Categorie: Cartile Bibliei
7:11-36
Dacă privim ordinea legilor jertfelor, vedem că aceasta se abate de la ordinea care a fost la instaurarea jertfelor. În Levitic 1 găsim arderea-de-tot, în capitolul 2 jertfa de mâncare, în capitolul 3 jertfa de mulţumire sau de pace, iar în capitolele 4 şi 5 jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Această ordine este foarte importantă. Dacă în arderea-de-tot am privit slava Domnului Isus, după aceea natura (firea) Lui omenească sfântă şi curată în jertfa de mâncare şi în cele din urmă am văzut cum pe această bază avem părtăşie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, aşa cum ne este arătat în jertfa de pace sau de mulţumire, apoi este de la sine înţeles că noi trebuie să ne curăţim, aşa cum citim în 1. Ioan 3:3 : „Şi oricine are această nădejde în El, se curăţeşte, după cum El este curat". Este imposibil ca noi să ne ocupăm cu slava Domnului, fără ca noi să ne curăţim în prezenţa lui Dumnezeu, ca să fim şi practic sfinţi. În această ordine ne-a dat Dumnezeu şi jertfele.
Însă în legile jertfelor găsim întrebuinţarea practică şi aici vedem o altă ordine: mai întâi legea arderii-de-tot şi a jertfei de mâncare, apoi cea a jertfei pentru păcat şi a jertfei pentru vină şi, în încheiere, legea jertfei de mulţumire. Tot aşa vedem şi în 1. Corinteni 11 . Într-adevăr, ar trebui ca noi să ne judecăm mereu în lumina lui Dumnezeu, căci numai prin judecata de sine vom fi curăţiţi, însă trebuie s-o facem mai ales atunci când ne strângem la masa Domnului. Aceasta au uitat-o corintenii şi de aceea unii dintre ei au fost judecaţi de Dumnezeu, iar Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă ne-am judeca singuri, nu vom fi judecaţi" (1. Corinteni 11:31 ). Acest gând ne este prezentat în legile jertfelor. Vedem în acestea că adevărurile Noului Testament îşi găsesc totdeauna perechea în modelele Vechiului Testament.
Aici ne este prezentat, deci, că se găseau diferite jertfe. Prin aceasta nu mă gândesc la diferitele jertfe pe care le-am văzut în capitolul 3. Despre aceasta nu este vorba aici, ci de motivul care îl însufleţeşte pe cel ce aducea jertfa. În versetul 12 este vorba de o jertfă de mulţumire, care este adusă ca „laudă" şi în versetul 16 „pentru împlinirea unui jurământ sau ca dar de bună voie". Deci nu este important numai ce aducem, ci şi de ce aducem o jertfă. Sper să revin la aceasta.
În versetul 12 şi 13 vedem că la jertfa de mulţumire trebuia adusă şi o jertfă de mâncare. Dumnezeu vrea ca noi nu numai să vedem lucrarea Domnului Isus, ci şi persoana Sa. Lucrarea Sa este minunat de frumoasă, însă cu mult mai minunată este Persoana care a făcut această lucrare. Când suntem strânşi la masa Domnului, Dumnezeu doreşte ca noi să ne gândim nu numai la lucrarea Domnului, ci şi la El Însuşi şi să aducem o jertfă de mulţumire împreună cu o jertfă de mâncare.
Fără să revenim la jertfa de mâncare, pe care am privit-o deja, vreau să accentuez totuşi o particularitate pe care o vedem în versetul 13, unde găsim o jertfă de mâncare cu aluat. În capitolul 2 citim că în această jertfă niciodată nu era voie să se găsească aluat, însă aici, în jertfa de mâncare, în legătură cu jertfa de mulţumire, trebuia chiar să fie pâine dospită. Aluatul era deci nu numai admis, ci era prezis şi chiar în legătură cu jertfa de mulţumire. Poporul se strângea la intrarea cortului întâlnirii şi lua această masă împreună cu Dumnezeu şi Domnul Isus. Dumnezeu primeşte partea Sa, căci este punea Sa; aşa cum am văzut în capitolul 3, preotul primea o anumită parte şi oricine din popor, care era curat, putea să primească o parte. Aşa este şi în ziua Domnului, când ne strângem laolaltă. Chiar dacă jertfa este neacrită - prin aceasta mă gândesc la ceea ce noi vedem în persoana şi în lucrarea Domnului Isus - gândurile şi cuvintele noastre nu sunt pe deplin curate. Într-adevăr, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, acţiunea răului în noi este ţinută în frâu prin puterea Duhului Sfânt, căci este vorba de pâine dospită - pâinea a fost deci coaptă şi influenţa aluatului a încetat. Însă se găseşte totuşi în pâine şi aceasta nu trebuie s-o uităm.
Atunci când ne găsim în apropierea Domnului şi lăsăm Duhul Sfânt să lucreze în noi, mai este totuşi deseori ceva omenesc în jertfa pe care o aducem. Cine îndrăzneşte să spună că el este curat sută la sută şi aduce lui Dumnezeu jertfa în chip desăvârşit? Deseori inconştienţi spunem ceva care nu este perfect drept sau nu a fost lucrat numai de Duhul Sfânt. Dumnezeu ne dă aceste prescripţii, ca noi să fim conştienţi de această problemă. Dacă ne apropiem de Dumnezeu ca să-I aducem jertfa noastră, noi trebuie să fim conştienţi de ceea ce a făcut El pentru noi. În arderea-de-tot am văzut ce am devenit noi pe baza lucrării înfăptuite de Domnul Isus. Noi avem acum libertate deplină să păşim înaintea lui Dumnezeu. Am fost primiţi în Cel Preaiubit, în aşa fel încît Dumnezeu ne vede acum în toată frumuseţea Domnului Isus. Însă în noi înşine eram săraci, păcătoşi pierduţi şi noi ştim ce suntem în practică. Aşa cum de Paşte trebuiau mâncate verdeţuri amare, la jertfa de mulţumire trebuia să se aducă pâine dospită.
Cât de frumos este aceasta! Pâinea de fapt nu ajungea pe altar, însă era totuşi oferită lui Dumnezeu. Despre această pâine se spune în mod expres: „Din toate aceste daruri să aducă Domnului câte o bucată, ca dar ridicat" (versetul 14). Când noi rostim înaintea lui Dumnezeu ceea ce noi am devenit prin lucrarea Domnului Isus, Dumnezeu priveşte aceasta ca pe o jertfă ridicată; noi avem voie să ne aducem pe noi înşine ca pe o jertfă ridicată. Aceasta este ceva pe care noi o facem de asemenea duminica dimineaţa. O jertfă ridicată este ceva pe care noi o ridicăm, ca s-o oferim lui Dumnezeu. Ce slujbă preţioasă! Aşa cum am văzut în capitolul 3, aici ne este arătat că noi aducem lui Dumnezeu mâncarea Sa, prin aceea că noi I-o prezentăm. Aceasta ne-o spune Dumnezeu aici, în acest subcapitol şi noi înţelegem apoi ceea ce este, când îl facem.
Să ne întoarcem la celelalte lucruri pe care le vedem aici. Mai întâi este vorba de o jertfă de mulţumire sau de laudă şi în versetul 15 citim: „Carnea jertfei sale de laudă şi de mulţumire să fie mâncată chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa". Cred că aceasta ne devine mai clar, dacă ne gândim la Luca 15 . Când fiul pierdut s-a reîntors la tatăl său, avea voie să ia parte la masa de sărbătoare. Era sărbătoarea tatălui; el o serba împreună cu tatăl său şi avea parte la bucuria tatălui. La fiul mai mare vedem însă altceva. Acesta spune: „Nu mi-ai dat niciodată măcar un ied, ca să mă înveselesc cu prietenii mei" (versetul 29). Şi el dorea să aibă o sărbătoare, însă cu prietenii săi, fără tatăl său. Însă Dumnezeu ne iubeşte prea mult, ca să ne dea bucurii de sărbătoare, fără ca El să aibă parte la acestea. El Se bucură împreună cu noi şi, în fond, bucuria Sa este şi bucuria noastră. El a tăiat viţelul cel îngrăşat. Aceasta rezultă de aici. Când ne strângem duminica dimineaţa şi Duhul Sfânt îndreaptă gândurile noastre spre lucrarea Domnului Isus şi spre harul lui Dumnezeu, atunci trebuie ca inimile noastre să fie foarte reci, dacă atunci nu suntem plini de recunoştinţă. Când apoi cântam o cântare şi un frate inspirat, ca şi cum ar fi gura Adunării, rosteşte o mulţumire, atunci inimile noastre se încălzesc şi din ele se ridică mulţumiri către Dumnezeu. Dumnezeu primeşte cu plăcere aceste laude şi în acelaşi timp inimile noastre se hrănesc din Domnul Isus. Însă nu ştim noi din experienţă, că aceasta nu durează mult? Am amintit deja: mulţumirea se ridică din inima noastră, când noi suntem strânşi laolaltă, însă de cele mai multe ori dispare când suntem iarăşi acasă şi la câteva zile după aceea ea nu mai este prezentă.
Dumnezeu însă caută adevărul înăuntru. El doreşte ca noi să avem părtăşie cu El şi cu Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Din această cauză, jertfa trebuia mâncată în aceeaşi zi. Pericolul este mare, ca din realitate să devină o formă goală. Mi-a căzut odată în mâini cartea de cântări a unui frate, în care la anumite cântări erau notate anumite locuri din Biblie. Pentru că îl cunoşteam pe acel frate, am văzut că erau locuri pe care el le citea deseori în faţa fraţilor. Erau locuri din Biblie, care probabil după cântatul imnului respectiv erau citate şi probabil că prima dată au fost lucrate de Duhul şi se potriveau bine cu cântarea. Însă când acum se cerea o cântare, el citea deseori locurile notate. Aceasta era însă ceva care nu venea din inima sa şi de aceea nu avea nici o valoare pentru Dumnezeu. Era pentru Dumnezeu ceva necurat şi tocmai aceasta ne este prezentat aici: „Carnea jertfei de mulţumire, de laudă, să fie mâncată chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa" (versetul 15). În ziua următoare era ceva necurat: „Sufletul care va mânca din ea, îşi va purta nelegiuirea".
În versetul 16 este vorba de o jertfă pentru împlinirea unei juruinţe sau de un dar de bunăvoie. Să luăm un exemplu din Noul Testament. Când cineva mergea la templu, putea acolo să cumpere animale. Să ne imaginăm un israelit care vine la templu şi primeşte gândul: „Acum eu fac lucrul acesta, căci am multe motive să aduc lui Dumnezeu o jertfă". Desigur, aceasta era ceva bun în ochii lui Dumnezeu, însă era totuşi ceva care s-a ridicat în acel moment în inima omului. Cu totul altceva era o jertfă care se baza pe o juruinţă. Juruinţa n-a fost făcută în acel moment, ci mult mai înainte. În inima unui asemenea israelit era dorinţa să laude cu ceva pe Dumnezeu, aşa cum întâlnim deseori în Cuvântul lui Dumnezeu. Acum a sosit momentul ca el să meargă în templu ca să-şi aducă jertfa. Este ceva pe care el îl avea de mult timp în inimă. Tot aşa ceva este şi la darul de bunăvoie, când cineva merge la templu şi plănuieşte să aducă lui Dumnezeu o jertfă. Înţelegem deja că asta înseamnă mult mai mult decât o jertfă de mulţumire.
Am amintit deja strângerile noastre laolaltă de duminica dimineaţa. Dacă eu m-am ocupat până sâmbătă seara cu tot felul de lucruri şi toată săptămâna n-am avut timp să mă preocup realmente cu Domnul, atunci duminica dimineaţa eu vin cu o inimă rece şi goală. Nu este deseori aşa? Dacă spuneţi nu, atunci eu sunt singurul care am avut această experienţă. Însă Duhul Sfânt vrea totuşi să provoace ceva în mine, căci se găsesc fraţi şi surori care au venit cu inima plină. Pe aceştia Duhul Sfânt îi poate folosi, ca să ceară o cântare sau să înalţe o rugăciune, prin care inima mea să se încălzească şi eu să fiu adus în starea de a aduce o jertfă de mulţumire. Însă acolo vor fi şi alţi fraţi care în timpul săptămânii şi-au luat timp să se ocupe cu Domnul. Ei au văzut frumuseţea Domnului. Inima lor este umplută cu admiraţie şi adorare şi ei vin, în imaginea din Deuteronom 26 , cu coşul plin. Pe asemenea fraţi, Duhul Sfânt îi poate folosi încă de la început pentru aducerea jertfelor. Că aici este vorba de ceva care pătrunde până în adânc, este clar. De aceea se şi spune: „Iar ce va rămâne din ea să fie mâncat a doua zi" (versetul 16). Ceea ce a fost lucrat în inima mea în timpul săptămânii, nu dispare în momentul când eu părăsesc localul, ci este de lungă durată. Poate să fie „mâncat" şi a doua zi, adică atât timp cât a fost lucrat în inimă, căci este în legătură cu Domnul şi cu lucrarea Sa de pe cruce, iar Dumnezeu are parte din aceasta. Atât timp cât este plăcut pentru Dumnezeu, este şi hrană reală pentru inima noastră, şi nu numai pentru mintea noastră.
Dacă cineva voia să aducă o jertfă de mulţumire, el venea cu animalul său de jertfă la intrarea în cortul întâlnirii, unde trebuia să-l taie, adică el trebuia să aibă înaintea ochilor faptul că Domnul Isus a murit. Apoi preotul stropea sângele pe altar. Aceasta este în legătură cu ceea ce am spus despre masa Domnului, care trebuie văzută în legătură cu moartea Domnului. Noi ar trebui să fim conştienţi că Domnul Isus a murit; de aceea jertfa trebuia să fie mâncată în aceeaşi zi sau în ziua următoare.
Cât de important este aceasta, vedem în versetul 18:
„Dacă s-ar întâmpla să mănânce cineva a treia zi din carnea jertfei lui de mulţumire, jertfa lui nu va fi primită şi nu se va ţinea în seamă celui ce a adus-o; ci va fi un lucru urâcios şi oricine va mânca din ea îşi va purta vina".
Acestea sunt şi pentru noi cuvinte serioase, la care ar trebui să medităm în lumina lui Dumnezeu. Este, ceea ce noi jertfim, cu adevărat în aceeaşi zi tăiat? Sunt inimile noastre umplute cu lauda şi adorarea pe care a lucrat-o Duhul? Este cântarea pe care noi am cerut-o şi ceea ce noi rostim, cu adevărat expresia a ceea ce este în inima noastră? Dacă nu este aşa, Scriptura o numeşte necurată. Trebuie să fie ceva care trăieşte cu adevărat în inima noastră. Persoana şi lucrarea Domnului Isus trebuie să fie o realitate vie înaintea ochilor noştri.
Am fost odată într-o duminică dimineaţa într-o adunare unde toate cântările sunau minunat, ca un cor şi erau cântate exact după note. Toţi au căutat să cânte cât se poate mai frumos. Însă ce era în aceasta duhovnicesc? Când inimile noastre se preocupă numai de melodie, atunci lucrul acesta nu mai este duhovnicesc. Melodia nu se ridică spre Dumnezeu, ea este numai mijlocul prin care noi putem rosti împreună cuvintele cântării. Acesta este cântecul cel mai bun, care nu ne lasă să ne gândim la melodie, ci gândurile noastre se îndreaptă spre cuvinte, care ar trebui să exprime ce este în inima noastră. Aşa ar trebui să fie şi la fratele care, ca o gură a adunării, rosteşte adorarea şi lauda care ies din inima tuturor celor care sunt adunaţi.
Am văzut deja ce este de fapt jertfa de mulţumire: o masă a copiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ca Cel care este Cap al familiei primeşte partea Sa, iar fiii lui Aaron primesc o parte. Se spune în continuare în versetul 19: „Orice om curat poate să mănânce carne". Însă este clar că este necesară o absolută sfinţenie. În primul rând, pentru că noi ne găsim în prezenţa lui Dumnezeu, Domnul Isus este prezentat aici ca Preot. Înseamnă că noi Îl vedem aici pe Dumnezeu nu ca tată, ci ca Dumnezeu. Domnul Isus nu este Preot la Tatăl, ci la Dumnezeu, aşa cum spune epistola către Evrei; şi asta înseamnă că locul unde noi ne strângem laolaltă trebuie să poarte semnul sfinţeniei. În al doilea rând, ceea ce noi „mâncăm" este Domnul Isus în lucrarea Sa pe cruce, adică Domnul Isus ca Cel care moare sub judecata lui Dumnezeu. De ce a murit El? Evrei 9:26 ne spune: „ca să desfiinţeze păcatul". Asupra Lui, Dumnezeu a exercitat toată judecata Sa cu privire la păcat. La cruce a fost vizibil cât de sfânt este Dumnezeu şi cum urăşte El păcatul. Când acesta este punctul central al mesei, noi înţelegem că acesta este locul cel mai sfânt de pe pământ. Dumnezeu trebuie să fie sfinţit în acei care se apropie de El. Aceasta o găsim în versetele 19-21.
Însă şi locul poate fi necurat, căci citim despre carnea care s-a atins de ceva necurat, că prin aceasta a devenit necurată. Carnea în sine, normal, este desăvârşit de curată, căci vorbeşte despre Domnul Isus; căci mai bine a vrut să moară, decât să lase păcatul să persiste. Locul unde este carnea trebuie să fie curat şi, aşa cum vedem, carnea devine necurată dacă locul este necurat. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă cu privire la aceasta un exemplu clar. Găsim, de exemplu, acest principiu în Hagai 2:11-13 . În 1. Corinteni 5 este vorba de păcat în mijlocul adunării şi Dumnezeu spune: „Daţi răul afară din mijlocul vostru" (1. Corinteni 5:13 ). În 2. Timotei 2 se vorbeşte despre necurăţia din casa lui Dumnezeu şi acolo se spune că noi trebuie să ne despărţim de aceasta şi că trebuie să găsim un loc unde nu se mai găseşte nici o necurăţie. Cum ar putea un loc caracterizat prin păcat - unde de exemplu învăţătura despre dumnezeirea veşnică a Domnului sau despre adevărata Sa natură omenească este nerecunoscută sau unde nu se mai execută nici o disciplinare - să fie locul unde noi am putea avea o întâlnire cu Dumnezeu? El spune: într-un asemenea mediu Eu nu pot locui. Carnea este necurată şi nu vorbeşte despre Domnul Isus, care a murit pe cruce. Nu trebuie să fie mâncată, ci trebuie să fie arsă în foc.
În a doua parte a versetului 19 găsim totuşi ceva minunat: „Orice om curat poate să mănânce carne". Este rânduită pentru tot poporul. Desigur, nu este rânduită pentru cei necredincioşi, căci nici un necredincios nu poate fi curat; este necurat din creştet până la tălpile picioarelor. Numai aceia care cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor, ale căror păcate au fost spălate prin sângele Său sunt curaţi. Oricine aparţine poporului lui Dumnezeu are voie să vină şi să ia loc la masa Domnului, însă este de la sine înţeles, numai dacă el este curat în mod practic. Aceasta o găsim în versetele 20 şi 21.
Vedem mai întâi în versetul 20 pe cineva care mănâncă din carne, în timp ce necurăţia este asupra lui. Noi ne găsim într-un loc sfânt, unde Dumnezeu invită pe ai Săi la Sine. Însă acum vine cineva care nu este curat. Aceasta a fost şi situaţia din Corint. Vedem ce prescrie Dumnezeu acolo. În 1. Corinteni 5 este vorba de cineva al cărui păcat a fost descoperit şi Dumnezeu spune: „Scoateţi răul din mijlocul vostru!" El nu trebuie tolerat în mijlocul sfinţilor. Acelaşi lucru îl găsim şi aici: „să fie nimicit din poporul Său". Orice credincios va înţelege bine că lucrul acesta este necesar. Numai puţini credincioşi vor afirma că nu trebuia dat afară răul din Corint; cineva care trăieşte în mod vădit în păcat nu are voie să ocupe loc la Masa Domnului.
Însă în versetul 21 găsim un al doilea gând: „Şi cine se va atinge de ceva necurat, fie de vreo necurăţie omenească, fie de un animal necurat, fie de o altă întinăciune, şi va mânca din carnea jertfei de mulţumire care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său". Dacă cineva... „se atinge", el însuşi într-adevăr nu este necurat, însă stă în legătură cu ceva necurat. Noi oamenii vedem aşa ceva deseori cu alţi ochi decât Dumnezeu.
Înainte cu 125 de ani a avut loc prima despărţire între fraţi, care se referea la acest principiu. Un învăţător fals a atacat firea omenească curată a Domnului Isus. Fraţii s-au despărţit de el, însă o adunare n-a vrut să facă lucrul acesta. Într-adevăr, nu l-a admis pe acel bărbat, dar au primit la frângerea pâinii pe cei care continuaseră să frângă pâinea cu el. Se spunea: „Părtăşia cu necurăţia nu murdăreşte, dacă cineva nu este el însuşi necurat". Aici însă vedem cum gândeşte Dumnezeu asupra acestui fapt, când cineva „se atinge de ceva necurat". Aici este vorba, deci, nu de propria necurăţie, ci de necurăţia altuia. Când cineva era în legătură cu acesta şi mânca din carnea jertfei de mulţumire, acest suflet trebuia ucis din mijlocul poporului său. Pentru Dumnezeu este acelaşi lucru, fie că noi înşine suntem necuraţi, fie că venim în legătură cu cineva care este necurat. Pe asemenea persoane, Dumnezeu nu le invită la masa Sa şi, dacă ei totuşi au luat parte, ei trebuie să fie ucişi! Cel mai important este motivul care a fost dat pentru aceasta: „Carnea jertfei de mulţumire aparţine Domnului". Noi am putea gândi că aparţine celui care aduce jertfa, căci el a adus animalul, el l-a tăiat. Într-adevăr, el a dat o parte Domnului, însă restul trebuia mâncat cu ceilalţi, care erau curaţi. În capitolul 17 acest gând este dezvoltat mai mult. Atât timp cât poporul era în pustie, fiecare care voia să taie un animal ca jertfă, trebuia să-l aducă la intrarea cortului întâlnirii, ca jertfă de mulţumire. Nimeni deci nu avea voie să mănânce carne, dacă nu provenea dintr-o jertfă de mulţumire. Cel care aducea jertfa, o aducea într-adevăr, însă era o jertfă pentru Dumnezeu şi, începând din acest moment, aparţinea lui Dumnezeu. Venea într-adevăr de la cel care aducea jertfa, însă în sens duhovnicesc aceasta vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu, de lucrarea de pe cruce. Dumnezeu este Cel care a dat pe Fiul Său. De aceea jertfa de mulţumire aparţinea lui Dumnezeu şi numai El putea decide cine să aibă parte din ea, aşa cum am văzut în aceste versete.
În versetele 22-27 este vorba de grăsime şi de sânge. Am privit deja aceasta, de aceea nu vreau să mai spun multe. Aşa cum am văzut, grăsimea este simbolul puterii voinţei. Însă din ce rezultă voinţa noastră? Din sentimentele inimii noastre. Eu vreau ceea ce iubesc şi de aceea actele noastre voliţionale sunt determinate de cerinţele şi dorinţele inimii noastre. Cine are drept asupra sentimentelor inimii noastre? Găsim aceasta în Deuteronom 6:5 . Creatorul a întocmit pe oameni, El i-a creat pentru Sine însuşi şi cere ca ei să-L iubească din toată inima. Omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său -şi Domnul Isus adaugă în Luca 10:27 şi în Marcu 12:30 : „şi cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta". Înseamnă că Dumnezeu are drept asupra voinţei oamenilor. Este clar că o creatură nu are voie să aibă propria sa voinţa, ci trebuie să asculte. De aceea Dumnezeu spune că grăsimea trebuie să fie numai pentru El şi anume în mod deosebit la jertfa de mulţumire. Aşa cum s-a spus, acesta este un principiu general, însă la jertfa de mulţumire totul vorbeşte despre Domnul Isus, despre puterea voinţei Sale la moartea Sa, despre sentimentele inimii Sale, pe când El înfăptuita lucrarea de pe cruce. El a fost ascultător până la moarte de cruce. El spune în Ioan 14:31 : „Eu iubesc pe Tatăl". Dumnezeu ne-a dat în Scriptură un frumos tablou despre aceasta, prin descrierea robului evreu în Exod 21 . Dacă a slujit şase ani, el avea dreptul să fie eliberat. Dacă însă stăpânul său i-a dat o soţie, el putea spune: „Iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi pe copiii mei, nu vreau să plec liber" (versetul 5) şi atunci el lăsa să i se străpungă urechea, ca semn că voia să rămână pentru totdeauna rob. În acesta vedem pe Domnul Isus. De ce S-a dat pe Sine Însuşi? „Eu iubesc pe Domnul meu, soţia mea şi copiii mei." Biblia spune că El mă iubeşte pe mine personal. Din dragoste pentru mine El a mers la cruce. Scriptura spune de asemenea că El ne iubeşte pe toţi: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efeseni 5:25 ). Însă Scriptura mai spune şi că El a iubit pe Tatăl Său şi că din dragoste pentru El S-a dat pe Sine, ca să-L slăvească. În aceasta vedem grăsimea, care peste câteva versete stă în legătură cu pieptul (versetul 30). Pentru că dragostea Sa era aşa de preţioasă pentru Dumnezeu, aşa cum spune Efeseni 3:19 , ea este pentru noi prea mare, ca noi s-o putem înţelege. Grăsimea trebuia jertfită numai lui Dumnezeu.
Aşa cum ştim, aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru sânge. În 17 vedem că „viaţa (sufletul) trupului este în sânge" şi că „sângele face ispăşire pentru suflet" (versetul 11). Deci sângele este hotărât să fie numai pentru Dumnezeu. Viaţa vine de la Dumnezeu. El singur are drept asupra ei şi de aceea nici un om nu avea voie să mănânce sânge. Nici noi nu avem voie, aşa cum spune foarte clar Faptele Apostolilor 15:29 şi aşa cum se spune şi aici, în versetul 27: „Oricine va mânca sânge de orice fel va fi nimicit din poporul său."
Începând cu versetul 28 vedem apoi ce trebuie să facă cel care aduce o jertfă de mulţumire. Este o slujbă minunată. Aceasta este totdeauna succesiunea Cuvântului lui Dumnezeu; putem gusta cele mai mari binecuvântări, numai atunci când luăm seama la prescripţiile corespunzătoare. Cu cât stăm mai sus şi cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult ni se potriveşte o stare de sfinţenie mai înaltă; aici în prezenţa lui Dumnezeu nu este nicidecum întuneric. De aceea găsim şi aici mai întâi prescripţiile şi abia după aceea slujba propriu-zisă.
În capitolul 3 am văzut că acela care aducea o jertfă de mulţumire nu trebuia să facă aproape nimic. El trebuia într-adevăr să aducă jertfa şi s-o taie, însă mai departe lucrarea revenea preotului. Aici însă vedem ceva care nu este amintit în capitolul 3. Vedem că cel care aducea jertfa avea totuşi o slujbă şi ce frumoasă este slujba aceasta! În Levitic 7:29 se spune: „Cine va aduce Domnului jertfa lui de mulţumire, să aducă Domnului darul lui, luat din jertfa de mulţumire". El trebuia deci să aducă singur Domnului jertfa Sa, iar în versetul 30 se subliniază încă o dată că el singur trebuia să facă lucrul acesta: „Să prezinte cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; să aducă grăsimea cu pieptul, iar pieptul să-l legene într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului". Ce gând minunat! Am văzut deja că Dumnezeu invită pe tot poporul Său la El, la această masă minunată, masa familiei lui Dumnezeu, să vină la altarul de aramă. Ştim de asemenea că acesta este o imagine a mesei Domnului. Dumnezeu doreşte ca oricine aduce o jertfă, să dorească să aducă o jertfă de mulţumire, ca fiecare inimă să fie umplută de toată slava Domnului Isus şi cu mulţumire pentru ceea ce a făcut Dumnezeu, încît oricine simte nevoie să aducă lui Dumnezeu jertfa sa de mulţumire. Dumnezeu doreşte de asemenea ca fiecare s-o aducă cu propriile mâini. Nu trebuie să gândim: acest frate sau acela poate s-o facă mult mai bine. Probabil că un fiu al lui Aaron ar fi adus mai bine jertfa. Însă misiunea fiilor lui Aaron era să stropească sângele şi misiunea celui care aducea jertfa lui Dumnezeu era ca el s-o jertfească şi s-o prezinte cu mâinile sale.
Acesta este un gând care ar trebui să ne stimuleze la o adâncă meditaţie. Am întrebat odată pe un frate, care niciodată n-a participat în adunările de adorare din ziua Domnului, dacă el n-are nimic pe care ar putea să-l aducă drept mulţumire. Răspunsul său a fost că ceilalţi pot s-o facă mult mai bine decât el. Este posibil că alţi fraţi pot să se exprime mai bine, însă Dumnezeu nu spune nimic în privinţa aceasta. El spune că toţi care au ceva, trebuie să aducă jertfa cu propriile lor mâini şi El doreşte să-Şi primească partea din mâna copiilor Săi. Şi care este partea Sa? Este grăsimea şi pieptul. Pieptul este o imagine a simţămintelor inimii, iar grăsimea vorbeşte de puterea voinţei. Noi putem deci spune că în aceasta se arată puterea dragostei nemăsurate a Domnului. Nu ne gândim noi atunci la Cântarea Cântărilor? „Dragostea este tare ca moartea. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ" (Capitolul 8:6,7). În Efeseni 6:19 se spune că dragostea întrece cunoştinţa. Această dragoste nu vom putea niciodată s-o cuprindem, căci ea este prea mare pentru noi. Numai Dumnezeu o cunoaşte cu adevărat. Nu ar trebui să ne minunăm mereu, când ne gândim la dragostea Domnului Isus pentru noi? De ce m-a iubit aşa de mult, încît a vrut să moară pentru mine? Eu nu înţeleg. În mine nu este nimic bun. Şi de ce mă iubeşte acum? Eu nu înţeleg. În fiecare zi trebuie să mă smeresc înaintea Lui şi să mărturisesc cât de rece este inima mea şi cât de puţin trăiesc eu pentru El şi cu toate acestea El mă iubeşte! Eu nu înţeleg, însă Tatăl ştie. Tatăl ştie cât Îl iubeşte Fiul şi Dumnezeu spune: „Pentru voi este de neînţeles şi, dacă meditaţi mai mult, vă veţi convinge. Însă voi trebuie să-Mi aduceţi grăsimea împreună cu pieptul".
Cum se petrece aceasta? „Să aducă grăsimea cu pieptul, iar pieptul să-l legene într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului" (versetul 30). Aceasta este o slujbă pe care Dumnezeu ne-o dă duminica dimineaţa. Ce înseamnă „a legăna"? Înseamnă ca ceea ce ai în mână să mişti încoace şi încolo. Aşa facem, când vrem să arătăm ceva. Dumnezeu spune aici: „Faceţi aceasta, şi arătaţi-Mi ce aţi văzut voi din dragostea Domnului Isus". Ce slujbă minunată! Dumnezeu cunoaşte dragostea Domnului Isus mai bine decât noi, însă El doreşte ca noi s-o vedem şi să rostim înaintea Lui ceea ce noi am văzut din această dragoste. Asta înseamnă „a legăna".
Citim mai departe: „Preotul să ardă grăsimea pe altar" (versetul 31). Ceea ce noi am legănat încoace şi încolo înaintea feţei lui Dumnezeu, preotul jertfeşte pe altar. Este partea lui Dumnezeu şi El o numeşte partea Sa, mâncarea Sa ( 3:11 ; 16 ). Să medităm un moment la aceasta. Dumnezeu primeşte ceva din mâna noastră, pe care El o numeşte pâinea Sa. Aceasta este o parte a slujbei noastre de duminica dimineaţa. Noi suntem responsabili să aducem lui Dumnezeu pâinea Sa, mâncarea Sa.
Acum urmează a doua parte a jertfei: „Iar pieptul să fie al lui Aaron şi fiilor Săi" (versetul 3). Pieptul vorbeşte despre dragostea Domnului Isus, este ceea ce noi înţelegem din aceasta. El este dat lui Aaron şi fiilor săi. Aaron este o imagine a Domnului Isus şi am văzut de asemenea ce înseamnă fiii lui Aaron. Sunt aceia care înfăptuiesc ceea ce ei au în Hristos, cei care sunt obişnuiţi să stea în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo au învăţat cum judecă Dumnezeu lucrurile şi care acum văd toate cu ochii lui Dumnezeu. În Noul Testament aceştia sunt caracterizaţi ca fraţi şi surori duhovniceşti; deci pentru Aaron şi fiii săi era hotărât pieptul. Domnul Isus primeşte partea Sa şi noi avem de asemenea parte cu El. Noi nu le posedăm singuri, ci este bucuria Sa să le împartă cu noi. Când fiul pierdut din Luca 15 s-a întors acasă, s-a tăiat viţelul cel îngrăşat şi a avut loc o sărbătoare. Putem crede noi că fiul a serbat singur? Nu, toată casa a luat parte la masă şi la toate lucrurile tatălui. Aşa este şi aici. Domnul primeşte partea Sa din ceea ce este şi partea noastră. Care este însă partea familiei preoţeşti? Pieptul. Da, fiecare credincios înţelege ceva din dragostea Domnului, însă numai dacă noi suntem obişnuiţi să stăm în prezenţa Domnului şi în felul acesta să-L cunoaştem mai bine, putem să preţuim mai mult dragostea Sa şi atunci inimile noastre se pot hrăni din ceea ce este în inima Sa.
„Din jertfele voastre de mulţumire, să daţi preotului şi spata dreaptă, aducând-o ca dar luat prin ridicare" (versetul 32). O jertfă de ridicare a fost luată şi oferită lui Dumnezeu în acelaşi mod, însă o primea şi preotul. În versetul 33 găsim pentru ce preot era destinată: „Spata aceea dreaptă să fie partea aceluia dintre fiii lui Aaron care va aduce sângele şi grăsimea jertfei de mulţumire". Spata cea dreaptă (sau umărul drept) era deci destinat pentru acela care aducea sângele pe altar şi prin aceasta arăta preţuirea acestuia şi putea să facă aceasta pentru că era preot. El cunoştea valoarea sângelui şi a lucrării Domnului Isus de pe cruce, pentru că el s-a preocupat în amănunt cu acestea. El primeşte aici umărul cel drept, adică spata, care este simbolul puterii Domnului Isus în umblarea Sa şi a puterii în care El a înfăptuit lucrarea de pe cruce. Aceasta ne aminteşte de înţelesul grăsimii, puterea dragostei Domnului Isus, când El a înfăptuit lucrarea de pe cruce (această putere s-a descoperit şi în viaţa Sa, însă aici este vorba de moartea Sa). Aceasta era partea preotului care aducea sângele şi numai El mânca din ea. Ce parte minunată! Trupul nostru firesc este întărit prin ceea ce mâncăm, prin ceea ce primeşte trupul nostru şi tot aşa este şi în domeniul spiritual. Hrana duhovnicească pe care ne-o luăm clădeşte fiinţa noastră duhovnicească. Preotul care se preocupă cu Domnul are nevoie pentru aceasta de putere. Când el se ocupă de sânge şi îl stropeşte pe altar, el primeşte spata dreaptă ca hrană şi prin aceasta primeşte puterea necesară pentru împlinirea slujbei sale.
Am văzut acum partea lui Dumnezeu, partea Domnului Isus, partea unuia din fiii lui Aaron şi mai ales partea preotului care stropea sângele. Am citit de asemenea că oricine era curat îşi primea partea lui. Oricine aparţinea poporului lui Dumnezeu şi era curat avea voie să vină, chiar dacă el era întors la Dumnezeu abia de o zi. Şi aceia care s-au ocupat prea puţin cu Domnul Isus, au voie să vină. Dacă el n-are nimic ca să jertfească, aduc alţii şi el are dreptul să mănânce din aceasta. Într-adevăr, Dumnezeu doreşte ca fiecare să aducă ceva, însă dacă cineva n-are nimic, el are totuşi voie să vină. Alţii aduc jertfele lor şi dacă el este curat, are voie să mănânce împreună cu ei din ele. Aceasta este slujba pe care ne-a dat-o Domnul. Nu este o slujbă minunată?
Dumnezeu doreşte să ne aducă la acest ţel. La sfârşitul acestui capitol 7, care ne arată jertfele, Dumnezeu ne pune înainte rezultatul final al întregului. Dumnezeu ne-a dat spre cercetare arderea-de-tot, ca noi să vedem şi să recunoaştem în aceasta plinătăţile şi slava lucrării Domnului Isus, cât de desăvârşit de slăvit a fost Dumnezeu prin lucrarea de pe cruce, încît înţelegem ceea ce noi am devenit pentru Dumnezeu, în El. Dumnezeu ne-a dat pe Domnul Isus în viaţa Sa ca jertfă de mâncare, ca prin aceasta să avem ceva deosebit în inimile noastre, atât timp cât suntem pe pământ. El ne-a dat jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină, ca prin ele, când noi am păcătuit, să privim spre cruce şi să vedem ce înseamnă cu adevărat păcatul şi prin aceasta să venim la adevărata judecată de sine. Toate acestea trebuie să conducă la strângerea noastră laolaltă la masa Sa; şi nu numai fiii lui Aaron, ci toţi cei care fac parte din poporul Său, care sunt curaţi, împreună să exercite slujba. Dumnezeu doreşte ca fiecare să vină cu jertfa sa. Fiecare trebuie să se preocupe în cursul săptămânii cu Domnul Isus, ca astfel fiecare să vină cu panerul plin, adică bogat în cunoaşterea lucrării Domnului, ca în felul acesta Duhul Sfânt să-i poată folosi; şi cu „mâinile lor" să aducă o jertfă. Însă şi acela care nu are nimic care să poată fi jertfit este binevenit. El are voie să ia parte la masă împreună cu Dumnezeu, cu Domnul Isus şi cu toată familia lui Dumnezeu şi să se hrănească din mâncarea preţioasă.
Am văzut cât de sfânt este acest loc. Locul unde Dumnezeu invită pe poporul Său este locul cel mai sfânt de pe pământ. Se găseşte la altarul de aramă, care este atât de sfânt, încît judecata lui Dumnezeu nu poate atinge sau nimici nimic din el (compară cu Numeri 16:36-39 ).
Când apoi privim versetele 28-36, atunci nu ar trebui să spunem că acesta este locul cel mai sfânt şi că nu se poate găsi un alt loc mai minunat? Acesta este locul pe care Dumnezeu ni l-a dat încă deja pe pământ! Aşa cum ştim, altarul de aramă era în curtea cortului, iar curtea este o imagine a acestui pământ, ca locul unde a fost ridicată crucea Domnului Isus. Aceasta este slujba pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Suntem noi conştienţi de ea?
sursa: https://comori.org/