Categorie: Cartile Bibliei
(Levitic 6:8-13 )
Ajungem acum la legea arderii-de-tot, după ce în capitolul 1 am văzut rânduielile generale pentru jertfa arderii-de-tot. Aici deci găsim principiile exacte pe care trebuie să le ia în seamă cel care doreşte să aducă o ardere-de-tot. În Levitic 6:8 vedem că legea a fost dată lui Aaron şi fiilor săi, în timp ce în capitolul 1 este vorba de cineva din popor. Oricine are voie să aducă lui Dumnezeu o ardere-de-tot, însă aici este vorba de Aaron şi de fiii săi. Principiile dumnezeieşti cu privire la slujba noastră de duminica dimineaţa sunt încredinţate Domnului şi acelora care sunt preoţi. Prin fiii lui Aaron trebuie să înţelegem pe acei copii de parte bărbătească care au voie să execute realmente slujba preoţească. Ei stau zilnic în prezenţa Domnului şi de aceea sunt obişnuiţi să judece totul potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Acestora, deci, Dumnezeu le dă indicaţii care trebuie urmate la îndeplinirea slujbei. Acesta este un principiu general în Cuvântul lui Dumnezeu. În Numeri 10 citim de exemplu despre trompetele de argint cu ajutorul cărora Moise putea să cheme tot poporul. Însă se aminteşte în mod deosebit, că preoţii trebuiau să sufle în ele. Asta înseamnă că Domnul Isus, a cărui imagine este Moise, care rosteşte cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu, face aceasta în mod obişnuit prin preoţi, adică aceia care au cu adevărat părtăşie cu El şi pot să înţeleagă cel mai bine gândurile Sale. Ei exercită slujba cea mai importantă, aşa cum am văzut deja în capitolul 1, unde tot ceea ce cerea înţelegere trebuia împlinit de preoţi. Şi la citirea versetelor care ne stau în faţă e bine să ne gândim la aceasta.
„Arderea-de-tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa şi focul să ardă pe altar“ (versetul 9). Aproape acelaşi gând îl găsim şi în Exod 29 , unde se spune că în fiecare dimineaţă şi seară trebuia să fie adusă arderea-de-tot - seara, ca astfel în timpul nopţii să se poate înălţa spre Dumnezeu mirosul jertfei. În chip profetic vedem în aceasta însemnătatea lucrării Domnului Isus pentru noi şi pentru Israel. Noi trăim în noapte; când Domnul a fost trădat de Iuda era noapte (Ioan 13:20 ). Odată se va ivi ziua când Domnul va reveni ca Soare al dreptăţii. Aceasta va fi o zi deosebită pentru Israel. Deci arderea-de-tot era hotărâtă pentru ziuă, căci numai pe baza lucrării Domnului Isus va fi binecuvântat Israel; însă era şi pentru noapte, căci şi noi primim binecuvântările noastre numai pe baza lucrării Domnului.
Aici însă se arată categoric că arderea-de-tot trebuia să fie toată noaptea pe vatra altarului. Este vorba aici despre jertfa arderii-de-tot, pe care noi o aducem. Dumnezeu vede lucrarea Domnului Isus tot timpul. Dacă El numai o clipă n-ar vedea-o, nu ar exista nici o binecuvântare pentru noi. Însă pentru că aici este vorba de arderea-de-tot pe care noi o aducem, Cuvântul lui Dumnezeu spune cu privire la ea că focul trebuie să ardă toată noaptea. Cred că în Numeri 28 găsim aproape acelaşi gând, când se spune că Dumnezeu doreşte să primească jertfe de pe acest pământ blestemat, din această pustie, în care Dumnezeu este lepădat. El doreşte totuşi să vadă roade din acest pământ. Aceasta o vedem şi aici. Şi chiar dacă este noapte pe pământ, Dumnezeu doreşte ca mirosul arderii-de-tot să se ridice spre El. Ce gând preţios, mai ales dacă ne gândim la jertfele noastre! În tot timpul cât Domnul Isus este lepădat, Dumnezeu doreşte ca ai Săi să-I aducă arderi-de-tot, ca astfel să se ridice totdeauna spre El mirosul plăcut - nu ca odinioară de pe cruce, ci ca mirosul jertfei arderii-de-tot adusă Lui. Aşa cum am văzut, asta înseamnă ca noi să privim pe Domnul Isus ca ardere-de-tot şi, ceea ce noi am văzut în El, să aducem ca jertfă.
Acelaşi gând îl găsim şi în Psalmul 134 . Probabil cunoaştem succesiunea celor trei Psalmii 132 - 134 . În Psalmul 132 vedem locul strângerii laolaltă. În Psalmul 133:1 citim: „Iată, ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate“ şi în Psalmul 134 găsim slujba care se execută acolo. Se spune în primul verset: „Iată, binecuvântaţi pe Domnul, toţi slujitorii Domnului, care staţi nopţile în casa Domnului!“ Mulţi nu înţeleg de ce se spune aici „nopţile“, însă noi înţelegem, dacă vedem ce învaţă Noul Testament. Aşa merge până la sfârşitul Psalmului 134, căci acolo găsim dimineaţa: „Domnul să te binecuvânteze din Sion, El, care a făcut cerurile şi pământul!“ Cu aceasta cântările treptelor (sau cântările urcării) se termină.
În Levitic 6:9 se vorbeşte despre arderea-de-tot: „Arderea-de-tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa şi focul să ardă pe altar“ (versetul 9). Aceasta este deci slujba preoţilor. În primul rând se referă la Domnul Isus, căci Aaron este o imagine a Domnului Isus. Însă Aaron şi fiii săi sunt numiţi împreună, adică este o misiune şi a fiilor lui Aaron. Ce slujbă minunată cere Domnul Isus de la noi! Este misiunea noastră să îngrijim în tot timpul lepădării Domnului să se înalţe către Dumnezeu mirosul arderii-de-tot, pentru că noi, credincioşii, aducem această jertfă lui Dumnezeu.
Dacă ne gândim acum la jertfa pentru păcat, vedem că există diferenţe între cele două. Jertfa pentru păcat este necesară pentru mântuirea noastră. Însă era adusă numai odată pe an. Nu găsim că se mai repeta. Probabil că se mai întâmpla, când păcătuia cineva, aşa cum vedem în capitolul 4 şi 5, însă despre o jertfă pentru păcat de bunăvoie nu se vorbeşte niciodată. Aici însă, unde se vorbeşte despre arderea-de-tot, Dumnezeu porneşte de la considerentul că inimile noastre sunt pline şi aduc necurmat această jertfă. Aceasta Îl bucură! Şi este un gând serios pentru inimile noastre. Când am venit prima dată la Dumnezeu, am văzut pe Domnul Isus ca jertfă pentru păcat, căci noi ne-am preocupat cu ceea ce aveam nevoie. Însă când am cunoscut cu adevărat pe Domnul Isus, Dumnezeu doreşte ca noi să ne ocupăm cu Domnul Isus ca ardere-de-tot. Chiar dacă noi nu uităm niciodată lucrarea Sa cu privire la păcatele noastre, înţelegem totuşi că o jertfă pentru păcat nu a fost adusă pe altar. În acest scop Dumnezeu doreşte o ardere-de-tot. Slujba noastră constă totdeauna, deci, ca în tot timpul lepădării Domnului să aducem arderi-de-tot, care se înalţă ca un miros plăcut spre El.
Focul trebuia menţinut să ardă pe altar. Focul este o imagine a sfinţeniei lui Dumnezeu care cercetează şi verifică. Cu privire la Domnul Isus pe cruce, văzut ca ardere-de-tot, se ridică numai un miros plăcut către Dumnezeu. Este slujba noastră ca să îngrijim ca focul să fie menţinut aprins, adică noi să privim înapoi la cruce, ca să vedem cum focul a cercetat pe Domnul şi cum s-a ridicat spre Dumnezeu numai un miros plăcut.
Asta nu înseamnă însă că lucrarea nu este desăvârşită. Vedem în versetul 10 că este înfăptuită. Noi umblăm în siguranţa că lucrarea a fost înfăptuită şi Dumnezeu a fost pe deplin slăvit. Noi ştim că în Domnul Isus nu se găseşte nimic care să nu fie bun şi suntem conştienţi că totul în El este desăvârşit. În această situaţie cercetăm mereu arderea-de-tot, ca să vedem cum totul este desăvârşit şi ca să exprimăm aceasta înaintea lui Dumnezeu. Însă, aşa cum am spus, facem aşa, fiind siguri de faptul că lucrarea a fost săvârşită. Aşa găsim în versetul 10:
„Preotul să se îmbrace cu tunica de in şi peste trup cu lenjerie de in, să ia cenuşa făcută de focul care va mistui arderea-de-tot de pe altar şi s-o verse lângă altar“.
Preotul trebuia deci să se preocupe cu cenuşa focului şi să îmbrace tunica de in şi lenjeria de in, adică îmbrăcămintea pe care el o purta în Ziua cea mare a Ispăşirii. Înseamnă că noi trebuie să posedăm îndreptăţirea practică, atunci când ne preocupăm aşa cu Domnul Isus. Despre aceasta vorbeşte inul, aşa cum spune Apocalipsa 19:8 . Cum se putea sta permanent lângă arderea-de-tot şi să fie înconjurat de mirosul plăcut care ieşea din ea - căci un preot, care se afla totdeauna lângă altar şi lângă arderea-de-tot, care vorbeşte despre dăruirea deplină a Domnului faţă de Dumnezeu, care a mers până la moarte, trăia în acest miros plăcut, cum poate să se preocupe de aceste lucruri şi să fie practic necurat?
Cenuşa este simbolul lucrării săvârşite şi chiar a unei lucrări săvârşite în moarte. Cenuşa ia fiinţă numai când totul a fost mistuit de foc. Gândul călăuzitor la noi trebuie să fie că Hristos a murit; şi chiar dacă a avut loc ca ardere-de-tot pentru slava lui Dumnezeu, totuşi acolo a fost adusă, unde El a murit pentru noi, unde Dumnezeu trebuia să termine cu omul firesc, aşa încît noi nu avem voie niciodată să uităm că am murit împreună cu Hristos, că omul cel vechi este judecat şi trebuie să trăim în puterea învierii.
Aceasta are însă consecinţe asupra vieţii noastre practice. Noi avem voie să stăm la altar, însă, pe lângă aceasta, avem o misiune, o slujbă. Altarul de aramă era într-adevăr o parte a cortului întâlnirii şi era totuşi în pustie. Curtea din faţă a cortului este o imagine a pământului ca loc unde stătea cruce. În Evrei 13:10-13 citim că noi trebuie să ne găsim ori în Locul Preasfânt ori în afara taberei. Când ne strângem laolaltă ca Adunare, la masa Domnului, ca să ne aducem jertfele, atunci vedem cu ce caracter trebuie să fim acolo: trebuie să fim conştienţi că lucrarea a fost înfăptuită, trebuie să realizăm că am murit împreună cu Domnul şi că omul cel vechi nu are nicio autorizare de a fi prezent. Aşa aducem noi jertfele noastre de ardere-de-tot. Însă nu rămânem totdeauna acolo, ci trebuie să ieşim afară în lume, unde trebuie să depunem mărturia noastră. Atunci noi nu mai avem aceleaşi haine ca în Locul Preasfânt.
Apoi să se dezbrace de veşmintele lui şi să se îmbrace cu altele ca să scoată cenuşa afară din tabără, într-un loc curat (versetul 11). Acesta este al doilea lucru, altă parte a slujbei noastre care se face în afară. Noi trebuie apoi să fim într-un loc curat în afara taberei, despărţiţi de toate organizaţiile bisericeşti şi omeneşti. Acolo noi trebuie să purtăm cenuşa, adică mărturia lucrării înfăptuite, însă nu ca jertfă pentru păcat, ci ca ardere-de-tot. Înseamnă într-adevăr sfârşitul naturii omeneşti, însă peste aceasta se arată deplina dăruire faţă de Dumnezeu.
În versetele 12 şi 13 Dumnezeu arăta încă odată clar că focul de pe altar nu avea voie să se stingă:
„Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc; în fiecare dimineaţă preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“.
Consider că din aceasta rezultă şi ce înseamnă lucrarea pentru Israel. Israel a lepădat pe Domnul Isus, de aceea a venit judecata asupra poporului. Însă cum se face că nu a fost nimicit cu totul şi că îl aşteaptă un viitor minunat? Motivul pentru aceasta este că din arderea-de-tot se ridică spre Dumnezeu un miros plăcut.
În Ioan 11:52 citim că Domnul Isus a murit pentru popor, însă şi ca să adune pe copiii lui Dumnezeu care sunt risipiţi. El a murit în primul rând pentru popor. Aceasta am văzut-o şi la studiul capitolului 16 din Levitic. Jertfa pentru păcat a fost adusă pentru Aaron şi casa lui, însă şi pentru popor. Acelaşi gând îl găsim şi în Evrei 2:17 : „De aceea, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate, ca să poată fi în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un Mare Preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului“. Hristos trebuia să moară pentru păcatele poporului. Pentru că mirosul plăcut al jertfei Domnului Isus s-a ridicat spre Dumnezeu, Dumnezeu poate suporta poporul, poate să-l păzească şi în viitor să-l conducă în binecuvântări. Normal, fiecare persoană trebuie să se pocăiască, pentru că numai iudeii născuţi din nou vor intra în împărăţia de o mie de ani. Cei necredincioşi vor fi judecaţi. Însă acum Dumnezeu suportă poporul pe baza arderii-de-tot.
Să privim acum mai departe slujba preotului. El trebuia să menţină focul aprins şi în fiecare dimineaţă să aprindă lemne pe el şi să aducă arderea-de-tot. Este acelaşi lucru ca şi în capitolul 1; însă vedem aici că se petrece fără întrerupere. El trebuia să aprindă lemnele. Am văzut deja că lemnul este o imagine a naturii omeneşti, care trebuie distrusă. Însă şi omul nou are o natură, natura cea nouă, pe care am primit-o. Cu ea trebuie să se preocupe preotul. În slujba sa preoţească pentru credincioşi, el trebuie să menţină inimile calde, ca astfel Duhul Sfânt să le poată întrebuinţa pentru arderea-de- tot. Să ne gândim numai la cei doi ucenici în drumul lor spre Emaus, din Luca 24 . Domnul le vorbeşte şi acesta este începutul slujbei preotului. Ei erau însă întristaţi şi nu aveau nicio înţelegere faţă de lucrarea Sa minunată. Însă după ce Domnul a vorbit cu ei despre Sine Însuşi, ei puteau spune: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?“ Cred că acesta este un exemplu pentru ceea ce găsim aici. Este stimularea sentimentală, prin care credincioşii sunt în stare să aducă arderea-de-tot.
Ajungem apoi la arderea-de-tot însăşi, pe care trebuia s-o aducă preoţii. Am văzut deja în Levitic 1 , ce însemna aceasta şi anume să aşeze fiecare bucăţică în modul cuvenit. Arderea-de-tot era tăiată în bucăţi şi acestea erau aşezate într-o ordine precisă pe altar, încît preotul putea să aducă lui Dumnezeu toată desăvârşirea lăuntrică a Domnului în ansamblul ei real. Dragostea Sa, dreptatea Sa, sfinţenia Sa, înţelepciunea pe care El a arătat-o în drumul Său, puterea în care El a săvârşit lucrarea şi dăruirea Sa totală trebuiau făcute vizibile şi privite. Aceasta este slujba preotului. Este în stare de slujbă, numai acela care se ocupă amănunţit de lucrarea Domnului Isus, care a tăiat în bucăţi arderea-de-tot şi a privit-o cu adorare.
Se spune apoi că preotul trebuia să ardă pe foc grăsimea jertfei de mulţumire. Jertfa de mulţumire este o imagine a lucrării Domnului Isus ca baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu, un tablou al crucii Domnului Isus în sensul că acesta este obiectul prin care noi avem părtăşie cu Dumnezeu. Prin crucea Domnului Isus, Dumnezeu a fost pe deplin slăvit. Dumnezeu spune acum: Eu am fost acolo pe deplin satisfăcut. Şi inimile noastre pot spune că prin această lucrare noi suntem pe deplin mântuiţi. Dacă ne gândim la aceasta, inimile noastre sunt umplute de bucurie şi aceasta este părtăşie, căci avem aceleaşi sentimente ca şi Tatăl. Aici sunt amintite bucăţile de grăsime, acestea sunt părţile jertfei de mulţumire care erau în mod special hotărâte pentru Dumnezeu şi care în Levitic 3:11 ; 3:16 sunt numite „mâncarea“ lui Dumnezeu. Nu este minunat că se spune lucrul acesta aici? Legea jertfei de mulţumire se găseşte în Levitic 7 , însă aici, la tratarea arderii-de-tot este arătată în context. Ceea ce noi aducem lui Dumnezeu ca ardere-de-tot şi anume cu dorinţa ca mirosul ei să se ridice spre Dumnezeu, aceasta El o numeşte mâncarea Sa, plinea Sa. Ce gând minunat! Dumnezeu primeşte ca mâncare şi hrană ceea ce noi Îi jertfim!
Cât de important este aceasta pentru El, vedem în versetul 13; acolo se spune pentru a treia oară: „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“. Ce slujbă minunată am primit noi, însă şi ce răspundere.
sursa: https://comori.org/