Categorie: Cartile Bibliei
„Când va termina de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile fiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va fi pregătit pentru aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un ţinut nelocuit; în pustie, să-i dea drumul.
Aaron să intre în cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care le îmbrăcase la intrarea în sfântul locaş şi să le lase acolo. Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor. Iar grăsimea jertfei de ispăşire s-o ardă pe altar. Cel ce va fi izgonit ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără. Să se scoată afară din tabără viţelul jertfei pentru păcat şi ţapul jertfei pentru păcat, al cărui sânge a fost dus în sfântul locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi baliga. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără.
Aceasta să fie o rânduială permanentă: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele şi să nu faceţi nicio lucrare, nici cel născut în casă, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi un sabat de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o rânduială permanentă. Ispăşirea să fie făcută de preotul care va fi primit ungerea şi care va fi fost consacrat să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinte. Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şi pentru altar; şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării. Aceasta să fie pentru voi o rânduială permanentă: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor“. Aaron a făcut întocmai cum Domnul poruncise lui Moise“ (Levitic 16:20-34 ).
Am cântat adesea împreună: „Înainte ca această creaţie să se fi născut, Tu L-ai ales pentru jertfă, un Miel curat şi fără cusur. Pe cruce El a fost pentru noi făcut păcat, blestem; pentru Tine a fost o mireasmă plăcută“. Şi apoi: „El a împlinit voia Ta, a desăvârşit marea Ta lucrare dumnezeiască. El a venit ca să împlinească tot ceea ce dragostea Ta a gândit mai dinainte“. Nu este aceasta tocmai ceea ce noi privim în aceste zile? Domnul a venit ca să înfăptuiască lucrarea, ca să facă voia lui Dumnezeu. El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule“. Şi apoi se spune mai departe: „... prin care voie noi am fost sfinţiţi“ (Evrei 10:9-10 ).
Da, era voia lui Dumnezeu ca noi să fim mântuiţi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ Însă noi am văzut în prima parte că înainte ca Dumnezeu în harul Său să Se poată întoarce spre păcătoşii pierduţi, cum am fost noi, trebuia ca Persoana Sa înjosită să fie preamărită. Cum putea Dumnezeu să dovedească har, să arate dragoste, când dreptatea Sa era atacată şi slava şi onoarea Sa erau călcate în picioare? Trebuia ca dreptatea lui Dumnezeu să fie satisfăcută, înainte ca să poată străluci dragostea lui Dumnezeu; căci dragostea lui Dumnezeu nu poate niciodată să lucreze în contradicţie cu dreptatea, sfinţenia şi adevărul.
Aşa am văzut în primul ţap şi în viţelul care au fost înjunghiaţi. Primul ţap am văzut că era pentru Domnul. Şi am observat cum sângele a fost dus înăuntru şi a fost stropit pe capacul ispăşirii, aşa că Dumnezeu înaintea Sa a văzut moartea unuia care L-a slăvit, moartea unui om care a fost ascultător până la moarte şi asupra căruia El a exercitat toată judecata asupra păcatelor. „Căci pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi“. Romani 8:3 spune că Dumnezeu, „trimiţând pentru păcat, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare omului păcătos, a condamnat păcatul în firea păcătoasă,...“ în aşa fel încât dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin cu privire la omenire. Dreptatea Lui a fost satisfăcută nu cu privire la fiecare persoană în parte, ci cu privire la omenire; căci omenirea L-a dezonorat, însă acum Unul din această omenire L-a slăvit mult mai mult decât El fusese dezonorat odinioară.
Dar nu este destul că Dumnezeu poate oferi harul Său, că El este liber acum să lase ca Evanghelia să fie vestită şi să spună tuturor: veniţi să vă împăcaţi cu Mine! Pe lângă aceasta trebuia să se întâmple ceva cu omul şi pentru om, ca să-l facă în stare să vină în prezenţa lui Dumnezeu, astfel ca Dumnezeu să-i poată dovedi harul Său. Această parte a lucrării Domnului Isus o avem aici în cel de-al doilea ţap, care este pentru popor. Nu este de ajuns că Dumnezeu este îndurător faţă de noi; El trebuia să poată fi îndurător şi faţă de păcatele noastre. Aceasta este marea diferenţă pe care o avem în cunoscutul verset din 1. Ioan 2:2 : „El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi“. Mulţi s-au încurcat în acest verset şi nu înţeleg pentru ce nu spune aici: pentru păcatele lumii. Ei susţin, totuşi, că aşa trebuie să scrie aici. Şi ei spun aşa: Domnul Isus este ispăşirea pentru păcatele lumii. Însă aceasta este în contradicţie cu ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu şi rezolvarea acestei întrebări o avem aici în această secţiune.
Cuvântul „ispăşire“ (hilasmos în greacă), care este întrebuinţat aici, înseamnă „îndurător, binevoitor, a arăta îndurare sau har“. Dar este o mare diferenţă între lume şi noi, aceia care suntem acum copii ai lui Dumnezeu. Am văzut că acum Dumnezeu, pe baza sângelui care a fost dus în Locul Preasfânt, este îndurător faţă de fiecare om de pe pământ şi că El invită pe fiecare: Vino la Mine, ca să fii împăcat!
Urmează apoi întrebarea pe care noi o avem aici: Dumnezeu poate fi îndurător faţă de oameni, însă poate El fi îndurător şi faţă de păcatele lor?
Este cu totul clar - vreau să folosesc o imagine omenească - că dacă unul vine la judecată pentru că a făcut rău, judecătorul poate avea milă de persoană, însă nu de răul pe care l-a făcut acea persoană. Şi dacă el este drept, el trebuie să condamne persoana, chiar dacă va ţine cont de împrejurările în care s-au petrecut faptele. Dumnezeu este desăvârşit de drept; cu privire la păcat, El nu poate trece nimic cu vederea, El trebuia să judece fiecare păcat. Aici avem cea de a doua parte, partea omului, că fiecare în parte poate veni la Dumnezeu şi cum Dumnezeu poate să primească pe fiecare în parte în prezenţa Sa - nu numai pentru că El este îndurător sau plin de har, ci pentru că El poate fi îndurător cu fiecare şi cu păcatele pe care el le-a făcut.
Găsim apoi, aşa cum s-a spus în 1. Ioan 2:2 , că El este îndurător faţă de noi şi faţă de păcatele noastre şi că El este îndurător cu oamenii din lume, însă nu spune că El este îndurător şi cu păcatele lor. Şi cum este posibilă această primă parte, vedem aici. Avem şi a doua parte a lucrării Domnului Isus. Pe când Domnul Isus a murit pe cruce, toată judecata lui Dumnezeu a fost vărsată peste El. El a fost făcut păcat şi dreptatea lui Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcută, prin aceea că Dumnezeu a exercitat în El judecata asupra păcatului. Cea de a doua parte însă este că Domnul Isus a purtat păcatele mele în trupul Său pe lemn. Deci, când eu m-am întors la Dumnezeu şi am văzut că eram un păcătos pierdut şi am venit la Dumnezeu ca să obţin iertare, Dumnezeu putea să Se arate îndurător nu numai faţă de mine personal, aşa cum El invită pe fiecare ca să vină la El, ci Dumnezeu putea să Se arate îndurător şi cu privire la păcatele mele, pentru că Domnul Isus a purtat pedeapsa pentru ele. Aşadar Dumnezeu nu trebuie să mai pedepsească păcatele mele; Domnul a purtat judecata asupra lor. Este de la sine înţeles că El poate face aceasta numai pentru aceia ale căror păcate au fost purtate de Domnul Isus.
Şi apoi vedem marea diferenţă între ceea ce avem aici în ţapul al doilea şi ceea ce am găsit în primul ţap. Este aceeaşi diferenţă pe care o găsim pretutindeni în Cuvântul lui Dumnezeu, diferenţa între dorinţa lui Dumnezeu faţă de oameni şi ceea ce la sfârşit va fi partea fiecăruia care a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, ceea ce nu este totuna. Aşa spune Ioan 3:16 : „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“ - şi aici lumea este cosmosul, universul - „că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“; nu că fiecare are viaţa veşnică, ci că „fiecare care crede în Domnul Isus“ are viaţa veşnică.
Şi aşa spune şi 1. Timotei 2:4 , că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Apoi spune că este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, omul Isus Hristos. Şi se spune apoi: „... care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi“. Expresia în greacă înseamnă că preţul de răscumpărare este pregătit pentru toţi oamenii şi deci poate fi partea tuturor. Cu privire la aceasta urmează concluzia că numai aceia pot veni la Dumnezeu, care vin, prin Domnul Isus, căci numai El este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Aceasta este o chestiune importantă.
În creştinătate există două puncte de vedere cu privire la ispăşire. Una, susţinută chiar de creştini adevăraţi, neagă învăţătura alegerii; se spune că harul este pentru toţi. Şi unii merg chiar aşa de departe, încât spun: toţi oamenii vor fi mântuiţi. Alţii nu merg aşa de departe, dar spun: Domnul a purtat păcatele tuturora. Dacă ei merg la pierzare, este numai pentru că nu primesc lucrarea lui Hristos. Ei trebuie numai să o primească.
Celălalt punct de vedere este că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său numai pentru anumite persoane. Când în 1. Timotei 2:4 se spune: „Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi“, asta înseamnă că Dumnezeu vrea ca oameni din toate categoriile să fie mântuiţi, din fiecare ţară, câţiva din fiecare naţiune, o parte din femei, o parte din bărbaţi, o parte din copii şi aşa mai departe, din fiecare categorie. Ei spun: Dumnezeu nu cheamă pe toţi oamenii ca să fie mântuiţi şi aceasta nici nu este intenţia Sa.
Cuvântul lui Dumnezeu dă dreptate în parte şi unora şi altora. Am văzut deja, şi aceasta o găsim adeseori în Noul Testament, că Dumnezeu oferă harul Său tuturor oamenilor. El cheamă pe toţi: veniţi la Mine! Vino să primeşti pace de la Mine! Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Îndată ce este vorba de Evanghelia liberă, despre mesajul harului lui Dumnezeu, atunci noi putem şi trebuie să spunem oricărui om de pe pământ: Dumnezeu te invită ca să fii mântuit şi El a dat pe Fiul Său pentru ca tu să poţi fi mântuit.
Însă de îndată ce este vorba de lucrarea Domnului Isus şi de îndată ce noi vrem să spunem cuiva: Domnul Isus a murit pentru tine personal şi a purtat păcatele tale, atunci chestiunea este cu totul alta. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune niciodată că Domnul Isus a purtat păcatele necredincioşilor. Este de la sine înţeles că noi am fost necredincioşi, pe când Domnul a murit pentru noi, ba chiar mai mult, noi personal nici nu eram măcar născuţi.
Domnul Isus însă a purtat păcatele unui număr restrâns de oameni, nu ale tuturor. Vedem aceasta foarte clar prezentat în acest tablou. Jertfa era pe de o parte pentru Aaron şi pentru casa lui şi pe de altă parte pentru popor. Este deci clar că nu toţi oamenii erau incluşi în ea. Nu toţi aparţineau casei lui Aaron şi nu toţi aparţineau poporului Israel. Era acolo o delimitare. Şi aşa cum am spus deja, dacă citim atenţi Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom vedea că acolo se spune foarte clar că Dumnezeu a iubit lumea şi că Dumnezeu invită pe fiecare să vină la El, însă nu găsim niciodată că Domnul Isus a iubit sau iubeşte lumea. Domnul Isus a iubit Adunarea Sa şi iubeşte pe fiecare care aparţine Adunării - aşadar, pe fiecare care este un copil al lui Dumnezeu. Fiecare poate veni, însă lucrarea Domnului Isus este numai pentru aceia care au crezut în El şi au parte de El. El a purtat numai păcatele acelora care nu merg la pierzare.
Nu avem voie să uităm că Domnul Isus nu a fost numai adevăratul Om, ci şi adevăratul Dumnezeu. Şi din locurile pe care le-am amintit deja, aceasta se recunoaşte foarte bine. Cu 1900 de ani înainte ca eu să mă fi născut, Domnul Isus a venit pe pământ şi a murit pe cruce. Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu îmi spune mie şi eu o pot spune cu toată inima: pe când El a mers la cruce, El S-a gândit la mine. Din dragoste pentru mine a mers El la cruce. El este Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine. El a iubit Adunarea (Efeseni 5:25 ), deşi Adunarea nu luase încă fiinţă. Însă pentru că El era Dumnezeu, El a văzut-o deja aşa cum ea va fi şi cunoştea pe fiecare care mai târziu va aparţine Adunării. Şi El a iubit Adunarea şi pe fiecare în parte care aparţine ei şi El Însuşi S-a dat pentru ea.
Acesta este adevărul care ne este prezentat aici, prin acest al doilea ţap. Nu este suficient că Dumnezeu invită pe fiecare în parte. Nu este suficient că sângele a fost stropit pe capacul ispăşirii. Fiecare în parte trebuie să aibă parte de Domnul Isus şi Domnul Isus trebuie să fi purtat judecata asupra păcatelor sale, altfel el merge la pierzare veşnică. Şi Domnul Isus a purtat păcatele numai ale acelora care Îl vor primi - lucru pe care El ca Dumnezeu atotştiutor îl cunoştea - şi aşa vor avea parte de El. Aceasta este realitatea pe care o avem aici.
Şi este bine că ştim lucrul acesta. Dacă noi nu am fi avut acest simbol şi acest adevăr care ne este prezentat aici, cum ar fi ştiut cineva că păcatele îi sunt iertate? Dumnezeu ştia, El a văzut lucrarea Domnului Isus. În legătură cu imaginea pe care ne-o dă viţelul, nu găsim un al doilea viţel care să fie trimis în mod vădit ca să ducă păcatele într-un loc pustiu. Şi totuşi este clar că în acel singur viţel este prezentată toată lucrarea Domnului Isus - nu numai că Dumnezeu a fost satisfăcut, ci s-a împlinit şi tot ceea ce era nevoie pentru casa lui Aaron, ca astfel ea să poată cu adevărat sta în prezenţa lui Dumnezeu. Sper să mă reîntorc la aceasta.
Aşa cum am văzut la început, cei doi ţapi au fost numiţi împreună jertfa pentru păcat, aşa cum un singur viţel va fi numit jertfa pentru păcat. În aceeaşi clipă, când dreptatea lui Dumnezeu era satisfăcută prin lucrarea Domnului Isus, prin aceea că El a judecat păcatul şi păcatele în El, Domnul Isus a purtat pedeapsa mea; căci judecata era pedeapsa mea, pentru că El a luat păcatele mele asupra Sa şi S-a făcut păcat pentru mine. Dumnezeu a fost aşadar pe deplin slăvit şi satisfăcut, încât El era în stare să ofere acum harul. Şi El a mai văzut că Domnul Isus a purtat păcatele mele acolo în această judecată, astfel încât El a putut să fie îndurător faţă de mine şi faţă de păcatele mele.
Însă acum avem aici diferenţa dintre fiii lui Aaron şi israeliţii înşişi. Aici, în această imagine, vedem că Aaron singur trebuia să intre în Locul Preasfânt şi nimeni altul nu avea voie să fie alături, atunci când el săvârşea lucrarea. Cum putea cineva să fie alături atunci când se rezolva problema păcatului? Aceasta putea fi numai o chestiune între Dumnezeu şi Domnul Isus. Dumnezeu a lucrat chiar ca un întuneric să vină peste toată ţara, astfel încât niciun om n-a putut să pătrundă în ceea ce se petrecea între Dumnezeu şi Domnul Isus. Nici unul nu avea voie să vadă şi nici unul nu avea voie să primească vreo impresie despre ceea ce L-a costat aceasta pe Domnul Isus, ce a suferit El acolo pe cruce. Problema păcatului, problema vieţii şi ascultării, da, toate problemele au fost rezolvate acolo. Ele puteau fi rezolvate numai între Dumnezeu şi acest singur Om şi nicio creatură nu avea voie să fie alături. Cine ar fi putut înţelege aceasta? Însă Dumnezeu a văzut-o.
Şi când fiii lui Aaron au exercitat mai târziu slujba preoţiei, ei au intrat în Locul Sfânt. Aşa cum am văzut, când Domnul Isus a săvârşit lucrarea pe cruce, perdeaua s-a rupt, astfel încât Locul Sfânt şi Locul Preasfânt au devenit o singură încăpere şi Locul Sfânt în care noi, preoţii nou testamentali, intrăm ca să exercităm slujba preoţiei, a devenit una cu locul în care locuieşte Dumnezeu şi în care este scaunul Său de domnie.
Deci, când intrau în Locul Sfânt, fiii lui Aaron vedeau acolo sângele. Ei au văzut că sângele a fost adus înaintea lui Dumnezeu şi a fost stropit de şapte ori pe pardoseala pe care ei stăteau. Dacă aceasta nu ar fi fost suficient, atunci ei ar fi murit îndată. Însă faptul că nu au murit şi faptul că ei puteau sta acolo lângă sânge era pentru ei dovada că lucrarea a fost desăvârşită - nu numai cu privire la slăvirea lui Dumnezeu, ci şi cu privire la salvarea lor şi la problema păcatelor lor. Şi astfel ei nu mai aveau nevoie de nicio altă dovadă pentru faptul că această parte a lucrării a fost împlinită.
Pentru Israel, însă, pentru popor, nu era aşa. Când au ştiut israeliţii că Dumnezeu a primit jertfa şi că a fost satisfăcut prin sângele pe care Aaron l-a dus înăuntru? Ei au ştiut-o numai în momentul când Aaron a fost văzut afară. Acesta era semnul că lucrarea a fost primită; căci dacă Dumnezeu nu ar fi primit sângele, atunci Aaron ar fi murit acolo în prezenţa lui Dumnezeu. Noi ştim ce înseamnă aceasta în sens profetic şi anume că poporul Israel numai atunci va şti că Dumnezeu a primit jertfa Domnului Isus, când El va veni din cer şi ei Îl vor vedea. Atunci rămăşiţa credincioasă va spune ceea ce noi citim în Isaia 53 . Noi citim adeseori acest capitol ca pentru noi, da, avem voie să facem aceasta. Însă profetic este vorbirea rămăşiţei, ceea ce va spune ea când Domnul Isus va veni din cer. Abia atunci ei vor şti că Dumnezeu a primit jertfa şi că le-a iertat cu adevărat păcatele. Până în momentul acesta, după transformare, rămăşiţa credincioasă nu va avea cunoştinţă că păcatele ei sunt iertate.
Noi avem totuşi libertatea să mergem în Locul Sfânt şi, când mergem înăuntru, atunci vedem sângele. Vedem că lucrarea este desăvârşită, că Dumnezeu nu ne judecă. Noi putem merge înăuntru, ori de câte ori dorim.
Şi în al doilea rând, este foarte important că Domnul Isus a trimis din cer „Duhul adevărului“, ca să ne spună ce loc ocupă El acolo. El spune în Ioan 16 că El va trimite pe Duhul Sfânt, care va mărturisi despre slava Sa, care va lua din ceea ce este al Său şi ne va face cunoscut. Şi Duhul Sfânt a venit şi ne-a făcut cunoscut că Domnul Isus stă pe scaunul de domnie la dreapta lui Dumnezeu, că Dumnezeu L-a înălţat peste toate puterile. Lucrarea Domnului Isus este aşa de mare, încât Dumnezeu este slăvit prin ea. Pentru aceasta, Dumnezeu I-a dat un loc la dreapta Sa. Noi ştim că Dumnezeu este satisfăcut prin lucrarea Domnului Isus şi noi putem deci veni liberi la Dumnezeu, pentru că toate au fost aduse în ordine. Însă, aşa cum s-a spus, Israel va vedea aceasta abia atunci când Domnul Isus va veni din cer, pentru că ei nu pot intra în Locul Sfânt şi nici nu au primit Duhul Sfânt şi nu-L vor primi niciodată, aşa cum L-am primit noi, după ce am crezut Evanghelia - acest Duh, care împreună cu duhul nostru, mărturiseşte că suntem copii ai lui Dumnezeu.
Însă Dumnezeu a lăsat scris şi pentru noi, ce era necesar pentru Israel cu privire la poziţia sa; cei doi ţapi, unul al cărui sânge era dus înăuntru, iar cel de-al doilea, care ducea afară păcatele, aşa că poporul putea vedea că păcatele lor sunt îndepărtate. Învăţăm deci din ceea ce de fapt nu vorbeşte despre noi, însă întreg adevărul despre împăcare îl putem vedea în tot ceea ce este cuprins în acest singur viţel. Vedem cele două părţi ale lucrării. Dumnezeu este satisfăcut prin sângele care a fost adus înaintea Lui şi păcatele noastre sunt îndepărtate, pentru că Hristos le-a purtat judecata, aşa că Dumnezeu poate fi îndurător. Domnul Isus este ispăşirea pentru noi şi pentru păcatele noastre şi chiar pentru lume, însă nu pentru păcatele ei; nu este ispăşire pentru aceia care L-au lepădat şi care nu L-au primit şi nici nu-L vor primi.
Aceasta este o realitate minunată, pe care poporul o putea vedea. Aaron mărturisea toate păcatele pe capul ţapului. Ce linişte dă aceasta conştiinţei noastre, când învăţăm să înţelegem lucrarea de ispăşire! Noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că păcatele nu vor fi iertate dacă ele nu sunt mărturisite. Dumnezeu nu iartă niciodată un păcat care nu va fi mărturisit şi chiar la oameni situaţia nu este altfel. Acest principiu îl avem în 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Niciodată Dumnezeu nu va primi un păcătos ale cărui păcate nu sunt recunoscute înaintea Lui şi niciodată Tatăl nu va ierta păcatele unui copil al Său, dacă ele nu vor fi mărturisite! Şi noi de asemenea să nu iertăm până ce nu este o mărturisire, căci acesta este un principiu dumnezeiesc.
Însă nu vreau să vorbesc despre noi credincioşii, ci despre ceea ce aceasta a însemnat pentru noi, atunci când noi eram păcătoşi. A însemnat că, atunci când cineva vine la Dumnezeu ca să obţină iertarea păcatelor, el trebuie nu numai să creadă, ci trebuie ca el să vină la Dumnezeu şi să-I spună că este un păcătos, că a făcut multe fapte care sunt în contradicţie cu drepturile pe care Dumnezeu le are asupra lui şi că Dumnezeu este drept când îl judecă. Aceasta este o realitate foarte importantă, chiar cu privire la Evanghelia care va fi vestită. Mulţi vestesc că Domnul Isus a murit pentru toţi şi chiar că El a purtat păcatele tuturor - şi: „Voi trebuie numai să primiţi şi atunci veţi fi mântuiţi.“ însă Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aceasta. Versetul pe care l-am citat - 1. Ioan 1:9 - ne spune foarte clar: „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.“ Aceasta se potriveşte nu numai pentru credincioşi; este un principiu al tuturor acţiunilor lui Dumnezeu şi în toate relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Şi niciun păcătos nu poate fi mântuit, dacă nu vine la Dumnezeu şi nu îşi recunoaşte păcatele - şi aceasta înseamnă că el a venit în lumina lui Dumnezeu şi acolo a văzut că este un păcătos.
Aspectul relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni este foarte însemnat şi l-am putea găsi şi în alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu. Repet: dacă în Locul Sfânt ar fi fost dus numai sângele primului ţap, deci dacă lucrarea Domnului Isus ar fi avut numai această parte, că Dumnezeu ar fi fost satisfăcut cu privire la omenire şi cu privire la păcat, numai cu aceasta nu ar fi fost niciun om mântuit. Ştim bine că atunci când Dumnezeu roagă stăruitor pe oameni: „Veniţi să vă împăcaţi cu Mine!“, nu vine la El niciun om. Cuvântul lui Dumnezeu spune: nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu, nici unul măcar. Nici eu nu am căutat pe Dumnezeu. Nici unul dintre noi nu a căutat pe Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi o spune: veniţi să vă împăcaţi cu Mine! Asta înseamnă că Dumnezeu spune: inima ta este duşmănoasă faţă de Mine. Tu eşti un duşman al Meu, tu Mă urăşti! Şi oamenii nu vor să ştie aceasta. Însă Dumnezeu, care cunoaşte inimile, spune aceasta fiecăruia. Eu vreau să împac inima ta, adică să scot afară duşmănia. Şi în ce mod vrea Dumnezeu să facă aceasta? Citim aceasta în Ioan 3 . Acolo spune Domnul Isus: „dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţie.“ Altfel el nu poate obţine binecuvântările şi nu poate să vadă vreodată împărăţia lui Dumnezeu şi nici să intre în ea.
Aceasta este lucrarea care trebuia făcută în continuare, pentru ca un păcătos să poată obţine schimbarea necesară şi iertarea păcatelor. Duhul Sfânt lucrează în conştiinţa unui om şi-l face să vadă cine este el şi că el nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu, că el este un păcătos pierdut. Spălarea cu apă constă în aceea că Duhul Sfânt foloseşte Cuvântul în inima şi în conştiinţa omului, aşa că omul se vede în lumina Cuvântului: sunt pierdut! Şi atunci el este pregătit ca să-şi recunoască păcatele înaintea lui Dumnezeu. Atunci el merge la Dumnezeu şi spune: Eu sunt un păcătos pierdut! Dacă Tu eşti drept, Tu trebuie să mă arunci în iad... Şi atunci avem, ceea ce este un principiu în Cuvântul lui Dumnezeu, că El, în dreptatea Sa poate să-l ierte.
Urmează apoi o mare întrebare. Când noi am venit la Dumnezeu şi ne-am recunoscut păcatele, am mai ştiut noi atunci toate păcatele pe care le-am făcut? Credeţi că niciodată nu aţi făcut păcate la care să nu vă fi gândit niciodată? Lăsaţi să ne cercetăm încă o dată în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În 1. Ioan 3:4 ni se spune ce este păcat. Păcatul este fărădelege şi fărădelegea este păcat. Asta înseamnă că fiecare cuvânt pe care îl rosteşte omul fără ca Domnul să i-l fi poruncit este păcat. Orice faptă pe care o face un om fără să poarte pecetea autorităţii lui Dumnezeu este păcat. Şi orice gând pe care îl are un om, pe care nu i l-a poruncit Dumnezeu, este păcat. Aceasta este fărădelege: să treci cu vederea autoritatea pe care Dumnezeu o are asupra noastră. Atunci înţelegem ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, „Căci nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3:12 ) şi „toate întocmirile gândurilor din inima sa sunt toată ziua numai spre rău“ (Geneza 6 ).
Un om neîntors la Dumnezeu, unul care a refuzat să fie ascultător şi să creadă, a făcut el vreodată o faptă din ascultare faţă de Dumnezeu şi nu din propria voie? A vorbit el vreodată un cuvânt, dacă a vorbit, pentru că Dumnezeu i l-a spus şi a avut el vreodată gânduri, pentru că i-a spus Dumnezeu că trebuie să le aibă? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: nu! El spune: „Căci nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu“ şi: „toate întocmirile gândurilor inimii sale sunt în fiecare zi îndreptate numai spre rău“. Câte păcate am făcut eu atunci în viaţa mea, înainte ca eu să mă fi întors la Dumnezeu? Nu vreau acum să vorbesc despre timpul acela. Cât de multe cuvinte am rostit eu? Toate aceste cuvinte au fost păcate. Câte fapte am făcut eu? Toate aceste fapte au fost păcate. Ştiam eu toate faptele mele, cuvintele mele, gândurile mele? Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu spune ca un principiu: fără mărturisire nu este iertare.
Ce har minunat este atunci ceea ce găsim aici! Vedem acolo pe marele preot şi ştim că el este Domnul Isus; El vine aici, la ţapul cel viu. Şi Aaron pune mâinile sale amândouă pe capul ţapului celui viu şi mărturiseşte asupra lui toate nedreptăţile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care ei au păcătuit. Când israeliţii nu mai ştiau păcatele lor - simbolic Aaron le ştia şi el le mărturisea. Aceasta este minunat!
Noi, care am venit la Dumnezeu ca să mărturisim că am fost păcătoşi, nu am putut să mărturisim toate păcatele noastre. Însă de îndată ce Dumnezeu vede în conştiinţa noastră înclinarea noastră de a mărturisi totul înaintea Lui, El ne socoteşte nouă lucrarea Domnului Isus. El ştia că noi vom veni şi „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. Şi nu numai atât, El le-a mărturisit pe toate înaintea lui Dumnezeu, aşa că Dumnezeu poate acum, liber, să ierte, poate ierta toate păcatele mele, chiar dacă eu nu le pot mărturisi pe toate, pentru că nu le ştiu pe toate şi multe, pe care le-am ştiut, le-am şi uitat deja.
Ce har minunat! O! pe când Domnul Isus a murit pe cruce, El a purtat păcatele mele şi El le-a purtat nu ca pe o mare mulţime de păcate, amestecate la un loc într-un pachet. El a purtat pedeapsa pentru fiecare păcat în parte, El a simţit fiecare păcat în parte. Când El spune în Psalmul 40 : „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele... Sunt mai numeroase decât perii capului meu“, acolo nu a fost o masă mare de păcate adunate la un loc. El a văzut pe fiecare în parte; pentru că El era Dumnezeu atotştiutor, El putea face aceasta. El a mărturisit fiecare păcat înaintea lui Dumnezeu - toate miile de păcate pe care eu le-am făcut înainte ca eu să fiu credincios şi după ce eu m-am întors la Dumnezeu; căci Domnul Isus nu numai că a purtat păcatele pe care eu le-am făcut înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu! - el a purtat şi păcatele pe care eu le-am făcut după aceea şi El a purtat şi păcatele pe care eu, dacă Domnul nu vine chiar acum, le voi face din nefericire. El le-a purtat judecata şi El le-a mărturisit înaintea lui Dumnezeu, pe fiecare în parte, aşa că încă de atunci El a făcut deja ispăşirea pentru mine, pe care mă ştia că Îl voi primi. Aşa ştiu eu că în momentul în care am venit la Dumnezeu, El poate să fie îndurător faţă de mine şi faţă de păcatele mele, căci cu 1900 de ani mai înainte Domnul a purtat deja judecata lor şi El le-a mărturisit pe toate înaintea lui Dumnezeu.
Nu este aceasta o realitate minunată? Când acum un păcătos vine la Dumnezeu şi a uitat multe păcate, Dumnezeu îi iartă totuşi toate păcatele, căci Dumnezeu vede în conştiinţa lui că el este pregătit ca să le mărturisească pe toate, pentru că Domnul Isus deja le-a mărturisit şi dreptatea lui Dumnezeu a fost astfel satisfăcută.
Poporul lui Dumnezeu stătea acolo şi vedea pe Aaron lângă ţap; căci aceasta nu se petrecea în Locul Sfânt, ci în afară şi poporul care nu-şi mai cunoştea păcatele, vedea că Aaron le mărturisea pe toate. Şi apoi acest ţap era dus într-un ţinut pustiu, un ţinut mult în afara taberei, de unde el niciodată nu mai putea veni înapoi, aşa că ei ştiau că păcatele lor nu mai sunt acolo. Ele au fost duse departe şi niciodată nu vor mai veni înapoi. Vă puteţi imagina ce uşurare era aceasta pentru fiecare israelit care era acolo, îngrijorat de păcatele sale, că el vedea păcatele sale asupra ţapului şi ştia că ele nu vor mai veni niciodată înapoi!
Însă pentru israeliţi această bucurie era scurtă. În epistola către Evrei citim că pentru israeliţi această zi din fiecare an era numai o amintire a păcatelor; căci ei ştiau că şi anul trecut au stat aici, şi acum doi ani, iar acum trebuie să stea iarăşi şi anul viitor din nou. Deci, păcatele până în clipa de faţă au fost îndepărtate, însă acelea pe care ei le vor face peste un minut rămân prezente.
Când însă privim la cruce şi vedem acolo pe Domnul Isus şi ascultăm mărturia Duhului Sfânt, aşa cum de exemplu o găsim în 1. Petru 2:24 „... El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn,“ atunci ştim că „toate, absolut toate păcatele mele le-a îndepărtat sângele Său.“ Evrei 10:14 ne spune că „printr-o singură jertfă El ne-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna,“ că începând din momentul în care noi suntem părtaşi lucrării Domnului Isus, nu se mai găseşte nicio secundă în care să fie vreun păcat între mine şi Dumnezeu, pentru că Domnul Isus le-a purtat pe toate şi le-a dus într-o ţară îndepărtată, de unde ele nu vor mai veni niciodată. El a murit, încărcat cu păcatele mele. El a înviat şi El nu mai are păcatele mele asupra Sa. Unde au rămas ele? El este la dreapta lui Dumnezeu şi acolo El nu mai poartă păcatele mele. Păcatele mele au rămas în moarte. Ele nu vor mai apărea niciodată, aşa cum spune Scriptura; Dumnezeu le-a aruncat înapoia Sa (Isaia 38:17 ), în marea uitării veşnice, aşa că Dumnezeu nu Se mai gândeşte niciodată la păcate. Ele au fost aruncate într-o mare, de unde ele nu vor mai ieşi niciodată la iveală şi aceasta numai pentru că Domnul Isus le-a purtat.
Aceasta este partea a doua a Evangheliei. În primul rând am văzut ceea ce este o Evanghelie liberă. Aceasta este o invitaţie pentru fiecare: vino la Dumnezeu! Aici vedem ceea ce este o Evanghelie deplină. Aceasta este o iertare desăvârşită a păcatelor, a tuturor păcatelor, eliberare deplină de orice judecată. „Deci nu mai este nicio condamnare pentru aceia care sunt în Hristos Isus“, pentru că prin credinţă au primit pe Domnul Isus, după ce şi-au recunoscut păcatele înaintea lui Dumnezeu.
Însă aşa cum s-a spus, marele preot mărturisea numai păcatele poporului şi nu ale altora, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, că Domnul Isus, „a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. Lucrul acesta este foarte important. Vreau să citesc un loc din Noul Testament, din care reiese clar cum putem vesti Evanghelia. Citim în Matei 1:21 : „Şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lor.“ Însă nu fiecare aparţine poporului Său. În Matei 20:28 avem un al doilea loc: „Nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ - nu pentru toţi, ci pentru mulţi. Şi cuvântul grecesc înseamnă aici, că acei mulţi au parte de această lucrare. În 1. Timotei 2 , unde se spune că Domnul Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi“ expresia este puţin altfel. Acolo înseamnă că pentru toţi este pregătit să poată avea parte de această răscumpărare, şi nu că au parte. Însă ei ar putea avea parte de ea.
Ca să explic aceasta, vreau să povestesc ce a făcut odată un frate bogat acum 100 de ani în Anglia. El avea multe moşii şi deci mulţi arendaşi şi el a anunţat - era un an rău - că oricine va veni la el într-o anumită zi înainte de ora 12, va obţine o chitanţă pentru moşia sa, fără să plătească. Chitanţele pentru toate moşiile stăteau acolo şi oricine venea putea să ia în primire chitanţa sa. Însă numai unul a venit şi el a primit-o. Ceilalţi însă n-au venit pentru că ei nu au crezut.
Acum vedem diferenţa. Chitanţele erau pregătite pentru toţi, însă numai unul a obţinut-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne face să înţelegem într-adevăr că noi nu ştim ale cui păcate le-a purtat Domnul Isus, înainte ca noi înşine să fi venit la El şi să fi primit pe Domnul Isus.
Am vorbit odată cu un tânăr calvinist, care lucra la mine în birou. El trebuia să facă spre seară o călătorie cu unchiul său şi eu l-am întrebat: „Rudolf, dacă unchiul tău va conduce autoturismul într-o groapă şi voi amândoi veţi muri, ştii tu încotro vei merge?“ Atunci El a spus: „Tatăl meu spune că noi nu putem şti acest lucru, căci noi nu ştim dacă facem parte dintre cei aleşi.“ Tatăl său este acum la Domnul, nu mă îndoiesc de aceasta. El era bătrânul unei biserici. Eu l-am cunoscut bine şi sunt pe deplin convins că el a fost născut din nou. Însă el nu ştia aceasta. El gândea că nu se poate şti dacă eşti născut din nou, pentru că nu tu ştii dacă eşti ales. Atunci am luat Biblia mea şi am citit adresele diverselor scrisori, de exemplu cea către Efeseni: „către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus.“ Cum ştia apostolul că ei erau sfinţi şi credincioşi în Hristos Isus, dacă nu se poate şti că cineva este un creştin? Am ajuns deci la scrisoarea către Tesaloniceni şi acolo apostolul scrie: „Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.“ Eu am spus: Crezi tu că apostolul Pavel a fost în cer şi acolo a examinat cartea cu deciziile lui Dumnezeu, încât el putea şti că tesalonicenii sunt aleşi? Nu, aceasta el nu o putea crede. Eu am spus: „Nici eu nu cred. Însă când tatăl tău gândeşte că nu poţi fi sigur că cineva este ales, cum putea şti apostolul Pavel că tesalonicenii erau aleşi?“ El a spus: „Eu nu ştiu.“ Eu i-am zis: „Este totuşi foarte simplu; căci spune în continuare: „prin aceea că aţi primit cuvântul“ (versetul 6). Pentru că ei au primit Cuvântul, apostolul ştia că ei erau aleşi; căci dacă nu ar fi fost aleşi, ei nu ar fi primit Cuvântul. Domnul Isus ştia cine Îl va primi.
Aceasta ne face clar ceea ce noi putem numi Evanghelie. Când eu văd înaintea mea un necredincios, eu nu ştiu dacă Domnul Isus i-a purtat păcatele. Când el se va întoarce la Dumnezeu, da, însă până atunci nu. Şi Dumnezeu nu spune niciodată unui necredincios că Domnul Isus a murit pentru el - în afară de sensul că El a murit, pentru ca el să poată fi mântuit, aşa cum vedem simbolic în primul ţap, însă niciodată în acest al doilea sens, că Domnul Isus a purtat păcatele sale. Când Dumnezeu vorbeşte unui necredincios, atunci El ne spune: tu eşti un păcătos pierdut şi Eu trebuie să te judec, tu eşti pe drumul spre iad, iar Eu trebuie să fiu drept şi Eu te voi arunca în iad; căci tu eşti un păcătos şi duşmanul Meu. Însă când un păcătos recunoaşte aceasta, când Duhul Sfânt i-a luminat conştiinţa în lumina lui Dumnezeu, aşa că acest om vede că el este pierdut şi merge la Dumnezeu şi-I spune: eu sunt un păcătos pierdut, atunci îi spune - şi nu mai înainte -: Însă Eu am trimis pe Fiul Meu pentru păcătoşii pierduţi şi El a murit, aşa că fiecare poate să fie mântuit. Şi când atunci el primeşte pe Domnul Isus prin credinţă, atunci şi nu mai înainte, Dumnezeu spune: Eu îţi iert păcatele, căci Fiul Meu a purtat judecata asupra lor, aşa că toate păcatele tale au fost îndepărtate.
Şi când eu spun unui necredincios, şi cât de des se petrece din păcate aceasta: „Domnul Isus a purtat păcatele tale în trupul Său pe lemn“ - de ce mai trebuie acest om să se întoarcă la Dumnezeu? Dacă Domnul Isus i-a purtat păcatele, atunci el nu mai trebuie să se pocăiască! O, eu am auzit în Olanda mulţi oameni spunând: „Da, dacă cineva este ales, acela ajunge în cer, iar dacă cineva nu este ales, ajunge în iad. La aceasta nu se poate schimba nimic. De aceea noi nu ne îngrijim de lucrul acesta. Dacă noi suntem aleşi, vom ajunge acolo; dacă nu suntem aleşi, noi vom merge la pierzare.“ Noi ştim cum este inima omenească. De aceea este aşa de bine să citim exact ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu şi să recunoaştem adevărul Evangheliei.
Cineva nu este de niciun ajutor unui necredincios când îi spune: „Domnul Isus a purtat păcatele tale“ şi nu se ştie dacă este adevărat. Dumnezeu nu spune aceasta niciodată unui necredincios. Noi putem spune celor necredincioşi: „Tu eşti un păcătos pierdut. Însă Dumnezeu te cheamă, pentru ca tu să te împaci cu El. Dumnezeu te cheamă şi El vrea să-ţi schimbe inima. El vrea să îndepărteze caracterul rău din inima ta. El vrea să te mântuiască şi El a dat pe Domnul Isus, aşa că El o poate face.“ Când acest păcătos vine şi se recunoaşte astfel, atunci noi avem dovada că Duhul Sfânt i-a atins conştiinţa şi atunci Dumnezeu îi spune: „Eu am trimis pe Fiul Meu.“ Şi noi îi putem spune - când el vede într-adevăr vina păcatului său şi o mărturiseşte lui Dumnezeu - că Domnul Isus a murit pentru păcătoşi. Crede în El şi vei primi iertare pentru păcatele tale, aşa cum citim în Faptele Apostolilor 16 , unde acest bărbat întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?“ Această întrebare a fost dovada că el a realizat că era un păcătos. Eu nu întreb: cum pot să fiu eu mântuit? atâta timp cât eu gândesc că nu sunt un pierdut. Eu strig după mântuire, numai când văd că sunt pierdut. Şi pentru că omul acesta a văzut că el era pierdut şi a întrebat: „Ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit?“ apostolul Pavel nu spune ca Petru către iudei: „pocăiţi-vă!“ Acest om era pocăit. De aceea Pavel îi spune: crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit. Acesta este răspunsul cel corect.
În Faptele Apostolilor capitolul 2 şi 3, apostolul Petru nu spune însă iudeilor: credeţi în Domnul Isus!, ci; pocăiţi-vă şi credeţi!, iar când s-au pocăit, ei trebuiau să primească pe Domnul Isus prin credinţă.
Aceasta este ceea ce găsim aici la sfârşit. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte lucrul acesta. În această zi a ispăşirii, iudeii vedeau cum Dumnezeu a rânduit mai dinainte măsuri sigure, din pricina păcatelor lor şi cu privire la păcatele lor a adus totul în ordine. Noi vom gândi că ar fi putut fi o zi de bucurie pentru ei. Însă citim aici: „În luna a şaptea, a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele şi să nu faceţi nicio lucrare, nici cel născut în casă, nici străinul care locuieşte în mijlocul nostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului“ (Levitic 16:29-30 ).
Aceasta este de asemenea un avertisment foarte serios pentru noi. Şi noi suntem în pericol, când vedem că cineva se întristează de păcatele sale, încercând să-l scoatem din această stare pe cât de repede posibil şi asigurându-l: păcatele tale sunt iertate. Este însă bine, când cineva se găseşte în această stare. Cu cât mai mult îşi vede păcatele, cu atât mai mult va fi mai aproape de pace. Cu cât mai puţin, mai superficial îşi vede cineva păcatele, tot atât de superficială va fi şi pacea sa. Cu cât mai adânc se vede cineva că este pierdut, cu atât mai adâncă va fi pacea conştiinţei sale după aceea şi cu atât mai multă dragoste faţă de Domnul va fi în inima lui. Adeseori s-a văzut, când oamenii aud şi primesc Evanghelia numai la suprafaţă - de fapt, se spune că „Domnul a adus totul în ordine, tu trebuie numai să primeşti“ - că aceştia au devenit creştini superficiali, care nu au mers realmente cu Domnul pe drumul lor, care nu au o pace adâncă în inimă şi nici o dragoste adâncă faţă de Domnul Isus. Cunoaştem însă istorisirea din Luca 7 : „Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin“ (versetul 47).
Aceasta ne aduce la un punct care este puţin în afara subiectului nostru, dar care în acest context este totuşi important. Să ne gândim la valoarea cuvintelor din 2. Corinteni 5:10 : „Noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos“. Am auzit că unii credincioşi spun: aceasta nu poate fi adevărat pentru noi! Păcatele noastre au fost deja îndepărtate. Nu se poate deci ca noi să trebuiască să fim descoperiţi din nou. Şi când am dovedit că aceasta se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ei s-au temut. Însă când înţelegem cu adevărat ceea ce găsim acolo, atunci putem avea numai bucurie şi să dorim ca şi apostolul Pavel ca să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
Am văzut că Domnul Isus a purtat toate păcatele noastre. Domnul Isus a purtat deci păcatele mele şi, când eu voi veni înaintea scaunului de judecată, nu va mai fi nicio condamnare. Însă credeţi dumneavoastră că eu nu voi dori să văd cât de mult a făcut Domnul pentru mine? Eu ştiu, El a purtat milioane de păcate pentru mine. Eu cunosc multe păcate din viaţa mea şi eu ştiu că El le-a purtat pe toate. Însă nu credeţi dumneavoastră că doresc să pot cunoaşte întreaga măsură a dragostei Sale, să văd cât de mult a făcut El pentru mine, cât de multe păcate mi-a iertat Dumnezeu? Şi aceasta eu o voi experimenta abia atunci când voi sta înaintea scaunului de judecată. Atunci voi vedea că nu au fost numai milioane, ci probabil miliarde de păcate. Şi eu voi recunoaşte cât de murdare au fost aceste păcate. El mă va lăsa să le văd, iar eu voi recunoaşte că El a purtat judecata lui Dumnezeu asupra tuturor acestor păcate. Atunci eu voi înţelege cât de mare este harul Său, cât de mare este dragostea Sa, îndurarea Sa, cât de multă răbdare a avut El cu mine, înainte şi după ce eu am fost adus la Hristos, câtă milă mi-a arătat El înainte de venirea mea la El şi după aceea. Credeţi dumneavoastră că eu nu doresc ziua când mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată şi abia acolo eu voi putea înţelege tot ceea ce El a făcut pentru noi? Dragostea Sa nesfârşită, răbdarea Sa fără margini, mila Sa nemărginită, mărimea dragostei Sale şi toate durerile, preţul pe care El l-a dat pentru noi? Nu, cine cunoaşte lucrarea Domnului Isus, cine este conştient că Domnul Isus a purtat toate păcatele sale, acela nu poate decât dori momentul acela, ca să primească mai multă dragoste pentru El, să aibă mai multă admiraţie, mai multă închinăciune.
Şi încă ceva. Să luăm bine seama la acest cuvânt. Am întâlnit deseori credincioşi care au devenit iarăşi fricoşi şi, când au păcătuit - ce trist este aceasta - şi-au pierdut pacea. Să cercetăm ce spune cuvântul aici: „Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei“. Dacă Domnul Isus ar fi mărturisit acolo 99 la sută din păcatele mele, unde aş fi eu în veşnicie? În iad! Un păcat este de ajuns ca să fii condamnat pentru veşnicie. Însă El le-a purtat pe toate, fără deosebire. Şi când eu mai păcătuiesc - ce trist este acesta - faptul acesta nu mai are nimic cu mântuirea mea. În momentul în care eu am primit pe Domnul Isus prin credinţă, lucrarea Domnului Isus îmi este socotită şi toate păcatele mele au fost îndepărtate. Când a purtat Domnul Isus păcatele mele? Pe când eu n-am făcut încă nici unul. El însă le-a purtat deja de atunci în trupul Său. El a purtat păcatele pe care eu le-am făcut înainte de venirea mea la El; pe acelea care eu, dacă Domnul nu va veni în minutul următor, din nefericire le voi mai face. El le-a purtat pe toate, „nu mai este nicio condamnare pentru aceia care sunt în Hristos Isus“.
Când eu văd o asemenea dragoste, o dragoste care este aşa de mare, care a adus mai dinainte totul în ordine, ca astfel eu să nu mai merg la pierzare şi care „a purtat pedeapsa în trupul Său“ pentru aceste păcate - mă va face aceasta indiferent faţă de păcat?
Nu, harul nu te va face uşuratic. Cine cunoaşte cu adevărat harul - nu vorbesc de un necredincios a cărui fire păcătoasă poate auzi despre har şi poate spune: acum eu pot face ce vreau - dar unul care a experimentat cu adevărat harul în inima sa, acela se pleacă. Nu este nimic altceva care să ne smerească şi să ne facă să urâm păcatul, decât recunoaşterea unui astfel de har. El a adus totul în ordine şi nu ne reproşează nimic, nici chiar când păcătuim. Harul pe care l-a primit cineva, îl duce pe acesta în slavă. Aceasta dă o linişte conştiinţei noastre, care nu poate fi tulburată. Aceasta dă o pace ce nu se va clătina niciodată; căci mi se spune: totul este sigur! Toate, toate păcatele mele au fost şterse de sângele Său. Şi aceasta aduce admiraţie şi mulţumire în inimile noastre, pentru un Dumnezeu care S-a gândit astfel la păcătoşi, care a adus totul într-o aşa ordine şi pentru un Mântuitor care a fost gata să poarte judecata tuturor acestor păcate, în aşa fel încît pentru noi nu mai este nicio condamnare.
sursa: https://comori.org/