mai puţin eronată despre caracterul lui Dumnezeu, ca şi cum, din judecătorul mâniat care era, S-ar fi schimbat în Tată plin de dragoste, prin intermediul lui Hristos. Dumnezeu este dragoste, la fel de adevărat cum este lumină. El este ceea ce este, nu ceea ce face.

* versiunea autorizată a regelui Jacob traduce versetul 32 în felul următor: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat din cauza lui Hristos”.

Capitolul 5

William Kelly

Capitolul 5:1

Ce principiu puternic se deschide aici pentru sfinţi! „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi” (Efeseni 5:1 ). Ce limită poate exista când suntem îndemnaţi să-L imităm pe Însuşi Dumnezeu! Nu mai este ca şi cu legea, afirmarea unei exigenţe din partea omului pus în ce priveşte responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu, ca şi creatură. Dumnezeu S-a descoperit El Însuşi în har şi pe lângă aceasta, El este Dumnezeu, nu este altul (Isaia 45:22 ); şi cum El ne-a dat propria Lui natură, nu poate exista normă mai mică sau mai inferioară. Ar însemna să-L dezonorăm, pe El şi harul pe care ni L-a arătat şi pe care nu-L arată nicăieri mai deplin decât la începutul acestei epistole. Ar fi de asemenea cea mai neplăcută pierdere pentru preaiubiţii Săi copii, pe care doreşte să-i înveţe şi să-i binecuvânteze din ce în ce mai mult chiar în această scenă de rău şi de durere, transformând împrejurările cele mai adverse în ocazia de a ne învăţa ce este El în profunzimile harului Său, şi de a ne umple de sentimentul acestui har astfel încât să ne formeze inimile şi să dea o formă desăvârşită căilor noastre, - în timp ce uităm de noi înşine şi trăim în adevărul lui Hristos, mai presus de obiceiurile noastre şi de comvenţiile omeneşti.

Nici legea, nici chiar promisiunea, nu au deschis vreodată un asemenea domeniu. Singurul fapt de a fi chemaţi să-L imităm pe Dumnezeu, presupune harul desăvârşit în care suntem: astfel, o asemenea chemare ar fi insuportabilă. Fără îndoială este foarte umilitor să ne gândim cât de puţin am răspuns acestei chemări a lui Dumnezeu; dar chiar sentimentul insuficienţelor noastre anterioare, dacă este profund, şi dacă nu pierdem din vedere harul Său, este valorificat bine, şi astfel creştem şi Îl urmăm pe Dumnezeu fără să ne gândim măcar la aceasta. Legea cerea ceea ce omul trebuia să-I dea lui Dumnezeu: să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru nu este nimic mai mult decât datoria pe care o avem în mod clar. Promisiunea prezenta speranţa Seminţei care va aduce binecuvântarea, nu numai pentru Israel, ci pentru toate familiile pământului. Dar acum că promisiunea a fost dispreţuită şi legea încălcată, Dumnezeu S-a descoperit pe El Însuşi în Hristos: şi în acelaşi timp în care a împlinit totul în Hristos, a arătat hotărârile cele mai înalte în har nesfârşit faţă de noi, astfel încât propriul Său caracter, astfel desfăşurat, devine singurul model potrivit după care vrea să îi formeze pe copiii Lui deja de aici jos. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (5: 1 – 2).

Capitolul 5: 2a

A ne ierta unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat în Hristos (Efeseni 4:32 ), este ceva binecuvântat, dar este insuficient, chiar dacă este după inima şi după propriile Lui căi. O asemenea iertare este desigur divină în sursa ei, şi pentru carne este imposibilă în tot caracterul ei şi în toată importanţa ei; dar este în vederea omului, a lipsurilor omului şi a izbucnirilor naturii rele. Lui Dumnezeu I-ar plăcea să vadă în noi o iertare de această calitate. Este rodul harului Său, atât de necesar într-o lume ca a noastră, şi atât de salutară pentru sfinţii Săi în raporturile şi relaţiile lor reciproce. Dar aceasta este încă departe de a fi expresia a tot ce este El şi a toate de care ar vrea El să ne bucurăm şi la care ar vrea să reflectăm. Există activitatea binelui către exterior după inima Lui, fără să fie vorba de rău de iertat, pentru că iertarea, oricât de reală şi dulce ar fi, rămâne într-un sens pur negativă. Aici totul este pozitiv şi decurge ca şi cum totul ar fi nou, mai presus de gândirea omenească. De aceea se spune: „Umblaţi în dragoste, cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”, etc. (5: 2). Să fim iertaţi ar fi nevoia noastră urgentă şi vrednică de milă, dacă am vrea să avem cea mai mică mângâiere din partea lui Dumnezeu, şi cea mai mică speranţă de a fi scăpaţi de mânie şi de a fi apoi binecuvântaţi; prin har, bineînţeles, harul lui Dumnezeu, dar harul răspunzând nevoii omului, ba chiar delimitat de ei. Dar acum suntem pe noul teren al excelenţei lui Hristos şi al exercitării a ceea ce este potrivit lui Dumnezeu în activitatea propriei Sale naturi. De aceea nu se face aluzie aici la jertfa pentru păcat, nici doar la sângele şi la suferinţele scumpului nostru Domn, ci la faptul că S-a dat pe Sine Însuşi, pentru noi, într-o dragoste incomparabilă, „ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (5: 2).

Capitolul 5: 2b

Nu ar trebui să ne înşelăm asupra unui asemenea subiect, nici să ni se micşoreze o clipă siguranţa că în suferinţele Domnului pe cruce, există profunzimi pe care nu le găsim decât acolo; dar aceste suferinţe nu ne sunt date ca model, nici nu ar putea fi, pentru că ele aparţin exclusiv Celui care a purtat păcatele noastre în trupul Său şi care a fost făcut păcat pentru noi, suferind această judecată a lui Dumnezeu pe care nici om, nici înger, nici creatură reînnoită sau nu, nu ar putea-o împărţi cu El, - chiar dacă aceasta ne umple de binecuvântare şi ne umple de recunoştinţă, de adorare şi de încântare în Cel care a fost astfel singur, nu numai pentru noi, ci pentru gloria lui Dumnezeu, fiind obiectul mâniei pe care Dumnezeu o simţea şi trebuia să o execute împotriva păcatului. Dar aici este vorba de ceea ce face să reiasă dragostea admirabilă a lui Hristos în toată mireasma ei pozitivă şi în toată frumuseţea sa, pentru a chema şi a trezi, în energia Duhului Sfânt, o umblare practică a noii naturi în sfinţii care răspund la această chemare; pentru că într-adevăr Hristos este viaţa noastră, şi există limite la puterea Duhului care locuieşte în noi? Dragostea conduce la slujirea în renunţare de sine, fie în Hristos într-un mod desăvârşit, fie în noi potrivit măsurii noastre; dar cu siguranţă această dragoste este cea care dă şi formează duhul de slujire, cum vedem la scumpul nostru Domn (Filipeni 2 ).

Capitolul 5:3

Totuşi, cu cât dragostea este mai blândă şi mai binecuvântată, cu atât este mai expusă la rău, afară numai dacă este păstrată în puterea divină şi în judecata de sine. Ea îi apropie pe unii de alţii, trezeşte afecţiunile spirituale; dar ce este început prin Duhul poate sfârşit în stricăciunea cărnii, cum vedem la Corint, sau în căutarea perfecţiunii carnale a unei forme religioase, ca în Galatia. De aceea apostolul continuă avertizându-i pe sfinţii din Efes despre pericolele la care ne expun relaţiile libere şi familiare, fără susţinerea Duhului Sfânt. „Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi” (5:3). Nu ajungea să nu tolereze proftele cărnii, trebuia nici să nu fie pomenite. Cei cărora se adresa Pavel erau sfinţi, sfinţi ai lui Dumnezeu; şi ceea ce era în cauză, era ceea ce se potrivea unor sfinţi, nu doar unor oameni.

Capitolul 5:4

Apostolul nu îşi limitează avertismentul la destrăbălarea fără frâu sau la poftele care îl satisfac pe om, ci îl extinde la vorbele lumeşti, fie în mod deschis ruşinoase, fie acoperite de un văl de rafinament: „nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire” (5:4). Şi aici, nu avem doar abţinerea de la ce este necuviincios pentru creştin, ci este prezentată latura pozitivă, cu inima care se gândeşte la bunătatea lui Dumnezeu şi izbucneşte în mulţumiri.

Capitolul 5:5

„Pentru că ştiţi aceasta, cunoscând că niciun curvar, sau necurat, sau lacom de bani, care este un idolatru, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (5: 5). Este important să ne amintim că, deşi harul suveran face ce vrea, chiar dacă se întoarce către cel mai rău, chiar dacă îl curăţă pe cel mai întinat, căile morale ale lui Dumnezeu rămân inflexibile. Natura Sa nu se schimbă. El urăşte nedreptatea şi nu o poate niciodată tolera. Dragostea Lui poate găsi, şi a găsit, o soluţie glorioasă la această dificultate în crucea lui Hristos; dar Dumnezeu şi păcatul nu pot să umble niciodată împreună, nici să coabiteze.

Pericole opuse acestora îi pândesc pe copiii lui Dumnezeu, de aceea ei au nevoie să vegheze asupra sentimentelor lor. Pot fi promţi în a exclama, în anumite cazuri flagrante, că acolo nu poate fi viaţă, sau pot să acorde prea uşor încrederea lor la ceea ce are o înfăţişare frumoasă în carne. Unele dintre întoarcerile la lume cele mai serioase sunt cele de care nu se îndoia aproape nimeni; pe de altă parte, cine nu a avut mângâierea de a vedea risipindu-se aparenţe penibile şi respingătoare, pentru a lăsa să strălucească din ce în ce mai mult harul lui Hristos, şi de a vedea carnea judecată de adevăr, în prezenţa lui Dumnezeu? Astfel, unii al căror aspect exterior defavorabil ar face să încolţească îndoiala la cei mai mulţi, au sfârşit prin a câştiga încrederea tuturor. Uneori a trebuit ca Dumnezeu să se ocupe serios de aceasta: o boală gravă, lovituri ale soartei, necazuri domestice, înainte ca sufletul să devină îndrăzneţ; aceasta s-a întâmplat totuşi chiar dacă tardiv. Şi una şi cealaltă din aceste extreme, ne învaţă necesitatea de a ne încrede în Dumnezeu pentru a judeca drept, în loc să avem încredere în impresii personale. Inima firească poate profita de har, dar nu va trebui să aştepte mult timp pentru a se arăta răul care există. Oameni perverşi se pot ridica, lupi se pot furişa, şi oile pot fi induse în eroare pentru un timp. Dar Dumnezeu rămâne, ca şi Cuvântul harului Său (Fapte 20:32 ): de ce să fim neliniştiţi? Să avem credinţă în Dumnezeu, să Îl imităm ca şi copii preaiubiţi, şi să umblăm în dragoste, nu numai pentru că Hristos ne-a iubit, ci cum ne-a iubit El; şi orice se va întâmpla, vom avea mângâierea de a plăcea lui Dumnezeu, fiind păziţi între timp de a ne arunca pe o cale sau alta. A căuta să aflăm răul este foarte departe de „mulţumiri”, şi este chiar incomparabil. Să nu coborâm niciodată nivelul umblării pe care o aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi. Dacă niciun stricat nu are moştenire în Împărăţia Sa, să nu tratăm totuşi cu uşurinţă păcatul acum.

Capitolul 5: 6 – 7

„Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci nu fiţi împreună-părtaşi cu ei!” (5: 6 – 7). A fi asociat într-o anumită măsură cu asemenea persoane este grav pentru un sfânt. Să ţinem cont de aceasta.

Capitolul 5: 8

Versetul 8 din capitolul nostru dă un alt motiv de chemare. Acest îndemn la umblare nu este nici din cauza chemării la care am fost chemaţi (4: 1), nici în contrast special cu ceilalţi dintre naţiuni, străini de viaţa lui Dumnezeu (4: 17 – 18), nici numai în dragoste (5: 2), ci „ca nişte copii ai luminii”. „Pentru că odinioară eraţi în întuneric, dar acum, lumină în Domnul” (5: 8). Fiţi deci consecvenţi cu ceea ce sunteţi, nu numai cu ce ar trebui să fiţi. Suntem lumină, şi chiar lumină în Domnul – acolo este totodată baza, caracterul, şi măsura a ceea ce se potriveşte umblării noastre ca şi creştini: să umblăm în consecinţă. Cât este de încurajator să vedem harul chemându-ne să umblăm în sfinţenie! Marea solemnitate a acestei chemări ne aminteşte binecuvântarea noastră şi siguranţa ei, chiar dacă această chemare ne este adresată cu o insistenţă atât de presantă. Cu sfinţenie în poziţia noastră în Hristos, pentru ca Dumnezeu Însuşi să poată spune despre noi: Sunteţi „lumină în Domnul”! Dacă El o afirmă, nu ar trebui să o spunem despre noi înşine, atât pe planul privilegiului, cât şi al responsabilităţii? Să privim la El, pentru ca, puşi astfel în afara oricărei întinări (pentru că nimic nu este mai pur decât lumina), să putem înainta arătând această lumină care suntem acum în Domnul. În lumină umblăm, şi prin ea trebuie să judecăm totul, pentru că suntem lumină. Dumnezeu respinge orice normă inferioară sau orice atmosferă mai puţin pură. El este lumină, şi în El nu este întuneric; dacă suntem copiii Lui, suntem copii ai luminii. Nu se spune niciodată că suntem dragoste (este natura şi prerogativa lui Dumnezeu), deşi suntem evident chemaţi să iubim ca fiind născuţi din Dumnezeu şi cunoscându-L pe Dumnezeu în Hristos. Cum dispare legea complet, ca motiv sau formă a umblării noastre!

Capitolul 5: 9 – 10

„Pentru că rodul luminii este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr” (5: 9). Aici sunt, fără îndoială, caracteristicile lucrării în har a Duhului, şi aceasta este ceea ce poate a îndemnat Textul Primit să înlocuiască „rodul luminii” cu „rodul Duhului”. Dar nu ne-am putea îndoi în mod rezonabil că adevăratul gând şi cuvântul corect din versetul 9 este „lumină”, ceea ce este sprijinit atât de dovezile externe, cât şi de importanţa contextului. În Galateni 5 , rodul este cel al Duhului, nu al luminii, pentru că ceea ce este subliniat este contrastul cu faptele cărnii – necurăţia, violenţa împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, care se joacă şi se lasă prins de înşelăciunile duşmanului; în timp ce rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor – lucruri împotriva cărora nu este lege, declară apostolul emfatic celor care se prefăceau că se puneau sub lege. În pasajul nostru din Efeseni 5 , este vorba de un contrast, nu cu înclinaţia către legalism şi faptele cărnii, ceea ce legea provoacă, în acelaşi timp condamnând, ci cu întunericul stării noastre când eram fără Dumnezeu. Dar acum suntem chemaţi să umblăm ca şi copii ai luminii, care este natura noastră chiar în Domnul, şi ni se aminteşte că roada acestei lumin constă în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Imensele bogăţii ale harului lui Dumnezeu nu slăbesc, ci mai degrabă confirmă folosirea principiilor Sale morale, şi produce înţelegerea în noi că suntem copiii Săi, orice am fi putut fi sau orice suntem în mod firesc. Noua viaţă pe care ne-a dat-o în Hristos răspunde bunătăţii, dreptăţii şi adevărului Său. Nu se poate, nici nu ar trebui să fie altfel, şi inima reînnoită nu ar vrea să consimtă cu sânge rău ca Dumnezeu să fie dezonorat sau chiar reprezentat în mod defectuos în obiectele bunăvoinţei Sale. El seamănă în noi dorinţa de a-I place, şi veghează asupra noastră pentru ca această dorinţă să nu fie nici vagă, nici sterilă, ci să aducă roadă – roada luminii – „începând”, cum se adaugă, „ce este plăcut Domnului” (5: 10).

Capitolul 5: 11 – 13

Să repetăm că nu ajunge ca sufletele noastre să refuze să fie asociate cu fiii neascultării, ca în versetele 6 şi 7. Nu trebuie să avem comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, să le condamnăm (5: 11). Toate acestea fac parte din poziţia noastră minunată ca şi copiii ai luminii şi din responsabilitatea care decurge de aici. Nu legea este cea care se mărgineşte să condamne aplicarea unei reguli exterioare, ci o capacitate divină interioară, profund cercetătoare, care, în ciuda dragostei care este sursa şi scopul, cruţă mult mai puţin răul, dar introduce dimpotrivă binele prin Duhul Sfânt, în Hristos.

„Pentru că este ruşinos şi a spune cele făcute de ei în ascuns. Dar toate, fiind date pe faţă, sunt arătate la lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina” (5: 12 – 13). Este o proprietate specială a luminii de a se arăta ea însăşi şi de a arăta totul, ceea ce este adevărat atât în domeniul spiritual, cât şi în natură.

Capitolul 5: 14 – 17

Dar gândul Domnului în privinţa noastră merge mai departe. El vrea ca, nemulţumiţi de a avea binecuvântarea, să ne bucurăm de ea pe deplin. Există în jurul nostru morţi – lucruri sau persoane – şi dacă influenţa lor este tolerată, este dintre cele mai dăunătoare. De aceea zice: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (5:14). Nu este vorba aici să ne dea viaţa ca şi cum am fi morţi, nici lumina ca şi cum nu am fi deja lumină; ci este vorba de strălucirea luminii peste noi care suntem lumină în El, şi care totuşi aţipim lipsiţi de grijă, în mijlocul a ceea ce este mort şi face să moară. Ce vigilenţă în dragostea Lui care Se gândeşte astfel la noi, pentru ca paharul nostru de binecuvântare să se reverse şi sufletele noastre să fie eliberate de ce este degradant pentru El şi pentru noi înşine care suntem în El, - astfel încât să fim umpluţi de ceea ce suntem aparţinându-I! Cum ne aminteşte fiecare dintre cuvintele Lui, fiecare dintre circumstanţele noastre, să vedem dacă umblăm cu grijă (5:15), nu ca fiind lipsiţi de înţelepciune, ci ca fiind înţelepţi, răscumpărând timpul, pentru că zilelel sunt rele! Avem toate resursele, dar trebuie cu toate acestea să veghem şi să fim dependenţi. Trebuie să căutăm şi să înţelegem momentul oportun, oricare ar fi preţul, dacă în aceste zile rele, vrem să nu fim lipsiţi de pricepere, ci să înţelegem care este voia Domnului (5: 16 – 17). Să evităm excitaţia lumii, încitările de a lucra după omul firesc, care înfrumuseţează aspiraţiile omului, în ceea ce există exces. Putem şi ar trebui să fim umpluţi de o putere mai presus de fire, care exclude nu numai răul, ci şi puterea influenţei lucrurilor prezente.

Capitolul 5: 18 – 21

„Fiţi umpluţi de Duh, vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, supunându-vă unii altora în teamă de Hristos” (5: 18 – 21).

„Vorbind între voi” ar putea fi tradus prin „vorbind unii cu alţii” ca în capitolul 4: 32, şi cred că acesta este sensul; este vorba de a vorbi unii cu alţii sub orice formă care exprimă bucuria Bisericii. Înţeleg că este vorba de toate compoziţiile poetice sfinte ale creştinilor, care fac să izvorască adorarea şi lauda şi sentimentele de sfinţenie, termenul „spiritual” fiind adăugat la ultima clasă a acestor exprimări, cea mai puţin înaltă, pentru a marca faptul că şi acolo există consacrare faţă de Domnul. Este bucuria sfântă şi adevărată. De am putea-o cultiva în simplitate! Avem într-adevăr o parte fericită! Există ceva pentru care nu am putea aduce mulşumiri Dumnezeului nostru şi Tatăl, în Numele Domnului nostru Isus? Există altceva care să fie susceptibil de a ne face să ne supunem unii altora în teamă de El?

Capitolul 5: 22

Ajungem acum la subiectul relaţiilor pământeşti speciale. Am avut până aici îndemnurile generale cu privire la sfinţii lui Dumnezeu ca atare – copiii lui Dumnezeu şi mădularele trupului lui Hristos. Dar acum Duhul Sfânt arată că El nu este indiferent la relaţiile pe care le pot avea sfinţii, fie unul faţă de altul, fie în raport cu alţii pe pământ. Pot fi, de exemplu, soţi şi soţii amândoi creştini, sau poate să fie convertit doar unul dintre ei, celălalt fiind încă iudeu sau păgân; şi la fel pentru relaţiile tatălui şi copilului, ale stăpânului şi slujitorului. Pentru început avem de-a face numai cu ceea ce este în raport cu legătura pământească cea mai intimă, cea a soţului şi a soţiei. Vom vedea că Duhul Sfânt îngrijeşte din belşug de nevoile copiilor lui Dumnezeu legaţi astfel, pentru ca, oricare ar fi dificultăţile lor, ei să poată găsi instruire în har şi îndemnuri serioase, nu numai porunci cu privire la circumstanţele lor în raport cu Dumnezeu, pentru că direcţiile prezentate aici creştinilor nu îmbracă atât această formă de porunci. Desigur există reguli şi porunci în tot Noul Testament. Şi scriitorul inspirat care pune accentul pe dragoste, este şi cel care insistă cel mai mult asupra poruncilor; pentru că Evanghelia şi epistolele lui Ioan insistă cel mai mult asupra unor asemenea porunci formale; totuşi fiecare ştie că nicio altă porţiune a Scripturii nu face atât de mult să reiasă dragostea lui Dumnezeu în mod frapant şi constant. Este deci o eroare imensă a presupune că dragostea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu poruncile formale foarte stricte adresate copiilor Săi şi îmbrăcate cu autoritate.

Să adăugăm că este incontestabil: caracterul general al instrucţiunilor date creştinilor nu ia forma poruncilor de forma legii, astfel încât, ca şi creştini, nu suntem puşi sub poruncile lui Moise pentru a ne forma gândurile, sentimentele, şi pentru a ne regla căile. Mai mult, nu avem nimic asemenea legii, ci conform Scripturii, avem ceea ce este în contrast complet şi foarte marcat cu ea, deoarece „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17 ). Avem într-adevăr porunci, dar ele presupun că noi avem viaţa, şi o conduc cu scopul de a aduce ascultarea de Hristos (1. Petru 1:2 ): nimic nu este mai frumos pentru suflet, şi nimic nu Îl glorifică mai mult pe Dumnezeu. Modul obişnuit pentru Noul Testament pentru a prezenta învăţătura este următorul: o relaţie este formată, şi trebuie să Îl glorificăm pe Dumnezeu după caracterul acestei relaţii, care este amplu dezvoltat şi aplicat în Cuvânt. Aceasta este adevărat în lucrurile naturale, şi Duhul lui Dumnezeu foloseşte ocazia acestei relaţii zilnice pentru a face să reiasă relaţia spirituală care îi corespunde. Inimile noastre fiind atunci ocupate de harul extraordinar care a format această legătură nouă şi eternă, găsim astfel nu numai un motiv, ci modelul şi puterea pentru a glorifica pe Dumnezeu atât în relaţia naturală, cât şi în relaţia spirituală.

Nicăieri acest adevăr nu este demonstrat mai izbitor decât în prima dintre aceste relaţii, asupra căreia Duhul Sfânt Îşi măreşte influenţa în mod deosebit: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului” (5: 22). Prima comparaţie pe care o foloseşte El, înainte de a intra în relaţia spirituală prezentată sub imaginea căsătoriei, - primul gând este de a prezenta poziţia bărbatului ca fiind capul, şi o prezintă ca având o forţă deosebită în viaţa matrimonială. Ştim toţi (1. Corinteni 11 ) că, şi fără să fie vorba de căsătorie, bărbatul este capul femeii. Altfel zis, chiar dacă nu ar exista căsătoria, bărbatul are un loc pe care femeia nu îl are, - o poziţie complet independentă de caracter. Un asemenea bărbat poate fi imbecil şi o asemenea femeia poate avea multă tărie şi înţelepciune; aceasta nu schimbă ordinea lui Dumnezeu. Un asemenea copil poate face dovada unei mari prudenţe, în timp ce părinţilor lui le lipseşte înţelepciunea şi sunt slabi. Nu rămâne mai puţin că relaţia este complet distinctă de caracterul particular, de starea şi de condiţia persoanelor, ca şi de cea care are poziţia superioară, ca şi  de cea în poziţie subordonată. Este foarte important să fie o chestiune reglată pentru sufletele noastre, pentru ca niciodată, nicio circumstanţă să nu slujească de pretext pentru a răsturna ordinea după Dumnezeu. Unele circumstanţe care ne pun la încercare fac dificultatea imensă într-o relaţie sau alta. Dar are consecinţe profunde să ne amintim bine că drepturile ordinii după Dumnezeu rămân totuşi, şi că nimic nu justifică neascultarea de voia Lui.

Pot fi cazuri în care ascultarea în ordinea naturală după Dumnezeu ar fi un păcat; nu este niciunul în care neascultarea să fie o datorie. Nu există circumstanţă în care să ni se ceară să nu ascultăm, dar există crize în care „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5:29 ). Este un har foarte mare, într-adevăr, că sunt rare cazurile în care ascultarea faţă de Dumnezeu implică o infracţiune aparentă faţă de ordinea naturală şi faţă de datoria morală, dar aceasta se poate întâmpla. Astfel, la începutul Faptelor, de exemplu, autorităţile care guvernau Israelul în epocă, le-au poruncit lui Petru şi lui Ioan să nu înveţe în Numele lui Isus. Ce puteau ei face, decât să se arunce asupra autorităţii lui Dumnezeu? Au putut declara acelor guvernatori că ale lor conştiinţe erau conduse de Dumnezeu, înainte de a fi conduse de oamnei. Astfel deci, ascultarea este întotdeauna partea creştinului: este primul mare principiu care stă şi rămâne perfect clar, înainte de a intra în detalii.

Ca urmare a îndemnului general la supunere unii faţă de alţii în teama de Hristos (deoarece Hristos este Cel care ne este prezentat permanent în cinste în această epistolă, Duhul abordează acest prim punct al locului potrivit al soţiei creştine, şi El stabileşte principiul următor: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului” (5: 22). Acest limbaj poate părea extraordinar de tare când ne gândim la ceea ce sunt sau pot deveni soţii, dar este important să fim întotdeauna siguri că Dumnezeu nu Se înşeală. Pentru prudenţa omenească, aceasta poate părea imprudent. Poate aveţi chiar de-a face cu un soţ neconvertit! Dar introduceţi-L numai pe Domnul şi veţi vedea imediat puterea care face supunerea uşoară, şi veţi afla în ce măsură poate fi suportată supunerea. Mai mult, aveţi ceea ce apără împotriva abuzării de acest principiu: „Soţiilor, supuneţi-vă soţului vostru ca Domnului” (5: 22). Domnul este introdus, şi aceasta pune totul la locul său potrivit. Dacă este vorba de încercare sau de suferinţă, cuvântul este tot acelaşi. Domnul ne poate face să trecem prin mari greutăţi şi mari pericole. Care este locul care i se potriveşte creştinului în asemenea circumstanţe? O supunere fără rezerve. Pentru că trebuie să fiu sigur că, oricare ar fi zdrobirile duhului pe care asemenea încercări le pot prilejui, cu toate acestea, tot ce face Domnul este cel mai bine şi cel mai fericit şi, la urma urmelor, potrivit pentru a-mi întări sufletul – Domnul fiind incapabil de orice ar fi pentru mine, care să nu fie în vederea unui bine durabil spre lauda Numelui Său.

Această epistolă nu face pur şi simplu să reiasă că Dumnezeu controlează totul, ci pune în evidenţă o relaţie specială. Aici este Domnul iubindu-i pe ai Săi, cu această dragoste care a sacrificat totul pentru ei. Cum să mă îndoiesc de binecuvântarea şi valoarea de a mă supune Domnului? Soţia creştină are poate un soţ, şi poate fi dur şi penibil să suporte totul. Poate că vă tratează ca pe un nimic şi cere deseori ceea ce este iraţional. Ce vă poate atunci uşura povara, continuând în acelaşi timp să o simţiţi? „Supuneţi-vă soţului vostru ca Domnului” (5: 22). Trebuie să mă supun soţului meu ca Domnului: să Îl văd numai pe Domnul în această treabă, în locul lipsei de consideraţie şi a proastei dispoziţii a soţului, şi calea devine evidentă. Trebuie să facem din aceasta o treabă, nu dintr-o simplă datorie, ci din încredere în Domnul ca fiind mai presus de toate în dragostea Lui, în purtarea Lui de grijă şi în guvernarea Lui. Aici este punctul de plecare al Duhului Sfânt, şi lucrul din care El face baza instrucţiunilor variate care vor urma. El începe prin acest mare adevăr că soţia creştină are calitatea de a se supune soţului ei ca Domnului. Nu este deci o simplă chestiune de afecţiune, ceea ce ar fi omeneşte: afecţiunea este cu totul necesară ca element natural, dar ar fi la fel de adevărat dacă persoana nu ar fi deloc creştină. Nu este vorba nici de cele la care se aşteaptă soţul, nici de ceea ce consider eu drept. Toate acestea relevă în domeniu sentimentele potrivite şi moralitatea. Dar important este că Dumnezeu nu poate fi cu o soţie creştină care umblă în necunoaşterea obişnuită a fundamentului pe care El l-a stabilit pentru ea în relaţia ei ca soţie. El nu-l lasă pe creştin să umble doar după principii morale sau convenţionale. Acestea pot fi juste la locul lor, dar dacă sunt creştin, am o chemare mai înaltă; şi atunci – oricare ar fi dificultatea, chiar când celui căruia îi datorez supunerea nu este creştin – vine acest rând binecuvântat: „Supuneţi-vă soţului vostru, ca Domnului” (5: 22). El îmi dă dreptul de a-L vedea pe El, Domnul, în spatele persoanei soţului; şi pe El trebuie să Îl urmez şi Lui trebuie să mă supun. Există în acest gând o mare mângâiere pentru soţia creştină, care este întotdeauna atât de încercată. Dar atunci vine limita încercării – pentru că există un sfârşit pentru orice cale – şi iat-o: Dumnezeu nu mă pune niciodată în împrejurări în care sunt liber să păcătuiesc. De aceea, în cazul în care soţul ar porunci ceea ce ar fi un păcat pozitiv, despre aceasta aflu numaidecât că nu trebuie să ascult, pentru că mi se spune să mă supun soţului meu ca Domnului. Domnul nu aprobă niciodată păcatul. Poate să mă treacă prin sită, şi eu pot să nu înţeleg de la început în ce este aceasta bun şi necesar; dar credinţa îşi găseşte întotdeauna forţa şi direcţia în înţelepciunea Domnului – încrezându-mă în El, şi nu în înţelepciunea mea când ea Îl înţelege. Veţi constata că noi creştem în înţelepciune când ne mulţumim să luăm locul celui care nu are înţelepciune. Dacă încrederea mea este în înţelepciunea Domnului, voi dobândi înţelepciune şi voi înainta în ea. Domnul nostru a fost perfect om, şi deşi întotdeauna perfect în toate condiţiile vieţii, marele semn al desăvârşirii Sale a fost să fie întotdeauna Cel care era dependent şi privea la Dumnezeu, şi care putea spune: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2: 49 ). Iată într-adevăr pentru om locul cel mai de jos, dar într-adevăr, cel mai înalt. El înţelegea secretul relaţiei Sale cu Dumnezeu Tatăl. Deşi toate acestea au fost adevărate despre Hristos ca despre nimeni altcineva, cu toate acestea sunt cu siguranţă adevărate despre orice credincios, într-o anumită măsură.

Capitolul 5: 23

Trebuie să veghem cu mare grijă asupra nouă înşine în acest domeniu. Acolo unde există cea mai mică tendinţă de a ne îndepărta de calea supunerii, trebuie să căutăm să vedem dacă suntem înţelepţi după Dumnezeu. Firii nu îi place să fie supusă. Pretutindeni unde există pericolul de a ne mândri cu adevărul lui Dumnezeu pentru a lucra într-un fel căruia pare să îi lipsească supunerea faţă de autoritatea altuia, am nevoie, acolo mai mult ca în altă parte, să veghez asupra mie însumi cu o gelozie cu totul specială. Când suntem pe o cale unde supunerea este cerută, să lăsăm loc pentru a-L introduce pe Domnul. Pentru a adăuga puterea şi credinţa la ascultarea noastră, şi pentru ca ea să aibă caracterul de sfinţenie, trebuie să realizez că Domnului mă supun, chiar când sunt supus unei autorităţi pământeşti. Adevărul binecuvântat pe care Domnul îl va introduce, începe  să se deschidă înaintea noastră: „pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului” (5:23). Aceste cuvinte fac aluzie la relaţia strânsă, despre care se consideră că ne arată cum trebuie să umblăm unul faţă de altul în această privinţă. Deşi Hristos, şi numai Hristos este Mântuitorul, poziţia de supunere a sfântului sau a Bisericii nu este eliminată, dimpotrivă.

Capitolul 5: 24

„Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţului lor, în toate” (5:24). Acesta este principiul general. Dar observaţi că în orice cuvânt de acest gen din Scriptură, este întotdeauna dată o măsură şi o ocrotire. Nu se spune numai: „Soţiile să fie supuse soţului lor, în toate”, ci „după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile etc.” Găsesc aici că modul binecuvântat în care Hristos are grijă de adunare şi în care Se ocupă de ea în supunerea ei faţă de Domnul, este pus ca model pentru soţii în raport cu soţul lor. Când ajungem la cea mai înaltă dintre cele două relaţii, Duhul Sfânt face să reiasă mai clar caracterul. „Soţilor, iubiţi-vă soţiile” (5: 25). Vedem aici ceea ce poate fi o capcană din partea soţului. Ei nu i se spune să-şi iubească soţul, ci să fie supusă. Dar Satan ar putea să profite de aceasta şi, în exercitarea relaţiei reciproce, soţului ar putea să îi lipsească atenţiile, afecţiunea şi tandreţea. Pe de o parte este ceea ce guvernează şi călăuzeşte soţia, dar îndemnul adresat aici soţului se referă la lucrul de care are atâta nevoie în circumstanţele lui proprii şi care ar fi atât de benefic pentru sufletul lui şi mângâietor pentru soţia lui. De aceea citim: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Ce model sfânt! Ce exemplu de abnegaţie, de prevenire, de puritate, de caracter ceresc! Şi acest exemplu este pus înaintea noastră pentru ca această relaţie, care se degradează cu uşurinţă, să fie ţinută şi menţinută la nivelul ridicat care îl merită, şi pentru ca şi cei mai săraci sfinţi de pe pământ, uniţi împreună prin această legătură, să se poată bucura de lumina şi de dragostea din cer care străluceşte peste ei.

Capitolul 5: 25

„Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (5: 25 – 27). Astfel dragostea lui Hristos pentru Biserică este pusă ca modelul după care soţul creştin trebuie să caute să conformeze propria lui dragoste pentru soţia lui. Vedeţi sursa şi caracterul ei: „după cum Hristos a iubit Adunarea”. Totul decurge de aici. Este nevoie să spun că, şi din punct de vedere omenesc, cum dragostea trebuie să preceadă căsătoria, la fel şi în natură, ea este şi secretul care face căsătoria fericită odată ce este formată. Dragostea lui Hristos, despre care se vorbeşte aici, ne este prezentată ca un tot indivizibil, de la început la sfârşit. Este bine să ne amintim în viaţă de soţi: dragostea care era adevărată înainte de formarea legăturii, este dragostea care rămâne după ce legătura este formată şi care trebuie să crească până la sfârşit.

Bineînţeles, aşa a fost în mod desăvârşit pentru Domnul nostru. El a iubit adunarea. Este vorba aici de partea lui Hristos, de o afecţiune foarte specială. Nu este adevărul general al dragostei lui Dumnezeu, care a iubit atât lumea; pentru că nicio relaţie cu lumea nu a fost formată. Important de văzut aici este că, deşi este o dragoste care exista înaintea relaţiei, în această relaţie exercită El cu adevărat şi Îşi păstrează întotdeauna forţa Sa reală şi bucuria Sa. Dacă acum trecem de ce este pământesc la ce reprezintă aceasta, ce mare este harul şi ce bogată este binecuvântarea! Altădată a fost o mare bucurie pentru inimile noastre să realizeze că Dumnezeu putea să îi iubească pe păcătoşi, şi să îi iubească până în punctul de a-L da pe Fiul Lui pentru noi, păcătoşii care eram. Dar există un alt fel de dragoste pe care o cunoaştem acum. Dumnezeu a luat faţă de noi relaţia de Tată, şi în orice caz ne-a introdus, prin Isus Hristos, în cea de copii faţă de El. Suntem „copiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos” (Ioan 1:12 ). Prin urmare Tatăl ne iubeşte cu inima unui tată – mai mult, ne iubeşte cum Tatăl Domnului nostru Isus L-a iubit, nu numai în măsura afecţiunii omeneşti a părinţilor pentru copiii lor. Într-un asemenea cerc, pot exista satisfacţii şi plăceri, şi gândindu-ne la ceea ce suntem şi la cine eram, este într-adevăr minunat să ne gândim că cineva ca Dumnezeu Tatăl Îşi poate găsi plăcerea în noi acum, în această lume, că ne iubeşte infinit mai mult decât un tată pământesc îşi iubeşte copilul pe care îl iubeşte cel mai mult, şi că această dragoste se întinde la cei mai slabi şi la cei mai în nevoie din familia Sa! Există de asemenea o dragoste condişionată în favoarea celor care umblă cu credincioşie, ceea ce prezintă Ioan în capitolul 14 şi 15 din Evanghelia sa. Dar eu vorbesc de această dragoste care nu lipseşte niciodată, această dragoste personală care există în relaţia în care Dumnezeu Se găseşte ca Tată faţă de copiii Săi ca atare; această dragoste care nu se mărgineşte la compasiune, ci care îşi aruncă privirea cu plăcere asupra acestor copii şi îşi găseşte plăcerea în ei acum, în ciuda a tot ce tinde să întoarcă din drumul său sau să slăbească această dragoste. Fiind în Hristos, nu trebuie eu să fiu sigur e o asemenea dragoste la fel cum sunt sigur de existenţa mea ca om? Mai mult, nu trebuie să am mai multă cunoaştere şi mai multă certitudine despre ceea ce este dragostea Sa faţă de mine, ca despre tot ce mă atinge ca persoană vie pe pământ? Ceea ce este în mine nu îmi garantează înşelătoriile lumii exterioare; dar în lucrurile lui Dumnezeu, acolo unde credinţa este vie, nu este aşa: există, şi trebuie să existe, o siguranţă divină.

Când Dumnezeu Se descoperă clar, sufletul trebuie să aibă această descoperire cu smerenia duhului; şi cu cât este mai multă smerenie, cu atât este mai multă siguranţă, pentru că temelia acestei siguranţe este că Dumnezeu ni S-a descoperit: este vorba de El Însuşi, şi nicidecum de noi. Dacă este astfel, ce poziţie minunată este să fii în Hristos! Este foarte adevărat că Hristos m-a iubit, dar aici este vorba de Biserică – „Adunarea”; - şi Hristos are pentru adunarea Sa o dragoste specială pe care am dreptul să mi-o însuşesc şi pe care am dreptul să mă bazez. Iată ce face atât de scumpă strângerea copiilor lui Dumnezeu ca adunare, şi arată importanţa extremă de a nu o reduce la o asociaţie voluntară, mică sau mare. Din clipa în care introduceţi voia omului, distrugeţi imediat în principiu fundamentul divin pe care Scriptura îl ţine ca stabilit. Dacă dimpotrivă înţelegeţi că Dumnezeu a format o anumită legătură în Duhul Sfânt pentru gloria Fiului Său printre cei care Îi aparţin acum pe pământ, şi Hristos îi priveşte cu o dragoste desăvârşită şi cu totul deosebită pe cei care sunt legaţi prin această legătură, atunci nu ar putea fi o bucurie mai mare pentru sufletele noastre decât să intrăm în bucuria Lui, apoi să căutăm să lucrăm prin Cuvântul Lui asupra altor mădulare ale trupului lui Hristos, pentru a le face să creadă şi să se bucure de această dragoste. El a iubit adunarea, nu numai o parte din aceasta. Mă folosesc dinadins de termenul „adunare”, pentru că oamenii au o noţiune foarte vagă despre ceea ce este Biserica. În zilele noastre, termenul „biserică” este de cele mai multe ori aplicat complet greşit. Se foloseşte pentru un edificiu, pentru un grup anume, grupul dominant undeva. Dar substituiţi termenul de „adunare” celui de „biserică”, şi înţelegeţi prin aceasta întregul trup al celor pe care Dumnezeu îi cheamă afară din lume prin Duhul Sfânt coborât din cer; şi atunci veţi înţelege dragostea specială pe care Dumnezeu a descoperit-o în Hristos, nu numai sufletului individual, ci adunării care este trupul Lui pe pământ.

Bineînţeles, moartea lui Hristos era esenţială pentru ca Evanghelia să fie acum predicată lumii. Această moarte este de asemenea fundamentul pe baza căruia cerurile şi pământul vor fi curăţite de tot ce este astăzi stricat şi întinat. Tot ce a folosit la îndreptăţirea lui Dumnezeu în trecut şi care va folosi în viitor la revărsarea dragostei Sale, se bazează pe moartea lui Hristos. De aici valoarea imensă a răscumpărării Sale, pentru pământ şi pentru cer, pentru iudei, naţiuni şi Biserica lui Dumnezeu, pentru timp şi pentru eternitate. Dar pe de altă parte, ce putere mare în această expresie: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (5: 25). Nu a fost nimic în Hristos pe care El să nu-l fi dat. Nu că a făcut, nici măcar că a suferit, ci S-a dat pe Sine Însuşi. Bineînţeles, aceasta implică tot ce era în El şi al Lui, dar aceasta merge mult mai departe pentru că este renunţarea absolută la El Însuşi în dragoste în vederea obiectului pe care El îl iubea, este modelul desăvârşit al adevăratei plinătăţi a dragostei, şi aceasta depăşeşte infinit orice relaţie omenească ce ar vrea să o imite. Adresându-se soţului creştin, Duhul ne arată tocmai că Hristos are întâietate în toate lucrurile: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”. Care este consecinţa? Că Biserica este fără păcat înaintea lui Dumnezeu – că păcatele sunt şterse pentru totdeauna – că răscumpărarea este împlinită – că Satan este învins – că mânia şi judecata divină au fost purtate – că poruncile, care erau împotriva celor care le erau supuşi, sunt pironite la cruce – că vrăjmăşia este nimicită – că omul nou este format. Toate acestea, şi mult mai multe, sunt întemeiate pe Hristos dându-Se pe Sine Însuşi. Efectul pentru noi este că Îl avem aici pe Hristos în dragoste, într-o lumină fără nor, fără ca vreo îndoială sau vreo întrebare să se ridice, şi Hristos este aici obiectul în care îşi găsesc plăcerea sufletele noastre, şi căruia I se supun şi pe care Îl slujesc şi Îl adoră tot mai mult.

Am tot atâta drept să cred că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, cât am să cred că nelegiuirile mele sunt complet îndepărtate prin sângele Lui scump. Dacă eu cred unul dintre aceste lucruri, Îi datorez lui Dumnezeu să îl cred şi pe celălalt; şi fundamentul credinţei mele este mărturia dată de Dumnezeu pentru desăvârşirea a ceea ce a făcut Hristos potrivit gloriei Persoanei Sale. Dumnezeu dă o asemenea valoare lucrării suferinţei Fiului Său pe cruce, încât mă poate iubi în chip desăvârşit. Suntem liberi. Avem răscumpărarea prin sângele Său. Dar aceasta în El, nu numai prin sângele Lui, ci în El, cum se spune în capitolul 1: „în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea greşelilor” (1: 7). Este deci foarte important ca, ţinându-ne cu tărie de răscumpărare, să nu ne ţinem în afara lui Hristos, ci numai în El, dacă pot să mă exprim astfel. Persoana Lui mă va face capabil să iau în considerare şi să ţin cu tărie valoarea acestei lucrări. Trebuie să ne amintim nu numai ceea ce  a fost făcut, ci Cine este Cel care a făcut. Dacă judecându-vă pe voi înşivă, vă ataşaţi de El şi de aceste două adevăruri binecuvântate în El, niciun nor nu va veni niciodată să vă cuprindă sufletul, cu privire la eliberarea desăvârşită faţă de orice acuzaţie înaintea lui Dumnezeu.

Capitolul 5: 26

Sfinţire şi curăţire

Un alt gând se prezintă acum. Dacă Hristos a împlinit această lucrare, dacă este un lucru trecut care nu are nevoie să fie atins, intrăm în a doua dovadă a dragostei Lui: „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă” (5: 26). Înţeleg că această sfinţire a Bisericii de care se vorbeşte aici, este un lucru distinct de spălarea cu apă prin Cuvânt, deşi se leagă strâns de ea. Există aici două lucrări, şi este o diferenţă importantă între sfinţirea Bisericii şi curăţirea ei. Această sfinţire nu se referă numai la creşterea noastră în har, ea se leagă de Hristos. Nu este numai lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios. Se vorbeşte adesea de îndreptăţire ca fiind treaba Fiului, şi de sfinţire, ca fiind treaba Duhului. Dar noi suntem spălaţi, suntem sfinţiţi, suntem îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru. Duhul lui Dumnezeu este agentul activ în îndreptăţire, ca şi în sfinţire, dar El lucrează întotdeauna slujindu-Se de Hristos. De aceea, există un mare pericol de a-L deconecta pe Hristos de sfinţire. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru biserică, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o” (5: 26). În faptul că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, sângele Lui este implicat, dar este mai mult decât aceasta.

De fapt, tot ce comportă răscumpărarea propriu-zisă, şi tot ce decurge din aceastam este implicat în versetul 25: „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Este un lucru trecut, dar urmat de ceea ce continuă în tot timpul existenţei Bisericii pe pământ. Ca roadă a dragostei Sale, este moartea lui Hristos pentru noi – Hristos dându-Se pe Sine Însuşi pentru Biserică. Şi acum, pe baza crucii, avem sfinţirea şi curăţirea care se urmăresc continuu. Dar cum se fac ele? Prin spălarea cu apă prin Cuvânt, în cele două cazuri. Aceasta ne arată importanţa imensă a Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de esenţial este pentru orice copil al lui Dumnezeu să aprecieze acest Cuvânt şi să caute, prin el, să crească în cunoştinţa lui Dumnezeu! A aparţine Bisericii sau mai degrabă lui Hristos, departe de a fi suma sau substanţa a ceea ce avem de învăţat, nu este decât baza; numai după ce am dobândit această cunoaştere fundamentală vine orice sfinţire şi curăţire care lucrează prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Astfel, este clar că există trei roade ale dragostei lui Hristos, bine distincte: prima, este că El S-a dat pe Sine Însuşi (adică până la moarte); a doua, este lucrarea prezentă a vieţii Sale. De la cruce, Se ocupă El Însuşi de Biserică, în cer; are grijă de mădularele Sale, lucrând prin Duhul Sfânt şi aplicând Cuvântul lui Dumnezeu. Totul este legat de El Însuşi, pentru că orice punct de plecare este dragostea lui Hristos pentru Biserică. El sfinţeşte şi curăţă acum prin spălarea cu apă prin Cuvânt; dar ştim că păcatele noastre au fost îndepărtate prin sângele Lui.

Înainte de a trece la al treilea efect al dragostei Lui, îngăduiţi-mi să spun aici că ideea unei reînnoiri a întrebuinţării sângelui lui Hristos este străină de creştinism. Fără îndoială, există creştini care vă spun că trebuie recurs din nou la sânge; dar opinia lor nu se bazează pe nimic din Scriptură. Dimpotrivă, o asemenea idee nu face decât să slăbească adevărul fundamental al eficacităţii jertfei lui Hristos, - în timp ce încearcă să se sprijine şi să laude această jertfă în mod omenesc. Aceasta rezultă din a-ţi face propria idee despre felul în care este folosit adevărul, în loc de a te înclina pur şi simplu înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Din clipa în care detaşăm un adevăr al relaţiei pe care Hristos o are pentru noi, este ca şi cum am dezrădăcina ceea ce creşte la locul său în grădina lui Dumnezeu şi produce o roadă din belşug şi preţioasă, dar care slăbeşte când omul o ia în mâinile lui. A repeta lucrarea în acest domeniu dovedeşte imperfecţiunea sa. Conform Epistolei după Evrei, temelia a fost pusă atât de deplin, încât nu mai este niciodată nevoie să fie pusă din nou. O nouă stropire a sângelui lui Hristos este la fel de imposibilă ca şi reînceperea morţii Sale pentru a-Şi vărsa sângele. Când un suflet L-a găsit pe El, şi a fost spălat de păcat în sângele Lui, rămâne în această poziţie pentru totdeauna. Iată ce face atât de grav păcatul creştinului. Dacă aţi putea reîncepe stropirea, care ar fi rezultatul? Aproape acelaşi cu cel al mărturisirii înaintea preotului, pentru catolicii romani. Oamenii învaţă curând să se joace cu păcatul şi să se împietrească prin înşelăciunea lui. Deşi este diferit când privim la Hristos, totuşi efectul moral nu diferă deloc în ce priveşte uşurătatea faţă de păcat. Dacă putem să plecăm întotdeauna de la zero, ca şi cum nu s-ar fi petrecut decât o bagatelă, apoi să reîncepem întotdeauna din nou la fiecare nouă cădere, păcatul nu mai este aproape niciodată simţit atât de profund. Pe de o parte, ni se cere să nu lăsăm să se întineze ce a fost spălat în sângele lui Hristos, dar pe de altă parte, avem conştiinţa lipsurilor continuu.

Nu există deci ajutor? Accesul la cruce nu poate fi reînnoit? Ar fi teribil dacă nu ar fi ceva prevăzut împotriva lipsurilor şi căderilor noastre, dacă nu ar fi mijloace de a trata aceste abateri; dar există o resursă, şi este dată aici: „Ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (5: 26). Ioan 13 prezintă acelaşi adevăr, dar în aplicaţia sa individuală; el se găseşte bazat, acolo, pe ceea ce erau ucenicii pentru Isus, că îi iubea, şi că pe cei pe care îi iubea, avea să-i iubească până la sfârşit; vedem apoi că, din faptul că erau expuşi să se întineze în lume, Domnul vroia să-i pună în gardă împotriva a două lucruri: mai întâi împotriva neliniştii la ideea că El ar putea înceta să-i iubească din cauza necredincioşiei lor; în al doilea rând, împotriva pericolului de a se sluji de credincioşia Sa pentru a trata păcatul cu uşurinţă, nici nu ne va permite să o facem. Trebuie întotdeauna să ne bazăm pe sângele Lui. Dar atunci, dacă cineva este vinovat de păcat, după ce a primit iertarea păcatelor, ce trebuie făcut? Trebuie să meargă să îl dezvăluie înaintea lui Dumnezeu. Perdeaua nu este restabilită pentru că am acţionat nebuneşte afară. Avem dreptul de a ne apropia şi de a ne mărturisi slăbiciunile înaintea lui Dumnezeu – de a veni la El pe aceeaşi bază ca cea prin care ne-a spălat în sângele lui Hristos. Care este rezultatul? Şi din ce rezultă? Se datorează faptului că Hristos sfinţeşte şi curăţă, şi urmăreşte spălarea cu apă prin Cuvânt. Această spălare are un aspect colectiv, ca aici (5: 25), şi un aspect individual (Ioan 13 ): cele două sunt adevărate. Aceasta este adevărat pentru fiecare suflet, ca şi pentru Biserică în general. Hristos acţionează continuu, în prezenţa lui Dumnezeu, în favoarea Bisericii; consecinţa necesară a acestui lucru este mustrarea şi pedeapsa. Suntem făcuţi să simţim ce avem de făcut. Orice porţiune a Cuvântului lui Dumnezeu, fie în timpul meditaţiei personale, fie primită prin intermediul altcuiva, luminează sufletul dintr-odată. Suntem convinşi atunci de nebunia noastră; voia proprie încetează să acţioneze; Cuvântul lui Dumnezeu deschide ochii cu putere prin Duhul Sfânt şi supunându-ne, ne plecăm înaintea Domnului.

Aceasta este spălarea cu apă prin Cuvânt. Ea este efectul preoţiei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la suflet este efectul mijlocirii lui Hristos pentru a îndepărta lipsurile acolo unde sunt. Lucrarea pe care o exercită la dreapta lui Dumnezeu are un caracter de mijlocire. O mare parte din această lucrare care continuă în suflet nu este atât de a remedia lipsurile noastre; cât de a ne apăra de ele. Dumnezeu nu contează pe păcat, nu aşteaptă de la copilul Său să păcătuiască. Există, dimpotrivă, un îndemn solemn să nu păcătuiască: „Copilaşii mei, aceastea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi” (1. Ioan 2:1 ). Apostolul tocmai le spusese că dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, şi adevărul nu este în noi (1. Ioan 1:8 ). Dar exista pericolul ca această declaraţie să aibă ca efect asupra inimii stricate a omului, să deducă faptul că la urma urmei, păcatul nu este atât de grav. De aceea precizează: „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi” (1. Ioan 2:1 ). Nu avem niciodată libertatea de a păcătui; nu avem niciodată scuze când păcătuim. El adaugă apoi: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept” (1. Ioan 2:2 ).

Este adevărul care corespunde pasajului nostru din Efeseni 5 ; nu că în cele două pasaje poziţia lui Hristos este aceeaşi, dar efectul vizavi de suflet este similar. Hristos Îşi urmează lucrarea Lui preţioasă din dragoste, şi rezultă că există în Cuvânt o asemenea porţiune care, prin harul lui Dumnezeu, se aplică greşelilor noastre – astfel încât sfinţirea despre care se vorbeşte aici este punerea deoparte practică, după chemarea noastră ca adunare a lui Dumnezeu – împlinirea acestei sfinţiri în sufletele noastre prin Cuvântul lui Dumnezeu. La aceasta se face aluzie în 1. Corinteni 3:18 unde citim: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului”. Vedem că Duhul Sfânt Îl descoperă pe Hristos aşa cum este glorificat acum înaintea lui Dumnezeu, şi ne separă de lumea care nu cunoaşte nimic din gloria Sa, ci este preocupată de propria sa glorie, care se referă la lucrurile prezente. Dumnezeu ni-L descoperă pe Hristos în înălţime, ceea ce are ca efect să ne despartă de strălucirea falsă a veacului rău prezent.

Capitolul 5: 27

Cum avem aici expunerea completă a ceea ce face Hristos, există curăţirea, ca şi sfinţirea Bisericii. Trebuie să îndepărtăm orice întinare, şi în cele două cazuri, Dumnezeu Se foloseşte de spălarea cu apă prin Cuvânt. Dar există o a treia roadă încă viitoare a dragostei Sale: „ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (5: 27). Aceasta este  prezentarea completă şi divină a dragostei lui Hristos. Remarcaţi că nu este prezentată sub formă pur şi simplu doctrinară, ci într-un mod foarte practic, în vederea ilustrării poziţiei soţului creştin vizavi de soţia lui. Soţul nu poate acţiona corect faţă de soţia sa, decât dacă relaţia este considerată la un nivel mai înalt decât nivelul natural. Creştinul trebuie să acţioneze pe principii cereşti, pentru a se comporta cum trebuie într-o relaţie naturală. Un soţ poate fi ataşat de soţia sa, şi soţia la fel ataşată de soţul ei; dar dacă toată baza vieţii lor matrimoniale se limitează la acest ataşament reciproc, nu va fi niciodată nici puterea lui Dumnezeu, nici binecuvântarea Sa, nici cinstea Sa. Aceste sentimente sunt cu totul îndreptăţite, dar este nevoie de mai mult decât aceasta, şi plusul care este necesar, este ca sufletele noastre să îşi amintească în mod constant de sentimentele lui Hristos faţă de Biserică, şi cum Se poartă El faţă de ea. Există întotdeauna binecuvântarea şi puterea de a crede Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu ne folosim de Cuvânt, nu vom avea forţa lui Dumnezeu în relaţiile naturale ale vieţii; ori ar trebui să o avem. Dacă această forţă lipseşte, nu este aşa că până acum am acţionat fără ceea ce dă puterea, fără lucrul pe care Dumnezeu ar vrea să îl recunoască şi să îl onoreze?

Capitolul 5: 28 – 30

Duhul îl aplică astfel: „Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri” (5:28). El pleacă de la instinctul comun după care oamenii caută în mod firesc să evite suferinţa şi au grijă de ei înşişi. Apostolul vorbeşte numai de fapte, şi raţionează astfel: Consideraţi-vă soţia ca fiind o parte din voi înşivă; ori tot ceea ce îi face rău, este la fel de mult un rău cauzat propriului vostru trup. Aceasta ar trebui să vă înveţe să aveţi o grijă afectuoasă, „Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (5: 29). Este un compliment frumos, într-adevăr blând, adăugat la adevărul deja prezentat. În ceea ce precede, am văzut răscumpărarea, curăţirea practică prezentă, glorificarea viitoare a Bisericii. Dar acum apostolul adaugă că Hristos „o hrăneşte şi o îngrijeşte” (5: 29). Aceste expresii intră în mod special în gândirea lui Hristos, şi interesul Său plin de grjă pentru cei care Îi aparţin. Este o mare gândire a şti că aceasta rămâne adevărat în starea actuală a Bisericii, în ciuda întregii ruine care ne înconjoară. Va înceta vreodată Hristos să hrănească ce Îi aparţine? Este imposibil. În ciuda întregii ruine, El are aceeaşi solicitudine pentru ai Lui. Nu ne vom ruga niciodată prea mult pentru Biserică; dar aceasta nu este ca şi cum am fi tulburaţi în gândurile noastre, ca şi cum Domnul ar uita-o şi nu ar avea grijă în mod corect de sfinţi, conform nevoilor şi suferinţelor lor. Domnul nu a dat greş niciodată; şi ce ne spune El aici să facem în relaţia noastră pământească, nu este nimic altceva decât ce face El Însuşi desăvârşit în privinţa Bisericii. El iubeşte Biserica, o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, şi o face „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (5: 30). La fel cum Eva era parte din Adam, la fel Biserica este parte a lui Hristos. Domnul a luat o coastă din Adam pentru a o forma pe soţia Sa. În aceeaşi proximitate de relaţie suntem noi faţă de Hristos.

Se aplică uneori acest verset la întruparea lui Hristos; dar este invers. El nu vrea să spună că Hristos a luat carnea noastră şi oasele noastre, ci că am fost făcuţi mădulare ale trupului Său, ale cărnii Sale şi oaselor Sale. Este vorba de relaţia noastră cu Hristos înviat dintre cei morţi, şi nu de relaţia lui Hristos cu noi, ca fiind El un om pe pământ. Menţionez aceasta numai pentru a preveni sufletele împotriva unei interpretări false. Nu este acolo nicio aluzie la Domnul nostru luând carnea şi sângele: ştim bine că El a făcut-o, dar învăţătura despre acest subiect se găseşte în Epistola către Evrei, nu aici. Suntem mădulare ale trupului Său, a cărnii şi oaselor Sale. Facem cu adevărat parte din El Însuşi, fiind uniţi cu El aşa cum este El acum în prezenţa lui Dumnezeu. În pasajul nostru, este vorba de unirea noastră cu El, nu de întruparea Sa.

Capitolul 5: 31 – 33

Cazul lui Adam şi Eva este apoi citat reluând limbajul din Genesa 2: „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare. Însă şi voi, fiecare, aşa să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi; şi soţia să se teamă de soţ” (5: 31 – 33).

Subiectul se găseşte astfel rezumat în acest cuvânt cu totul practic. Inutil de spus că acest verset exclude tot ce era contrar încrederii celei mai absolute în această relaţie. Dacă soţul acţionează în spiritul acestui cuvânt, nu va avea secrete pentru cea care este o parte din el însuşi; cât priveşte soţia, să se asigure să se teamă de soţul ei. Nu este acolo simpla familiaritate a dragostei, ceea ce ar fi o greşeală din punct de vedere ceresc. Oricare ar fi încrederea unei soţii în soţul ei, este desigur convenabil pentru ea să se teamă de el. Să nu gândim că teama este în oarecare măsură incompatibilă cu dragostea: ni se spune să ţinem tare [să ţinem cu tărie] harul, în vederea a ce? Pentru a sluji lui Dumnezeu într-un mod care Îi este plăcut, cu respect şi cu teamă (Evrei 12: 28 ). Fără îndoială, există o diferenţă imensă între Dumnezeu şi om, dar poate servi de exemplu.

În pasajul nostru, este vorba de această teamă care se teme să ofenseze şi caută în mod activ cinstea soţului. Aceasta rămâne adevărat în toate cazurile. Luaţi cazul unui soţ prost cu o soţie inteligentă; dacă în fiecare zi el arată ce este, soţia lui va trebui cu atât mai mult să se păzească în mintea ei, pentru a-şi pune capacităţile în folosul soţului, fără ca să pară. Este foarte important, în aceste circumstanţe, să onoreze pe Dumnezeu şi pe soţul ei, în loc să lase să-i scape cuvinte care rănesc sau nesăbuite, că le aude el, sau alţii. În asemenea circumstanţe trebuie să strălucească înţelepciunea şi simţul spiritual la femeii evlavioase, şi să strălucească fără strălucire: pentru că binecuvântarea cuplului presupune ca soţul să se vadă, nu soţia. Când inima priveşte numai la Domnul, rezultatul este atins: deşi pare greşit ca un asemenea cuplu să fie unit împreună, şi că această atitudine nu face decât să le facă drumul mai dificil, totuşi nimic nu este imposibil la Dumnezeu. Dacă soţia creştină caută gândul lui Dumnezeu, şi caută să Îl cinstească în aceste circumstanţe, Dumnezeu Se va folosi de ea în mod fericit şi binecuvântat pentru a-şi ajuta soţul şi pentru a acoperi ceea ce ar fi foarte umilitor pentru El. Principiul rămâne întotdeauna. Nimic nu îndreptăţeşte soţul să nu-şi iubească soţia, şi la fel nimic nu îndreptăţeşte soţia să nu se teamă de soţul ei. Domnul să ne dea să păstrăm în minte advertismentul Său sfânt şi plin de har.

Capitolul 6

William Kelly

Capitolul 6:1a

Să examinăm pe scurt relaţiile dintre copii şi părinţi şi dintre slujitori şi stăpâni. Ascultarea este aici marele punct asupra căruia se insistă în toate cazurile pe lângă cei care ocupă poziţia inferioară. Cum toţi sfinţii sunt chemaţi să se supună unii altora în teamă de Hristos, şi în mod deosebit soţiile faţă de soţii lor în toate lucrurile, la fel copiii trebuie să asculte de părinţii lor în Domnul (Efeseni 6:1 ). Duhul Sfânt are şi pentru părinţii lor un cucânt potrivit şi serios; dar în general cât de uşurată e funcţionarea unei case creştine când tinerii ascultă, mai ales dacă ascultă „în Domnul”. Afecţiunea naturală este dulce, şi absenţa ei este un semn al timpurilor înşelătoare ale sfârşitului; dar nu ajunge. Şi conştiinţa, oricât de importantă este la locul ei, este şi o scăpare insuficientă, dacă nu poate fi o sursă de putere; numai Domnul este această sursă. Cât este de binecuvântat când datoria este îmbrăcată cu Hristos, şi absorbită de El! Asupra acestui lucru, şi asupra a nimic mai puţin decât aceasta, insistă Duhul Sfânt.

Domnul Însuşi a realizat aceasta când era aici jos, a ştiut ce este să fii în poziţia de copil. „Şi Copilaşul creştea şi Se întărea, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40 ). Nu suntem lăsaţi cu o declaraţie vagă şi generală, ci avem tabloul viu a căilor Sale: „Şi, când a fost de doisprezece ani, şi s-au suit ei la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii, şi se împliniseră zilele, pe când se întorceau, băiatul Isus a rămas în urmă în Ierusalim, şi părinţii Săi nu ştiau; dar, presupunând că erau cu cei cu care călătoreau împreună, au mers cale de o zi şi L-au căutat printre rude şi cunoscuţi şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Şi a fost că, după trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor şi ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi, când L-au văzut, au fost uimiţi; şi mama Lui I-a zis: „Copile, de ce ne-ai făcut astfel? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”. Şi El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu”?” (Luca 2: 42 – 49). Astfel, ca şi copil de doisprezece ani, avea conştiinţa relaţiei Sale personale. Umanitatea pe care o luase ca născut din femeie, departe de a slăbi sentimentul pe care îl avea faţă de dragostea şi lucrările Tatălui Său, Îi dădea mai degrabă o ocazie de a manifesta realitatea. În acelaşi timp vedem ceva ce este atât de frumos – cât de mult ochiul Lui, absolut simplu, percepea ce Îi convenea din punct de vedere pământesc, în contrast frapant cu Iosif şi chiar cu mama Lui, care „n-au înţeles cuvântul pe care li l-a spus” (Luca 2: 50 ). De aceea citim imediat după: „Şi a coborât cu ei şi a venit cu ei la Nazaret şi le era supus” (Luca 2:51 ). Aşa a fost Isus, Domnul a toate, în cea mai mare parte a vieţii Lui pământeşti. Acelaşi principiu este adevărat pentru copilul creştin, cu această diferenţă că relaţia lui Hristos cu Tatăl ţinea chiar de esenţa Persoanei Sale, în timp ce relaţia noastră cu Hristos şi cu Tatăl Său este bineînţeles un pur dar al harului. Dar cu toate acestea şi noi suntem copii, acest titlu fiindu-ne conferit şi asigurat în şi prin Domnul nostru Isus Hristos. „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu... Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3:1 – 2). Şi aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt, este secretul unei ascultări fericite în relaţia pământească. Conştienţi de ceea ce suntem faţă de Domnul, putem asculta în El. „În Domnul”, este totodată motivul de încurajare, scăparea şi limita. Dacă părinţii sunt iudei sau păgâni, sau dacă poartă în chip necvrednic Numele lui Hristos, copiii creştini (recunoscând deplin relaţia cu părinţii lor, oricum sunt aceştia) au cu toate acestea dulcele privilegiu de a asculta „în Domnul”. Cum simplifică aceasta problemele de altfel atât de jenante! Cum determină de asemenea aceasta calea de urmat şi punctul pâne unde trebuie mers! Pentru că „în Domnul” sunt chemaţi copiii să asculte, o asemenea chemare nu este niciun motiv, nicio scuză pentru a păcătui.

Capitolul 6: 1b – 3

În Epistola către Coloseni, unde sfinţii erau în pericol de a folosi în mod greşit poruncile legii, motivul dat copiilor pentru a asculta de părinţii lor în toate lucrurilor este „pentru că aceasta este plăcut în Domnul” (Coloseni 3:20 ). Aici, în Efeseni, credincioşii erau scăpaţi de această capcană, şi Duhul Sfânt putea să Se folosească în mod liber de un principiu cuprins în lege; de aceea adaugă: „pentru că aceasta este drept” (6:1). Poate chiar să continue cu un citat din decalog, uşor modificat, şi să atragă astfel atenţia, într-o paranteză, asupra locului special pe care îl ocupă el. „Onorează pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o promisiune – „ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ” (Efeseni 6: 2 – 3). Dacă Dumnezeu preţuia astfel iubirea firească pentru părinţi sub lege, o preţuieşte El mai puţin acum că Îşi descoperă natura ca Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi ne cheamă la relaţia de fii cu El? Dacă respectul acordat acestui cuvânt de altădată era aprobat şi răsplătit în guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu veghea atunci asupra celor care îşi onorau părinţii, şi îi făcea să prospere, este descoperirea Sa în har susceptibilă de a slăbi obligaţia sub care se găsesc copiii Lui, dau de a face acum mai puţin preţioasă în ochii Săi dragostea care inspira şi susţinea onoarea astfel dată? Niciun creştin inteligent nu va nega că aici este vorba într-adevăr de o poruncă a legii, dar aplicată, dacă nu mă înşel, de manieră a sugera credinciosului Noului Testament cu atât mai mult un fel de concluzie. Este sigur că de la crucea lui Hristos, partea specială a sfinţilor nu le este prezentată în mod deosebit sub formă de prosperitate, sau a unei prelungiri a zilelor pe pământ.

Capitolul 6: 4

Taţilor le este adresat un avertisment (poate mai necesar pentru ei decât pentru mame, deşi îi priveşte pe amândoi): „Nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (6:4). Ce cunoaştere a inimii atât a celor în vârstăm cât şi a tinerilor! După ce a insistat asupra ascultării, cum adaugă Cuvântul motive pentru tandreţe, ca nu cumva o exercitare prea riguroasă şi capricioasă a autorităţii parentale să nu exaspereze. Pe de altă parte, a creşte copiii şi a-i hrăni trebuie să se facă sub disciplina şi avertismentele Domnului. Cum creştinul cunoaşte căile Domnului pe care le-a văzut lucrând faţă de el şi faţă de alţii, la fel trebuie să îşi formeze copiii pentru Domnul: este un principiu de mare importanţă pentru inima şi conştiinţa copiilor. Vrem pentru copiii noştri numai pe Domnul, sau şi lumea?

Capitolul 6: 5 – 8

Apoi robii creştini sunt îndemnaţi să asculte de stăpânii lor după carne (aşa cum erau, convertiţi sau nu), şi să asculte de ei cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii, ca de Hristos; slujind nu numai sub ochii lor, ca vrând să placă oamenilor, dar ca robi ai lui Hristos, ştiind că fiecare, fie rob, fie om liber, orice bine va face, îl va primi de la Domnul (6: 5 – 8). Nu se cuvine să observăm întinderea şi profunzimea libertăţii în Hristos? Nu există nimic violent, nici revoluţionar, şi totuşi schimbarea este completă, absolută, finală în principiul şi caracterul său, deşi există progres de făcut în aprecierea şi manifestarea acestei schimbări. Asemenea progrese sunt moralmente importante, pentru că formează o parte esenţială a creştinismului practic, unde cea mai mică dintre binecuvântările acordate prin harul lui Dumnezeu în Hristos nu se apucă decât prin credinţă, şi nu poate fi realizată de la început la sfârşit, decât în puterea Duhului şi în judecata de sine, şi nu va fi posesia noastră efectivă, arătată în mod deschis, decât atunci când va fi venit ce este desăvârşit (1. Corinteni 13:10 ) în gloria învierii. Totuşi, cât de preţios este să ştim că, dacă într-un sens, nu avem încă nimic, într-un alt sens, la fel de just şi de adevărat, avem toate lucrurile (2. Corinteni 6:10 ). De acest adevăr trebuie să se ţină credinţa şi după el trebuie să acţioneze; şi între altele, ce privilegiu pentru robul creştin! Ce motiv puternic pentru cei care, deja conştienţi de libertatea lor în Hristos – o libertate absolut superioară circumstanţelor – au tocmai din acest motiv o asemenea perspectivă de triumf a lanţurilor lor şi a slujirii lui Dumnezeu în ascultarea de cei mai răi stăpâni, dacă este voia Domnului de a-i încerca astfel. Fără îndoială, el, stăpânul, are îndatoririle sale; dar dacă nu le îndeplineşte, ce se întâmplă? Este robul scutit de responsabilitatea lui? În ce anume ridică aceasta o dificultate, dacă ascultăm în simplitate, ca de Hristos? Lipseşte vreodată Hristos? Cum eliberează aceasta de orice tendinţă de lipsă de loialitate! – „nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos [ce titlu de onoare împărţit cu un apostol!], făcând voia lui Dumnezeu din suflet” (6: 6; pentru că acesta este adevăratul sens aici). Dar există mai mult: este nu numai o chemare de a sluji de bunăvoie, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, dar le era amintit robilor că se apropie ziua când fiecare, fie rob, fie om liber, orice bine va face, îl va primi de la Domnul (6: 8). Să fie deci siguri de o mare răsplată, pentru că El, cel puţin, nu este nedrept.

Capitolul 6: 9

Apoi stăpânii (6: 9) sunt îndemnaţi la rândul lor să fie drepţi şi imparţiali, să facă ce le-ar plăcea să li se facă, şi să se abţină de la ameninţările atât de obişnuite faţă de bieţii robi. Ei trebuiau să ştie că Domnul stăpânilor şi robilor este în ceruri, şi că la El nu este primire după înfăţişare: sunt două observaţii cu greutate pentru un stăpân şi care la timp şi cu delicateţe, sunt puse mai degrabă înaintea lui decât înaintea robului.

Capitolul 6: 10

Ajungem la îndemnurile finale ale epistolei, care lasă diferitele relaţii ale sfinţilor în împrejurările lor pământeşti, şi încetează să privească la categorii distincte, adresându-se tuturor. „Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (6: 10). Astfel se deschide subiectul solemn al luptei creştine propriu-zise; în Efeseni, este firesc văzută, ca o luptă dusă la înălţimea privilegiilor noastre în Hristos. În 1. Petru 5:8 , scena luptei se găseşte ca să zicem aşa în deşert, şi într-adevăr la timp ni se porunceşte să fim treji şi să veghem faţă de cei care sunt străini şi călători în drumul spre moştenirea care nu se strică, - pentru că vrăjmaşul lor diavolul, ca un leu care răcneşte, dă târcoale, căutând pe cine să înghită. În Efeseni, duşmanul este văzut ca în locurile cereşti: acolo sunt sfinţii binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală, – Capul lor este înălţat, – ei sunt aşezaţi în El, – domniile şi puterile învaţă prin intermediul înţelepciunii atât de felurite a lui Dumnezeu;  - şi deci acolo se ţine adevărata luptă împotriva domnului puteri văzduhului (2: 2) şi armatelor sale.

Dar dacă, pe de o parte, nu există oprire în această luptă formidabilă în care credincioşii sunt inevitabil angajaţi, pe de altă parte mânile lor nu sunt slăbite. Dimpotrivă, trâmbiţa chemării la luptă dă aici sunete sigure de curaj bun, fără îndoială, care există la sfinţi, şi resurse abundente pentru victoria care există lângă Domnul, - El este Cel care i-a chemat la război pe propria Lui cheltuială (1. Corinteni 9:7 ). Care era, prin credinţa în Numele Lui, valoarea Numelui Său pentru cel care era olog din pântecele mamei sale şi care era dus în fiecare zi la poarta templului pentru a cere de pomană? (Fapte 3:2 ; 4:10 ). Este acest Nume mai puţin capabil să răspundă nevoii noastre? Departe de noi un asemenea gând! Tot ce ne trebuie, este credinţa în El; şi credinţa vine din auzire, şi ce auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17 ). Ori ce este mai potrivit pentru a ne însufleţi duhul, ca aceste cuvinte: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (6: 10)?

Capitolul 6: 11 – 12

Cu toate acestea, această luptă uriaşă cu puterile întunericului nu îngăduie nicio neglijenţă din partea noastră. Nu ne putem permite să nu veghem, oriunde ar fi. Trebuie să ne ţinem cu tărie, nu atât împotriva puterii diavolului (Hristos a făcut-o), ci mai degrabă împotriva vicleniilor sale. Într-adevăr, pentru noi, este un duşman învins la cruce, şi avem întotdeauna dreptul de a-l trata ca atare. De aceea Iacov spune (4:7): „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Sunt uneltiri care sunt mai ales şi întotdeauna de temut, şi pentru a ne împotrivi va trebui să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu: „Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului: pentru că lupta noastră nu este împtoriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti” (6: 11 – 12).

Am putea într-adevăr să tremurăm dacă am fi lăsaţi la propriile noastre resurse în prezenţa unei asemenea armate. Dar nu aşa stau lucrurile. Lupta este a Domnului şi pericolul la care ne expunem nu face decât să atragă la noi mâna Sa puternică şi înţelepciunea Sa desăvârşită. Totuşi, trebuie să luptăm. Nu foloseşte la nimic să folosim ca pretext slăbiciunea noastră sau puterea Sa pentru a ne sustrage de la responsabilitatea noastră. Nu ajunge să privim armura lui Dumnezeu ca fiind a noastră, nici să-i numim elementele; trebuie să ne îmbrăcăm după porunca Sa.

Există un alt punct pe care să îl păstrăm în minte: nu este vorba aici de nevoile noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu El este în conflict cu noi; dar după ce ne-a eliberat sufletele, ne cheamă la luptă pentru a-l duce asupra armatelor nevăzute ale duşmanului Său. Când eram goi în starea noastră de pierzare de altădată, aveam nevoie să fim îmbrăcaţi (2. Corinteni 5 ), ceea ce harul Său a făcut prin intermediul celei mai frumoase haine (Luca 15 ), Hristos Însuşi. Cu aceasta suntem îmbrăcaţi în ochii lui Dumnezeu: nimic mai puţin decât aceasta, nimic altceva nu s-ar potrivi oaspeţilor Săi în prezenţa Sa. Dar aici este problema de a lupta cu duşmanul după ce au fost îmbrăcaţi cu Hristos; avem deci nevoie de o armură de soi divin pentru a sta în picioare în mod sigur. Vom vedea detaliile acestei armuri; pentru moment, nu fac decât să insist asupra adevărului general.

Este într-adevăr remarcabil să vedem amintirea lui Iosua chemat în versetul 10, şi cea a duşmanilor lui Israel amintită în versetul 12! Cuvântul adresat lui Iosua spunea: „Ridică-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, în ţara pe care le-o dau lor, fiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă, cum am spus lui Moise... Nimeni nu va putea să stea împotriva ta în toate zilele vieţii tale; cum am fost cu Moise, aşa voi fi cu tine: nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Fii tare şi curajos, pentru că tu vei face pe poporul acesta să moştenească ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da! Numai fii tare şi foarte curajos” (Iosua 1:2 – 3, 5 – 7; de văzut şi versetele 9 şi 18). Este clar că dacă acei canaaniţi nu erau decât duşmani de carne şi sânge, erau imagini ale unor duşmani şi mai mortali cu care trebuie să luptăm – aceşti duşmani care încearcă să-i împiedice pe creştini să ia în posesie moştenirea lor cerească, ca o bucurie prezentă.

Nu este vorba aici, notaţi bine, de traversarea Mării Roşii, urmată de deşert, unde trebuie să aflăm ce este Dumnezeu şi ce înseamnă să fim puşi noi înşine la încercare. Deşertul este marea scenă a ispitirii. Fără îndoială se găsesc acolo lupte ocazionale, ca şi Amalec şi Madian, dar cu toate acestea este legătura unde trebuie să umblăm sau să ne oprim la porunca lui Dumnezeu, cu nevoia zilnică de resurse trimise din cer, unde nimic altceva nu poate susţine, în timp ce mergem mereu înainte, cu patria cerească înaintea noastră. Dar lupta, în Efeseni ca şi în cartea Iosua, implică trecerea Iordanului şi intrarea în Canaan, şi este începutul zilei de luptă, mai degrabă decât cea a ispitirii în deşert.

Şcoala evanghelică este ea în adevăr, când aplică imaginea Iordanului la moartea creştinului, la sfârşitul vieţii sale, când se mută pentru a fi cu Hristos? Cu siguranţă că nu; pentru că în acest caz, cu ce ar corespunde războaiele din Canaan? Nu! Pe cât de excelent a fost Bunyan, s-a înşelat asupra acestui punct, urmând în aceasta erorile anumitor predecesori, şi perpetuându-le pe cale largă până astăzi. Într-adevăr, este unul dintre testele care arată unde se află sufletul şi în ce măsură s-a eliberat de teologia tradiţională, care îi restrânge pe discipolii ei la un nivel minim de adevăr. În alte domenii, ca cel al Paştelui sau al Mării Roşii, aplicaţiile lor sunt defectuoase, dar în ce priveşte subiectul războaielor din Canaan, aplicaţia lor este absolut nulă, sau eronată. Spun aceasta proclamându-l pe autorul „Călătoriei creştinului” ca un eşantion nobil şi foarte avansat al vederilor populare. Cei mai buni autori ai lumii religioase nu au făcut decât să-l comenteze, unii chiar în mod literal. Nu este aceasta cea mai bună dovadă a necunoaşterii adevăratei importanţe a acestei epistole? Într-adevăr, în Marea Roşie Îl avem pe Hristos mort şi înviat pentru noi, în timp ce în Iordan avem moartea şi învierea noastră cu El; în prima dintre aceste imagini suntem introduşi în lume ca în locul avid al pelerinajului nostru, şi în a doua avem în vedere binecuvântările noastre cereşti, pe care trebuie să ni le însuşim prin victoria asupra lui Satan. Deosebirea dintre aceste două adevăruri este cu totul clară şi foarte importantă, deşi şi una şi cealaltă sunt partea actuală a creştinului. În ziua glorioasă când moştenirea va fi a noastră, de fapt şi nu prin puterea credinţei care îl înfrânge practic pe duşman şi ne asigură ţara pe care ne-a dat-o Dumnezeu, atunci vom avea mai mult de luptat împotriva acestor domni şi acestor puteri în locurile cereşti: lupta se va fi terminat pentru noi pentru totdeauna. Alungarea balaurului, „şarpele cel vechi”, nu este treaba noastră, ci cea a lui Mihail şi a îngerilor lui. Noi trebuie să-l învingem, dar nu să-l alungăm cu forţa din cer. În tot timpul Bisericii aici jos, lupta noastră continup împotriva acestor puteri spirituale ale răutăţii în locurile cereşti; când ele vor fi efectiv alungate de puterea providenţială a lui Dumnezeu, nu vom fi aici, ci sus.

După Paşte şi Marea Roşie, Israelul nu s-a întors sub robia lui Faraon; opresorii lui erau învinşi şi nimiciţi: „n-a rămas niciunul din ei” (Exod 14: 28 ). „Domnul l-a salvat pe Israel din mâna egiptenilor în ziua aceea şi Israel i-a văzut pe egipteni pe ţărmul mării” (Exod 14:30 ). Dar circumcizia nu era caracteristioca celor răscumpăraţi în deşert. De când fiii lui Israel au fost pe malul canaanit al Iordanului, au tras de deasupra lor ocara Egiptului la Ghilgal (Iosua 5:9 ). Cuţitul circumciziei le-a fost aplicat înainte să scoată sabia împotriva acestor locuitori ai Canaanului asupra cărora era pronunţată sentinţa. Israel era acum în Canaan şi nu mai avea nimic de făcut pentru a ajunge acolo: nu-i rămânea decât să-şi însuşească ţara.

Nu este aceasta instructiv pentru noi? Am înţeles noi în mod conştient unirea noastră cu Hristos în înălţime? Ştim noi că locul nostru este acolo, în El, şi că acolo trebuie să intrăm? Natura – rădăcini şi ramuri – este judecată în noi? Dăm o mărturie cerească – nu numai dreaptă şi sfântă, ci cerească? Înaintăm efectiv împotriva duşmanului, punând în evidenţă, printr-o victorie prezentă, dreptul nostru de a ne bucura de binecuvântările infinite de sus, pe care le avem în Hristos? Sau suntem încă, în ce priveşte realizarea, răscumpăraţi în deşert, fără să fi traversat Iordanul şi fără să fi gustat din vechiul grâu al ţării? Veghem noi numai să ne păzim de manifestări exterioare ale cărnii, şi de invazia tentaţiilor mondene asupra cutărui sau cutărui punct? Dacă este aşa, nu trebuie să ne mirăm dacă versetul 12 pare misterios, nici dacă ne întrebăm ce înseamnă lupta împotriva duşmanilor în locurile cereşti. Este probabil pentru că am înţeles greşit, sau nu am înţeles deloc, adevărul descoperit aici, că traducătorii englezi au schimbat în acest pasaj (6: 12) expresia „locurile cereşti” în „locurile înalte”, fără a avea baza de a o face – nu au făcut-o decât aici. Se cuvine totuşi să cercetăm dacă sufletele noastre au făcut, şi fac încă dovada armurii lui Dumnezeu în această luptă, sau, maimult ca oriunde în altă parte, este clar, „carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6: 63 ).

Capitolul 6: 13 – 17

În aceste versete, după un rezumat servind de prefaţă, ajungem la detaliile armurii creştinului. „Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare. Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul” (6: 13 - 17).

Capitolul 6: 13

Primul lucru de remarcat, este că Duhul Sfânt ne cheamă să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu. Nici forţa, nici înţelepciunea omului nu au eficacitate în această luptă. Pentru a avea de-a face cu armatele lui Satan, avem nevoie de „armura lui Dumnezeu” (6: 13). Obişnuinţele noastre şi caracterul nostru natural nu au importanţă, când Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a ne salva sufletele n harul Său, dar au dimpotrivă una imensă în prezenţa unui duşman care ştie cum să valorifice cea mai mică absenţă a protecţiei. Chiar la corinteni, aşa carnali cum erau şi capabili numai de a suporta hrana unor prunci (nu hrana solidă oferită efesenilor) le arătase că umblând în carne, nu luptăm după carne (2. Corinteni 10: 3 ). „Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10: 4 – 5). Nu carnea, ci Duhul are putere împotriva lui Satan.

Şi aici, caracterul vremii în timpul căreia se desfăşoară lupta, este desemnat sub numele de „ziua cea rea” (6: 13). Toată perioada de la răstignirea lui Hristos este rea, de când şi duşmanul a dobândit titlul de „prinţul acestei lumi” (Ioan 14: 30 ) [sau căpetenia acestei lumi]. De aceea, în capitolul 5, suntem îndemnaţi să umblăm cu grijă, nu ca neînţelepţii, ci ca înţelepţi, punând mâna pe ocazia cea bună, „pentru că zilele sunt rele” (5: 15 – 16). Există aici ceva mai precis: „ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea” (6: 13). În anumite ocazii, îi este îngăduit puterii răului să ne înconjoare mai de aproape, şi pericolul este atunci mare pentru sufletul nepăsător. Acolo este în special „ziua cea rea”, şi este bine ca un creştin să ia măsuri în avans; pentru că atunci când vine acest moment, nu este vorba de îmbrăcarea armurii, ci după ce am pus-o, este momentul de a ne împotrivi. Când vine „ziua cea rea”, trebuie să fim deja complet înarmaţi, dacă vrem să ne împotrivim în mod eficace. Dar aceasta nu ajunge. Pentru că foarte des victoria credinţei este prea mare pentru credinţa care a obţinut-o, şi un sfânt care l-a învins pe duşman de mult timp şi în multe reprize, poate să se plictisească de luptă şi să se întoarcă spre o cărare mai uşoară în aparenţă, ceea ce dovedeşte nebunia lui şi pericolul foarte mare la care se expune, chiar dacă în cele din urmă este scăpat prin pură îndurare de Dumnezeu. Nu ajunge deci să ne împotrivim, ci „după ce veţi fi învins toate”, după ce ne-am achitat în întregime de tot ce se cere, trebuie încă „să staţi în picioare”. Acolo unde luptele pot să fi fost aprinse, victoria poate să fi fost deplină prin bunătatea şi puterea Domnului; totuşi războiul nu s-a terminat: trebuie încă să stăm în picioare pe terenul nostru.

Capitolul 6: 14 – 15

„Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul şi v-aţi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi v-aţi încălţat picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii” (6: 14 – 15). Adevăratul sens al acestor cuvinte diferă puţin de versiunea autorizată a regelui Iacob, şi nu implică numai o poziţie stabilită, ci o activitate a sufletului conform somaţiilor Duhului Sfânt. Au existat multe erori asupra acestui pasaj pentru că a fost considerat ca tratând despre poziţia creştină, în timp ce în realitate totul este diferit. Este vorba de a ne înarma şi de luptă în sens practic, toate acestea fiind bazate pe poziţia cea mai scumpă descoperită vreodată în Noul Testament: sfârşitul admirabil al acestei epistole ne descoperă acaesta.

A cunoaşte adevărul şi a fi eliberat de el este un lucru; a avea mijlocul încins cu adevărul este un alt lucru. Este vorba de adevărul lucrând în mod intim în suflet, astfel încât să nu fie nici moliciune a inimii, nici toleranţă a voii proprii, ci dimpotrivă afecţiunile şi judecata personală ancorată în Hristos şi în lucrurile lui Hristos. În aceste condiţii, credinciosul e ataşează de Domnul prin hotărârea deliberată a inimii; eul fiind cercetat şi judecat de adevăr, există vigoarea dată prin descoperirea gândurilor şi harului Său, care sunt acum apreciate mai bine ca oricând. Este puterea adevărului păzind sufletul, acesta fiind eliberat prin îndurarea bogată a lui Dumnezeu, şi profund recunoscătoare de a se găsi plasat sub o autoritate atât de vastă, atât de penetrantă şi de absolută încât nimic, nici lucrul cel mai intim, nu este lăsat în afara cadrului voii lui Dumnezeu şi a ascultării sfântului. Cu toate acestea, a ne asuma aceasta şi a ne bucura de aceasta implică faptul că inima este întemeiată în har; atunci poate întâmpina adevărul în toată energia exigenţelor şi autorităţii sale.

Apoi este îmbrăcată „platoşa dreptăţii” (6: 14), - adevăr cu totul distinct de dreptatea lui Dumnezeu, că „noi suntem făcuţi în Hristos” (1. Corinteni 1:30 ). Avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu pentru a sta în picioare înaintea lui Dumnezeu, şi de platoşa dreptăţii pentru a ne împotrivi cu succes adversarului nostru, diavolul. Cu centura adevărului în jurul mijlocului, Duhul ne învaţă că prima piesă a armurii este aplicarea profundă a Cuvântului pentru noi înşine, în judecata de sine şi cu energia morală; cât despre a doua piesă cerută pentru armură, ea constă în a îmbrăca dreptatea ca o platoşă. Nimic nu-i face pe sfinţi mai mult să descopere în timpul luptei o conştiinţă rea în căile lor: - nu vreau să spun o conştiinţă necurată, ci situaţia în care după ce au cunoscut răscumpărarea, au tolerat răul şi comuniunea a fost întreruptă.

Legat de aceasta, avem picioarele încălţate „cu pregătirea Evangheliei păcii” (6: 15). Evident este din nou o problemă de putere şi de bucurie practică, decurgând din păstrarea unei conştiinţe bune, aceasta din urmă neputând exista decât acolo unde totul este suţinut şi păstrat de adevăr. Atunci, sufletul merge în pace. Cum spune un alt apostol, „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iacov 3: 18 ). Dacă există lenevire, conştiinţa devine rea; rezultă de aici necaz, şi necaz care se propagă. Dacă adevărul guvernează, conştiinţa se menţine curată, şi fiind noi înşine fericiţi, răspândim fericirea în jurul nostru.

Capitolul 6: 16

Versetul 16 aduce o altă piesă a armurii divine, la fel de necesară; dar pe bună dreptate vine ea după ceea ce am văzut deja. „Peste toate luând scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Este vorba de această încredere în Însuşi Dumnezeu, pe care sufletul are dreptul să o preţuiască şi pe care este încurajat să o preţuiască. Spun în Dumnezeu Însuşi, pentru că, deşi este inseparabilă de starea de dreptate şi de evlavia pe care o implică primele piese ale armurii, totuşi această încredere decurge numai din faptul că Îl cunoaştem pe Dumnezeu în natura şi în caracterul Său. Toate eforturileotrăvite ale celui rău sunt zadarnice când Dumnezeu este cunoscut astfel în puterea Duhului Sfânt neîntristat înăuntrul nostru. Nu numai că săgeţile nu reuşesc să producă disperare şi neîncredere, ci sunt stinse de scutul credinţei.

Capitolul 6: 17

Dar este mai mult: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (6: 17). Scutul credinţei reprezintă o încredere cu caracter mai general; coiful mântuirii este mai degrabă cunoştinţa îndrăzneaţă şi bucuroasă de eliberarea deplină făcută de Dumnezeu pentru noi în Hristos. Acest coif desăvârşeşte diferitele piese ale armurii deja examinate, şi nu este urmat de un nou mijloc de apărare (lista este completă), ci de instrumentul energiei ofensive împotriva adversarului: „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (6: 17). Înţelepciunea de a pune această armă ultima va apare îm mod evident oricărui suflet instruit în gândurile lui Dumnezeu! Într-adevăr, dacă această poruncă nu este cunoscută în practică, Cuvântul nu este decât o jucărie, sau un bici pentru eu, în loc să aibă acest caracter de sabie a Duhului; ne folosim de el greşit şi el nu are putere. Dacă este mântuit de Duhul, ce eliberare înfăptuieşte! Cât de neputincioşi îi face pe adversari şi cum îl arată pe Satan! Foloseşte la luptă.

Capitolul 6: 18a

Am văzut detaliile armurii lui Dumnezeu, o energie activă care urmează ceea ce are legătură cu starea sufletului, cu siguranţa şi încrederea sa practică. Dar există o sursă ascunsă de putere fără de care nu putem nimic – care este expresia slăbiciunii, este ciudat de spus, dar a slăbiciunii în dependenţa de Dumnezeu. De aceea citim: „rugându-vă prin orice rugăciune” (6: 18) – rugându-vă în orice timp. De nimic nu se teme mai mult Duşmanul, nimic nu încearcă să împiedice mai mult carnea, sau cel puţin să manevreze în mod greşit, când este în formă. Dar avem cu atât mai mult nevoie să ne amintim această chemare la o dependenţă completă şi obişnuită.

Pe lângă aceasta mai există exercitarea dorinţelor spirituale, nu numai a dependenţei; cum spune Domnul nostru în altă parte: „Orice  veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face” (Ioan 15: 7 ). „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face” (Ioan 15: 7 ). Pe scurt, este o încurajare şi un îndemn la tot felul de rugăciuni şi în toate împrejurările, atât timp cât există şi un caracter deosebit de cerere care este susţinută de puterea Duhului Sfânt, de cereri prin Duhul (6: 18), ceea ce nu sunt toate rugăciunile sfinţilor.

Capitolul 6: 18b – 20

Un alt cuvânt cu greutate este chemarea să veghem la aceasta; aceasta presupune activitatea acestei dragoste care este promptă în a discerne, în teamă de Domnul şi prin inima lui Hristos, ceea ce ar putea să întunece gloria Sa, şi invers, ceea ce contribuie la înălţarea Numelui Său în sfinţii Săi şi în mărturia Sa. Cum eliberează toate acestea, nu numaid de voia proprie, ci şi de neliniştea şi de importanţa sinelui! Ce câmp de exercitare pentru afecţiunile harului, care fac ca tot ce este bun sau rău, să se trabsforme în ocazii de a vorbi cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostriu Isus Hristos, pentru a transforma totul în canale de binecuvântare eternă – în timp ce fără aceasta, nu ar fi decât circumstanţe psagere sau o întreţinere a bârfelor! Ce înţelepte şi bune sunt toate cuvintele Dumnezeului nostru! Ce scump poate fi aceasta în ochii noştri, ca şi lucrul însuşi, ca şi Cuvântul Său în această privinţă! Când este aşa, veghem să avem obieciul de a ne ruga „cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii” (6: 18). Când realizăm astfel prezenţa lui Dumnezeu, nu există micşorare în afecţiuni, ci dragostea se revarsă cu energie spre El şi în comuniune cu El cu privire la toţi sfinţii. Este slujba dragostei faţă de Cel care este dragoste. Dacă avem pe inimă interesele lui Hristos, ne vom aminti în mod deosebit de cei care se adună în jurul lui Hristos. De aceea vorbeşte aportolul aici de cererile lor în favoarea lui; şi se pare că o face în virtutea unei legături având mai multă energie ca cea care trezeşte în mod obişnuit dorinţe pentru sfinţi înaintea Domnului – „şi pentru mine (nu numai περι, ci υπερ εμου, ca arătând ceva anume printre obiectele generale de acţiune) – „ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, pentru care sunt un ambasador în lanţuri, ca să vorbesc cu îndrăzneală în ea, aşa cum trebuie să vorbesc” (6: 19 – 20).

Este preţios că găsim o dovadă atât de practică a simţului pe care îl avea apostolul despre valoarea mijlocirii, a mijlocirii sfinţilor, pentru slujba lui. Cunoştinţa pe care o avea despre demnitatea acestei slujbe creştea, cu atât mai mult cu cât nu micşora în el dorinţa de a-şi aminti de el astfel.

În plus se baza ca dragostea lor să-i facă să se roage nu numai pentru el, ci şi să doreascp sp cunoască ce îl privea pe el, cum o ducea. Le spune deci: „Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul.” (6: 21). Ce contrast între mintea oamenilor şi această deprindere, puternică şi plină de har, a dragostei divine din inimă, care se bazează pe grija tandră a sfinţilor faţă de el, care îi slujea şi îi iubea în Domnul! Omul, ca atare, sau ar fi dur şi indiferent, sau s-ar teme să nu fie acuzat de vanitate, ca şi cum problemele lui i-ar putea interesa pe alţii. Dar Hristos schimbă totul în inimile celor care L-au primit.

„Pace fraţilor şi dragoste cu credinţă, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos. Harul să fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie!” (6: 23 – 24).

sursa: https://comori.org/