Categorie: Cartile Bibliei
„Şi Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău Aaron să nu intre tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdea, înaintea copacului ispăşirii care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. Iată cum să intre Aaron în sfântul locaş: cu un viţel pentru jertfa pentru păcat şi un berbec pentru arderea-de-tot. Să să îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup pantalonii de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinte cu care el se va îmbrăca după ce îşi va spăla trupul în apă. Să ia, de la adunarea fiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa pentru păcat şi un berbec pentru arderea-de-tot. Aaron să-şi aducă viţelul pentru jertfa pentru păcat şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi, un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să facă ispăşire pe el şi să i se dea drumul în pustie, ca Azazel“ (Levitic 16:1-10 ).
Am văzut unele comunicări introductive pe care le-a dat Dumnezeu despre lucrarea de ispăşire. Aceasta este calea normală pe care Dumnezeu ne împărtăşeşte gândurile Sale. Ca un bun Învăţător, El dă exemple, din care se pot învăţa gândurile Sale - nu toate deodată; căci intelectul nostru, chiar şi cel duhovnicesc, nu este capabil să înţeleagă plinătatea lucrării şi Persoanei Domnului Isus. Principiul acesta se găseşte exprimat în 1. Corinteni 13:12 , unde se spune că noi cunoaştem acum numai în parte. Asta nu înseamnă că nu ştim acum totul, ci că noi acum putem privi adevărul numai bucată după bucată. Eu, de exemplu, nu mă pot ocupa în acelaşi timp cu adevărul despre Adunare şi cu lucrarea Domnului Isus de pe cruce. Noi aici ne putem ocupa totdeauna numai cu o parte a gândurilor lui Dumnezeu şi mai târziu cu altă parte. Acesta este înţelesul cuvântului „în parte“.
Fiindcă lucrarea Domnului Isus de pe cruce şi toate întrebările care au fost rezolvate prin aceasta şi rezultatele acesteia sunt atât de profunde, Dumnezeu le-a descompus în părţi şi de fiecare dată lasă să se vadă o mică parte din acestea, pe care noi atunci putem s-o înţelegem, aşa că în cele din urmă totuşi avem întreaga lucrare înaintea noastră. Aşa am văzut că Dumnezeu de la început a arătat anumite lucruri care sunt în legătură cu lucrarea Domnului Isus de pe cruce sau poate mai bine zis cu întrebarea: „Cum se poate apropia un om păcătos de Dumnezeu?“ Am citit în Geneza 4 că un om care este păcătos se poate apropia de Dumnezeu numai dacă el vine cu ceva care este după gândul lui Dumnezeu şi în care ochii lui Dumnezeu îşi găsesc toată plăcerea. Aceasta deci trebuie să fie ceva ce nu stă în legătură cu păcatul şi să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu. Am văzut că Abel a adus din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor.
În al doilea rând, jertfa trebuia să vorbească despre o judecată săvârşită, despre moarte, căci Dumnezeu a spus că plata păcatului este moartea şi că omul deci trebuie să moară sub judecată, căci este un păcătos. Singura nădejde de mântuire de această judecată era prin moarte.
Numai moartea altuia, a unui nevinovat, poate să facă posibil ca el să se apropie de Dumnezeu, fără ca să fie judecat.
Apoi am văzut în Geneza 8 cum Dumnezeu pe baza arderii-de-tot este gata să nu mai judece pe omul vinovat. După ce El a exercitat judecata prin marele potop, pe baza mirosului plăcut Dumnezeu spune: există har! De pe pământul acesta se înalţă un miros plăcut, un miros care îmi dă linişte, aşa că omului îi este posibil să vieţuiască înaintea Mea fără ca să fie judecat. Şi apoi, la începutul capitolului 9 se spune că Dumnezeu dă oamenilor să mănânce carne, aşa că omul îşi va aminti mereu că el poate să trăiască numai pe baza morţii unui altuia, a unui nevinovat. Pentru ca o viaţă de om să se menţină, trebuie să moară animale nevinovate.
În Geneza 22 am văzut mai departe că trebuia să fie un om care să moară şi că un animal nu era de ajuns ca să aducă omului salvarea. Şi Tatăl Însuşi a dat pentru aceasta pe propriul Său Fiu preaiubit, în harul Său infinit.
Acum ajungem la Exod şi la Levitic. Aici găsim în continuare explicaţii; şi este foarte important că se găsesc aici şi nu în Geneza. În Geneza avem toate „în principiu“, în timp ce în Exod şi Levitic se vorbeşte anume despre răscumpărare. În legătură cu jertfele care au fost aduse Domnului, în Geneza nu se vorbeşte despre sânge. Numai unui popor care este salvat cu adevărat, care la adăpostul sângelui este sigur înaintea judecăţii şi care este salvat de Dumnezeu Însuşi şi în mijlocul căruia putea să locuiască Dumnezeu - numai unui asemenea popor Dumnezeu putea să i Se descopere pe deplin, aşa că ei puteau pătrunde în gândurile Lui.
Acesta este un principiu deosebit de important. Avem Cuvântul lui Dumnezeu, în care El Şi-a descoperit toate gândurile. Însă aceste gânduri pot fi înţelese numai de cineva care a obţinut o natură nouă şi în care locuieşte Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Acela care face Cuvântul viu. Niciun om de pe pământ, care nu este adus la viaţă de Duhul Sfânt, nu poate înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care l-ar putea el înţelege este faptul că este un păcătos.
Omul se poate apropia de Dumnezeu numai dacă aduce, ca şi Abel, o jertfă care Îl satisface pe Dumnezeu. Şi singurul lucru care îndeplineşte această cerinţă este moartea unui nevinovat, a Domnului Isus. Altfel, omul nu poate înţelege nimic din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, mai mult, chiar unul care este născut din nou, atâta timp cât nu are într-adevăr pace cu Dumnezeu, atâta timp cât el vede numai, aşa cum avem în Exod 12 , că Domnul Isus a murit pentru el, dar nu vede că Dumnezeu Însuşi a dat Mielul şi prin lucrarea Domnului Isus El este satisfăcut pe deplin încât are o pace statornică înaintea lui Dumnezeu, el nu poate înţelege Cuvântul. A avea pace cu Dumnezeu este mai mult decât numai a şti că păcatele îţi sunt iertate. Înseamnă că eu ştiu că nu mai este nimic între Dumnezeu şi mine, că totul este pe deplin în regulă şi că pot veni liber la Dumnezeu. Îndată ce principiul acesta a fost înţeles - şi în acest moment creştinul este şi pecetluit cu Duhul Sfânt - atunci mintea lui este liberă să pătrundă gândurile lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt, care locuieşte în el, face Cuvântul viu.
Domnul Isus vorbeşte în Ioan 4 şi Ioan 7 despre „apa vie“, care este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, însă făcut viu prin Duhul Sfânt, care locuieşte în credincioşi. Atunci Dumnezeu poate să-Şi descopere inima şi gândurile, fiind Cuvântul Său care a fost dat de Duhul Sfânt şi poate fi înţeles de oricine este născut din nou. Numai cine este duhovnicesc poate înţelege ce spune Duhul Sfânt, aşa cum ne învaţă destul de clar 1. Corinteni 2 .
Aşa înţelegem că învăţăturile pe care le avem în Exod şi în Levitic nu se găsesc în Geneza. Ele pot fi găsite numai după Exod 12 şi Exod 15 , unde avem mielul şi sângele mielului şi unde poporul a trecut prin Marea Roşie şi a fost adus la Dumnezeu. De fapt, numai după ce poporul a ajuns la Dumnezeu, pe Muntele Sinai, acolo Dumnezeu l-a proclamat ca popor al Său şi a intrat în legământ cu el. Şi de aceea vedem, după ce avem în partea a doua a cărţii Exod construirea cortului din pustie, cum Dumnezeu îşi deschide inima chiar de la începutul cărţii Levitic şi descoperă gândurile Sale cu privire la Persoana şi la lucrarea Domnului Isus, încât ai Săi, care sunt în legătură cu El, pot să pătrundă în gândurile Sale şi să aibă părtăşie cu El.
Spun aceasta ca să recunoaştem că gândurile pe care le avem aici, în Levitic 16 , pot fi înţelese numai de credincioşii care au pace cu Dumnezeu şi ca să vedem de ce întâlnim acest adevăr aici şi nu în altă parte.
Aici ne este prezentată aşadar Evanghelia, însă pentru credincioşi şi nu pentru necredincioşi. Necredincioşii n-o pot înţelege, exceptând poate câteva gânduri, care se referă numai la începutul Evangheliei. Însă credincioşii trebuie să ştie ce preţ a fost plătit pentru salvarea lor şi cât de mare este partea lor. Şi chiar, cât de departe se extind consecinţele lucrării Domnului, aşa încât, bucurându-se de ele, au părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul.
În acest capitol aflăm chiar de la început care este starea omului ca urmaş al lui Adam şi starea în care eram în noi înşine. Este adevărat, în toate aceste lucruri vedem imagini ale lucrării Domnului Isus şi în aranjarea cortului din pustie avem portrete ale lucrurilor cereşti. În Evrei 9:23 ni se spune clar, că acel cort din pustie cu toate lucrurile lui este un tablou al lucrurilor cereşti, iar în capitolul 9 şi 10 găsim că marea Zi a Ispăşirii este aici în Levitic 16 un tablou a ceea ce Domnul Isus a împlinit mai târziu pe cruce. Se poate mai bine spune: întreaga scrisoare către Evrei este o explicaţie dumnezeiască a Vechiului Testament şi în mod deosebit a acestui capitol.
Însă când apoi va fi prezentat - chiar în tablouri - adevărul ispăşirii, trebuie mai întâi să fie clarificat care este punctul de plecare al căilor lui Dumnezeu faţă de noi. Şi aceasta o citim în versetul 1: „... după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului“. Aceşti doi fii mai în vârstă ai lui Aaron au fost sfinţiţi ca preoţi (capitolul 8 şi 9) şi unul din ei trebuia să devină, după Aaron, mare preot. Erau oamenii pe care Dumnezeu i-a ales din poporul Său, ca ei să ocupe acest loc deosebit. Israel era poporul ales al lui Dumnezeu. Levi era seminţia care era pusă deoparte din Israel, ca să facă slujba în legătură cu cortul din pustie, iar casa lui Aaron a fost aleasă din seminţia lui Levi ca să exercite slujba de preot în cortul din pustie. Însă pe când cei doi fii mai mari îndeplineau pentru prima dată această misiune deosebită, executarea slujbei de preot, au murit în judecata lui Dumnezeu. Ce dovadă despre starea omului! Omul cel mai ales, în poziţia cea mai înaltă pe care putea s-o dea Dumnezeu, care mai mult decât toţi ceilalţi a fost pus deoparte pentru Dumnezeu, nu se putea apropia de Dumnezeu, fără să moară. După întâmplarea aceasta, lui Aaron trebuia să i se spună „să nu intre tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdea, înaintea copacului ispăşirii care este pe chivot, ca să nu moară“. Aceasta arată clar care este starea omului şi ce prăpastie trebuia să fie între om şi Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu nu doreşte ca omul să moară, ci să aibă părtăşie cu El. Acesta este scopul lucrării Domnului Hristos pe cruce. În 1. Petru 3:18 citim: „Hristos de asemenea a suferit o singură dată pentru păcătoşi, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“. Aceleaşi adevăruri le arată şi Evrei 10:19 . Calea spre Dumnezeu este acum deschisă şi noi suntem îndemnaţi să intrăm înăuntru.
În Levitic 16 se spune clar, de ce noi nu suntem judecaţi, ca Nadab şi Abihu, şi cu ce drept putem să ne apropiem de Dumnezeu.
Însă mai este ceva, la care oamenii - şi noi - ne gândim puţin, anume că, chiar dacă este vorba de relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni, această problemă are două părţi; partea omului şi partea lui Dumnezeu. Acesta este un punct deosebit de însemnat. Când un păcătos vine la Dumnezeu, când înţelege că el este un păcătos pierdut, atunci în mod normal el nu se gândeşte la partea lui Dumnezeu, se gândeşte numai la sine; el simte că îi trebuie iertarea păcatelor, fiindcă el este obiectul judecăţii lui Dumnezeu. El are nevoie de har, de iertare şi el vine la Dumnezeu ca să le obţină.
Însă mai este un punct care trebuie rezolvat şi care se referă la partea lui Dumnezeu, cum vedem în Levitic 16:7-10 : „Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţii pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să facă ispăşire pe el şi să i se dea drumul în pustie, ca Azazel“.
Dacă aici este vorba de ispăşire, atunci vedem că din cei doi ţapi, care împreună reprezentau jertfa pentru păcat, primul era pentru Domnul; mai întâi trebuia tratată această parte. Şi dacă ne gândim bine, reiese clar că nu se putea să fie altfel. Mai întâi trebuie deschis drumul pe care Dumnezeu să poată lucra în har; altfel nu se putea da nicio iertare, nici măcar pentru un singur păcătos.
Cu privire la căderea în păcat (Geneza 3 ), de cele mai multe ori nu gândim mai mult decât că Adam şi Eva au păcătuit, ei au călcat porunca lui Dumnezeu şi aşa ei au devenit păcătoşi şi trebuie să obţină plata pentru păcatele lor. Duhovniceşte ei au murit imediat, trupeşte mai târziu. Ei sunt aşezaţi în stare de moarte şi, dacă ei nu ar fi strămutaţi din această stare, ei ar fi pierduţi pentru veşnicie.
Aceasta însă nu era totul. Ei au făcut mult mai mult, lucruri care sunt mult mai îngrozitoare ca acela că au călcat o poruncă. Aşa cum am văzut, şarpele a venit la Eva şi i-a zis: Cuvântul lui Dumnezeu este o minciună şi Dumnezeu nu vă iubeşte, ci El este nedrept faţă de voi.
Eva nu l-a contrazis pe Satan, ci l-a crezut. Faptele ei au dovedit lucrul acesta. Dacă ea ar fi crezut Cuvântul lui Dumnezeu, că ei vor muri când vor mânca din aceste roade, nu numai trupeşte ci şi duhovniceşte - credeţi că atunci ar fi mâncat din ele? Şi aceasta este cel mai rău, nu numai că omul a călcat porunca lui Dumnezeu, ci că el a crezut minciuna lui Satan. Omul a dezonorat pe Dumnezeu, a nesocotit slava Lui; fapte infinit mai grave decât că Adam şi Eva au călcat porunca lui Dumnezeu.
Dumnezeu ar fi putut uşor dovedi că ce a spus El este adevărat. Dacă Adam şi Eva ar fi murit trupeşte în aceste zile, atunci ar fi fost clar pentru întreaga creaţie, pentru toţi îngerii, că şarpele a minţit. Dumnezeu ar fi dovedit atunci imediat, că El este un Dumnezeu drept şi sfânt. Un Dumnezeu drept trebuie să pedepsească păcatul; şi dacă Adam şi Eva ar fi murit imediat şi ar fi fost aruncaţi în iad, atunci Dumnezeu ar fi arătat că El nu poate avea părtăşie cu ceva care nu este sfânt.
Însă pentru totdeauna, în toată veşnicia, ar fi rămas semn de întrebare asupra faptului: Dumnezeu este sau nu Iubire?
Nu s-ar fi dat niciun răspuns la această întrebare. Dar Dumnezeu este iubire şi tocmai de aceea El nu putea omorî pe oameni. Totuşi El trebuia să-i judece. Dragostea Sa însă cerea ca să fie o ieşire, în care El să poată dovedi dreptatea şi sfinţenia Sa, la care El să arate totodată cât de adevărat era Cuvântul Său. Dumnezeu trebuia să Se arate ceea ce El este. El nu poate fi necredincios, nici chiar faţă de Sine Însuşi. El a putut dovedi că este dragoste şi, pentru ca inima Sa să fie satisfăcută, aşa că acest om vinovat Adam şi această femeie vinovată Eva, care L-au dezonorat aşa de mult, să nu piară totuşi imediat pentru veşnicie, ci, mai mult, să primească binecuvântări. Dumnezeu, care este iubire, dorea să salveze această creatură păcătoasă.
Acum înţelegem că abia numai după ce cerinţele sfinte ale naturii dumnezeieşti erau satisfăcute, putea să fie deschis un drum pe care Dumnezeu putea fi îndurător cu cel păcătos. Şi aceasta o găsim în Levitic 16 , în primul ţap, care este pentru Dumnezeu. Nu omul are să judece ce poate satisface pe Dumnezeu, ci aceasta o poate hotărî numai Dumnezeu.
În primele capitole din Levitic citim că atunci când o persoană aducea ca jertfă personală o ardere-de-tot, o jertfă de mâncare sau o jertfă de mulţumire, mai târziu chiar o jertfă pentru păcat sau pentru vină, în anumite cazuri el se putea abate de la regula normală şi să dea mai puţin. Însă atunci când e vorba de onoarea lui Dumnezeu, niciun om nu poate hotărî ce este de ajuns. Se arată clar ce accent mare se pune pe faptul că Dumnezeu hotărăşte: jertfa pentru păcat să fie din doi ţapi; însă primul era pentru El; şi chiar mai mult, ţapul care era pentru El nu se putea să fie hotărât de Moise sau de Aaron, ci aşa cum am citit aici: „Aaron să arunce sorţii pentru cei doi ţapi, un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“. Cine putea hotărî, cine putea socoti, cine putea judeca real ce era necesar pentru restaurarea slavei măreţe jignite a lui Dumnezeu, decât numai Dumnezeu Însuşi? Înţelegem astfel că acesta trebuia să fie cel mai important lucru pe care Domnul Isus avea să-l restabilească prin lucrarea Sa.
Gândesc că mulţi dintre noi - eu în orice caz - în mod sigur au avut odată greutăţi cu ceea ce vedem în Exod 21:5 , unde sclavul evreu spune: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi pe copiii mei, eu nu vreau să fiu liber“. Stăpânul său este numit primul acolo. În Noul Testament noi citim expresii minunate despre dragostea Domnului în legătură cu noi. Cine nu cunoaşte aceste expresii din Efeseni 5:2 , că El ne-a iubit, apoi versetul 25, că El a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea? Cine n-a gândit în inima lui asupra acestui verset minunat din Galateni 2:20 : „... Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“? Minunat, să gândeşti că Domnul Isus a venit pe acest pământ şi a fost aici 33 de ani, că El a mers şi a murit la cruce, pentru că m-a iubit şi m-a păstrat totdeauna în inima Sa. El S-a gândit totdeauna la mine, pe când a mers pe acest drum şi când El a plătit preţul pentru salvarea şi sfinţirea mea. El S-a gândit la mine şi la fiecare din noi, care aparţinem Adunării lui Dumnezeu, şi la Adunarea însăşi!
Însă, aşa cum spune Exod 21 , stăpânul său este numit mai întâi şi aceasta este ceea ce găsim aici. El a iubit de asemenea pe Tatăl Său şi, ca om, a iubit pe Dumnezeul Său şi, ceea ce era necesar pentru Dumnezeu, ceea ce trebuia făcut pentru Dumnezeu era pentru El pe planul cel mai de sus. El a iubit pe Tatăl Său şi El S-a dus să săvârşească lucrarea pentru El. El a iubit Adunarea şi El a înfăptuit lucrarea pentru ea, aşa ca eu să pot fi salvat. Însă Dumnezeu a ocupat locul întâi şi noi înţelegem că nu era posibil să fie altfel.
Apoi înţelegem ceea ce ne este prezentat aici şi ceea ce face ca Evanghelia să fie aşa de măreaţă. Şi nouă ne devine clar cât de mare este harul şi bunătatea lui Dumnezeu şi cum este posibil - mă gândesc la versetele minunate din 2. Corinteni 5:19, 20 - că Dumnezeu trimite acum pe slujitorii Săi la toţi oamenii ca să-i roage fierbinte: veniţi să vă împăcaţi cu Mine! Marele Dumnezeu roagă din cer pe oameni, pe aceia care au dus pe Fiul Său la cruce şi L-au ucis acolo, aceia care I-au făcut o cunună de spini, L-au bătut, blestemat - veniţi să vă împăcaţi cu Mine! El ne îndreaptă spre cruce şi spune: pe Acela care nu a cunoscut păcat, L-am făcut păcat pentru voi, pentru ca voi să deveniţi dreptatea Mea în El. Aceasta o putem înţelege numai dacă ne cufundăm în ceea ce a fost lucrarea Domnul Isus pentru Dumnezeu şi cum L-a preamărit jertfirea Lui pe cruce.
„Şi să înjunghie ţapul adus ca jertfă pentru păcat pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdea. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să-l stropească spre copacul ispăşirii şi înaintea copacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş...“ (Levitic 16:15 ). Vedem aici, aşa cum am spus, partea lucrării Domnului de pe cruce, care stă în legătură cu cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, cu slava Sa jignită. Această jertfă care trebuia adusă, trebuia să fie desăvârşită, fără defect şi noi ştim cine a fost Jertfa adevărată. „Sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu“, spune îngerul Măriei în Luca 1:35 , iar Duhul Sfânt spune prin apostolul Pavel: „Pe Cel care nu a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi“ (2. Corinteni 5:21 ). În 1. Petru 2:22 citim că El nu a făcut niciun păcat şi în epistola către Evrei ni se spune că El a fost asemenea nouă în totul, afară de păcat. El era cu adevărat ceea ce găsim în Levitic 2 , făina fină din jertfa de mâncare, rodul pământului. El era adevăratul om, aşa cum ne spune Galateni 4:4 , „născut din femeie“, adevăratul om, Adam. Cel dintâi Adam nu este născut dintr-o femeie. Domnul Isus însă a luat naştere prin Duhul Sfânt şi, cu toate că El a fost de asemenea om adevărat, tot aşa de adevărat cum suntem noi, cu un suflet omenesc, un duh omenesc şi un trup omenesc, El era fără păcat. Aceasta era jertfa descrisă în Levitic 16 .
Şi apoi vedem acest om aici pe pământ. Dumnezeu a spus despre om în Geneza 6 , înainte de potop şi în capitolul 8, după potop: „Toate întocmirile gândurilor inimii sale sunt numai rău“. Aceasta era starea oamenilor. În Psalmul 14 , Cuvântul lui Dumnezeu spune iarăşi: „Căci nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar“, iar în Romani 3:10-12 : „Nu este niciun om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici.“ Dumnezeu a dovedit har, prin faptul că nu a condamnat imediat pe oameni, ci i-a lăsat pe pământ şi le-a arătat îndurare. Care a fost însă rezultatul? Patru mii de ani a căutat Dumnezeu mereu, dacă este vreunul care să nu-L dezonoreze aşa cum a făcut Adam, ci să-L onoreze, dar nu a găsit nici unul. „Căci nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu“. Omul L-a dezonorat şi nu a fost niciun om care să-L preamărească. Toţi caută foloasele lor proprii, toţi sunt nefolositori. Aşa cum ne spune Coloseni 1:16 , El care a creat totul pentru Sine, trebuia să spună: Sunt nefolositori, nu pot să-i folosesc la nimic.
Şi apoi, după 4000 de ani, după sutele de milioane de oameni care au trăit pe pământ, a venit un alt Om, un adevărat Om, însă Unul care a spus; „Eu vin, Dumnezeule, ca să fac voia Ta“. Punctul Său de plecare era să fie numai ascultător, să slăvească numai pe Dumnezeu. Este atunci o minune că cerul S-a deschis şi îngerii slăveau şi ziceau: „Pace pe pământ, între oameni bună plăcere“? După 4000 de ani, era acolo pentru prima dată un Om, asupra căruia Dumnezeu privea cu plăcere şi îngerii puteau să jubileze de bucurie.
Acest Om a crescut, a fost acceptat de Dumnezeu şi de oameni. El a mers pe calea Sa 33 de ani şi El putea spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Aceluia care M-a trimis“. El putea spune lui Dumnezeu: „Eu ştiam că Tu totdeauna Mă asculţi“ (Ioan 11:46 ) şi „... El nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut“ (Ioan 8:29 ). Minunat Om! Noi auzim mărturia Tatălui, când El a trecut, prin botez, alături de rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care au fost botezaţi cu botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Aceasta apărea aşa ca şi cum El S-ar fi căit, ca să primească iertarea păcatelor! Atunci S-a deschis cerul şi, după 30 de ani de când El venise pe pământ, Dumnezeu spune: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit, în Tine Mi-am găsit plăcerea“. Şi trei ani mai târziu, la sfârşitul lucrării Sale, cerurile s-au deschis iarăşi, pe muntele schimbării la faţă, şi Dumnezeu spune din nou: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi“.
Şi apoi El merge la cruce. El a fost ascultător „până la moarte şi încă moarte pe cruce“. El a fost aşa de ascultător, încât El a făcut voia lui Dumnezeu, chiar dacă trebuia să plângă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Nu cunoaştem noi acest strigăt din Matei 27 şi din Psalmul 22 ? El era singurul care putea să strige aşa. Niciodată Dumnezeu nu a părăsit vreun om. Niciodată n-a putut spune un om lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Dacă Dumnezeu ar fi părăsit vreun om, El ar fi avut motive destule pentru a face aceasta, pentru că fiecare om este un păcătos. Însă acest Om de aici a preamărit pe Dumnezeu în toată viaţa Sa. El a fost totdeauna ascultător. El a făcut numai ceea ce I-a poruncit Dumnezeu, iar această ascultare L-a dus la cruce. Şi acolo, la cruce, El, Cel curat, Cel sfânt, Omul ascultător, a fost părăsit de Dumnezeu! El trebuia să spună: „în Tine se încredeau părinţii noştri, se încredeau şi-i salvai... Dar Eu sunt vierme...“ El însă a fost ascultător până la moartea pe cruce. Acolo Dumnezeu a pus păcatele mele asupra Lui şi păcatele tuturor acelora care vor crede în El. Nu ne vom ocupa de aceasta acum, dar vreau s-o amintesc. Din ascultare, Domnul a luat asupra Sa păcatele tuturor acelora care vor crede în El. Nu este vorba aici de dragostea Sa faţă de noi, ci de ceea ce El a făcut din ascultare faţă de Dumnezeu. Şi El a purtat păcatele, aşa că Dumnezeu putea să le judece şi astfel Dumnezeu să descopere dragostea Sa oamenilor păcătoşi, după ce dreptatea Sa a fost satisfăcută. Şi Domnul nu S-a opus.
Apoi, pe când El atârna pe cruce încărcat cu păcatele mele şi păcatele tuturor acelora care cunosc pe Domnul şi El trebuia să strige: „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele,... sunt mai multe decât perii capului Meu“ (Psalmul 40:12 ), apoi El spune: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22:3 ). Şi în acest moment El - acum ajungem de fapt deja la arderea-de-tot - a preamărit pe Dumnezeu şi Dumnezeu a fost descoperit aşa cum niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai fi descoperit. Pe când El purta acolo pe cruce păcatele mele şi a fost făcut păcat pentru mine şi a strigat; „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ şi: „Mă afund în noroi adânc şi nu Mă pot ţine“ (Psalmul 69:2 ), când a strigat că L-au ajuns fărădelegile, în acest moment El a arătat că şarpele a minţit şi Adam şi Eva au crezut o minciună. Acolo El a dovedit cât de adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu: „plata păcatului este moartea“. El a murit pe când purta păcatele mele şi a fost făcut păcat pentru mine. Acolo El a dovedit cât este de drept Dumnezeu. Dumnezeu nu a micşorat judecata pe care El, Cel Preaiubit, a purtat-o. El a purtat judecata în toată plinătatea, aşa cum ar fi trebuit s-o port eu.
Acolo El a dovedit cât este de sfânt Dumnezeu. Dumnezeu L-a lăsat singur pe Acela despre care spusese: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea“. Acesta trebuia acum să strige: „Pentru ce M-ai părăsit?“ Şi cum a dovedit El acolo că Dumnezeu este dragoste! Dacă aceasta s-a putut vedea în cei 4000 de ani numai în chip acoperit, cum a fost dragostea aceasta descoperită la cruce! Romani 5:8 ne spune: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“. Dacă Satan ar zice acum către noi că Dumnezeu nu este dragoste, noi i-am arăta spre cruce şi am zice: Un Dumnezeu care dă pe singurul Său Fiu pentru păcătoşi, îl dă la cruce pentru făpturile de nimic şi care judecă pe Fiul în locul acestor păcătoşi, este acesta un Dumnezeu care nu iubeşte?
Vedem acolo cum Domnul Isus tocmai în momentul când El din ascultare faţă de Dumnezeu, este judecat şi atârnă acolo, singur, părăsit de Dumnezeu şi lepădat de toată creaţia, că El preamăreşte pe Dumnezeu - şi era un Om care a făcut aceasta! Aşa putea spune Domnul Isus în Ioan 13:31 , că Fiul Omului a preamărit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu Îl va preamări pe El. Un om a dezonorat pe Dumnezeu, Adam şi Eva, apoi un Om L-a preamărit.
Însă acest Om venit din cer a făcut mult mai mult decât să restabilească ceea ce Adam şi Eva au stricat. El nu a arătat numai că şarpele a minţit, ci El a făcut aşa fel că întreaga creaţie, îngerii, sunt uimiţi de descoperirea lui Dumnezeu Însuşi. Înainte ca Domnul Isus să fi fost pe pământ, Dumnezeu n-a fost niciodată descoperit deplin (Ioan 1:18 ). Cu tot respectul spus, Domnul Isus a luat păcatul ca o cauză ca să preamărească mai mult pe Dumnezeu, decât El a fost slăvit până acum şi ar putea vreodată fi slăvit, dacă n-ar fi venit păcatul. Tocmai această grozăvie pe care au făcut-o oamenii şi care a dezonorat aşa de mult pe Dumnezeu, păcatul era cauza pentru care Dumnezeu a fost preamărit, încît la sfârşit Dumnezeu este mai mult preamărit printr-un Om, decât a fost odată dezonorat printr-un om. Şi Dumnezeu în dreptatea Lui a devenit un datornic faţă de oameni. El nu mai este un Dumnezeu care trebuie să pretindă, să ceară ca omul care L-a jignit aşa de mult să fie judecat, ci un Dumnezeu a cărui dreptate cere ca omul să poată obţine iertare; căci un Om, Isus Hristos L-a slăvit nespus de mult.
Baza pentru aceasta o găsim aici: sângele a fost stropit pe capacul ispăşirii. Acest capac al ispăşirii este capacul chivotului (lada legământului) în care erau tablele legii; şi deasupra erau heruvimii; acolo era scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Heruvimii în Vechiul Testament sunt executorii judecăţii lui Dumnezeu. Ei priveau asupra Legii, cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu faţă de oamenii de pe pământ şi unde ei vedeau că aceste cerinţe nu au fost realizate niciodată de vreun om, ele puteau numai să ceară judecată. Scaunul de domnie era un scaun al judecăţii. Acolo a fost adus sângele, care spunea heruvimilor: judecata a fost executată! Plata păcatului este moartea. Sângele însă vorbeşte de faptul că s-a dat o viaţă. În Levitic 17:11 găsim că în sânge este ispăşirea. Viaţa este în sânge, aşa că sângele spune heruvimilor că s-a dat viaţa şi dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută. În al doilea rând, însă, sângele vorbeşte despre Persoana aceea, acest Om minunat, care a slăvit pe Dumnezeu în moartea Sa, aşa cum Dumnezeu niciodată n-a fost, încât atunci când heruvimii privesc spre chivot, ei nu mai văd cerinţele legii, ci sângele, care vorbeşte despre Acela prin care Dumnezeu a fost slăvit.
Heruvimii, care sunt uneltele dreptăţii lui Dumnezeu, pot acum să spună: omul poate obţine ceva. Dumnezeu poate binecuvânta pe oameni, căci El a fost slăvit prin Acest om. Cum ar putea un Dumnezeu drept să refuze ca omul să poată fi binecuvântat acum? Tocmai aceasta ne spune Duhul Sfânt în Ioan 3:16 , în 2. Corinteni 5:18-21 şi în 1. Timotei 2:3-7 . Acolo este un Dumnezeu care vrea ca oamenii să fie salvaţi şi să vină la cunoştinţa adevărului, un Dumnezeu care a fost slăvit prin lucrarea Domnului Isus. Domnul Isus Se plânge în Psalmi: „Trebuie să dau înapoi ceea ce n-am furat“. Şi El a dat înapoi, aşa că Dumnezeu poate spune liber, tuturor oamenilor de pe pământ: Eu vreau să dovedesc har, Eu vreau să vă aduc la Mine, Eu vreau să vă binecuvântez.
Dar pentru aceasta trebuia să se petreacă ceva în oameni, cum vedem în cel de-al doilea ţap. Însă cu privire la Evanghelie, vedem aici baza. Dumnezeu poate acum în mod drept să ofere har oricărui om, aşa că este adevărat ceea ce stă scris în 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne recunoaştem păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Cu alte cuvinte, când un om ar veni împreună cu Domnul Isus la Dumnezeu şi Dumnezeu l-ar respinge, atunci Dumnezeu ar fi nedrept. Dumnezeu este drept când El ne iartă păcatele şi ne curăţeşte de orice nedreptate, pentru că Omul Isus Hristos L-a slăvit, aşa cum Domnul Însuşi spune în Ioan 13:31 : „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El“... şi cum spune El în Ioan 17 : „Eu Te-am preamărit pe pământ;... şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea“. Dumnezeu nu a refuzat lucrul acesta, căci Dumnezeu este drept. Credeţi că atunci când Domnul Isus a venit cu mine la Dumnezeu şi a zis: acesta trebuie să aibă parte cu Mine în slavă!, că dreptatea lui Dumnezeu a spus; „nu se poate“? Nu, dreptatea lui Dumnezeu spune: cu privire la acesta, El are un drept. Aici avem baza Evangheliei.
Prin Evanghelie, Dumnezeu oferă acum har, prin solii Săi, fiecărui om de pe pământ, pentru că El trimite pe ai Săi la păcătoşii pierduţi şi îi roagă: Vino să te împaci cu mine!
Normal, atunci trebuie să se petreacă ceva cu el. Acesta este al doilea lucru. Un om nu poate veni în prezenţa lui Dumnezeu aşa cum este el. Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric. Poate un om, care este întuneric - aceasta o spune scrisoarea către Efeseni despre necredincioşi - să stea în prezenţa lui Dumnezeu, care este lumină şi în care nu este întuneric? Poate un om, care este în întuneric, să fie fericit în lumină? Ar putea un om, care are o natură păcătoasă, care nu poate face nimic altceva şi nu vrea nimic altceva, decât să păcătuiască, care necinsteşte pe Dumnezeu şi vrea să facă numai voia sa proprie, poate deci un om nenăscut din nou, unul, care deci nu are o natură nouă, să fie vreodată fericit în cer, într-un loc unde nu este păcat, unde el niciodată nu va putea face ceea ce el iubeşte să facă, unde nu se găseşte nimic din ceea ce iubeşte el? Căci acolo toate vorbesc despre slava lui Dumnezeu, acolo totul este în concordanţă cu Dumnezeu, pe care el Îl urăşte. Nu, ar fi imposibil! Vedem că trebuia să se întâmple ceva şi la om, făcând abstracţie de faptul că dreptatea lui Dumnezeu cere ca fiecare om în parte să fie curăţit şi eliberat de judecată.
Însă aceasta nu este tema noastră de acum. Să revenim pe scurt la prima parte a capitolului. Am văzut că Aaron trebuia să vină în felul acesta în locul Sfânt: „Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup pantalonii de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu turbanul de in; acestea sunt veşmintele sfinte cu care se va îmbrăca el, după ce îşi va spăla trupul în apă“ (Levitic 16:4 ). Faptul acesta este foarte important în legătură cu tema noastră. Am văzut că nu numai jertfa este un tablou al Domnului Isus, ci şi altarul, pe care se aducea jertfa. Domnul Isus Însuşi spune în Matei 23 că darurile sunt sfinţite prin altar şi că altarul însuşi este mai important decât jertfa. Cu toate că ambele vorbesc despre Domnul Isus, acestea nu se referă la valoarea Persoanei Sale, ci la ceea ce se exprimă despre Persoana şi lucrarea Lui.
Însă aici vedem că Domnul Isus este nu numai jertfa şi altarul, ci că El este şi Preotul care face lucrarea, înjunghie jertfa şi duce sângele înăuntru. Aceasta este o realitate minunată. În Geneza găsim totdeauna pe jertfitor, aici însă avem pe preot. În Geneza 8 găsim că arderea-de-tot era legată cu altarul şi că altarul sfinţea jertfa. Domnul Isus este altarul şi dreptatea Sa practică făcea lucrarea de pe cruce aşa de preţioasă. Când însă este vorba de o adevărată jertfă pentru păcat, nu întâlnim niciun altar. Prin expresia „o adevărată jertfă pentru păcat“ înţeleg o jertfă pentru păcat al cărei sânge era adus în Locul Sfânt. O adevărată jertfă pentru păcat vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre şi păcatului nostru şi aceasta nu poate fi legată de un altar. Păcatul este cu totul urâcios pentru Dumnezeu. De aceea la jertfa pentru păcat noi nu găsim niciun altar, ci un preot, un alt simbol al Domnului Isus. Vedem că în lucrarea Domnului Isus toate lucrurile sunt desăvârşite şi toate lucrează împreună ca să facă această jertfă minunat de măreaţă pentru Dumnezeu. El era o Persoană minunată şi El a purtat păcatul meu în judecată. El a înfăptuit lucrarea pe deplin, însă El Însuşi era aşa de preţios şi El S-a jertfit pe Sine Însuşi - nu numai că Dumnezeu L-a dat, ci şi El S-a jertfit de bunăvoie, aşa cum spune în Ioan 10 : „Nimeni nu-Mi ia viaţa, ci Eu o dau singur. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau“. Aşa o vedem noi aici în chip simbolic, vorbind despre Aaron ca preot.
În legătură cu aceasta este o întrebare care deseori vine în inima tinerilor şi poate chiar şi a credincioşilor bătrâni. În Epistola către Evrei se spune că Domnul Isus a devenit preot abia în cer. Când el a plecat la cer, Dumnezeu I-a zis: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec“. Aşa are loc preoţia Domnului Isus şi exercitarea preoţiei abia după ce Domnul este în ceruri.
În Evrei 2:17 , însă se spune că Domnul Isus trebuia să fie un Mare Preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului. Vedem deci o excepţie de la preoţia normală, pe care Domnul Isus o exercită acum, după ce El a plecat în cer. Şi de aceea găsim aici şi că Aaron nu poartă veşmintele sale obişnuite de preot, acelea pe care le găsim şi în Exod 28 şi în Levitic 8 . Aici, marele preot poartă îmbrăcăminte deosebită, care avea voie să fie purtată numai în această zi, dar care vorbeşte despre ceea ce era Domnul Isus în Sine Însuşi. Avem aici o tunică sfântă de in, iar Apocalipsa 19 ne spune că inul este un simbol al faptelor drepte, aşa că aceasta de aici vorbeşte despre ceea ce era Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ, că El era desăvârşit de drept, că toate faptele Sale, cuvintele Sale şi gândurile Sale erau drepte înaintea lui Dumnezeu. Şi mai mult decât aceasta, Aaron trebuia să-şi spele trupul în apă. Apa ne vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu în puterea sa curăţitoare. Pentru ca să fie un adevărat simbol al Domnului Isus, el trebuia să fie curăţit de fiecare murdărie.
Vedem deci aici, lucrarea Domnului Isus. El este jertfa, o jertfă desăvârşită. Şi aceasta este adusă de un Preot, care în toată descoperirea Sa era drept. Noi ştim că în imaginile Scripturii, îmbrăcămintea vorbeşte despre ceea ce noi prezentăm în afară, despre comportarea vieţii noastre, faptele noastre, cuvintele noastre, paşii noştri, aşa cum spune proverbul: hainele fac pe om. Şi este adevărat; omul care mă vede, vede hainele mele şi aşa vorbesc hainele, în imaginile Scripturii, despre comportarea mea exterioară. Aşa era deci Acela care El Însuşi a adus jertfa, Domnul Isus, în toată descoperirea Sa aici pe pământ, în concordanţă deplină cu sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, aşa că din orice parte am privi lucrarea Domnului Isus de pe Golgota, totul era desăvârşit, totul era numai ca să poată satisface inima lui Dumnezeu. Şi toate acestea împreună făceau valoarea jertfei pentru Dumnezeu, pe baza căreia El astăzi poate să reverse harul Său şi să-L vestească tuturora.
Ce realitate minunată! Marele şi puternicul Dumnezeu, care a fost aşa de jignit de oameni şi zilnic este jignit de ei, care zilnic este defăimat de oameni, îi roagă: Veniţi să ne împăcăm! El nu spune: Voi, dacă vreţi să vă salvaţi, atunci puteţi veni la Mine şi, dacă aţi cerut mult timp, atunci poate că voi fi îndurător. - Un evanghelist a spus aşa cu câţiva ani în urmă surorii mele; ea era sub povara păcatelor şi ea a vorbit cu un evanghelist, care i-a zis: Roagă-te lui Dumnezeu mult şi atunci vei primi iertare deplină. - Însă Evanghelia nu spune aşa, ea spune că Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi şi îi „roagă“ să vină la El, ca El să-i poată salva şi ierta şi să le poată schimba sentimentul de duşmănie faţă de El. Vino să te împaci cu Mine! Nu este aceasta o realitate minunată? Aceasta este lucrarea de care noi, ca nişte copii ai lui Dumnezeu, avem parte. Baza este lucrarea pe care Domnul Isus a făcut-o, Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit, atunci când S-a dat pe Sine pentru mine. Nu încălzeşte aceasta inimile noastre?
sursa: https://comori.org/