Categorie: Cartile Bibliei
„Aaron să-şi aducă viţelul jertfei pentru păcat, care este pentru el însuşi şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi înjunghie viţelul pentru jertfa lui pentru păcat. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie aromată pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdea; să pună tămâie pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, ca să nu moară. Să ia din sângele viţelului şi să stropească el însuşi cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii, spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. Să înjunghie ţapul adus ca jertfă pentru păcat pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdea. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţeniile fiilor lui Israel şi pentru călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţeniilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el însuşi şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru el; să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţeniile fiilor lui Israel.“ (Levitic 16:11-19 )
Ne-am ocupat de primul ţap care era pentru Domnul. Însă în primele versete şi aici vedem că nu era adus un animal ca jertfă pentru păcat, ci trei. Era un viţel de jertfă pentru păcat pentru Aaron şi casa lui şi o jertfă pentru păcat pentru popor, subîmpărţită în doi ţapi. Normal nu este aşa, că Domnul Isus a murit odată pentru aceia care sunt reprezentanţi prin Aaron şi casa lui şi altădată pentru poporul Israel. Tot ceea ce ne este prezentat aici în aceste jertfe este cuprins într-o singură lucrare, aceea pe care Domnul Isus a săvârşit-o, a împlinit-o pe cruce.
Aceste imagini însă ne dau informaţii preţioase cu privire la destinaţia lucrării şi la însemnătatea pe care o are ea pentru fiecare om. Vedem aici clar o diferenţă între cei care aparţineau casei lui Aaron şi aceia care aparţineau poporului Israel. Desigur, lucrarea Domnului Isus de pe cruce este şi pentru Israel. Ne place să citim Isaia 53 , un capitol minunat şi îi putem folosi expresiile, pentru noi - trebuie însă să observăm că ele nu sunt scrise pentru noi, ci sunt cuvintele pe care le va spune rămăşiţa lui Israel, când Domnul va veni din cer pe pământ şi ei Îl vor vedea şi vor recunoaşte că Acela pe care ei L-au lepădat, în realitate este Domnul Însuşi. Ei vor recunoaşte că numai crucea, pe care ei L-au ţintuit, este baza salvării lor. Atunci ei vor spune că El a fost rănit pentru fărădelegile lor. Vedem şi în alte câteva locuri că Hristos a murit pentru Israel.
Însă acesta nu este singurul lucru pe care ni-l spune Cuvântul lui Dumnezeu. În Ioan 11 , marele preot spune că este mai bine să moară un singur om pentru popor, decât să piară tot poporul. Şi apoi adaugă Duhul Sfânt, că marele preot a prorocit aceasta fiindcă el era mare preot şi că aceasta înseamnă că Domnul Isus nu trebuia să moară numai pentru popor, „ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu, cei risipiţi“. Avem aşadar aici prezentat clar două părţi ale lucrării Domnului Isus - una, că El trebuia să moară pentru poporul Israel şi cealaltă că El trebuia să adune la un loc pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu. Şi noi ştim cine sunt copiii risipiţi ai lui Dumnezeu, anume aceia pe care îi numeşte Domnul Isus în Ioan 10 : „oile celelalte, care nu sunt din staulul acesta“, aceia pe care El îi va aduna din lumea păgână, dintre naţiuni, ca să-i salveze. Noi aparţinem de asemenea acestora.
Şi apoi vedem aici că jertfa care era pentru popor, era o jertfă mai mică decât aceea care era pentru Aaron şi casa lui. Cu alte cuvinte, se găseşte o familie care este legată mai de aproape cu Aaron decât este poporul, chiar dacă el este mare preot pentru popor; şi pentru familia aceasta este o jertfă mai mare.
Acum noi nu trebuie să ne întrebăm al cui simbol este Aaron şi familia lui. Noul Testament ne face aceasta foarte clar. În Evrei 3:6 este spus clar, că noi suntem casa Lui; şi că noi suntem o casă preoţească, aşa cum citim şi în 1. Petru 2:5,9 şi în Apocalipsa 1:6 . Noi suntem casa lui Aaron, a Domnului Isus care este Mare Preot. Noi am primit de asemenea acest loc de preoţi; El este Marele Preot şi noi suntem uniţi cu El ca o casă preoţească, care avem voie să intrăm în Locul Sfânt ca să aducem acolo jertfe. Şi noi găsim aici că pentru casa preoţească se aducea o jertfă mai mare, deosebită, decât aceea pentru popor. Repet: totul a fost împlinit într-o singură lucrare a Domnului Isus pe cruce. Domnul nu a murit de două ori. Însă modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ne înfăţişează aceasta, ne arată clar că însemnătatea jertfei pentru noi este sau are o întindere mult mai mare decât pentru Israel; şi în al doilea rând, noi suntem uniţi cu Domnul Isus, Preotul care a săvârşit lucrarea, într-un mod în care Israel n-a fost niciodată şi nici în viitor nu va fi. Şi în acelaşi chip ne arată clar că noi avem un loc pe care Israel nu l-a avut niciodată şi nu-l va avea nici în viitor. Desigur, Dumnezeu va încheia cu Israel un nou legământ şi asta înseamnă binecuvântări minunate pentru popor. Dar binecuvântările sunt şi partea noastră. Şi pe lângă aceasta, noi suntem copii ai lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în noi, noi suntem binecuvântaţi cu toate binecuvântările în locurile cereşti, iar casa Tatălui ne aşteaptă. Şi deja acum avem voie să intrăm în Locul Sfânt.
În alte capitole din Levitic şi din Exod citim despre casa lui Aaron că avea voie să intre împreună cu Aaron în Locul Sfânt, ca să execute slujba preoţească. Însă fiii lui Aaron nu aveau voie niciodată să intre în Locul Preasfânt. Numai Aaron avea voie să facă aceasta odată pe an. Însă în Locul Sfânt aveau voie să intre zilnic şi acolo să facă slujba lor preoţească în imediata prezenţă a lui Dumnezeu. Pe când Domnul Isus a săvârşit lucrarea pe cruce, perdeaua s-a rupt de sus până jos, aşa că Locul Preasfânt s-a făcut una cu Locul Sfânt. Şi Cuvântul lui Dumnezeu în epistola către Evrei ne spune foarte clar ce înseamnă aceasta; noi avem îndrăzneala să intrăm în Locul Preasfânt, în prezenţa directă a lui Dumnezeu.
Este clar că oamenii care vin în prezenţa directă a lui Dumnezeu, acolo unde El stă pe scaunul Său de domnie, au nevoie de o sfinţenie mai mare decât acei care stau în afara cortului şi niciodată nu vin aşa de aproape de Dumnezeu. Şi aşa înţelegem de asemenea de ce lucrarea Domnului Isus, îndată ce era reprezentată ca jertfă pentru Aaron şi casa lui, trebuia să fie un viţel, în timp ce pentru popor era de ajuns un berbec.
Însă aceasta nu este totul. Ne lasă să observăm că toată cunoştinţa pe care noi o avem despre lucrarea Domnului Isus este nemărginit mai mare decât aceea pe care o va avea vreodată Israel. Nu vorbesc acum despre trecut. Israel nu a înţeles niciodată mult din jertfe, din câte ştim. Unii credincioşi poate au avut impresia că jertfele au avut o însemnătate simbolică privitoare la ceea ce voia să facă Dumnezeu şi era intenţia lui Dumnezeu ca ei să priceapă ceva din ele. Însă cum ar fi putut ei să înţeleagă în adevăr însemnătatea acestor jertfe, înainte ca Domnul Isus să fi săvârşit lucrarea?
În Exod 33 găsim cu privire la aceasta o foarte clară pronunţare a lui Dumnezeu şi este important s-o cunoaştem, ca să ne dăm seama ce privilegii mari avem noi faţă de credincioşii Vechiului Testament. Moise spune acolo (versetul 18); „Arată-mi, Te rog, slava Ta!“ şi apoi spune: „Şi El i-a spus: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta;... Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască.“ Şi Domnul i-a zis: „Iată un loc lângă Mine; acolo tu vei sta pe stâncă. Şi, când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi, dar faţa Mea nu se poate vedea“.
Ar fi posibil ca un om să poată înţelege înţelepciunea şi căile minunate ale lui Dumnezeu, înainte ca Dumnezeu să i Se fi arătat? Nu, aceasta ar fi imposibil. Dacă Dumnezeu ar fi spus în Vechiul Testament: Fiul Meu va deveni Om, El Se va naşte, Fiul lui Dumnezeu va fi pus într-o iesle ca un copilaş, va trăi 33 de ani aici pe pământ ca Om, suferind de foame şi sete, va fi judecat şi la sfârşit va fi crucificat şi va muri, ar fi fost acestea oare crezute de cineva? Ar fi putut vreunul să înţeleagă apoi că Fiul lui Dumnezeu, când a murit la cruce, a devenit în acest fel baza pentru mântuirea milioanelor de oameni - şi că prin moartea Sa pe cruce şi poporul Israel va fi mântuit şi va avea parte de toate făgăduinţele pe care Dumnezeu li le-a dat? Ar fi putut să înţeleagă aceasta cineva? Imposibil! Nu se pot înţelege căile lui Dumnezeu înainte ca Dumnezeu să fi trecut pe ele. Când însă El a trecut pe drumul Său şi noi îl privim cu ochii, atunci te poţi minuna şi poţi admira slava acestui drum.
În Efeseni 3 citim că îngerii învaţă înţelepciunea lui Dumnezeu din căile pe care El merge cu Adunarea, „după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus“ (versetul 11). Ei învaţă de la Adunare cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care ei niciodată n-au văzut-o în toate milioanele de ani, ei, care au fost în prezenţa lui Dumnezeu şi L-au slujit.
Deci credincioşii Vechiului Testament n-au putut niciodată vedea ceea ce noi vedem acum din lucrarea Domnului Isus şi din rezultatele ei minunate.
Însă aceasta nu este totul. Nici chiar israeliţii viitorului nu vor şti despre lucrarea Domnului, aşa cum noi putem cunoaşte. Nici ei nu vor putea aprofunda mărimea lucrării Sale, aşa cum o putem noi. Prin aceasta nu spun că noi putem aprofunda într-adevăr lucrarea Sa, ci că noi putem pătrunde mai adânc în această lucrare, decât o vor face odată, credincioşii împărăţiei de o mie de ani.
Acelaşi lucru se vede şi în acest tablou al jertfei, care este pentru casa preoţească, Adunarea - văzută nu ca trup al lui Hristos sau ca o casă a lui Dumnezeu, ci ca familie preoţească, al cărei Cap este Domnul Isus, El ca Mare Preot şi noi ca preoţi. Noi avem voie să mergem în Locul Sfânt. Noi avem voie să ne apropiem de scaunul de domnie al lui Dumnezeu, unde Dumnezeu locuieşte în lumina Sa. Aici se poate vedea mai bine deplina valabilitate a jertfei Domnului Isus, puterea sângelui Său şi toate rezultatele lucrării Sale. În prezenţa lui Dumnezeu, vedem ce suntem în noi înşine, nişte păcătoşi pierduţi, dar acum putem sta în linişte deplină înaintea Lui - înaintea lui Dumnezeu care este lumină şi în care nu este întuneric, când El stă pe scaunul Său de domnie, unde sunt acei heruvimi, executorii judecăţii Sale, pentru ca să privească dacă este ceva împotriva sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, pentru ca să judece. Cine poate înţelege mai bine consecinţele minunate ale lucrării Domnului Isus, decât aceia care pe baza acestei lucrări, din creaturi de nimic, murdare, păcătoşi duşmănoşi, au devenit copii ai lui Dumnezeu şi care după aceea vor fi în casa Tatălui, în cerul necreat, acolo unde au locuit din veşnicie Tatăl şi Fiul, unde nu a ajuns însă nicio creatură şi unde ei vor fi - şi nu numai ca slujitori, ci ca nişte copii ai Tatălui, fraţi ai Domnului Isus? Domnul Isus, după ce a săvârşit lucrarea, a plecat la Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru, la Tatăl Său şi la Tatăl nostru. Aşa cum se spune în Romani 8:29 , Dumnezeu ne-a predestinat să devenim asemenea chipului Fiului Său, aşa că Fiul este întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.
Aşa înţelegem de ce cea mai mare parte a lucrării Domnului Isus era pentru noi şi că noi putem primi cea mai adâncă înţelegere despre valoarea sângelui Său şi toate consecinţele minunate ale acestei lucrări - mai mult decât le va vedea Israel vreodată. Ce minunat că deja chiar în simbolurile şi în umbrele Vechiului Testament, Dumnezeu S-a gândit la noi şi că de atunci în inima Lui era stabilit, ce binecuvântări minunate voia să ne dea El şi cum voia El să ne facă să fim una cu Domnul Isus Însuşi, Fiul Său Preaiubit.
Repet: nu avem aici un tablou al Adunării ca trup al lui Hristos. Acest adevăr nu a fost descoperit în Vechiul Testament. Nu avem aici nici înfăţişarea Adunării ca o casă a lui Dumnezeu - deşi acest adevăr poate fi găsit în Vechiului Testament, ca simbol, în cortul din pustie. Avem aici de a face cu relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu, aşa cum le găsim şi în epistola către Evrei. Şi nu există nimic mai înalt, decât că un om, care în sine era un păcătos şi un pierdut, nesfânt şi în întuneric, un asemenea om are libertatea să meargă în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, care în sine nu vorbeşte despre har, ci mai mult de dreptate şi judecată; că omul păcătos de odinioară poate fi acolo şi are voie să slujească lui Dumnezeu cu o conştiinţă ajunsă la o libertate şi linişte deplină, poate fi acolo pentru că el corespunde pe deplin sfinţeniei acestui scaun de domnie. Aceasta ne este prezentat în versetele pe care le-am citit.
Vedem deci că Aaron aducea jertfa pentru păcat şi făcea ispăşire pentru sine şi casa lui. Dacă avem acest tablou înaintea noastră, atunci ne este clar că Aaron ca persoană trebuia să facă ispăşire pentru sine însuşi. El era un om păcătos, aşa cum eram şi noi. În Exod 32 citim că el a făcut viţelul de aur. Şi în Numeri 20 spune că el trebuia să moară, pentru că nu a sfinţit pe Dumnezeu. Însă, ca simbol al Domnului Isus era imposibil ca el să trebuiască să aducă o jertfă pentru sine însuşi. Deci când el a făcut aşa, a făcut-o nu ca simbol al Domnului Isus; căci este desăvârşit de clar că Domnul Isus nu avea nevoie să aducă pentru Sine vreo jertfă pentru păcat. El era Cel Sfânt, Cel desăvârşit; şi în versetele următoare vom vedea cum Cuvântul lui Dumnezeu pune accent pe faptul acesta, că Domnul Isus poate să intre fără sânge în Locul Sfânt, pentru că El nu era păcătos, ci desăvârşit de sfânt, în deplină armonie cu sfinţenia scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt pune şi aici accentul pe faptul că atunci când este vorba de jertfa pentru păcat, Domnul Isus este totdeauna văzut în legătură cu casa Sa. În vorbirea Noului Testament, El este „Hristosul“, adică Domnul Isus este cu Adunarea Sa - şi ca Acela înfăptuieşte El lucrarea. El S-a făcut una cu noi ca să aducă jertfa, care era necesară. Ce fapt minunat!
Apoi vedem pe Domnul Isus mergând la cruce. Acolo El S-a făcut una cu noi în starea noastră. Citim în Psalmul 40:12 că El a strigat: „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele; ele sunt mai multe decât perii capului meu“. Iar în 1. Petru 2:24 citim că El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Şi mai clar este scris în 2. Corinteni 5:21 : „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El“. Faptul acesta ne este făcut clar aici. Jertfa este adusă pentru Aaron şi casa Sa. Domnul Isus Se face una cu noi şi aşa El înfăptuieşte lucrarea, ca astfel noi să avem parte de această lucrare minunată şi să-i obţinem toate rezultatele.
Dumnezeu veghează asupra slavei Fiului Său şi El vrea să prevină ca să nu existe nici cea mai mică impresie cu privire la faptul că Domnul Isus ar fi trebuit să aducă pentru Sine Însuşi o jertfă. Şi aşa vedem în versetul 12 că Aaron, înainte de a intra în Sfânta Sfintelor cu sânge, intra mai întâi personal fără sânge. În epistola către Evrei, unde vedem pe Aaron ca persoană naturală, se spune că el nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor fără sânge. Însă aici, unde Aaron este prezentat ca un simbol al Domnului Isus, ni se spune că a intrat mai întâi fără sânge în Locul Sfânt.
„Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie aromată pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdea; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, ca să nu moară“. Abia după aceea citim: „Să ia din sângele viţelului şi să stropească el însuşi cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii, spre răsărit...“ ( 16:12-14 ).
Aceasta este o realitate minunată. Ne face clar ceea ce era Persoana Domnului Isus. În Ioan 13:3 citim că Domnul Isus ştia că El a ieşit de la Dumnezeu şi că la Dumnezeu mergea. Acolo se spune „Dumnezeu“ şi nu „Tatăl“. În acelaşi verset se spune că El ştia că Tatăl I-a dat toate în mâini şi în versetul 1, că a sosit ceasul când El trebuia să plece la Tatăl. În versetul 3 însă se spune că El a ieşit de la Dumnezeu şi că va merge la Dumnezeu. Şi aceasta este aici foarte important. Când este vorba de Dumnezeu, în mod deosebit în Evanghelia după Ioan, atunci accentul este pus pe responsabilitate şi sfinţenie. Când este vorba de Tatăl, accentul este pus pe har.
Domnul Isus a venit de la Dumnezeu şi a mers înapoi la Dumnezeu; şi El putea să meargă înapoi la Dumnezeu, aşa cum El a venit odată. Acei 33 de ani pe pământ nu L-au făcut neînstare ca să meargă în prezenţa lui Dumnezeu. Da, Coloseni 1:12 ne spune că acum şi noi am fost învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină. Pe baza lucrării Sale am fost noi strămutaţi în această stare. Însă Domnul Isus putea merge înapoi la Dumnezeu, după ce trăise 33 de ani pe pământ şi El era vrednic să intre în prezenţa lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, unde era scaunul de domnie al judecăţii, de unde El a venit. Prin umblarea Sa aici pe pământ, El nu S-a întinat şi aceasta este ceea ce ne este prezentat aici.
Ca simbol al Domnului Isus, Aaron merge în Locul Sfânt fără sânge, însă el merge înăuntru cu tămâia mirositoare, pe care o arde în cădelniţa plină cu cărbuni de pe altarul dinaintea Domnului. Acest foc de pe altar venise din cer. În Levitic 9:24 vedem că atunci când jertfa a fost adusă acolo, a venit foc din cer ca să mistuie jertfa. Focul din cer a aprins lemnele care erau pe altar, aşa că era într-adevăr foc de la Dumnezeu. Aşa cum ştim, focul de la Dumnezeu vorbeşte totdeauna despre sfinţenia Sa necruţătoare; este ochiul Său care pătrunde totul, cercetează totul şi nimiceşte tot ceea ce nu este potrivit cu sfinţenia Sa.
Acest foc, deci, era adus în Locul Sfânt, iar tămâia aromată era arsă pe el. Din Exod 30 vedem că tămâia aromată era şi ea o imagine a Domnului Isus. S-a spus adeseori că tămâia aromată este o imagine a rugăciunii şi unii au drept argument pentru aceasta ceea ce se citeşte în Apocalipsa 5 .8, unde se spune că tămâia reprezintă „rugăciunile sfinţilor.“ Însă în Apocalipsa 8:3 ni se spune că îngerul-preot a adăugat tămâie multă, ca să dea putere rugăciunilor sfinţilor. Tămâia în Cuvântul lui Dumnezeu nu este deci o imagine a rugăciunilor, ci ne vorbeşte despre Acela prin care rugăciunile sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu. Şi noi nu trebuie să ne întrebăm cum vine lucrul acesta. Ştim că rugăciunile noastre sunt plăcute lui Dumnezeu, pentru că ele sunt îmbrăcate cu slava Domnului Isus, cu primirea personală pe care El o are la Tatăl, aşa cum ne explică Ioan 15 şi 16. Şi în Exod 30 vedem clar că tămâia este o imagine a propriei Sale slave - nu slava lucrării Sale, ci a ceea ce El era personal pentru Dumnezeu. Dumnezeu S-a uitat la El pe pământ şi totul în El era plăcut.
Vorbesc aici despre viaţa Sa pe pământ; nu mă gândesc la ceea ce avem în Levitic 2 , jertfa de mâncare, unde vedem pe Domnul Isus ca Om, ci la ceea ce El este în Sine însuşi, la propria Sa slavă - nu numai ceea ce El a făcut, ci felul în care El le-a făcut, nu numai că El a fost ascultător, ci modul în care El a fost ascultător. Totul în El era plăcut lui Dumnezeu. Totul în El era un miros plăcut pentru Dumnezeu. Când Dumnezeu a privit spre pământ la El, a văzut numai perfecţiune şi iubire, numai ceea ce bucura inima Sa, numai ceea ce era un miros plăcut pentru El.
Şi această slavă a fost pusă la probă. Vorbesc şi acum nu numai de cruce, ci despre viaţa Domnului. Cum a fost pusă la probă această slavă? Pe când El a fost patruzeci de zile în pustie şi în acest timp nu a primit nimic de mâncare şi când Satan a venit la El şi L-a ispitit: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine“ (Luca 4:3 ) - ar fi fost aceasta o faptă rea, să faci pâine din pietre? Mai târziu Domnul a hrănit adeseori pe mulţi, însă acum El spune: „Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ - cu alte cuvinte, Eu nu voi face nici o piatră pâine. Eu voi mânca numai atunci când îmi va spune Dumnezeu să mănânc, când El îmi dă mâncare. Şi aşa este toată viaţa Domnului Isus. Toate încercările şi ispitele au descoperit numai cât de preţios era totul la El, cât de desăvârşite erau toate propriile Sale slăvi. Aceasta se vede cel mai minunat când El a înfăptuit lucrarea de pe cruce. Mă gândesc nu la faptul că El a purtat păcatele, ci la modul în care El le-a purtat, şi cum în primele ore de pe cruce, pe când El nu era încă jertfă pentru păcat, slava Lui personală a fost descoperită în cele mai grele împrejurări; şi totul era o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Acesta nu este un lucru lipsit de importanţă. Trebuia să se găsească aici, pentru ca să arate că Aaron era o imagine a lui Hristos şi că aceasta nu este adevărat, aşa cum spun mulţi - chiar dintre credincioşi - că Domnul Isus a purtat păcatele noastre în tot timpul vieţii Sale. Cum ar fi putut El să fie plăcut lui Dumnezeu, dacă, în viaţa Sa, El ar fi purtat păcatele mele? Imposibil! În clipa în care Domnul Isus a devenit jertfă pentru păcat, în Sine Însuşi El a fost desăvârşit de plăcut pentru Dumnezeu, era numai o mireasmă plăcută. El nu a purtat păcatele în viaţa Sa şi în El nu era nimic păcătos. După 33 de ani, pe care El i-a trăit pe pământ, în cele mai dificile stări, prin tot felul de ispite şi de suferinţe, Dumnezeu putea primi de la El numai o mireasmă plăcută. Dumnezeu avea numai admiraţie pentru slăvile personale care au fost descoperite în viaţa Sa.
Avem o pictură a faptului acestuia, aici, în Aaron, care intra în Sfânta Sfintelor, unde tămâia era consumată de focul sfinţeniei lui Dumnezeu. Tămâia nu a fost cercetată în afara Locului Sfânt, ci acolo, în nemijlocita prezenţă a lui Dumnezeu, care este lumină şi în care nu se găseşte întuneric. Şi tămâia a fost arătată ce este, acolo, pe foc, cum citim aici: „Să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, ca să nu moară“ (Levitic 16:13 ).
Dacă Domnul Isus ar fi avut numai o singură dată o pată, dacă numai într-un aspect El nu ar fi fost desăvârşit, atunci Dumnezeu nu ar fi putut primi jertfa Sa. Dacă El ar fi purtat numai unul din păcatele mele, înainte ca El să fie la cruce, atunci Dumnezeu nu ar fi putut primi jertfa Sa. Numai pentru că El era desăvârşit, pentru că în 33 de ani El a slăvit în totul numai pe Dumnezeu şi niciodată nu S-a abătut, numai pentru că totul, cuvintele Sale, faptele Sale, gândurile Sale, chiar izvorul gândurilor Sale erau plăcute lui Dumnezeu, o mireasmă de tămâie aromată, numai de aceea putea El înfăptui lucrarea de pe cruce. Pentru că El Însuşi a fost desăvârşit, putea Să aducă sângele înăuntru, putea ca Preot să aducă jertfa şi ca jertfă să înfăptuiască pentru noi lucrarea de pe cruce. Şi Cuvântul lui Dumnezeu subliniază faptul acesta, ca să înţelegem ce valoare are lucrarea Sa pentru Dumnezeu, pentru că această Persoană minunată a înfăptuit lucrarea - nu numai că El era o jertfă desăvârşită, dar jertfa în sine era desăvârşit de minunată pentru Dumnezeu, nu numai fără greşeală, ci o tămâie aromată pentru Dumnezeu Însuşi.
Ce face faptul acesta atât de minunat pentru noi este că nu este prezentat aici în legătură cu ţapul pentru Israel, ci cu viţelul pe care Aaron l-a adus pentru sine şi casa lui, aşa că aici este iarăşi pus accentul pe faptul că tot ceea ce înseamnă lucrarea Domnului Isus, slava Persoanei Sale şi lucrării Sale pentru Dumnezeu, ne este socotit nouă.
La versetele 14 şi 15 din Levitic 16 ajungem la sânge: „Să ia din sângele viţelului şi să stropească el însuşi cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii, spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori înaintea capacului ispăşirii. Şi să înjunghie ţapul adus ca jertfă pentru păcat pentru popor şi să-i aducă sângele dincolo de perdea...“ Nu vreau să vorbesc mai departe despre ceea ce înseamnă sângele de pe capacul ispăşirii. Am mai auzit câte ceva despre aceasta.
Vreau să mai atrag atenţia încă asupra unei particularităţi. Era stropit pe partea dinainte a capacului şi „să stropească din sânge de şapte ori înaintea capacului ispăşirii“. Pe capacul ispăşirii sau, mai bine zis, pe acesta care a devenit acum capacul ispăşirii - căci numai prin sânge a devenit acest capac, capacul ispăşirii - sângele era stropit numai odată. Dumnezeu nu are nevoie să vadă sângele de şapte ori. Când este stropit odată pe capac, este suficient pentru Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte valoarea acestui sânge. Este imposibil ca El să n-o vadă. Nimic din preţul acestui sânge nu scapă ochilor Săi. Pe baza acestui sânge minunat, care vorbeşte lui Dumnezeu despre lucrarea de pe cruce pe care a înfăptuit-o acolo Omul Isus Hristos şi prin care Dumnezeu a fost slăvit, Dumnezeu poate acum lăsa să se răspândească vestea bună la fiecare om de pe pământ şi poate să-l roage pe fiecare: Vino să te împaci cu Mine!, aşa cum găsim scris în 2. Corinteni 5:19-20 .
Ceea ce este minunat în bunătatea lui Dumnezeu este că sângele era stropit de şapte ori în faţa capacului. Acesta este locul unde venea preotul ca să aducă tămâie. Acesta este locul unde vine un credincios, în Locul Preasfânt la Dumnezeu. El nu vine pe capacul ispăşirii, ci înaintea capacului ispăşirii. Şi Dumnezeu în harul Său minunat face ca sângele să fie stropit de şapte ori, aşa că nu poate avea loc nicio nesiguranţă în inima sufletului care se apropia de El. Sângele era stropit de şapte ori, un număr desăvârşit, aşa că arunci când cel care jertfea se apropia, el stătea acolo pe temeiul sângelui, încât niciodată el nu se putea îndoi că lucrarea a fost săvârşită şi că sângele a fost acolo. Este o siguranţă deplină în inima sa, aşa că niciodată el nu se mai putea îndoi de însemnătatea lucrării Domnului Isus.
Nu găsim noi lucrul acesta destul de clar în scrisoarea adresată evreilor? În Evrei 9 citim că nici un israelit nu avea vreodată o conştiinţă desăvârşită, în timp ce în Evrei 10 aflăm că noi avem o conştiinţă desăvârşită şi putem intra fără teamă în Locul Preasfânt. Conştiinţa noastră este desăvârşită, ea nu mai cunoaşte păcatul; căci în prezenţa lui Dumnezeu a fost dus sângele care a făcut ispăşire, aşa că între Dumnezeu şi noi nu se va mai vorbi niciodată despre păcat. Noi stăm acolo pe această temelie a sângelui. Aşa se spune în 2. Corinteni 5:21 , că pe El, „care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El“. Să ne gândim la expresia aceasta: „ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El“. Asta înseamnă: noi am devenit expresia dreptăţii lui Dumnezeu. În noi se poate vedea cât de mare este dreptatea lui Dumnezeu. Când ne privesc îngerii, atunci ei văd dreptatea lui Dumnezeu, atunci ei văd oameni care erau păcătoşi vinovaţi, dar care acum sunt aduşi în legătură cu această lucrare minunată, prin care Dumnezeu a fost astfel slăvit. Ei înţeleg că El este drept atunci când El ne iartă păcatele, când El nu Se mai gândeşte niciodată la păcatele noastre, când El nu ne mai judecă.
Nu ne-am mirat noi niciodată când am citit în 1. Ioan 4:17 , unde se spune că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“? El este acolo, în slavă! Iar faptul acesta este pus acolo în legătură cu judecata şi înseamnă deci că noi avem acum pe pământ aceeaşi dreptate pe care El, Judecătorul, o are acum în cer. Domnul Isus va judeca totul şi Ioan 5:27 ne spune clar că toată judecata a fost dată Lui, „pentru că El este Fiu al Omului“. În Faptele Apostolilor 17:31 citim că Dumnezeu va judeca lumea după dreptate, „prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi“. Domnul Isus ca Om va judeca pe morţi. Omul Isus Hristos va sta pe scaunul de domnie alb şi morţii vor sta înaintea Lui şi vor fi judecaţi. Este o desfăşurare minunată a dreptăţii lui Dumnezeu, că El va face aceasta, chiar pentru oamenii care vor fi judecaţi acolo.
Dacă Dumnezeu Tatăl, ca Dumnezeu, ar judeca pe oameni, atunci ei ar putea să spună: „Noi nu am putut face binele; a fost imposibil“. Nu spun oamenii şi astăzi: „Este imposibil să slujeşti lui Dumnezeu! Este imposibil să fii aşa şi aşa“...? Însă Judecătorul care va sta înaintea lor, El Însuşi a fost 33 de ani pe pământ şi El a fost plăcut lui Dumnezeu. Dacă unul ar spune că a fost imposibil să slujeşti lui Dumnezeu, El ar putea spune: Eu am făcut lucrul acesta, Eu am fost Om şi Eu am fost 33 de ani pe pământ... Şi El îi va judeca după măsura propriei Sale dreptăţi, pe care El a descoperit-o în viaţa Sa pe pământ. Viaţa Sa va fi măsura etalon după care oamenii vor fi judecaţi, aşa că nimeni nu se va putea dezvinovăţi.
Însă noi avem aici minunăţia pe care 1. Ioan 4:17 o spune fiecărui credincios, fiecăruia care are parte de lucrarea Domnului Isus. Domnul Isus este acum în ceruri şi noi ştim că El nu a avut nici un păcat. El este Cel desăvârşit, iar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi I-a dat un loc la dreapta Sa. Acolo El stă în lumină, în descoperirea deplină a dreptăţii. Şi El, aşa cum am spus, va judeca totul după propria Sa viaţă. Dreptatea Sa va fi măsura etalon, după care El va judeca. Şi acum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, că noi, ca oameni credincioşi, avem acum aceeaşi dreptate pe care o are El, că deci noi deja acum - nu numai după aceea, în cer, ci acum, când noi suntem pe pământ - corespundem pe deplin măsurii etalon, după care El judecă. Viaţa Sa este măsura etalon, şi eu corespund ei pe deplin, aşa că pentru mine niciodată nu va mai fi judecată. Aşa este cu fiecare credincios de pe pământ; nu mai poate fi nicio judecată. 1. Ioan 4 ne spune aceasta clar şi aceasta este ceea ce ne este explicat aici, ceea ce Dumnezeu vrea să scrie acum în inima noastră, în inima şi în conştiinţa fiecăruia care a primit pe Domnul prin credinţă: „Acum deci nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus“ (Romani 8:1 ). Când ei se apropie de Dumnezeu, atunci ei văd sângele stropit de şapte ori, aşa că în inima lor nu mai poate fi niciodată vreo îndoială.
Sângele a curs, el este înaintea lui Dumnezeu. Nu mai poate exista nicio judecată; căci sângele vorbeşte despre faptul că asupra stării mele s-a exercitat judecata. Nu este minunat cum Harul lui Dumnezeu se gândeşte la toate, cum El nu numai că a înfăptuit lucrarea, nu numai că a dat jertfa, ci a şi îngrijit ca noi să vedem clar care sunt rezultatele minunate pentru noi?
Şi Dumnezeu doreşte ca noi să nu stăm numai liniştiţi în noi înşine. Noi toţi cunoaştem versetul acesta din prima epistolă a lui Ioan: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“ (1. Ioan 1:3 ). Dumnezeu nu vrea numai ca noi să ştim că păcatele ne sunt iertate şi binecuvântările Sale nu constau numai în aceea că noi nu mai venim la judecată. Binecuvântările Sale constau în aceea că noi suntem făcuţi pe deplin una cu Domnul Isus. În limbajul Noului Testament noi suntem un trup, unit cu El, care este Capul. Aceasta înseamnă că Hristos nu poate avea ceva pe care noi să nu-L împărtăşim cu El. Capul meu nu poate poseda ceva din care trupul meu să nu aibă parte. Noi vom domni împreună cu Hristos, în timpul împărăţiei de o mie de ani. Noi vom intra împreună cu El în casa Tatălui. Tatăl Său a devenit Tatăl nostru, aşa că noi suntem fraţii Lui şi noi vom fi asemenea Lui, cu toate că El este „Întâiul-născut printre mai mulţi fraţi“.
De aceea Dumnezeu ne face cunoscut gândurile Sale şi ne lasă să vedem cât de mare este puterea sângelui, prin care noi am fost curăţiţi, aşa că noi înţelegem ce valoare minunată are lucrarea pe care a înfăptuit-o Fiul Său şi cum preţuieşte El lucrarea, încât inimile noastre se minunează de însemnătatea sângelui prin care noi am fost curăţiţi.
Avem aici în versetul 16, din Levitic 16:16 : „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile fiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor“. Asta înseamnă mai mult decât că sângele era stropit pe capacul ispăşirii, aşa că noi putem veni în legătură cu Dumnezeu. Chiar Locul Sfânt era curăţit cu sânge şi chiar şi cortul întâlnirii, aşa că locul unde cei credincioşi, casa lui Aaron, trebuiau să exercite slujba şi locul unde Dumnezeu Se întâlneşte cu ai Săi în această lume era curăţit. Cortul întâlnirii este locul unde Dumnezeu invită la Sine pe poporul Său de pe pământ, ca să vină la El. Cortul trebuia curăţit, aşa că ai Săi, membrii casei lui Aaron puteau acum să-I slujească pe pământ, pe un loc sfinţit, care a fost curăţit prin sânge; şi Dumnezeu poate primi această slujbă şi poate chiar să invite pe poporul Său să vină la El şi să fie cu El în locul acesta care este curat, sfinţit prin sânge. Noi putem să avem îndrăzneală să fim acolo şi Dumnezeu poate să ne primească acolo cu toată libertatea.
Da, acolo noi recunoaştem ceva mai mult din valoarea sângelui Domnului Isus. Am văzut deja că sângele Domnului Isus are atâta putere, încât Dumnezeu poate spune tuturor oamenilor: Veniţi să ne împăcăm! Sângele Domnului Isus are o asemenea putere încât, dacă toţi oamenii ar veni, toţi ar putea fi curăţiţi. Noi ştim că din nefericire nu toţi oamenii vin. Însă ei ar putea veni. 1. Timotei 2:6 ne spune clar, că Domnul Isus S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi - nu că toţi au parte de aceasta; însă toţi ar putea avea parte de ea. Dar este ceva şi mai mult.
În Coloseni 1:19-22 citim: „Căci toată plinătatea Şi-a găsit plăcerea să locuiască în El, şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte“. Vedem aici deci că a fost plăcerea întregii plinătăţi a lui Dumnezeu, ca prin Hristos să împace toate lucrurile cu Sine, lucrurile de pe pământ şi lucrurile din cer. Şi în Evrei 9:23 citim despre curăţirea uneltelor cortului, pe care le găsim aici în Levitic 16 , care este o imagine a curăţirii universului, când, odată, toate câte sunt acum murdărite prin păcat, vor fi readuse în armonie desăvârşită cu Dumnezeu, toate pe baza sângelui Domnului Isus.
Ce realitate minunată! Nu numai că sângele ne-a curăţit de păcatele noastre, că pe baza acestui sânge noi am fost împăcaţi şi am obţinut un loc în prezenţa lui Dumnezeu şi nu numai că dacă ar veni toţi oamenii, toţi ar putea obţine iertare; ci pe baza acestui sânge, cerul şi pământul, tot ce a fost creat - în Coloseni 1:16 , aceste lucruri sunt numite ca ceea ce El a creat - toate lucrurile acestea vor fi odată aduse înapoi la Dumnezeu. În 2. Petru 3:13 citim: „Noi... aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea“. Acolo tot universul este curăţit, însă nu prin sânge, ci prin judecată, deşi toate se împlinesc pe baza puterii sângelui Domnului Isus.
Aici avem înţelesul din Ioan 1:29 : „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“. Nu este vorba aici de ceea ce Domnul Isus a făcut la cruce, ci de toate rezultatele minunate ale acestei lucrări. El va curaţi odată cerul şi pământul şi va scoate răul afară din lume, aşa că întreg universul va fi iarăşi în armonie cu Dumnezeu şi pe noul pământ Dumnezeu va putea locui cu oamenii, căci păcatul, tot răul, va fi atunci închis într-un loc, în iazul de foc, iar în afara acestui loc nu se va mai găsi niciun păcat. El va înlătura păcatul din lume, aşa cum ne spune Evrei 9:26 , că Hristos a venit ca să îndepărteze păcatul, „înlăturând (desfiinţând) păcatul prin jertfa Sa“. El a venit nu numai ca să ne cureţe de păcatele noastre, dar şi ca să scoată afară din univers orice rău. În acest univers nu va mai fi nimic împotriva lui Dumnezeu, nimic care să dezonoreze pe Dumnezeu.
Ce lucrare minunată! Ce rezultate minunate ale lucrării Sale! Vedem că acolo a fost închis totul. Însă ceea ce este minunat este că acolo nu spune că Aaron a adus jertfa pentru ca să curăţească cortul. El a adus jertfa pentru sine şi pentru casa lui. Şi aceasta este învăţătura Noului Testament. În evanghelizare se spune că Domnul Isus iubeşte lumea; însă noi nu citim aşa. Ceea ce este minunat în Cuvântul lui Dumnezeu este că Domnul Isus a iubit Adunarea Sa; El ne-a iubit pe noi, El m-a iubit pe mine, El a iubit pe Tatăl. Însă noi nu citim niciodată că Domnul Isus a iubit lumea. Citim numai o singură dată că Domnul Isus a iubit pe un necredincios, pe tânărul din Marcu 10 . Acolo spune că Domnul Isus l-a iubit, pentru că el căuta dornic după lucrurile spirituale. Dragostea Domnului Isus caută pe cei care fac parte din Adunarea Sa, ea ne caută pe noi. El este Fiul Dumnezeu, care m-a iubit şi care S-a dat pentru mine.
Lucrarea pe care El a săvârşit-o pentru mine, pe care El a înfăptuit-o pentru noi, ca Adunare, este aşa de mare şi de bogată, încât pe baza acesteia întreg universul va fi adus odată înapoi la Dumnezeu. Însă din dragoste pentru noi a făcut El această lucrare. Dumnezeu I-a dat-o ca s-o facă, căci El voia să ne salveze, „prin a cărui voie noi am fost sfinţiţi“.
Nu este acesta suficient temei pentru recunoştinţă nesfârşită, nu este aceasta fericire fără margini pentru inimile noastre? Adeseori în legătură cu aceasta am povestit o întâmplare. Ea a avut loc acum câţiva zeci de ani în urmă pe litoralul olandez, începuse o furtună puternică şi un vapor era în primejdie. Se vedea că era pe punctul de a se scufunda. Toţi oamenii s-ar fi înecat atunci, căci marea era aşa de sălbatică, încât nici unul nu îndrăznea să intre într-o barcă de salvare, ca să se salveze. A venit însă un om în fugă, strigând: „Eu trebuie să mă duc la ei, fiul meu este pe vapor! Cine merge cu mine?“ Ei spuneau: „Nu se poate merge!“ El a răspuns: „Eu trebuie să merg, fiul meu este pe vapor, eu trebuie să-l salvez.“ Şi apoi el a luat pe unii cu el. Şi ei au plecat şi au salvat pe fiul lui. Însă au salvat nu numai pe fiul acelui om, ci au luat aproape pe toţi oamenii la bord. Aceia au fost salvaţi, cu toate că salvatorul nu a venit din pricina lor. El a venit pentru că iubea pe singurul său fiu.
Şi aceasta este ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Domnului Isus. Da, lucrarea Sa este aşa de mare, încât pe baza ei Dumnezeu poate să invite pe fiecare: Vino la Mine! că oricine vine poate obţine iertarea de păcate. Este aşa de mare, încât cerul şi pământul vor fi aduse odată înapoi la Dumnezeu într-o armonie perfectă, când El va îndepărta păcatul lumii. El nu a făcut încă lucrul acesta. Ioan 1:29 nu este încă împlinit. Însă El a săvârşit lucrarea care stă la bază pentru aceasta, căci El m-a iubit, pentru că El ne-a iubit, pentru că El a iubit Adunarea. El S-a dat pe Sine pentru mine, El „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“. Însă lucrarea pe care El a făcut-o, din dragoste pentru mine, este aşa de mare, încât are asemenea rezultate minunate.
Ce Mântuitor! Ce lucrare! Cât de mare trebuie să fi fost dragostea Sa faţă de noi, încât din dragoste pentru noi El a vrut să săvârşească această lucrare şi să-Şi verse sângele Său, care are o asemenea putere, o asemenea valoare, un asemenea efect!
sursa: https://comori.org/