Categorie: Cartile Bibliei
„Şi Aaron să intre în cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in pe care le îmbrăcase la intrarea în sfântul locaş şi să le lase acolo. Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt, şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea-de-tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor. Iar grăsimea jertfei pentru păcat s-o ardă pe altar. Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără. Să se scoată afară din tabără viţelul jertfei pentru păcat, şi ţapul jertfei pentru păcat, al căror sânge a fost dus în sfântul locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi baliga. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără.
Aceasta să vă fie o rânduială permanentă: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele şi să nu faceţi nicio lucrare, nici cel născut în casă, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi un sabat de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o rânduială permanentă“ (Levitic 16:23-31 ).
Dacă privim acest capitol profetic, cei doi ţapi se referă la Israel, iar acest viţel este pentru noi, aceia care suntem casa preoţească a lui Aaron - Hristos şi Adunarea Sa - desigur, Adunarea nu văzută ca trup al lui Hristos (aceasta noi nu o avem în Vechiul Testament), ci ca o casă preoţească a acelora care sunt în strânsă legătură cu El şi de aceea lucrarea lor, slujba lor este în Locul Sfânt.
Aceasta ne arată însă - şi este foarte important - că înţelesul profetic al acestui capitol nu se referă la un moment, aşa cum s-a crezut adeseori. Capitolul nu este prezentarea crucii şi a orelor când a murit Domnul, ci cuprinde un timp de mai mult de 1900 de ani. Acest capitol cuprinde tot timpul începând din momentul când Domnul a mers la cruce, ca să înfăptuiască această lucrare minunată, până în momentul când El va veni pe acest pământ şi poporul Său Îl va vedea şi va recunoaşte că El a purtat păcatele lor în trupul Său. Aceasta rezultă clar din conţinut; Israel este poporul care stă afară, aşa cum în acest capitol poporul Israel, membrii acestui popor, stăteau în afara cortului. Când ştiau ei că Dumnezeu a primit jertfa? Abia când Aaron ieşea din Locul Sfânt, când el venea cu acest ţap şi mărturisea păcatele poporului pe capul ţapului. Dacă Dumnezeu nu ar fi primit jertfa, Aaron ar fi murit şi nu ar mai fi ieşit viu afară. Aşa va şti Israel că jertfa a fost primită, abia atunci când ei vor vedea pe Domnul Isus venind din cer. Atunci ei vor recunoaşte pe Domnul Isus venind din cer. Atunci ei vor recunoaşte că într-adevăr El a venit de la Dumnezeu şi că El este însuşi Domnul, Răscumpărătorul lor, aşa cum găsim clar în Isaia 53 , unde ei spun ce vor vedea ei atunci la El, şi în Zaharia, unde ei Îl privesc. Atunci se va spune că toate seminţiile ţării vor plânge de durere înaintea Lui, aşa cum se plânge de durere întâiul-născut (Zaharia 12:10 ).
Cu privire la păcătoşii din timpurile noastre, aceasta este exact aşa. Ca credincioşi, ca membri ai casei preoţeşti, noi suntem văzuţi în Aaron, în Domnul Isus. Noi suntem în Locul Preasfânt în El şi deci ştim că Dumnezeu a primit lucrarea; şi noi suntem chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Noi ştim, aşadar, că sângele este acolo, stropit de şapte ori pe chivotul legământului, încît vedem acolo temelia puternică şi care ne-a creat posibilitatea să ne apropiem de Dumnezeu. Şi faptul că noi suntem în prezenţa lui Dumnezeu dovedeşte că Dumnezeu a primit jertfa. Pentru fiecare credincios este adevărat ceea ce se spune în 1. Ioan 1:7 , că dacă noi suntem în lumină „avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat“. Asta nu înseamnă că este posibil ca un credincios să nu fie totdeauna în lumină. Ni se spune mult mai mult, care este poziţia fiecărui creştin. Fiecare creştin este în lumină, are părtăşie cu toţi ceilalţi creştini şi este în acest loc, unde sângele Domnului Isus este lucrător, aşa că înaintea lui Dumnezeu el nu mai poate fi niciodată murdărit. El stă totdeauna acolo în puterea sângelui Domnului Isus.
Însă când un păcătos vine acum la Dumnezeu, el nu este în Locul Preasfânt, ci în aceeaşi stare ca şi poporul Israel; el stă deci afară. El va şti că Dumnezeu a primit jertfa abia atunci când va vedea că Domnul Isus a purtat păcatele sale în trupul Său pe lemn. Când el vede aceasta - şi Dumnezeu este cel care-i dovedeşte aceasta şi care face ca credinţa să lucreze în el, aşa că el poate primi aceasta - atunci el ştie că Dumnezeu a primit jertfa şi, începând din acest moment el este de asemenea liber să intre în Locul Preasfânt, căci el aparţine acum casei preoţeşti, aşa cum toţi credincioşii sunt liberi să facă aceasta.
Doresc apoi să spun încă ceva asupra versetului 29, unde citim: „În luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele şi să nu faceţi nicio lucrare, nici cel născut în casă, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru“.
Rareori avem expresia „Aceasta să vă fie o rânduială permanentă“ în legătură cu această jertfă. Însă la instituirea zilei Ispăşirii o găsim de două ori, în versetele 29 şi 34: „Şi aceasta să vă fie o rânduială permanentă...“ Aceasta ne explică cât de fundamentală şi importantă este pentru Dumnezeu această rânduială. O rânduială este normal ceva care este valabil totdeauna, ceea ce ne spune şi imaginea noastră. Temelia care va fi pusă aici este una, aceea pe care un om poate veni la Dumnezeu şi pe care Dumnezeu poate primi un om în prezenţa Sa. Pentru Israel, aceasta era aşa, ca acest cuvânt să fie împlinit realmente, literalmente. Israel va sărbători şi în viitor Ziua Ispăşirii. Este o rânduială pentru totdeauna.
Aici Dumnezeu vrea să Se întâlnească El personal cu omul, Dumnezeu fiind un judecător drept care are a face cu păcatul. Omul, de altă parte, este văzut ca un păcătos pierdut care vine la Dumnezeu - însă, aşa cum am citit în Geneza 4 , cu o jertfă, cu mâna pe Domnul Isus ca jertfă. Dar lucrul acesta în sine nu era un prilej de bucurie, ci ei trebuiau „să-şi smerească sufletele şi să nu facă nicio lucrare.“ Dumnezeu subliniază aşadar aici în chip simbolic că un om poate veni la Dumnezeu numai pe baza a ceea ce a făcut Domnul Isus, numai pe baza harului necondiţionat şi că nimic de la sine însuşi nu poate fi alături de acesta: „Să nu faceţi nicio lucrare.“
Aceasta este o chestiune importantă pentru fiecare păcătos care vine la Dumnezeu. Nu cunoaştem noi legalismul inimii noastre, că noi suntem aşa de mult înclinaţi de a face noi însuşi ceva? Da, noi ştim, noi avem nevoie de lucrarea Domnului Isus. Însă în mod obişnuit este aşa, când un păcătos vine la Dumnezeu, el se gândeşte că trebuie ca el însuşi să se îmbunătăţească în vreun fel, că el mai întâi trebuie să înceteze să mai păcătuiască, în orice caz să înceteze să mai facă lucruri grosolane, înainte ca el să poată veni la Domnul Isus. Însă Cuvântul lui Dumnezeu ne lămureşte în această privinţă că totul este numai har şi că baza este numai lucrarea Domnului Isus, că nu trebuie făcută nicio lucrare. Mult mai mult, iertarea de păcate se obţine numai pe baza acestei lucrări, pe baza sângelui care a fost introdus în Locul Preasfânt şi pe baza realităţii că Domnul Isus a purtat în trupul Său păcatele tuturor celor ce sunt ai Săi.
Şi pe lângă aceasta, aşa cum s-a spus, „să vă smeriţi sufletele“ înseamnă necesitatea umilirii conştiinţei înaintea lui Dumnezeu şi întristarea cu privire la păcate. Ioan 3 ne spune în legătură cu naşterea din nou că omul va fi curăţit prin apă, adică prin judecată de sine, prin aceea că el se judecă pe sine însuşi înaintea lui Dumnezeu şi mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu că el este un păcătos pierdut. Este clar că, atunci când cineva se vede pe sine ca păcătos şi pierdut, nu este nicio bucurie în inima sa, ci numai umilire. Vedem mereu că, atunci când un necredincios aude Evanghelia şi are imediat bucurie în inima sa, în mod obişnuit el nu este întors la Dumnezeu şi de cele mai multe ori nici nu vine la El.
Despre ceea ce vroiam să vorbesc acum, citim în versetul 25: „Iar grăsimea jertfei pentru păcat s-o ardă pe altar“ şi mai departe în versetul 27: „Să se scoată afară din tabără viţelul jertfei pentru păcat şi ţapul jertfei pentru păcat, al căror sânge a fost dus în sfântul locaş pentru facerea ispăşirii şi să le ardă în foc pieile, carnea şi baliga. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără.“
Mai întâi vedem aici lucrul minunat că întreaga jertfă trebuia arsă ca semn pentru a arăta cât de îngrozitor este păcatul în ochii lui Dumnezeu, aşa că nu numai animalul trebuia tăiat, ci sângele dus înăuntru ca dovadă că moartea a avut loc, dar tot ceea ce era din animal trebuia ars în foc. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului are numai atunci linişte, când tot ceea ce vorbeşte despre păcat a fost nimicit pe deplin prin judecată. Găsim însă acum o excepţie, că grăsimea va fi arsă pe altar. Până aici n-am ajuns la altă jertfă, ca de exemplu la arderea-de-tot, care este amintită pe scurt aici. Însă când vom ajunge la arderea-de-tot, vom vedea că animalul va fi ars în totalitate pe altar, ca o jertfă de un miros plăcut Domnului. În arderea-de-tot nu vom vedea partea lucrării Domnului Isus care este în legătură cu păcatele noastre şi cu jignirile împotriva dreptăţii lui Dumnezeu, ci vom vedea că Domnul Isus a făcut mai mult decât ar fi fost nevoie ca să ne mântuiască şi ca să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu.
Aşa cum s-a spus, prin sângele care era introdus în Locul Preasfânt avem răspunsul pe care omul l-a dat lui Dumnezeu, plătirea vinovăţiei pe care omul a avut-o faţă de Dumnezeu, prin aceea că L-a dezonorat. Am văzut că la început omul nu a călcat numai porunca lui Dumnezeu, ci a jefuit onoarea lui Dumnezeu, prin faptul că l-a crezut pe şarpe, tăgăduind Cuvântul lui Dumnezeu care spusese: „În ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit“ şi el a crezut că şarpele are dreptate, când a zis: „... în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3:5 ). Cu alte cuvinte, mai întâi, Cuvântul lui Dumnezeu nu este adevărat că veţi muri; în al doilea rând, Dumnezeu nu vă iubeşte, căci dacă v-ar fi iubit, nu v-ar fi reţinut să vă înălţaţi aşa de sus, ca să fiţi asemenea Lui; în al treilea rând, Dumnezeu nu este drept când vă reţine de la aceasta.
Adam şi Eva l-au crezut pe şarpe şi astfel au dezonorat pe Dumnezeu, prin faptul că au dispreţuit ceea ce Dumnezeu este în Sine Însuşi, dragoste. Am văzut că aceasta trebuia mai întâi corectat, pentru ca Dumnezeu să poată fi în legătură cu păcătoşii, ca să le dovedească har. Jertfa pentru păcat este răspunsul la această întrebare şi însemnătatea jertfei pentru păcat nu merge practic mai departe. Este partea lucrării Domnului Isus care a fost de ajuns ca să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a pedepsit pe El, L-a judecat pe El şi a pedepsit această dezonorare a lui Dumnezeu, tăgăduirea tuturor minunatelor Sale trăsături de caracter - dacă pot folosi aceasta cu privire la Dumnezeu - slava Sa jignită. Hristos a murit şi în felul acesta dreptatea lui Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcută şi toate păcatele acelora care au crezut sau vor crede în El au fost pedepsite. El a purtat judecata deplină asupra acestora, aşa că cerinţele drepte ale lui Dumnezeu au fost în întregime îndeplinite.
Însă lucrarea Domnului Isus a fost mult mai minunată. În Ioan 13:31 ni se spune: „Acum Fiul Omului a fost preamărit, şi Dumnezeu a fost preamărit în El“. Asta înseamnă că Domnul Isus a satisfăcut nu numai dreptatea lui Dumnezeu, ci El a făcut mai mult, prin aceea că El a slăvit pe Dumnezeu chiar în momentul când El a fost lovit de Dumnezeu, pentru că El a fost făcut păcat şi a purtat păcatele noastre în trupul Său. Aceasta ne va fi prezentată în arderea-de-tot, care este de un miros bun pentru Dumnezeu, aşa cum vom vedea, dacă Domnul ne va ajuta şi ne va da prilejul.
Însă acum vedem ceva minunat: dacă întreaga jertfă pentru păcat, care era expresia judecăţii fără milă a lui Dumnezeu asupra păcatului, trebuia să fie mistuită de foc, totuşi o parte din ea era adusă pe altar şi era arsă acolo pentru Dumnezeu. Dumnezeu voia să arate prin aceasta că chiar dacă El trebuia să-Şi ascundă faţa de Acela care purta păcatele noastre şi trebuia să îndure acolo judecata Sa, totuşi El nu a privit niciodată cu mai multă admiraţie şi mai multă plăcere asupra Fiului Său, ca în momentul acesta. Grăsimea vorbeşte despre energia voinţei - aceasta o găsim în alte locuri. Aici este deci vorba despre puterea voinţei Domnului Isus care era plăcută lui Dumnezeu şi despre care Filipeni 2 spune: „El a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce“. Voinţa Domnului Isus de a fi ascultător, voinţa Sa de a slăvi pe Dumnezeu a avut aşa de multă energie, a fost aşa de puternică, încât El a vrut să sufere totul, a vrut chiar să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre, a vrut să fie judecat chiar de Dumnezeu şi să fie zdrobit complet prin judecată, numai ca să rezolve această problemă a păcatului din lume, prin care Dumnezeu a fost jignit. Aşa citim în Evrei 9:26 , că El a venit să şteargă păcatul, aşa se spune în Ioan 1:29 , ca să ridice păcatul lumii - ceea ce El va face când vor fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. Vedem de asemenea în versetul 27 cât de îngrozitoare a fost judecata lui Dumnezeu şi lucrul acesta ne lasă să recunoaştem ceva din ceea ce Domnul Isus trebuia să sufere, pe când El a săvârşit lucrarea pentru noi. El este, aşa cum citim în 2. Corinteni 5:21 : „Pe Cel care nu a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El“ şi tot aşa în Romani 8:3 că Dumnezeu a judecat păcatul în carne, în El, aşa cum scrie şi Petru: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. Judecata lui Dumnezeu a fost completă. Toate trebuiau arse, aşa cum se spune aici, că întreaga jertfă trebuia arsă. Şi mai târziu, în Numeri 19 vedem că ea trebuia astfel arsă, ca numai cenuşa să rămână, aşa că toate erau nimicite.
Aceasta vorbeşte despre ceea ce înseamnă judecata lui Dumnezeu la cruce pentru Domnul Isus. Ca simbol, El trebuia să fie consumat în întregime; El trebuia să fie părăsit de Dumnezeu; sabia dreptăţii lui Dumnezeu trebuia să-L lovească în chip desăvârşit, până ce dreptatea lui Dumnezeu avea să fie pe deplin satisfăcută, până ce Domnul Isus a purtat tot ceea ce ar fi fost partea noastră în veşnicie, când noi am fi fost în iad. Acolo la cruce Domnul Isus a purtat în chip desăvârşit întreaga noastră vină. Chiar dacă au fost numai trei ore de întuneric - aşa de adânci au fost suferinţele Sale, aşa de adâncă şi ascuţită a fost judecata lui Dumnezeu care s-a exercitat asupra Lui. Nu, noi nu vom putea niciodată pricepe ce a însemnat crucea pentru Domnul Isus. Putem noi înţelege măsura care a fost pentru El, când Se plângea (Psalmul 40 ): „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele... sunt mai multe decât perii capului meu“? Putem noi înţelege ce a fost chinul acesta pentru El, Acela care nu a cunoscut păcatul, Acela care a urât păcatul şi despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune că ochii Săi sunt prea curaţi ca să vadă răul (Habacuc 1:13 ); că El a luat asupra Sa toate păcatele mele murdare şi, aşa cum scrie apostolul Petru, trebuia să le poarte în trupul Său? El trebuia să le ridice nu numai în exterior ca pe o sarcină, ci El trebuia să le ia în Sine, ca şi cum ar fi fost propriile Sale păcate. Ce trebuia să fie aceasta pentru El, Cel Sfânt!
Putem noi să înţelegem ce a fost pentru El, Cel despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune că El, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat, ca şi cum El ar fi fost acest lucru îngrozitor, pe care Dumnezeu l-a urât atât de mult, păcatul, izvorul din care ies toate faptele noastre rele? Putem noi să înţelegem ce a fost aceasta pentru Domnul Isus? Noi nu putem aprofunda, însă simţim ceva din aceasta, când citim în Psalmul 69 cum El Se plânge: „Mă afund în noroi adânc şi nu mă pot ţine“ şi cum El simte ce a fost judecata lui Dumnezeu, când El Se plângea lui Dumnezeu: „Toate valurile şi talazurile Tale au venit peste mine“ şi în Psalmul 22 : „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit“? - aşa cum Domnul a făcut-o literalmente (Matei 27 ). Ce trebuie să fi fost aceasta pentru El?
Vrem să ne gândim puţin la poziţia Domnului Isus în aceste momente. El nu mai era pe acest pământ. „L-au înălţat“, aşa cum spune Scriptura. Lumea a spus: noi nu avem niciun loc pentru El. Pe când El trăia pe pământ, El trebuia să spună că nu are niciun loc unde să-Şi plece capul (Matei 8:20 ), iar acum lumea nu voia să-I dea niciun loc unde El să-Şi pună picioarele. Ei L-au înălţat pe cruce. Ei spuneau: pleacă înapoi, de unde ai venit! Noi nu Te vrem! întreaga creaţie a lucrat împreună pentru ca să-L respingă. Oamenii s-au unit. În lepădarea Sa, Pilat şi Irod s-au împrietenit. Fariseii şi saducheii, cei mai mari duşmani, au fost prieteni în aceste zile, s-au unit în ura lor împotriva Lui şi s-au unit cu romanii. Întreaga lume s-a unit împotriva Lui şi s-a asociat cu Satan şi cu toţi duşmanii Săi. Da, toţi s-au unit sub steagul Satanei. Aici s-a descoperit că Satan este într-adevăr conducătorul lumii şi că lumea vrea să-l primească pe el ca dumnezeu. De aceea Domnul Isus îl numeşte pe Satan în Ioan 12:31 „stăpânitorul lumii acesteia“ şi de aceea apostolul Pavel îl poate numi în 2. Corinteni 4:4 „Dumnezeul veacului acestuia“.
Dar mai mult decât atât. Chiar creaţia materială s-a lăsat utilizată de el. Lemnul, pe care Domnul l-a creat, a fost pentru om mijlocul ca să-L crucifice. Din fierul pe care El l-a creat, s-au făcut cuie, ca să-L ţintuiască pe cruce. Chiar materia a fost în slujba oamenilor răi, în slujba Satanei, ca să-L chinuiască. Ei L-au lepădat şi au spus: pleacă, acolo de unde ai venit! Şi cerul S-a închis deasupra Lui. Domnul a murit, se poate spune, în ţara nimănui. Şi atunci, când totul a fost împotriva Lui, El trebuia să poarte această judecată, trebuia să ia păcatele asupra Lui. Atunci a fost El făcut păcat şi Dumnezeu Şi-a ascuns faţa de El şi L-a lăsat singur. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Versetul 15: „M-ai aşezat în ţărâna morţii“. Putem noi aprecia ce a însemnat aceasta pentru Domnul Isus?
Dar acolo vedem ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, cum El l-a urât. Şi numai acolo învăţăm ce este păcatul, când vedem ce preţ a trebuit Domnul Isus să plătească pentru păcatele noastre. Acolo învăţăm ce suntem noi şi care va fi partea fiecăruia care Îl dispreţuieşte şi nu vrea să-L primească şi astfel trebuie să poarte singur judecata lui Dumnezeu. Acolo el poate vedea care va fi partea sa în toată veşnicia; dacă el se uită la cruce şi recunoaşte care a fost partea Domnului Isus acolo, cât de îngrozitoare trebuie să fi fost aceasta!
Cuvântul lui Dumnezeu trage însă o concluzie din aceste versete. Aşa cum aproape toate lucrurile din acest capitol sunt explicate în epistola către Evrei, aşa spune Dumnezeu şi ce înseamnă acestea pentru noi. Însă în Evrei 13 avem explicaţia dumnezeiască. Se spune, începând cu versetul 10: „Noi avem un altar de la care n-au drept să mănânce cei care slujesc în cort; căci trupurile animalelor, al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat „sunt arse afară din tabără“. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul cu Însuşi sângele Său, a suferit dincolo de poartă. Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocura Lui. Căci noi n-avem aici o cetate care rămâne, ci suntem în căutarea celei viitoare. Prin El, deci, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.
Însemnătatea jertfei se poate vedea clar şi din acest capitol; noi ştim că sângele jertfei era dus în Locul Preasfânt, şi că trupul era ars afară din tabără. Dacă cineva dorea să fie alături de jertfă, erau numai două posibilităţi: sau putea fi în Locul Preasfânt - şi acolo era sângele - sau putea fi afară din tabără - şi acolo erau trupurile care se ardeau. În Evrei 13 suntem îndemnaţi să ieşim afară din tabără. Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte cunoscut faptul că „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine“; şi în inimile noastre există dorinţa să fim cu EL Am văzut că în Evrei 10 şi în Evrei 4 , se spune, că drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Şi noi, care trăim în acest timp, care aparţinem Adunării Dumnezeului Celui Viu, toţi câţi au parte în Domnul Isus, au libertatea să intre în Locul Preasfânt şi au voie să fie acolo în prezenţa lui Dumnezeu, acolo lângă El, unde este sângele Său, acolo unde El este acum ca Mare Preot al casei lui Dumnezeu.
Însă noi suntem încă pe pământ. Într-adevăr, noi putem intra în Locul Preasfânt. Când suntem preocupaţi numai cu Domnul şi în mod deosebit când ne strângem laolaltă ca familie preoţească, pentru a ne aduce jertfele de laudă şi de mulţumire, atunci prin credinţă putem intra în Locul Preasfânt. Acolo aducem jertfele noastre pe altarul de aur, jertfele noastre de tămâiere, care vorbesc de slava Sa, de bunătatea Sa. Şi este minunat să intri acolo, în acest loc sfânt, în prezenţa lui Dumnezeu şi să stai acolo cu o conştiinţă liniştită, aşa cum ne spune epistola către Evrei; căci noi ştim şi sângele ne-o spune: toate păcatele au fost îndepărtate. Da, într-o linişte desăvârşită, avem voie să ne închinăm Lui, Urzitorul mântuirii noastre. Avem voie să-I aducem acolo roadele noastre, jertfele noastre, jertfe de laudă, „rodul buzelor, care mărturisesc Numele Lui“, să rostim acolo înaintea Tatălui, ceea ce noi am găsit în Fiul Său, în Domnul Isus, Fiul Său şi Mântuitorul meu, Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit. Tatăl spune: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, care a săvârşit toată lucrarea pentru Mine, în care Mi-am găsit toată plăcerea. Şi eu am voie să spun Tatălui ceea ce eu am văzut la El ca slavă, slavă pe care Tatăl o cunoaşte şi pe care El tocmai de aceea a descoperit-o în Cuvântul Său, ca eu s-o admir împreună cu El şi apoi s-o pot aduce Lui ca jertfă, care este bine primită înaintea Lui. Minunată este această slujbă, e minunat să intru aşa în Locul Preasfânt.
Însă noi nu suntem tot timpul adunaţi laolaltă. Noi nu suntem nici totdeauna singuri acasă. Noi trebuie să fim şi pe stradă şi acolo nu este Locul Preasfânt. Noi trăim aici pe pământ, în pustie şi aceasta nu este Locul Preasfânt. Se ridică întrebarea: dorim noi să fim numai cu El în cer şi nu şi aici pe pământ? Cuvântul lui Dumnezeu spune: este numai un loc unde noi putem fi cu El, acolo unde trupul acestor jertfe pentru păcat erau arse, în afara taberei, în pustie. Credeţi că în această lume este un loc plin de onoare? Credeţi că crucea de pe Golgota a fost un loc plin de onoare? Să ne gândim puţin numai la timpul când Domnul atârna acolo şi a murit. Credeţi că unul ar fi fost cinstit dacă ar fi spus: Eu nu vreau să mai stau în Ierusalim? Părăsesc templul, eu vreau să fiu cu El, cu Mântuitorul meu... şi s-ar fi aşezat sub cruce? Asta ar fi însemnat că s-ar fi făcut una cu El, cu Cel care a fost lepădat de întreaga lume, dispreţuit şi urât şi că el ar fi lăsat tot ceea ce lumea cinstea, tot ceea ce era plăcere pentru lume.
Însă numai acesta este locul unde poţi fi cu Domnul Isus. Fiecare, care s-a botezat, a ocupat în mod public acest loc lângă Hristos. Romani 6:4 ne spune: „Noi, deci, prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El.“ Prin botez am mărturisit: vrem să fim una cu Hristos Cel mort. Noi vrem să stăm sub crucea pe care El atârnă, care a murit şi a fost omorât de către lume. Noi nu dorim să fim în Ierusalim. Noi vrem să fim acolo, în mormânt, unde este El, ca semn al dispreţului, ca semn al Aceluia la care lumea nu se mai gândeşte. Când cineva este înmormântat, când stă într-un mormânt, atunci pentru lume el nu mai este prezent. Aceasta am mărturisit-o prin botez. Este însă aşa şi în realitate? Nu vrem noi, după ce am văzut lucrarea Domnului Isus, să fim în acest loc cu El, acolo unde El a înfăptuit minunata lucrare, la cruce, ca punct central al urii, al lepădării şi dispreţului acestei lumi? În Evrei 13 este clar ce înseamnă tabără, ca şi în Levitic 16 .
În Levitic 16 , poporul era în pustie. La începutul cărţii Numeri vedem cum îşi aşezau tabăra. Erau un popor adunat laolaltă în pustie, despărţit de orice popor. Era singurul popor de pe pământ care a fost numit „poporul lui Dumnezeu“. Însă trupurile jertfei pentru păcat erau în afara taberei, a locului unde se slujea lui Dumnezeu, după rânduiala pe care El a făcut-o de la început. O tabără după Cuvântul lui Dumnezeu are trei caracteristici: 1. este o slujire organizată pentru Dumnezeu, dar calea spre Sfânta Sfintelor nu era deschisă - evreii nu aveau voie să intre; 2. cei care erau prezenţi nu aveau o conştiinţă desăvârşită, pentru că ei nu ştiau că totul a fost înfăptuit, şi 3. preoţia este o mijlocire între Dumnezeu şi oameni, ca să slujească acolo lui Dumnezeu. Tabăra este locul unde omul natural are un loc şi unde se găsesc lucruri care nu au trecut prin judecata morţii.
Despre ce vorbeşte sângele? Vorbeşte despre moarte, despre faptul că Domnul Isus a murit. În acest sânge vedem că Dumnezeu ne-a judecat. El ne vede ca morţi, aşa cum ne spune 2. Corinteni 5 : „Dacă cineva este în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi.“ Ceea ce noi trăim, trăim ca făpturi noi înaintea lui Dumnezeu, aşa cum spune Efeseni 2:5 , fiind împreună cu El şi înviaţi împreună cu El şi, potrivit cu Coloseni 2:11-12 , îngropaţi împreună cu El şi înviaţi împreună cu EL. Noi am fost deci aşezaţi ca oameni credincioşi în această lume nouă. Această lume nouă vorbeşte de trecerea prin moarte, unde omul cel vechi a rămas în urmă, aşa că în Coloseni 3:9 se spune că am murit împreună cu Hristos şi am dezbrăcat omul cel vechi cu faptele lui şi ne-am îmbrăcat cu cel nou. Şi Efeseni 4:22-24 spune acelaşi lucru. Să facă Dumnezeu ca aceasta să fie o realitate practică pentru noi!
Trebuie înfăptuit în mod practic ceea ce am devenit în Hristos. Cum ar putea deci, ca acolo unde sângele vorbeşte de moartea omului natural şi în afara taberei, acolo unde este trupul jertfei, care vorbeşte numai de moartea omului natural - cum ar putea atunci omul natural să aibă loc în aceste două lucruri, care vorbesc numai despre faptul că omul natural a devenit aşa de stricat, încît Dumnezeu are numai judecată pentru el, pentru că toate întocmirile gândurilor inimii sale sunt rele în toate zilele. Şi apoi vedem că omul natural nu poate avea niciun loc în afara taberei şi de la sine înţeles nici dincolo de perdeaua corului. Noi putem intra în Locul Preasfânt, numai pentru că am murit în Hristos şi judecata a fost exercitată pe deplin. Este bine dacă înţelegem că în afara taberei este singurul loc unde aici pe pământ putem fi lângă Domnul şi unde intrăm în Locul Preasfânt.
Dacă este vorba de locul strângerii laolaltă aici pe pământ, acesta este singurul loc unde putem să fim lingă Domnul Isus, unde El este în mijlocul alor Săi, acolo unde numai El este autoritate, însă înainte de toate, unde se înfăptuieşte că noi am murit împreună cu El şi numai omul cel nou, creaţia cea nouă se arată. Aceasta este lecţia Cuvântului lui Dumnezeu în legătură cu locul strângerii noastre laolaltă.
În legătură cu aceasta mă reîntorc la versetele 16-20. În Coloseni 1:19-21 şi în Ioan 1:29 vedem că sângele Domnului Isus are o aşa putere încât nu numai noi am fost curăţiţi prin el, dar pe baza acestui sânge pământul şi cerul vor fi curăţite odată şi vor fi readuse lui Dumnezeu. Acestea le găsim amintite în versetele 16-20 ale acestui capitol, deşi aici nu trebuie să căutăm împlinirea lucrării în toate consecinţele ei. Căci dacă imaginile Leviticului sunt realităţi pentru noi - ele au fost date totuşi atunci lui Israel şi ele nu pot descoperi toată plinătatea realităţii. Sunt numai umbre ale realităţii. De aceea nu avem aici împăcarea lucrurilor din ceruri şi de pe pământ, ca în Coloseni 1:20 , ci numai împăcarea Locului Preasfânt, a imaginii cerului.
Găsim în Cuvântul lui Dumnezeu că atingerea de rău produce necurăţie. Pământul şi cerul n-au păcătuit. Însă pământul a devenit necurat pentru că pe el locuiesc oameni păcătoşi şi cerurile au devenit necurate prin prezenţa Satanei şi a demonilor săi, iar noi, credincioşii, pătrundem prin credinţă acolo. Cartea lui Iosua ne spune clar că deseori în mod practic noi nu suntem curaţi.
Aici vedem în chip minunat cum Domnul S-a gândit într-un fel şi la aceasta. Şi Locul Preasfânt a fost curăţit prin sângele Domnului Isus. Dumnezeu nu poate accepta nicio necurăţie în prezenţa Sa şi în mod practic noi nu suntem totdeauna curaţi - nu ştim noi aceasta din experienţă? Însă şi această necurăţie adusă de noi înăuntru a fost îndepărtată prin sângele Domnului Isus. Dacă nu ar fi fost aşa, noi n-am fi avut niciodată voie să venim în prezenţa lui Dumnezeu.
Găsim însă în versetele 18 şi 19 că Aaron trebuia să facă ispăşire şi pentru altarul care era înaintea Domnului. Acesta era altarul de aramă, care se găsea în curtea din faţă. Curtea din faţă este o imagine a pământului, căci pământul era locul unde s-a ridicat crucea. Altarul din faţă este Masa Domnului (Maleahi 1 , 7-8, 11-14), locul unde Dumnezeu invită pe poporul Său să vină la El şi să fie cu El.
E bine să deosebim foarte clar lucrul acesta. Moise avea voie să meargă tot timpul în Locul Preasfânt, în timp ce Aaron avea privilegiul să intre numai odată pe an. Când Dumnezeu vorbea cu Moise, aceasta se petrecea la chivotul legământului (Exod 25 ; 22 şi Numeri 7:89 ; 12:8 ). Moise este o imagine a Domnului Isus, ca „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“ (Evrei 3:1,2 ). El este Marele învăţător, care rosteşte cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea noi nu găsim la El slăbiciunile pe care le avea Aaron, preotul, „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune“ (Evrei 5:2 ). De aceea, locul unde vorbea Dumnezeu cu Moise era la chivot, în Locul Preasfânt. Cu poporul, însă, Dumnezeu vorbea la intrarea cortului întâlnirii, la altarul din faţă, aşa cum ne spune Exod 29 , 42-45; Levitic 9:8 şi multe alte locuri. De aceea cortul din pustie a fost numit cortul întâlnirii.
Acolo poporul putea să vină la Dumnezeu ca să-şi aducă jertfa. Acolo era adusă jertfa mistuită de foc, din care Dumnezeu îşi primea partea Sa, pe care El o numea pâinea Sa, mâncarea Sa (Levitic 3:11,16 ). Aaron, ca simbol al Domnului Isus primea partea sa şi fiecare din popor, care era curat, avea voie să mănânce din ea. Simbolic, Dumnezeu avea o masă cu poporul Său.
Nu este acesta o imagine a orelor noastre de adorare? Nu cunosc un alt tablou în Vechiul Testament care să aibă mai multă asemănare cu cina Domnului, la Masa Domnului, ca jertfa de mulţumire la altarul de aramă - masa Domnului în Vechiul Testament.
Suntem noi însă în mod practic totdeauna curaţi, când ne strângem laolaltă? Nu lucrează firea, când suntem acolo? Nu am uitat noi uneori să ne curăţim prin judecata de sine, atunci când intrăm acolo? Şi ne ocupăm noi totdeauna numai cu Domnul şi lucrarea Sa? Nu avem noi din când în când în aceste ore gânduri necurate? Dumnezeu nu poate avea nicio părtăşie cu păcatul şi altarul de aramă este tocmai tabloul cel mai sublim despre sfinţenie. Cum am văzut, este un simbol al Domnului Isus şi anume ca Om, însă aşa de curat, încât focul, sfinţenia cercetătoare şi verificatoare a lui Dumnezeu, nu a găsit nimic înăuntru care să poată fi ars. Învelitoarea altarului era din arama cădelniţelor celor 250 de oameni care au fost nimiciţi prin focul lui Dumnezeu; însă cădelniţele n-au fost nimicite (Numeri 16 , 35-40).
Vedem această sfinţenie a Domnului în Ioan 13 . În versetul 9 şi 13 se vorbeşte despre Tatăl şi apoi se spune deodată „că El a ieşit de la Dumnezeu şi merge la Dumnezeu“. Aceasta este foarte remarcabil. Când în Evanghelia după Ioan se vorbeşte despre Tatăl, aceasta este totdeauna în legătură cu dragostea şi cu harul. Când este vorba de responsabilitate, Duhul Sfânt spune „Dumnezeu“. De aceea această alternanţă este aşa plină de importanţă.
Domnul Isus este Fiul veşnic al Tatălui şi este clar că El S-a întors înapoi în casa Tatălui. Însă El a trăit 33 de ani pe acest pământ, în această lume, în care Satan este prinţul şi în curând va fi dumnezeul ei. În acelaşi capitol, Domnul lasă să se vadă că chiar şi praful murdăreşte aici pe pământ şi că noi putem să avem părtăşie cu El numai când El ne spală picioarele. Cum a fost atunci cu El, după ce a trăit aici 33 de ani, înconjurat de păcătoşi, înconjurat de puterea Satanei, mereu în contact cu păcatul şi fărădelegea?
El a venit de la Dumnezeu, de la Dumnezeu care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1. Timotei 6:16 ), în care nu este întuneric (1. Ioan 1:5 ), care este aşa de curat, încât nu poate să vadă răul (Habacuc 1:13 ). De aceea Gabriel putea să spună Mariei: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu“ (Luca 1:35 ). Însă cum era acum? Să privim legătura Sa cu leproşii. În Levitic 13 şi Levitic 14 se spune că fiecare din cei care vin în contact cu leproşii este necurat. Când însă a venit un lepros la Domnul şi I-a zis: „dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Luca 5:12 ), Domnul S-a atins de el. Şi care a fost rezultatul? Nu Domnul a devenit necurat, ci leprosul s-a curăţit. Aşa de mare era sfinţenia Domnului! El putea astfel să Se întoarcă la Dumnezeu, în lumina aceea nepieritoare. Când însă masa Domnului este o amintire a Sa în această slavă, cum putem noi veni împreună acolo, fără să fim judecaţi?
Aici în Levitic 16:18,19 avem răspunsul. Sângele a fost adus pe altar, ca singurul loc pentru aceasta, aici pe pământ. Aşa putem noi să venim împreună acolo, fără ca să fim judecaţi, chiar dacă lucrează în noi firea păcătoasă. Normal, disciplinarea făcută de Tatăl nu încetează în casa Sa, dacă noi mâncăm din pâine şi bem din vin în chip nevrednic (1. Corinteni 11:26-34 ).
Încă o remarcă la faptul că imaginile Vechiului Testament sunt numai umbra realităţii şi nu a adevărului chip al lucrurilor (Evrei 10:1 ). Deseori s-a spus că jertfa pentru păcat are a face cu păcatele noastre, cu starea noastră, cu natura noastră stricată (2. Corinteni 5:21 , Romani 8:3 ) şi că jertfa pentru vină cu păcatele noastre, cu faptele rele pe care le-am făcut. Probabil că şi eu am spus aceasta. Când însă cercetăm exact Cuvântul lui Dumnezeu, mă îndoiesc că această diferenţiere este corectă. În Israel, omul a fost pus la încercare. Legea l-a pus la probă ca să dea la iveală dacă este ceva bun în el. În primul rând, lepădarea Domnului Isus a arătat clar că nu se găsea nimic bun în om şi că natura sa era aşa de stricată, încât Dumnezeu putea numai să-l judece. Astfel, adevărul din Romani 8:3 nu a fost încă descoperit în Vechiul Testament. Şi tocmai realitatea că cel de-al doilea ţap, care trebuie să poarte păcatele poporului Israel, este numit jertfă pentru păcat, explică aceasta în mod clar. Sper ca la tratarea jertfei pentru vină din Levitic 5 şi Levitic 6 să revin la această temă.
Am remarcat noi că în versetul 5 se spune că se aduceau „doi ţapi“? Dacă urmărim toate locurile unde este vorba de capre, găsim, gândesc eu, că animalul acesta este jertfă specială pentru păcat. Vezi de exemplu Levitic 4:23,28 ; 9:3 ; 23:19 ; Numeri 7 (de 12 ori); Numeri 15:24,27 ; Numeri 29 (de 5 ori), Matei 25:32 şi alte locuri care confirmă aceasta. Domnul foloseşte ţapii ca simbol al duşmanilor Săi, care vor fi judecaţi de El. Această cunoaştere este importantă, pentru a înţelege atunci când în Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte despre capre sau despre ţapi.
Am ajuns astfel la sfârşitul expunerii cu privire la jertfa pentru păcat. Am aflat care este starea omului înaintea lui Dumnezeu şi ce îi trebuie ca să fie adus la Dumnezeu şi ce era necesar lui Dumnezeu ca să poată primi pe aceşti păcătoşi în har. Şi noi am văzut că minunata lucrare a Domnului Isus pe cruce a corespuns pe deplin tuturor cerinţelor lui Dumnezeu şi tuturor necesităţilor păcătosului cu privire la păcate. Facă Domnul ca noi să rămânem adânc impresionaţi de slava acestei lucrări şi mult mai mult sub impresia slavei „Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine!“
sursa: https://comori.org/