Categorie: Cartile Bibliei
Cartea Neemia reprezintă istoria rămăşiţei întoarse la Ierusalim după şaptezeci de ani de captivitate în Babilon. Şi cartea Ezra face referire la acest subiect. Cărturarul Ezra a condus o parte din popor înapoi la Ierusalim şi a avut pe inimă rezidirea templului. Preocuparea lui Neemia însă a fost reconstruirea zidului cetăţii Ierusalim.
În zilele strălucite ale istoriei lui Israel, poporul se număra cu milioanele; acum însă nu mai erau decât foarte puţini care s-au întors din captivitate, undeva în jur de şaizeci de mii. Erau puţini şi neînsemnaţi, totuşi Dumnezeu dedică două cărţi din Cuvântul Său inspirat pentru a consemna istoria lor; şi cea mai mare parte din cea de-a doua este consacrată reconstruirii zidului.
Cu siguranţă că Cuvântul lui Dumnezeu nu se ocupă cu chestiuni de construcţie şi arhitectură – cum să zideşti un zid sau o cetate. Bineînţeles că trebuie să fie o lecţie spirituală în toate acestea, pe care trebuie să o învăţăm; aşa că vom încerca, cu ajutorul Domnului, să o extragem din trăsăturile de bază care marchează această carte.
Ea se deschide cu acest om al lui Dumnezeu, Neemia, care este cercetat cu privire la starea poporului lui Dumnezeu. La urechea lui au ajuns cuvintele: „Cei ce au mai rămas, care a supravieţuit din captivitate, sunt acolo în ţară, în cea mai mare mizerie şi ruşine; zidurile Ierusalimului sunt în ruine şi porţile sunt arse de foc. Când am auzit aceste lucruri, am stat jos, am plâns şi m-am văitat multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor” (Neemia 1:3,4 ).
Dumnezeu vrea să fim preocupaţi cu suferinţele şi nenorocirile care se abat asupra celor ai Săi. Dacă privim în jur şi vedem cât de fărâmiţat este poporul Lui astăzi, cum să nu ne întristăm? Fiecare dintre noi suferă pierdere în viaţa sa spirituală din pricina stării fărâmiţate a creştinătăţii – „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el” ( 12:26 ). Apostolul se referă la toate mădularele aflate aici pe pământ. Trupul lui Hristos este întotdeauna văzut ca fiind complet în orice timp pe acest pământ. Suntem astfel privaţi de multe lucruri de care sufletele noastre ar beneficia, fiindcă mulţi creştini cu daruri s-au plasat în poziţii unde nu putem avea a face cu ei; şi astfel suntem lipsiţi de anumite binecuvântări. Nu spun că Dumnezeu nu Se îngrijeşte de noi, căci Lui Îi face plăcere să pregătească resurse cu care să acopere lipsurile, însă suferim cu adevărat din pricina fărâmiţării creştinătăţii. Partea şi mai tristă este că foarte puţini creştini par să fie îndureraţi de starea divizată a Bisericii. Cam nouăzeci şi nouă la sută din copiii lui Dumnezeu au următoarea atitudine: „Suntem într-adevăr divizaţi peste măsură de mult, însă, la urma urmelor, oamenii sunt diferiţi, au gusturi şi idei diferite, deci poate că Domnul Însuşi a vrut ca lucrurile să stea aşa. Cu toţii mergem către acelaşi loc, aşa că unde este diferenţa?”. O astfel de gândire pare potrivită, în cazul în care dăm la o parte Cuvântul lui Dumnezeu; însă când consultăm Scriptura, vedem că Dumnezeu vorbeşte despre acest păcat al diviziunii în termeni foarte duri, condamnându-l categoric. Iar cel care refuză să ia seama la ceea ce Dumnezeu spune, este într-o opoziţie clară cu adevărul Lui.
Vedem în persoana lui Neemia un om care suferea din pricina stării nenorocite a poporului lui Dumnezeu. Neascultarea, răzvrătirea, mândria şi nepăsarea aduseseră toată această stare asupra lor. De ce este astăzi Biserica divizată în mii de părţi? Din cauza voinţei proprii şi a răzvrătirii omului – a nesupunerii sale faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Micile grupuri care caută să umble în separare de rău, de ce sunt şi ele fărâmiţate? Din acelaşi motiv: voinţa nezdrobită şi hotărârea de a avea un drum propriu. „Dacă nu se face cum vreau eu, îmi voi face adunarea mea.” Acest lucru s-a repetat mereu şi mereu. Ce trist! Diviziunea este păcat, şi nu există nici o scuză pentru ea în Scriptură. Suferim noi din pricina asta? Sau spunem: „Un grup este la fel de bun ca altul; nu trebuie decât să alegem”. În Luca 22 , Domnul nu pomeneşte nimic despre alegerea omului. Acolo El spune ucenicilor Săi unde să se ducă şi cum să găsească locul dorit de El, şi o face de o asemenea manieră încât era imposibil ca ei să se încurce. Este El mai puţin preocupat de noi astăzi?
Recent, cineva m-a întrebat: „Crezi că felul în care vă adunaţi voi este cel corect?”. Răspunsul meu a fost: „Cum crezi tu că ar trebui să ne adunăm?”. El a admis că singura noastră călăuză este Cuvântul lui Dumnezeu.
„Te rog, Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare şi înfricoşător, Tu, care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare faţă de cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Urechea Ta să fie atentă şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe care ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru slujitorii Tăi, fiii lui Israel, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit” (Neemia 1:5,6 ).
Neemia nu ia atitudinea: „Toţi sunt de vină, numai eu nu”, ci îşi ia partea în toată această stare de faliment. „Adu-Ţi aminte, Te rog, de cuvintele pe care le-ai poruncit slujitorului Tău Moise, spunând: Când veţi păcătui, vă voi risipi printre popoare; dar dacă vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele, împlinindu-le, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1:8,9 ).
Avem aici un principiu foarte preţios, pe care trebuie să-l ţinem mereu minte. Nu contează cât de mult se poate depărta cineva de la adevăr, amestecându-se cu confuzia din jur; dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu, El ne poate repune complet în poziţia plăcută Lui. „Chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. „Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca 11:23 ). Nu există decât un singur punct de atracţie, un singur centru de strângere; Dumnezeu adună sufletele în jurul lui Hristos. „Vă voi aduna”.
Credeţi că Dumnezeu strânge pe ai Săi în diviziune? Nu El este autorul confuziei existente, ci noi. Diviziunea este cel felul cel mai rău de confuzie. Ce babilonie a glasurilor se aude în jurul nostru: „Vino la noi! Vino la noi!”. Dumnezeu a produs oare toate această stare? El nu este un Dumnezeu al neorânduielii ( 14:33 ).
Dumnezeu este cel ce adună: „Vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. Cine face o astfel de alegere? Cu siguranţă, nu eu. Oamenii spun: „Noi trebuie să alegem unde ne strângem”. Nu găsim nimic de genul acesta în Cuvânt. Aceasta este în totalitate alegerea lui Dumnezeu; eu nu am absolut nici o parte în ea. Trebuie să găsesc locul pe care El l-a hotărât şi să mă asigur că sunt acolo. Este responsabilitatea lui Dumnezeu să stabilească locul unde trebuie ca ai Săi să se strângă. „Vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”.
Iubiţi sfinţi, dacă Dumnezeu a fost atât de exigent privitor la acest lucru în dispensaţia luminii parţiale, va fi El mai puţin aşa în cea a luminii desăvârşite? Este El atât de schimbător încât, după ce a dat o aşa de mare valoare Numelui Său în Vechiul Testament, acum în Noul să spună că nu contează unde ne strângem? Cu siguranţă că nu; El nu este inconsecvent. El a spus: „Locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. Dumnezeu a ales locul; El Şi-a aşezat Numele acolo. Doriţi cumva un alt nume? Ce insultă la adresa lui Dumnezeu să inviţi oamenii la un alt nume, să porţi şi să înalţi un alt nume decât cel al Lui. Dacă mergem la Matei 18:20 vom găsi acea afirmaţie binecunoscută: „Căci unde doi sau trei sunt adunaţi împreună pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”. Ce loc minunat, nu-i aşa? Ce ar putea fi mai scump decât aşa ceva? Te afli acolo? Dacă nu, de ce? Nu există oare un astfel de loc? Vrei să spui că Dumnezeu a pregătit o astfel de cale pentru picioarele noastre, pe care Cuvântul Lui ne-o prezintă, dar că ea a dispărut în zilele noastre? Nu cred că Domnul nostru binecuvântat s-ar purta astfel cu noi, ci cred că dacă Cuvântul Lui ne arată o cale în starea prezentă de lucruri, El va păstra un astfel de drum pentru ca noi să umblăm pe el.
Este adevărat că în zilele lui Neemia calea era una dificilă; foarte puţini au găsit-o. Din milioanele de iudei care fuseseră duşi în captivitate şi risipiţi pe faţa pământului, doar circa şaizeci de mii au avut pe inimă să se întoarcă înapoi. Când s-au întors, mulţi au fost cuprinşi de deznădejde, şi-au pierdut inima, au deveni o povară pentru fraţii lor, ba unii chiar s-au unit prin legături de căsătorie cu vrăjmaşii lor. Totuşi, în mijlocul tuturor acestor lucruri, erau unii care aveau o inimă pentru adevărul lui Dumnezeu. Neemia acţionează cu o energie a credinţei. El nu doar avea teoria lucrurilor în cap, ci a făcut toate eforturile pentru a umbla pe calea adevărului. Îl găsim la lucru în următorul capitol.
„Şi împăratul mi-a zis: Ce ceri?” (Neemia 2:4 ). Înainte să adreseze vreun cuvânt împăratului, el îşi înalţă inima către Dumnezeu: „Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor”. A înălţat chiar în acele momente o scurtă rugăciune. Dacă avem gândul lui Dumnezeu, ne rugăm Lui în orice împrejurare şi El ne ascultă. Mai întâi Neemia face loc lui Dumnezeu, apoi se adresează împăratului. Îi cere îngăduinţa să se întoarcă în cetatea atât de pustiită şi de încercată. În versetul 8 avem răspunsul la acea mică rugăciune: „Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”. De la împărat, el îşi îndreaptă ochii către Dumnezeu, care îi ascultase rugăciunea. Împăratul era doar un instrument în mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte ca noi să ne întoarcem întotdeauna către El şi să înţelegem că El este cel care are în mână toate împrejurările; aşa cum cineva a spus: „Dumnezeu este în spatele tuturor împrejurărilor şi El dirijează toate împrejurările în spatele cărora este”.
Neemia nu a dorit să piardă nici un moment; aşa cum am spus, el acţiona cu o energie a credinţei. Dacă Dumnezeu ne arată o cale, dacă o vedem în Cuvântul Lui, atunci trebuie să acţionăm. Cât de multe suflete au văzut la un moment dat calea pe care trebuiau să apuce, însă au refuzat să o facă. Au calculat preţul şi au văzut că era prea mare; apoi s-au întors şi n-au avut decât de pierdut. Nu aşa au stat lucrurile cu Neemia; el vede un drum şi acţionează în conformitate, aşa că în scurt timp ajunge la Ierusalim.
„Am ieşit noaptea pe Poarta Văii şi m-am îndreptat spre Izvorul Balaurului şi spre Poarta Gunoiului, uitându-mă cu atenţie la zidurile în ruină ale Ierusalimului şi la porţile lui arse de foc...M-am suit noaptea pe la pârâu şi m-am uitat cu atenţie la zid, apoi am intrat pe Poarta Văii şi astfel m-am întors. Căpeteniile nu ştiau unde fusesem şi ce făceam, căci până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoţilor, nici mai-marilor, nici căpeteniilor, nici vreunuia dintre cei ce se ocupau de lucrare” (Neemia 2:13,15,16 ).
Neemia acţiona pentru Dumnezeu şi nu a dorit să facă deocamdată cunoscut planul său mai-marilor şi căpeteniilor, ca nu cumva aceştia să-l descurajeze şi să-l facă să dea înapoi; aşa că a plecat în timpul nopţii ca să cerceteze cetatea. Găsim concluzia lui în versetul 17: „Le-am zis atunci: Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este devastat şi porţile lui sunt arse de foc. Veniţi să ridicăm zidul Ierusalimului şi să nu mai fim o ruşine”.
Era o dorinţă îndrăzneaţă, dar sfântă; iată un om însufleţit de zelul de a se întoarce la principiile dintâi. El spune: „Avem nevoie de acest zid; haideţi să-l ridicăm!”. Neemia are curajul să meargă înainte şi să se apuce de această treabă. Avem noi curajul să ne întoarcem la cele dintâi principii? Dacă îl avem, să ştim bine că aşa ceva ne cere să acţionăm într-un fel care nu va fi apreciat de cei din jurul nostru. Vom vedea acest lucru pe măsură ce înaintăm în istoria lui Neemia.
El întâmpină opoziţie imediat şi din belşug. Despre ce credeţi că vorbeşte un zid? De exemplu, priviţi la zidul camerei unde vă aflaţi; care este rostul lui? El are rolul de a separa camera aceasta de următoarea sau de lumea de afară. Zidul vorbeşte despre separare. Acesta este un cuvânt de care ne temem: SEPARARE. Cei care ne aflăm de mai mult timp pe această cale am dori câteodată să-l mai îndulcim, să-l mai îmblânzim; o astfel de dorinţă trebuie însă reprimată.
Neemia se hotărâse să ridice acel zid exact aşa cum fusese înainte şi să pună toate porţile la locul lor; nu conta ce avea să-l coste, el era decis să facă acest lucru. A avut multe de suferit, însă a reuşit până la urmă să refacă zidul. Dacă noi ne-am hotărât să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne întoarcem la principiile dintâi, cât de mult suntem dispuşi să mergem în această direcţie? Vom spune oare: „Zidul vechi era înalt de zece metri, dar va fi de ajuns dacă-l facem şi de cinci”? Cu alte cuvinte, am dori oare să acţionăm doar în proporţie de cincizeci la sută din ce vedem în Cuvântul lui Dumnezeu? O astfel de atitudine nu este nicăieri susţinută de Scriptură; ea spune: „Omul nu va trăi doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” ( 4:4 ). Orice afirmaţie care se găseşte în Scriptură trebuie să aibă ecou în sufletul meu, şi nu trebuie să mă mulţumesc cu nimic mai puţin decât atât. Aşa a trăit Neemia.
Acum el începe să aibă necazuri. „Sanbalat, horonitul, Tobia, slujitorul amonit, şi Gheşem, arabul, au auzit; ei şi-au bătut joc de noi şi ne-au dispreţuit. Ei au zis: Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?” (Neemia 2:19 ).
Aceşti oameni îşi băteau joc de lucrarea lui Neemia; nici nu putea fi altfel. Încercarea de a ridica din nou zidul părea ridicolă, nebunească. Acea sărmană rămăşiţă încerca să ridice zidul! Aceşti arabi erau rude de sânge cu unii din popor. Câţi credincioşi n-au fost batjocoriţi atunci când au pornit pe un drum al separării de rău – la început erau atât de puţini şi de slabi! Câteodată se întâmplă ca şi cu fiii prorocilor, care au spus: „Iată că locul unde stăm noi cu tine este prea strâmt pentru noi” (1 Împ. 6:1); mulţi au plecat din părtăşie şi au devenit mai mult sau mai puţin rătăcitori. Cunosc o familie care a avut această experienţă. S-au poticnit de nu ştiu ce lucru şi au plecat. După un timp destul de lung m-am întâlnit cu soţia lui şi am întrebat-o: „Unde mergeţi acum la adunare?”. Ea mi-a răspuns: „Nu suntem decât nişte vagabonzi religioşi!”. Dacă abandonăm adevărul este foarte probabil că vom ajunge vagabonzi religioşi. Acea soră şi soţul ei nu mai sunt acum aşa; au fost restabiliţi şi sunt foarte fericiţi.
Va fi împotrivire din belşug dacă încercăm să umblăm pe un drum al separării. Unul din primele lucruri pe care vrăjmaşul le va încerca va fi să ridiculizeze acţiunea noastră. „Cine vă credeţi voi? Vreţi să daţi la o parte tot ceea ce creştinii practică acum şi să vă întoarceţi la modelul de la începutul Bisericii?” Am putea răspunde: „Ceea ce creştinii practică acum este oare potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu? Iată dreptarul după care trebuie să umblăm”.
Aceşti oameni din vremea lui Neemia şi-au bătut joc de acţiunea lui, însă în versetul 20 din capitolul 2 el le răspunde: „Dumnezeul cerurilor ne va face să reuşim. Noi, slujitorii Săi, ne vom scula şi vom zidi; dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici amintire în Ierusalim”. Asta nu e îngâmfare, ci încredere.
De unde aveau să facă rost de planuri pentru construcţie? Nu aveau nevoie de aşa ceva; trebuiau să zidească pe vechea temelie. Anticipând un pic, să privim la Neemia 4:10 : „Puterile celor ce duc poverile slăbesc şi dărâmăturile sunt multe”. Da, aşa stăteau lucrurile atunci şi aşa stau şi acum. Ce este de făcut, având în vedere toate aceste dărâmături, tot acest moloz? Trebuia făcut un singur lucru: să sape prin toate acestea pentru a ajunge la temelia cea veche. Ce de praf şi de moloz s-a acumulat în creştinătate! Te uimeşti când priveşti la starea de lucruri actuală! Clădiri cu arhitectură elaborată, veşminte strălucitoare, muzică de orice fel, ierarhie clericală, etc., toate astea nu sunt decât dărâmături. Aşa că şi astăzi, ca şi atunci, trebuie săpat adânc până la temelie.
„Dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici amintire în Ierusalim”. Aceşti oameni (din vers. 19) făceau parte din lumea dimprejur şi doreau să se amestece cu cei ce reconstruiau zidul. Ori de câte ori creştinii caută fonduri de la oameni nemântuiţi, sau chiar le acceptă fără să le fi solicitat, ei încalcă acest verset: „nici parte, nici drept”. Slujitorii de la început au plecat „fără să ia nimic de la cei dintre neamuri”. Avem obiceiul să cerem lumii fonduri ca să înfăptuim lucrarea Domnului? Dacă suntem în comuniune cu El, nu numai că nu vom cere bani de la necredincioşi, dar nici nu-i vom primi dacă ne sunt oferiţi.
În capitolul următor vedem că au început lucrarea: „Alături de ei au lucrat tecoiţii, ai căror fruntaşi nu s-au supus în lucrarea Domnului” (Neemia 3:5 ). Câteodată putem deveni prea mari, prea importanţi, pentru lucrurile simple ale lui Hristos. După ce zidul a fost terminat şi vrăjmaşii au fost respinşi şi daţi de ruşine, aceşti fruntaşi n-au putut avea nici o satisfacţie; ei au fost prea mari pentru a se smeri şi a zidi. Însă acest lucru înseamnă că unii au trebuit să muncească de două ori mai mult. Pe măsură ce înaintăm în capitol vom vedea o lucrare dublă, dar şi o răsplată dublă.
„Alături de ei a lucrat Uziel, fiul lui Harhaia, dintre bijutieri; şi alături de el a lucrat Hanania, dintre fiii celor care fac parfumuri. Au întărit Ierusalimul până la zidul cel lat” (Neemia 3:8 ). A însemnat o adevărată smerire pentru un bijutier şi pentru făcător de parfumuri să lucreze la zidărie. În versetul 12 vedem că chiar şi femeile şi-au avut partea în această lucrare. „Alături de ei a reparat, cu fiicele sale, Şalum, fiul lui Haloheş”. Există lucrare din belşug pe care surorile să o facă. Nu veţi găsi niciodată că Scriptura spune vreun cuvânt dispreţuitor la adresa lor. Fiecare credincios are o lucrare de făcut.
„Malchia, fiul lui Recab, mai-marele peste ţinutul Bet-Hacheremului, a reparat Poarta Gunoiului. A zidit-o şi i-a pus uşile, încuietorile şi zăvoarele” (vers. 14). Oamenilor nu le plac uşile, încuietorile şi zăvoarele; ei vor ca totul să fie larg deschis, fără nici o piedică, ca toţi să iasă şi să intre cum poftesc. Dumnezeu însă are un „înăuntru” şi un „afară”. Vrăjmaşul nu doreşte ziduri, porţi şi zăvoare, aşa că încearcă să şteargă orice diferenţă dintre „înăuntru” şi „afară”. Dacă doriţi să menţineţi adevărul lui Dumnezeu, veţi vedea cât de necesare sunt zidul, încuietorile şi zăvoarele. Psalmistul spune: „Eu vreau mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 84:10 ). Cum ar putea exista un prag, dacă n-ar fi o uşă? Dumnezeu doreşte să fim atenţi cu cine avem părtăşie şi să păstrăm diferenţa dintre „înăuntru” şi „afară”; nu avem gândul Lui dacă încercăm să eliminăm aceste două sfere.
„Baruc, fiul lui Zabai, a reparat cu râvnă o altă parte” (vers. 20). Unii îşi fac lucrarea cu toată inima, alţii cu jumătate de inimă. Priviţi la Neemia 7:2 : „Hanania...era un om care întrecea pe mulţi prin credincioşia şi prin frica lui de Dumnezeu”. Cred că aceasta este una din cele mai frumoase recomandări pe care cineva o poate primi. Doriţi o aşa recomandare? Dumnezeu doreşte astfel de oameni şi astăzi. Ce ne trebuie pentru asta? Să umblăm în ascultare faţă de voia lui Dumnezeu, cu bucurie şi consecvenţă, nu cu fluctuaţii.
„Au reparat fiecare înaintea casei lui” (Neemia 3:28 ). Fiecare avem lucrarea noastră de făcut pentru Domnul; să nu aşteptăm să ne-o facă altcineva. De fapt, nimeni nu poate să facă cu adevărat ceea ce ţi s-a încredinţat ţie. Mă întreb câteodată câţi dintre noi contribuim la ridicarea zidului, câţi ajutăm la menţinerea unui drum de separare în această lume. Câteodată vedem fraţi indiferenţi şi nepăsători cu privire la adevăr, care umblă cu atâta nebăgare de seamă încât ne întrebăm dacă un astfel de drum ar mai exista în cazul în care ar depinde de ei. Fiecare dintre noi este responsabil pentru bucata de zid care se află în dreptul casei noastre. Este oare uşor pentru un alt creştin să vadă drumul separării din felul în care noi trăim? Fiecare exercităm o influenţă în exterior; nu putem spune: „Nimeni nu-mi dă mie atenţie”. În Scriptură găsim scris: „Croiţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat” (Evrei 12:13 ). Există întotdeauna cineva în spatele tău, mai slab decât tine. Da, cu toţii suntem slabi, dar întotdeauna este cineva mai slab, şi ce bine e să poţi fi de ajutor unuia care se împiedică şi şovăie pe cale. Ce bine e să poţi să vindeci un astfel de suflet.
„Când a auzit Sanbalat că ridicăm iarăşi zidul, s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. Şi-a bătut joc de iudei şi a zis înaintea fraţilor săi şi înaintea ostaşilor Samariei: La ce lucrează aceşti iudei lipsiţi de putere? Oare vor fi lăsaţi să lucreze? Oare vor aduce jertfe? Oare vor termina într-o zi? Oare vor da ei viaţă unor pietre înmormântate sub mormane de praf şi arse de foc? Tobia amonitul era lângă el şi a zis: Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră” (Neemia 4:1-3 ). Şi-au bătut joc de ei cum au vrut. Parcă-i văd pe aceşti oameni neciopliţi stând în jur şi privind la această lucrare a Domnului, râzând şi făcând tot felul de glume pe seama celor ce lucrau. Acest Tobia se credea probabil foarte deştept când a spus că chiar şi o vulpe le va dărâma zidul.
Neemia îşi aduce cauza înaintea Domnului: „Ascultă, Dumnezeul nostru, cum suntem batjocoriţi!” (vers.4). Dumnezeu aude când suntem batjocoriţi. El simte pentru noi. El ştie ce înseamnă să umbli pe un drum al lepădării; pe un astfel de drum a umblat Domnul Isus. El a fost „om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa”. Oamenii L-au lepădat, n-au văzut nici o frumuseţe în El care să-i facă să-L dorească. Aşa citim despre El în Isaia 53 . Să dorim noi oare să fim acceptaţi acolo unde El a fost lepădat?
„Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşător şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fiicele voastre, pentru soţiile voastre şi pentru casele voastre” (vers. 14). Dorim un drum sfânt pe care copiii noştri să poată umbla, în această lume de păcat şi de confuzie? Dorim un loc curat pentru ei? Atunci să avem grijă ca noi înşine să menţinem acest drum. Dacă noi îl părăsim, dacă spunem: „Nu merită atâta sacrificiu”, atunci copiii noştri nu vor mai avea un drum corect pe care să umble.
„Când au auzit vrăjmaşii noştri că am fost înştiinţaţi şi că Dumnezeu le-a nimicit planul, ne-am întors cu toţii la zid, fiecare la lucrarea lui” (vers. 15). Ce minunat! Credeţi, aşa cum fac majoritatea celor credincioşi, că toată lucrarea ar trebui să fie făcută doar de doi sau trei fraţi? Fiecare avem rolul nostru. Scriptura spune că Duhul „dă fiecăruia în parte, cum Îi place” ( 12:11 ). „ ...arată fiecăruia care este datoria lui” (Marcu 13:34 ). Domnul Se aşteaptă ca fiecare dintre noi să-I slujească pe un drum al ascultării.
„Am zis mai-marilor, căpeteniilor şi celuilalt popor: Lucrarea este mare şi întinsă şi noi suntem risipiţi pe zid, departe unii de alţii” (vers. 19). Erau puţini şi slabi. Nu ni se potriveşte oare şi nouă din plin această descriere? Suntem, în anumite cazuri, separaţi unii de alţii de distanţe mari. Trăim în ţări şi pe continente diferite. „La sunetul trompetei să vă strângeţi la noi, spre locul unde o veţi auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi” (vers. 20). Dacă putem păstra legăturile dintre noi şi dacă vom căuta să-i facem pe fraţi să simtă că sunt una într-o mărturie comună, chiar separaţi de distanţe mari, acest lucru va fi o încurajare pentru toţi. Trăim în zile de slăbiciune şi de neputinţă, dar dacă lucrăm împreună şi avem conştienţa că Domnul este suficient pentru orice lucru, atunci El ne va susţine şi ne va purta mai departe. „Aşa făceam lucrarea” (vers. 21).
„Şi s-a întâmplat că, atunci când Sanbalat, Tobia, Gheşem arabul şi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri au auzit că ridicasem zidul şi că n-a mai rămas nici o spărtură, deşi până în acel timp nu pusesem uşile la porţi, Sanbalat şi Gheşem au trimis să-mi spună: Vino şi să ne întâlnim în satele din Valea Ono. Îşi puseseră de gând să-mi facă rău. Le-am trimis soli, zicând: Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să cobor; cât timp aş lăsa-o ca să vin la voi, lucrul ar înceta” (Neemia 6:1-3 ). Acum vrăjmaşul nu mai poate să spună că o vulpe ar putea dărâma zidul. El foloseşte deci o tactică nouă. Aceşti oameni încearcă un compromis; însă Neemia şi tovarăşii săi înţeleg valorile divine şi nu se lasă păcăliţi. Potrivit standardelor omeneşti, reconstrucţia unui zid are o semnificaţie minoră. Întreaga importanţă a acestei situaţii stătea în întrebarea: Ce zid era acela şi unde era el ridicat? „Dumnezeul nostru nu ne-a părăsit...ci Şi-a îndreptat spre noi îndurarea...făcându-ne astfel un loc de adăpost în Iuda şi în Ierusalim”(Ezra 9:9 ). Era zidul lui Dumnezeu, iar când a fost terminat, a fost dedicat Lui. În al doilea rând, el era situat „în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele sfinţeniei Lui. Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este Muntele Sionului...este cetatea Marelui Împărat” (Psalmul 48:1,2 ). Zidul împrejmuia cetatea lui Dumnezeu. Prin urmare Neemia, cu o deplină demnitate a credinţei, a putut spune: „Am o mare lucrare de făcut”.
Deci, în legătură cu privilegiul nostru special în aceste timpuri de a menţine o mărturie despre adevărata separare, tot ceea ce facem, măsurat cu etalonul succesului în exterior, poate părea mic şi neînsemnat, aşa cum era zidul lui Neemia; însă dacă ne luptăm, ne trudim şi suferim pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru adevărul Lui, pentru mărturia Sa, acest lucru va conferi drumului nostru garanţia şi aprobarea divină.
Duşmanii lui Neemia au căutat cu toată subtilitatea de care erau în stare să-l atragă pe un drum al compromisului; aşa că l-au chemat în Valea Ono, ca să discute cu el. Dar ce era de discutat? Neemia îşi cunoştea poziţia; ştia că acel zid era al lui Dumnezeu şi că a-l părăsi pentru Valea Ono însemna, aşa cum el s-a exprimat, să se coboare.
Fraţilor, dacă ocupăm o poziţie de separare aşa cum este ea prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu (şi cum am putea să ne mulţumim cu mai puţin decât atât?), de ce-am părăsi-o ca să ne coborâm acolo unde sunt aceia care insistă asupra unui principiu de părtăşie mai puţin rigid? Avem noi vreun drept să ne luptăm pentru altceva mai puţin decât întreg adevărul? Nu, ci mai degrabă să fim tot mai convinşi prin intermediul scurtei meditaţii asupra acestei părţi din Scriptură că nu avem nici o însărcinare din partea lui Dumnezeu pentru a scădea din standardul Lui de separare, nici măcar un procent din el. Să mai auzim o dată îndemnul solemn al profetului Isaia: „La lege şi la mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20 ).
sursa: https://comori.org/