Categorie: Cartile Bibliei
6:14-23
Am văzut că legea jertfei de mâncare vorbeşte despre viaţa Domnului Isus, din ziua naşterii Sale, până la moartea Sa; nu se referă deci la lucrarea de împăcare, pe care El a făcut-o, ci la persoana Lui. Slava legată de aceasta nu se putea descoperi decât în viaţa Sa pe pământ. Slava Sa prezentă în cer ne este împărtăşită de Duhul Sfânt, însă frumuseţea Sa morală o vedem numai în viaţa Sa pe pământ.
Am văzut de asemenea că jertfa de mâncare era totdeauna adusă odată cu o ardere-de-tot. Capitolul 2 este strâns legat de capitolul 1. Este vorba de o comunicare a Domnului şi tot aşa este şi în capitolul 6. În versetul 8 se spune: „Domnul a vorbit lui Moise, spunând“ şi aceeaşi expresie o găsim şi în versetul 19. Aceste unsprezece versete alcătuiesc aşadar un întreg; versetele 8-13 conţin legea arderii-de-tot şi versetele 14-18 legea jertfei de mâncare. În aceasta vedem cât de strâns erau legate aceste două jertfe. Însă arderea-de-tot este numită în primul rând. Cronologic trebuia mai întâi să fie jertfa de mâncare; moartea Domnului a avut loc la sfârşitul drumului Său pe pământ. Însă Dumnezeu ne arată aici succesiunea normală. Nici un om nu este în stare să vadă slava Domnului Isus, da, nu este nici măcar în stare să se preocupe cu El, dacă nu cunoaşte lucrarea Domnului. El trebuie să ştie că pe baza arderii-de-tot vine deci mai întâi faptul că credinciosul a recunoscut că are libertate să se apropie de Dumnezeu, că se poate preocupa cu jertfa de mâncare, cu frumuseţea Domnului Isus ca Om pe pământ. Când spun „ca Om pe pământ“, atunci mă gândesc la felul cum El a fost revelat aici ca Om; este vorba de slava Sa personală, care nu a început când El a venit pe pământ şi nu s-a terminat când El a părăsit pământul, dar care s-a arătat pe pământ.
În capitolul 2 am văzut diverse aspecte ale jertfei de mâncare, care arătau diferitele exerciţii prin care trebuia să treacă Domnul Isus, în care El a fost verificat prin focul lui Dumnezeu, al căror rezultat a fost numai un miros plăcut pentru Dumnezeu. Niciodată nu a fost în viaţa Domnului Isus ceva care să nu fi fost desăvârşit pentru Dumnezeu.
Aici, la legea jertfei de mâncare nu găsim însă aceste diferenţieri. Dacă am fi avut numai legea, atunci am fi cunoscut numai părţile componente ale jertfei de mâncare. În versetul 15 este vorba de floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Aici nu se pune accentul pe diferite minunăţii ale Domnului, ci înainte de toate pe participarea preotului la aceasta.
Mai întâi trebuia ca unul din fiii lui Aaron să aducă înaintea Domnului jertfa de mâncare. Asta înseamnă că aceasta era făcută de o persoană. Apoi se spune în versetul 15:
„Preotul să ia un pumn din floarea făinii de la darul de mâncare şi din untdelemn, cu toată tămâia care este pe darul de mâncare şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte de un miros plăcut Domnului“.
Aici se referă la unul din fiii lui Aaron, însă nu este singur, căci el este unul dintr-o grupă de persoane şi ceea ce făcea el stă de aceea în legătură cu toţi. Aaron aducea o jertfă pentru sine şi pentru casa lui şi din Evrei 3:6 deducem că noi suntem casa adevăratului Aaron. Toţi credincioşii aparţin acestei case, ei sunt neamul preoţesc despre care citim în 1. Petru 2:5 . Însă aici este vorba în mod special de fiii lui Aaron. Femininul este în Biblie un simbol al poziţiei, iar bărbătescul o imagine a puterii în care se realizează această poziţie. Aşa vedem şi din expresia aceasta, „un fiu al lui Aaron“. Într-adevăr, orice credincios este un preot, însă adevereşte el aceasta? Un preot este în mod normal în Locul Preasfânt şi acolo slujeşte lui Dumnezeu. Credinciosul ştie că are intrare liberă la Dumnezeu, însă întrebarea este în ce măsură realizează el aceasta? În fiii lui Aaron vedem pe aceia care nu numai că ştiu că au intrare liberă în Locul Preasfânt, ci care se şi folosesc de această libertate şi de aceea se găsesc constant în prezenţa lui Dumnezeu şi-I slujesc. Ei au cunoscut în Locul Preasfânt gândurile şi sentimentele lui Dumnezeu, ei ştiau ce se potriveşte în prezenţa Sa şi cum judecă El toate lucrurile.
Acţiunea cea mai înaltă, aducerea acestei jertfe înaintea Domnului, înaintea altarului şi acţiunea de jertfire puteau să fie exercitate numai de fiii lui Aaron. Aci, în versetul 14, vedem acelaşi lucru cu privire la jertfa de mâncare: „Unul din fiii lui Aaron s-o aducă înaintea Domnului, înaintea altarului“. Însă nu o făcea singur, ci în legătură cu toţi fiii lui Aaron, căci se spune „unul din fiii lui Aaron“. El jertfea pe altar partea cuvenită Domnului. Nu vreau să intru aici în însemnătatea acestor cuvinte, pe care am văzut-o la tratarea capitolului 2. Unul din fiii lui Aaron trebuia să jertfească pe altar această parte. Ce slujbă minunată! El jertfeşte ceea ce vorbeşte de natura omenească minunată a Domnului, de ungerea cu Duhul Sfânt din tot timpul vieţii Sale şi de măreţia Persoanei Sale, care este exprimată prin tămâie. Toate acestea, el avea voie să le aducă pe altar: „de un miros plăcut“. Încă odată, ce slujbă minunată! Tămâia este mult mai sublimă pentru Sine, căci ceea ce reprezintă tămâia, numai El poate înţelege deplin. Însă chiar dacă noi n-o putem cuprinde, tot avem voie să vedem că tămâia este preţioasă şi avem voie s-o aducem lui Dumnezeu. Însă numai acela care era obişnuit cu prezenţa lui Dumnezeu avea voie să facă lucrul acesta, căci numai atunci se poate recunoaşte ce este tămâia.
Citim apoi în versetul 16: „Aaron şi fiii lui să mănânce ce va mai rămâne din darul de mâncare; s-o mănânce fără aluat, într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii“. Deci fiii lui Aaron aveau voie să mănânce din aceleaşi lucruri pe care Dumnezeu le obţinea ca mâncare. Nu era numai partea acelui fiu al lui Aaron care a adus jertfa, ci partea tuturor fiilor lui Aaron şi chiar al lui Aaron însuşi. Ştim că Aaron este o imagine a Domnului Isus. Aşa avea voie întreaga familie a lui Dumnezeu - chiar dacă ei sunt limitaţi aici la fiii lui Aaron, adică aceia care se purtau şi în mod practic ca preoţi - ca împreună să se bucure de aceeaşi mâncare pe care Dumnezeu o primea ca parte a Sa. Ce gând minunat!
Însă această mâncare avea voie să fie consumată numai într-un loc sfânt. Nu în Locul Sfânt sau în Locul Preasfânt - căci acolo totul era hotărât pentru Dumnezeu şi omul nu avea intrare - ci într-un „loc sfânt“, adică despărţiţi de lume, acolo unde totul era în armonie deplină cu Dumnezeu. Este vorba de curtea cortului întâlnirii. Asta arată în primul rând un loc care stă în legătură cu strângerea laolaltă, acolo unde Dumnezeu invită pe poporul Său să se adune. În al doilea rând este locul unde fiii lui Aaron îl întâlneau pe Aaron, în despărţire de lume şi în unitate unul cu altul. Altarul reprezintă masa Domnului şi vedem cum ei acolo împreună îşi ocupă fiecare locul şi mănâncă mâncărurile minunate: natura omenească sfântă a Domnului Isus, amestecată cu untdelemn, un tablou al ungerii cu Duhul Sfânt în timpul vieţii de aici a Domnului.
În 1. Ioan 2 credincioşii sunt împărţiţi în trei grupe. Acolo este vorba de copilaşi, care cunosc pe Tatăl, de tineri, care sunt tari, însă şi de părinţi, despre care se spune numai că ei cunosc pe Acela care este de la început. Un cititor superficial ar putea spune: „Se ştie de orice credincios, că oricine care are credinţă, cunoaşte pe Domnul Isus“. În Levitic 5:1 se spune totuşi: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“, Însă cu aceasta nu este spus acelaşi lucru ca în capitolul 2. Nu ştiu părinţii mai mult decât cei născuţi din nou de curând? În 1. Ioan 1:1 se dă răspunsul. Acolo se vorbeşte despre „ceea ce era de la început“ şi se precizează la care început se referă: „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii“. Începutul este deci clipa când Domnul Isus a venit pe pământ şi acesta este înţelesul cuvântului „început“ din 1. Ioan 2 .13: „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel care este de la început“. Ei nu au cunoscut numai jertfa pentru păcat, încît ştiu că păcatele le sunt iertate, ci şi arderea-de-tot. Ei au văzut cât de minunată este lucrarea Domnului Isus, pe baza căreia nu numai păcatele noastre sunt iertate, ci şi Dumnezeu a fost slăvit şi că această slavă ne este socotită nouă, căci noi am fost făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit, aşa că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum iubeşte pe Domnul Isus. Ei nu au rămas numai la această lucrare minunată, ci au venit la Persoana care a făcut-o şi cu aceasta la jertfa de mâncare. Noi avem voie să spunem că părinţii sunt aceia care au cunoscut jertfa de mâncare, viaţa sfântă a Domnului Isus şi au luat-o ca realitate în inima lor. Dacă un credincios nu a înţeles încă în totul arderea-de-tot, se vede deseori că el se preocupă cu epistolele, care explică acest adevăr şi aceasta este desigur ceva bun. Însă când a înţeles jertfa, el poate să meargă mai departe. Vedem aceasta la fraţi şi la surori care s-au maturizat duhovniceşte. Prin cercetarea epistolelor ei au înţeles ce înseamnă jertfa pentru păcat şi arderea-de-tot şi poate şi jertfa de mulţumire. Acum ei au ajuns la jertfa de mâncare şi citesc cu cea mai mare desfătare Evangheliile, în care privesc viaţa Domnului Isus şi pot să vadă diversele părţi care sunt prezentate în anumite Evanghelii. Căci cheia înţelegerii Evangheliilor constă în faptul de a recunoaşte ce caracter poartă Domnul Isus în cele patru relatări şi de a cerceta fiecare secţiune în context. Atunci măreţia slavei Domnului devine vizibilă. Acesta este semnul caracteristic al unui părinte în Hristos. El cunoaşte slava Sa de la început, căci el a privit toată viaţa Domnului Isus. Acesta este şi semnul de recunoaştere al unui fiu al lui Aaron.
Am văzut cum exercitau slujba fiii lui Aaron. Au dat lui Dumnezeu partea care I se cuvine şi sunt adunaţi în Locul Sfânt - nu în Locul Preasfânt sau Sfântă Sfintelor, ci la altarul de aramă, într-un loc sfânt — despărţiţi de lume. Acolo ei se preocupă de viaţa sfântă a Domnului Isus, însă nu numai ei, ci împreună cu Aaron. Domnul este împreună cu ai Săi. Nu corespunde aceasta strângerilor noastre laolaltă de duminica dimineaţa? Nu vreau să spun prin aceasta că nu poate fi aşa şi în afara strângerilor noastre laolaltă, însă mă gândesc că locul potrivit este acolo unde ne strângem. Domnul este în mijlocul alor Săi, când ei sunt adunaţi în Numele Lui. Nu avem noi atunci ceea ce găsim în Psalmul 22:22 , că El Însuşi intonează cântarea de laudă în mijlocul Adunării? Dacă noi suntem adunaţi în convingere duhovnicească sub călăuzirea Duhului Sfânt, în jurul Lui, Domnul intonează cântecul de laudă şi noi ne acordăm cu El. Aşa vedem şi aici. Într-un loc sfânt, despărţiţi de lume, mâncăm împreună cu El în prezenţa Domnului şi ne înviorăm inimile gândind la natura omenească a Domnului.
Aceasta va avea şi asupra noastră o consecinţă minunată. Mâncarea cu care noi ne hrănim ajunge în trupul nostru şi părţile ei componente pătrund în trupul nostru şi devin o parte din el. Aşa este şi cu mâncarea aceasta; cu cât noi suntem mai mult umpluţi de Domnul în felul acesta, cu atât mai mult vom fi schimbaţi în chipul Său. Spun „în felul acesta“, căci şi mana vorbeşte de viaţa de pe pământ a Domnului Isus. Despre aceasta El vorbeşte în Ioan 6 , când spune că El este pâinea care S-a coborât din cer. Însă aceasta este altceva decât jertfa de mâncare. Mana ne arată pe Domnul în toate împrejurările Sale pe pământ, însă noi ne hrănim de la El când şi noi ne găsim în aceste împrejurări. Mana ne dă putere pentru drumul nostru prin pustie. În Psalmul 78:25 ne spune că mana dă putere îngerilor ca să slujească lui Dumnezeu - este pâinea celor tari sau a îngerilor - şi aceasta este valabil şi pentru noi. Vedem deci că mana nu este aceeaşi cu jertfa de mâncare. Este acelaşi Domn în aceleaşi împrejurări, îmbrăcat cu aceeaşi slavă, însă în jertfa de mâncare Îl aducem lui Dumnezeu ca un dar de jertfă şi atunci nu este vorba de faptul că noi primim putere. Însă mana nu o aducem ca jertfă, ci ne hrănim cu ea. Mana era destinată oricărui israelit, nu numai fiilor lui Aaron. Orice copil al lui Dumnezeu are nevoie de putere şi cel mai slab credincios primeşte putere când se hrăneşte din Domnul Isus. Însă în Ioan 6 se spune mai mult: „Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac“ (versetul 51). Aceasta merge mai departe decât mana, căci aici este vorba de Domnul care a murit, din care păcătosul „trebuie“ să mănânce ca să primească viaţa. Însă 6 se referă la fiii lui Aaron, adică aceia care cunosc lucrarea Domnului de pe cruce şi ştiu că jertfa de mâncare nu trebuia mâncată în lume, ci într-un loc sfânt. Într-adevăr, curtea din faţă se găseşte în lume, însă este un loc despărţit, sfânt şi acolo ne preocupăm de slava morală a Domnului. Aşa cum am amintit, aceasta va avea o influenţă asupra vieţii noastre, care se schimbă prin aceasta şi este pusă în armonie cu acest obiect.
Ne amintim că în Levitic 2:13 este vorba de sarea legământului lui Dumnezeu. Asta înseamnă că noi avem datoria să căutăm ca ceea ce noi am văzut în El, să punem în practică. Vedem aici drumul pe care putem realiza aceasta în mod practic. Este imposibil ca noi să ne preocupăm cu Domnul într-un loc sfânt şi să nu fim schimbaţi după chipul Său. Nu este aici vorba de acelaşi gând pe care îl găsim în 2. Corinteni 3:18 . Acolo privim slava Domnului, adică slava Sa cerească şi suntem schimbaţi în acelaşi chip, chipul unui Hristos ceresc. Aici însă este vorba de slava morală a Domnului Isus, aşa cum s-a descoperit ea pe pământ în toate împrejurările în care S-a găsit El şi aceasta va lucra asupra noastră. În Romani 12 se spune că simţul nostru se reînnoieşte, ca noi să prezentăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie pentru Dumnezeu şi ca noi să putem înţelege care este voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită. Tot ce a făcut El era de un miros plăcut pentru Dumnezeu; în tot ce a făcut, scopul Său era slăvirea lui Dumnezeu. Viaţa Sa era o jertfă vie pentru Dumnezeu. Vedem aceasta tot timpul vieţii Sale, când era copil, tânăr şi bărbat. În toate împrejurările în care S-a găsit, era desăvârşit de plăcut lui Dumnezeu. Aşa Îl privim noi aici şi inimile noastre se hrănesc din El. Noi primim această mâncare şi viaţa noastră este influenţată prin aceasta.
Doresc să povestesc ca exemplu o întâmplare. Am auzit de un credincios din America, care şi-a luat hotărârea să caute toate locurile din Biblie unde este vorba de har. Apoi le-a privit în contextul lor şi, spre surprinderea sa, a remarcat că toată Biblia vorbeşte despre har. S-a preocupat câteva săptămâni cu tema aceasta, însă apoi a fost aşa de umplut de măreţia acestui har, încît el a fugit pe stradă şi pe primul pe care l-a întâlnit l-a întrebat: „Cunoaşteţi harul lui Dumnezeu?“ El trebuia să vorbească ceva despre har; era aşa de umplut, că stătea sub o constrângere, ca să prezinte altora harul Domnului.
Fiii lui Aaron mâncau nu numai odată partea care li se cuvenea din jertfa de mâncare. Era ceva care trebuia mereu reluat, căci era „hotărât pentru totdeauna“. Dumnezeu a pregătit drumul pentru fiecare credincios, când el a obţinut maturitatea unui fiu al lui Aaron. Oricine poate ajunge aici, dacă se predă Domnului. Partea sa pe pământ este o parte cerească şi atâta timp cât casa lui Dumnezeu se găseşte pe pământ, adică până la răpirea Adunării, aceasta rămâne privilegiul fiilor lui Aaron. Ei au voie să mănânce împreună cu Dumnezeu din această mâncare minunată.
Găsim însă încă un gând. Tot ce atingea jertfa de mâncare devenea sfinţit. Aceasta este pentru noi foarte important. Tot ce este în dependenţă de viaţa Domnului Isus este sfânt în ochii lui Dumnezeu. Înţelegem că nici nu poate fi altfel. Într-adevăr, făina este o imagine a fiinţei umane, însă jertfa de mâncare prezintă natura omenească a Domnului Isus. Floarea făinii este o parte componentă a pâinii, pe care o mănâncă orice om. Când frângem pâinea duminica dimineaţa, atunci ea este pâinea pe care o poate mânca orice om de pe pământ; totuşi nu este aceeaşi. Într-adevăr, ea nu se schimbă, rămâne exact aceeaşi pâine, însă pentru noi reprezintă ceva şi în aceasta constă marea diferenţă. De aceea se spune aici în mod categoric, că tot ce se atingea de jertfă era sfânt. Dacă privim natura omenească a Domnului Isus şi vedem aceleaşi lucruri ca şi la noi, nu trebuie să uităm cine este El. Ca şi noi, Domnul a obosit, însă noi nu trebuie să uităm niciodată că El era Domnul. Cineva a spus odată: „Omul nu trăieşte numai cu pâine“, însă el a utilizat cuvintele în sens de glumă şi a uitat că este vorba de ceva sfânt. Noi nu trebuie să folosim cuvintele Domnului pentru altceva. Tot ce este cu privire la El este sfânt, căci stă în legătură cu umanitatea Sa sfântă. Cine a văzut slava Sa şi L-a cunoscut în prezenţa lui Dumnezeu, cine îl cunoaşte ca pe Acela care este de la început, nu face aşa ceva, căci el ştie că este împotriva voii lui Dumnezeu. El a văzut prea mult din slava Domnului Isus ca să poată suporta ca această slavă să fie atacată cu ceva.
Începând cu versetul 19 este tratată o altă jertfă de mâncare. Vedem aici o nouă descoperire a lui Dumnezeu, căci este o jertfă de mâncare deosebită pe care trebuia s-o aducă preotul în ziua ungerii sale. Consta din „a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare permanent, jumătate din ea dimineaţa şi jumătate seara“ (versetul 21). În Levitic 2:4-5 se spune că floarea făinii era ,,frământată“ cu untdelemn, în timp ce cuvântul întrebuinţat aici „prăjit“ înseamnă mult mai mult. Un preot o aducea şi noi avem voie să spunem că în primul rând Domnul o face; însă pe de altă parte aceasta este şi ceea ce noi avem voie să jertfim, adică dacă suntem fii ai lui Aaron. Un fiu al lui Aaron vedea mult mai mult decât un simplu israelit.
În versetele care urmează vedem cum trebuia adusă această jertfa de mâncare. Aici totul trebuia jertfit lui Dumnezeu. „S-o aduci coaptă şi tăiată în bucăţi, ca un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului“ (versetul 9). Repet, ceea ce am spus deja: nu jertfeau un întreg nedefinit, ci bucăţi, pe care le-au prăjit, adică ei au văzut încercările personale ale Domnului Isus în context cu împrejurările şi particularităţile Evangheliilor. Ei au înţeles, de exemplu, că acelaşi eveniment în Evanghelia după Luca luminează o altă parte a adevărului decât evanghelia după Matei, pentru că de fiecare dată caracterul diferitelor Evanghelii aruncă o altă lumină asupra evenimentului respectiv. Ei au cunoscut particularităţile vieţii şi slavei Domnului. Aceasta este jertfa de mâncare a preotului.
Citim apoi în versetele 22 şi 23: „Preotul dintre fiii lui Aaron, care va fi uns în locul lui, să aducă darul acesta ca jertfa de mâncare. Aceasta este o rânduială permanentă înaintea Domnului ; să fie arsă întreagă. Orice dar de mâncare al unui preot să fie ars în întregime; să nu se mănânce“. Această pătrundere în slava Domnului Isus, care este partea numai a acelora care se găsesc regulat în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea au învăţat să vadă cu ochii lui Dumnezeu, este aşa de preţioasă pentru Dumnezeu încît El o doreşte numai pentru Sine. Nici măcar preotul nu mânca din aceasta, căci Dumnezeu o voia numai pentru Sine.
Ce slujbă remarcabilă am primit! Să ne dăruiască Domnul ca noi să putem vedea slava Lui şi să ne înviorăm în El şi în slava Sa. Dar pentru că este vorba de lucruri aşa înalte şi sublime, Dumnezeu ne permite contemplarea acestei slave numai când o vedem prin ochii Săi. De aceea ar trebui să dorim să rămânem constant în prezenţa Sa, aşa cum ne este arătat cu fiii lui Aaron. Această poziţie poate fi partea oricărui credincios. Şi cel mai tânăr credincios poate veni aici. Dacă noi, cei mai în vârstă nu purtăm aceste semne caracteristice, aceasta este din cauză că nu am întrebuinţat mijloacele pe care ni le-a dat Domnul. Dacă însă noi vedem puţin din aceasta, nu ar trebui atunci ca dorinţa noastră să fie să creştem în această cunoştinţă şi să fim adevăraţi fii ai lui Aaron fără defect (Levitic 21:16-24 ), adică să realizăm practic tot ceea ce poate fi partea oricărui credincios?
sursa: https://comori.org/