Categorie: Cartile Bibliei
În cartea Exod putem să vedem patru obiecţii subtile ale lui faraon în calea eliberării şi a separării complete a poporului lui Dumnezeu faţă de ţara Egiptului. Prima dintre acestea o găsim în Exod 8:25 : „Şi faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: «Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!»“. Este necesar să precizăm aici că atât împotrivirea vrăjitorilor, cât şi obiecţiile lui faraon reprezentau, în realitate, lucrările lui Satan, care stătea în spatele întregii scene; iar scopul evident al acestei propuneri a lui faraon a fost să împiedice mărturia Numelui Domnului – o mărturie care era legată de separarea deplină a poporului Său de Egipt. În mod evident, ei nu ar fi reprezentat o astfel de mărturie dacă ar fi rămas în Egipt, chiar dacă ar fi adus jertfe lui Dumnezeu acolo. Ei s-ar fi aflat pe acelaşi teren cu egiptenii necircumcişi şi L-ar fi aşezat pe Iahve pe acelaşi nivel cu dumnezeii Egiptului. Într-un astfel de caz, un egiptean ar fi putut spune unui israelit: «Eu nu văd nicio diferenţă între noi, voi aveţi închinarea voastră, iar noi o avem pe a noastră; totul este la fel».
Este un lucru comun acceptat, iar oamenii văd că este corect, ca oricine să aibă o religie, oricare ar fi ea. Adesea se spune: «Totul este să fim sinceri şi să nu ne amestecăm în ceea ce cred cei de lângă noi, însă nu contează ce formă de religie avem». Acesta este felul de a gândi al oamenilor despre ceea ce ei numesc religie; este însă foarte evident că gloria Numelui Domnului Isus nu are nicio parte în toate acestea. Cerinţa separării este lucrul în faţa căruia vrăjmaşul se opune şi pe care inima omului nu îl poate înţelege. Inima poate avea nevoie de religiozitate, deoarece conştiinţa îi mărturiseşte că nu este totul în regulă din punct de vedere moral, însă şi lumea simte o astfel de nevoie. A nu te separa este ca şi cum I-ai «aduce jertfe lui Dumnezeu în ţară»; iar obiectivul lui Satan este atins atunci când oamenii acceptă o religie a lumii şi refuză să iasă „din mijlocul lor şi fie despărţiţi“ (2. Corinteni 6:17 ). În mod hotărât, scopul lui a fost să împiedice mărturia dată pentru Numele lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost scopul său diabolic: „Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!“. Cât de mult ar fi fost slăbită mărturia, dacă ei ar fi făcut aşa! Scopul celui rău ar fi fost atins! Poporul lui Dumnezeu în Egipt, iar Dumnezeu, pus în legătură cu idolii Egiptului! Teribilă blasfemie!
Cititorule, trebuie să analizăm cu toată atenţia această temă! Efortul de a-l face pe Israel să se închine lui Dumnezeu în Egipt descoperă un principiu mult mai profund decât ne-am putea imagina la prima vedere. Vrăjmaşul s-ar bucura dacă ar putea în orice timp, prin orice mijloace şi în orice împrejurări să atragă aparenţa aprobării divine peste religia lumii. Acest fel de religie nu-l deranjează deloc. El îşi atinge la fel de bine scopul prin ceea ce se numeşte „religia lumii“, ca şi prin orice alt mijloc. El câştigă un punct important atunci când reuşeşte să convingă pe un creştin adevărat să nu se opună religiei lumii. Este lucru dovedit că nu există nimic care să atragă atâta împotrivire ca principiul separării de această lume rea. Poţi avea aceleaşi opinii, poţi predica aceeaşi învăţătură şi poţi face aceleaşi lucrări, dar, dacă doar încerci, chiar şi în cea mai mică măsură, să asculţi de poruncile divine: „depărtează-te şi de aceştia“ (2. Timotei 3:5 ) şi „ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi“ (2. Corinteni 6:17 ), vei avea parte de cea mai mare împotrivire. Cum se explică această atitudine? În principal prin faptul că, prin separarea de această lume deşartă, creştinul poate purta o mărturie pentru Hristos, aşa cum nu ar fi putut-o face niciodată dacă ar fi rămas în legătură cu ea.
Este o mare diferenţă între religia omenească şi Hristos. Un biet hindus întunecat îţi poate vorbi despre religia lui, dar el nu ştie nimic despre Hristos. Apostolul nu spune: «Dacă este vreo mângâiere în religie», deşi fără îndoială că adepţii fiecărei religii găsesc o oarecare mângâiere în ea. Însă Pavel şi-a găsit mângâierea în Hristos, după ce probase sub orice formă ineficacitatea religiei, în formele ei cele mai plăcute şi mai măreţe (vedeţi Galateni 1:13,14 ; Filipeni 3:4-11 ).
Într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre „religia curată şi neîntinată“ (Iacov 1:27 ), dar omul nenăscut din nou nu poate, în niciun fel, să aibă vreo parte în ea. Căci cum ar fi posibil să aibă vreo parte în ceea ce trebuie să fie „curat şi neîntinat“? O astfel de religie este din cer, care este sursa a tot ceea ce este curat şi plăcut. Ea este exclusiv înaintea ochilor Celui care este „Dumnezeu şi Tatăl“; ea poate fi exercitată doar de aceia care au primit o natură nouă crezând în Numele Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1:12,13 ; Iacov 1:18 ; 1. Petru 1:23 ; 1. Ioan 5:1 ). Iar în final ni se arată că ea este guvernată de două principii practice foarte importante, manifestate prin compasiune şi sfinţenie personală: „a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor“ şi „a te păstra neîntinat de lume“ (Iacov 1:27 ). Dacă privim lista completă a adevăratelor roade creştine, vom observa că ele se încadrează sub aceste două cerinţe dominante. Este deosebit de interesant să vedem, atunci când ne preocupăm fie cu Exod 8 , fie cu Iacov 1 , că despărţirea de lume este prezentată ca fiind o condiţie obligatorie în adevărata slujire a lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce nu este „curat şi neîntinat“ nu poate fi acceptat înaintea lui Dumnezeu şi nici nu poate primi pecetea Lui aprobatoare dacă a fost profanat de acest „veac rău“. „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi, spune Domnul; şi nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul, Cel Atotputernic“ (2. Corinteni 6:17,18 ).
În Egipt nu exista un loc de întâlnire pentru Iahve cu răscumpăraţii Săi; în cazul lor, răscumpărarea şi despărţirea de Egipt au însemnat unul şi acelaşi lucru. Dumnezeu a spus: „M-am coborât ca să-i eliberez“, şi nimic mai puţin decât acest lucru nu L-ar fi putut satisface sau glorifica. O mântuire care i-ar fi lăsat tot în Egipt nu putea fi mântuirea lui Dumnezeu. Mai mult, trebuie să nu uităm că scopul lui Iahve în ce priveşte mântuirea lui Israel şi distrugerea lui faraon era ca „Numele Lui să fie făcut cunoscut pe tot pământul“ (Exod 9:18 ). În ce fel ar fi fost cunoscut Numele Lui pe tot pământul, dacă poporul Său ar fi încercat să I se închine în Egipt? Acest scop sau nu ar fi fost împlinit deloc, sau ar fi fost împlinit într-un mod fals. De aceea, pentru a fi făcut cunoscut caracterul lui Dumnezeu într-un mod deplin şi exact, era obligatoriu ca poporul Său să fie eliberat în mod desăvârşit şi separat în întregime de Egipt, iar acest lucru este absolut necesar şi acum. Pentru a putea da o mărturie clară pentru Fiul lui Dumnezeu este nevoie ca toţi cei care Îi aparţin cu adevărat să fie separaţi de acest veac rău. „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, a Căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (Galateni 1:3-5 ).
Galatenii începuseră să primească o religie carnală şi lumească – o religie a poruncilor – care se ocupa cu „zile şi luni şi timpuri şi ani“; iar apostolul îşi începe epistola spunându-le că Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi cu scopul de a-Şi elibera poporul din chiar aceste lucruri. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie despărţit, dar nu prin orice mijloace, nu pe temeiul unei superiorităţi personale sau al unei sfinţenii personale, ci pe temeiul faptului că ei sunt poporul Său, iar în acest fel să poată răspunde în mod corect şi înţelept scopului harului Său, care doreşte să îi unească cu Sine Însuşi şi să-Şi ataşeze Numele de ei. Un popor care încă se afla în mijlocul întinăciunilor şi al urâciunilor Egiptului nu ar fi putut fi o mărturie pentru Cel sfânt; şi nici acum nu poate exista o mărturie strălucită şi echilibrată pentru Hristosul crucificat şi înălţat, dacă este amestecată cu întinăciunile unei lumi religioase corupte.
Răspunsul pe care Moise l-a dat primei obiecţii ridicate de faraon a fost unul cu adevărat memorabil: „Nu se cuvine să facem aşa, pentru că am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune egiptenilor; iată, dacă vom aduce jertfe care sunt o urâciune egiptenilor, înaintea ochilor lor, nu ne vor ucide ei cu pietre? Vom merge cale de trei zile în pustie şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru, cum ne va porunci“ (Exod 8:26,27 ). Aceasta este adevărata separare de Egipt: „Vom merge cale de trei zile în pustie“. Credinţa nu poate fi satisfăcută cu nimic mai puţin decât cu aceasta. Israelul lui Dumnezeu trebuia să fie despărţit de ţara morţii şi a întunericului, prin puterea învierii. Apele Mării Roşii trebuiau să se rostogolească între răscumpăraţii lui Dumnezeu şi Egipt, ca ei să poată aduce jertfe după rânduială lui Iahve. Dacă ar fi rămas în Egipt, ar fi trebuit să jertfească Domnului chiar lucrurile care erau o urâciune * înaintea egiptenilor. Acest lucru nu trebuia făcut niciodată. În Egipt nu putea fi nici cort, nici templu şi nici altar. Nu era niciun loc, pe tot cuprinsul acelei ţări, pentru vreo slujire de acest fel. De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, Israel nu a cântat nici măcar un vers din vreo cântare de laudă, până când întreaga adunare nu a stat, în puterea unei răscumpărări depline, pe partea cealaltă a Mării Roşii. Exact aşa stau lucrurile şi acum. Înainte să devină un închinător conştient, un slujitor acceptat sau un martor eficace, credinciosul trebuie să cunoască locul în care moartea şi învierea lui Hristos l-au aşezat pentru totdeauna.
* Cuvântul „urâciune“ este folosit cu referire la lucrurile la care se închinau egiptenii.
Chestiunea pusă în discuţie nu este dacă cineva este copil al lui Dumnezeu sau nu. Mulţi copii ai lui Dumnezeu sunt foarte departe de a cunoaşte în mod personal rezultatele depline ale morţii şi ale învierii lui Hristos. Ei nu aprofundează adevărul preţios că moartea lui Hristos le-a îndepărtat păcatele pentru totdeauna şi că ei sunt în mod deplin părtaşi ai vieţii Lui de înviere, viaţă cu care păcatul nu mai poate avea nimic de-a face. Hristos a devenit blestem pentru noi, dar nu – aşa cum ar vrea unii să ne înveţe – prin faptul că El ar fi fost născut sub blestemul unei legi încălcate, ci din cauză că El a fost atârnat pe lemn (comparaţi cu atenţie Deuteronom 21:23 cu Galateni 3:13 ). Noi am fost sub blestem din cauză că nu am păzit legea; însă Hristos, Omul desăvârşit, a glorificat legea şi a ridicat-o la loc de cinste prin chiar faptul că, ascultând de ea în mod perfect, a devenit blestem pentru noi, fiind atârnat pe lemn. Astfel, în viaţa Lui a onorat legea lui Dumnezeu, iar în moartea Lui a purtat blestemul nostru. De aceea, acum nu mai există nici vină, nici blestem, nici mânie şi nici condamnare pentru cel credincios şi, chiar dacă trebuie să fie manifestat în faţa tronului de judecată al lui Hristos, acel tron se va dovedi a-i fi la fel de favorabil pe cât îi este acum tronul de har. Acel loc va face să se manifeste adevărul despre starea credinciosului, anume că nu mai există nimic care să-i fie împotrivă; tot ceea ce el este se va dovedi a fi lucrarea lui Dumnezeu. El l-a ridicat din starea de moarte şi de condamnare şi l-a făcut exact ceea ce El vrea să fie. Judecătorul Însuşi i-a îndepărtat toate păcatele şi El reprezintă dreptatea lui, astfel că scaunul de judecată nu-i poate fi decât favorabil. Da, va fi declarat în mod public – către cer, pământ şi iad – că acela care este spălat de păcate în sângele Mielului este atât de curat cât îl poate face Dumnezeu (vedeţi Ioan 5:24 ; Romani 8:1 ; 2. Corinteni 5:5,10,11 ; Efeseni 2:10 ). Tot ceea ce trebuia făcut a făcut Dumnezeu Însuşi. În mod sigur, El nu-Şi va condamna propria lucrare. Dumnezeu Însuşi S-a îngrijit de dreptatea care era necesară. Cu siguranţă că El nu va găsi vreun defect în ea. Lumina tronului de judecată va fi suficient de strălucitoare ca să împrăştie orice ceaţă şi orice nor care tinde să întunece gloria incomparabilă şi meritele care aparţin crucii şi va arăta că cel credincios este „în totul curat“ (Ioan 13:10 ; 15:3 ; Efeseni 5:27 ).
Deoarece aceste adevăruri fundamentale nu sunt ţinute în toată simplitatea credinţei, mulţi copii ai lui Dumnezeu se plâng de lipsa unei păci solide, de fluctuaţii ale stării lor spirituale şi de suişuri şi coborâşuri ale vieţii lor practice. Orice îndoială care se ridică în inima unui creştin este o dezonoare adusă Cuvântului lui Dumnezeu şi jertfei Domnului Isus Hristos. Acest lucru se întâmplă deoarece creştinul nu se încălzeşte încă de pe acum la lumina care va străluci din tronul de judecată, ba încă este cuprins de îndoială şi de frică. Şi totuşi, acele lucruri de care se plâng atât de mulţi, acele fluctuaţii şi ezitări sunt doar consecinţe neînsemnate, atât timp cât afectează doar experienţa lor. Însă efectul produs asupra închinării, asupra slujirii şi asupra mărturiei pe care ei o dau este mult mai serios, întrucât afectează slava Domnului. Din nefericire, acesta este un subiect care, în general, nu-i preocupă pe aceştia, deoarece principalul lor obiectiv este mântuirea personală; aceasta reprezintă ţinta şi scopul majorităţii creştinilor mărturisitori. Suntem înclinaţi să socotim orice lucru care ne afectează pe noi ca fiind esenţial; în timp ce tot ceea ce afectează gloria lui Hristos în noi şi prin noi socotim a fi neesenţial.
Totuşi, este bine să vedem că acelaşi lucru care dă o pace stabilă sufletului ne aşază, de asemenea, în poziţia de a aduce o închinare inteligentă, o slujire acceptată şi o mărturie eficace. În capitolul 15 din 1 Corinteni, apostolul prezintă moartea şi învierea lui Hristos ca fiind marele fundament al oricărui lucru. „Şi vă fac cunoscut, fraţilor, evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi şi primit-o, în care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi (dacă ţineţi cu tărie cuvântul pe care vi l-am vestit), afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Pentru că v-am dat întâi ce am şi primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost înmormântat; şi că a înviat a treia zi, după Scripturi“ (1. Corinteni 15:1-4 ). Aici evanghelia ne este prezentată într-o declaraţie scurtă şi cuprinzătoare. Hristosul mort şi înviat este fundamentul lucrării de mântuire: „Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4:25 ). A-L vedea pe Isus, prin ochii credinţei, pironit pe cruce şi aşezat pe tron trebuie să ofere conştiinţei o pace solidă, iar inimii, o libertate perfectă. Privind în mormânt, îl vedem gol; privind la tron, îl vedem ocupat. Astfel, ne putem continua drumul cu bucurie. Domnul Isus, pe cruce, a împlinit orice lucru în favoarea poporului Său; iar dovada cu privire la aceasta este faptul că acum stă la dreapta lui Dumnezeu. Hristosul înviat reprezintă dovada că răscumpărarea este împlinită; iar dacă răscumpărarea este un fapt împlinit, pacea credinciosului are o bază solidă. Nu noi suntem cei care am făcut pacea, şi nici nu am fi putut-o face vreodată. Din contră, orice încercare a noastră de a produce pacea nu ar face decât să dovedească faptul că suntem capabili de a produce doar conflict şi duşmănie. Însă Hristos a făcut pace prin sângele crucii Lui şi S-a aşezat pe tronul Său în ceruri, după ce a biruit orice vrăjmaş. Prin El poate acum Dumnezeu propovădui pacea. Domnul evangheliei proclamă această pace, iar sufletul care crede evanghelia are pace – o pace stabilă înaintea lui Dumnezeu, pentru că Hristos este pacea lui (vedeţi Fapte 10:36 ; Romani 5:1 ; Efeseni 2:14 ; Coloseni 1:20 ). În acest fel, Dumnezeu nu doar că a împlinit cerinţele Sale, dar, acţionând aşa, El a găsit o dreptate divină pe temeiul căreia a făcut ca afecţiunile Sale fără margini să curgă chiar şi până la cei mai vinovaţi urmaşi ai lui Adam.
Apoi, în ceea ce priveşte rezultatele practice, crucea lui Hristos nu doar că a îndepărtat păcatele credincioşilor, dar, de asemenea, a rupt pentru totdeauna legătura lor cu lumea. Pe acest temei, credinciosul are privilegiul de a socoti lumea ca pe un lucru răstignit, şi el însuşi să fie socotit de ea ca unul răstignit. Aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte legăturile credinciosului cu lumea. Ea este răstignită faţă de el şi el faţă de ea. Aceasta este poziţia adevărată şi plină de demnitate a fiecărui creştin adevărat. Preţuirea lumii faţă de Hristos a fost exprimată prin locul în care aceasta L-a aşezat în mod deliberat. Ea a fost pusă să aleagă între un ucigaş şi Hristos; l-a eliberat pe ucigaş, dar pe Hristos L-a răstignit pe cruce, între doi tâlhari. Dacă cel credincios va umbla pe urmele paşilor lui Hristos – dacă se adapă din Duhul Său şi manifestă spiritul Său – va avea parte de aceeaşi preţuire din partea lumii. În acest fel va ajunge nu doar să înţeleagă că poziţia lui înaintea lui Dumnezeu este de răstignit împreună cu Hristos, ci şi să realizeze acest lucru în umblarea şi experienţa lui zilnică.
Însă, în timp ce crucea taie legătura dintre credincios şi lume, învierea îl aduce în puterea unor legături şi asocieri cu totul noi. Dacă la cruce vedem preţuirea pe care lumea a avut-o faţă de Hristos, în înviere vedem preţuirea lui Dumnezeu faţă de El. Lumea L-a crucificat, dar „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“ (Filipeni 2:9 ). Omul I-a dat locul cel mai de jos, Dumnezeu I l-a dat pe cel mai înalt; şi atât de mult credinciosul este chemat să fie în părtăşie deplină cu Dumnezeu, în privinţa gândirii sale despre Hristos, încât poate închide obloanele spre lume şi o poate socoti ca un lucru răstignit. Deoarece credinciosul se află pe o cruce, iar lumea pe alta, distanţa morală dintre cele două este, într-adevăr, enormă, iar dacă este enormă în principiu, aşa trebuie să fie şi în practică. Lumea şi creştinul nu au absolut nimic în comun; şi nici nu vor avea, cu excepţia stării în care creştinul Îşi tăgăduieşte Domnul şi Stăpânul. Credinciosul se dovedeşte a fi fals faţă de Hristos în aceeaşi măsură în care are părtăşie cu lumea.
Totul este foarte clar; dar, preaiubite cititor creştin, unde ne aşază toate acestea faţă de lume? Complet afară din ea! Noi suntem morţi faţă de această lume şi vii împreună cu Hristos. Dintr-o dată suntem părtaşi ai lepădării Lui de către pământ şi ai acceptării Lui de către cer; iar bucuria celei din urmă ne face să socotim ca un nimic încercarea legată de cea dintâi. Să fiu lepădat de pământ, fără să ştiu că am rezervate un loc şi o parte acolo sus, aceasta ar fi de nesuportat; însă când gloriile cerului umplu viziunea sufletului, cele pământeşti îşi pierd cu totul valoarea.
Dar poate cineva s-ar simţi îndreptăţit să întrebe: „Ce este lumea?“. Cu greu am găsi un termen mai dificil de definit ca cel de „lume“ (sau „lumesc“), iar aceasta pentru că în general suntem predispuşi să spunem că „lumescul“ începe la o treaptă sau două mai jos de treapta pe care ne aflăm noi. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu defineşte cu precizie cuvântul „lume“ atunci când spune că tot ceea ce este în ea „nu este de la Tatăl“ (1. Ioan 2:16 ). De aceea, cu cât mai profundă este părtăşia pe care o am cu Tatăl, cu atât voi cunoaşte mai bine ce este lumea. Acesta este felul divin de a da învăţătură. Cu cât mai mult îţi găseşti plăcerea în dragostea Tatălui, cu atât mai mult vei lepăda lumea. Dar cine ni-L descoperă pe Tatăl? Fiul! Cum? Prin puterea Duhului Sfânt! De aceea, cu cât pot să mă adap mai mult, prin puterea Duhului Sfânt, care trebuie să fie neîntristat, din revelaţia pe care Fiul o face despre Tatăl, cu atât mai corectă va fi judecata mea despre ceea ce reprezintă lumea. Trebuie mai întâi ca hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu să se extindă în inimă, înainte ca discernerea cu privire la ceea ce este lumesc să devină mai rafinată. Cu greu putem defini ceea ce înseamnă cuvântul lumesc. Acesta este, aşa cum cineva a spus, «trecerea gradată dinspre alb spre negru complet». Acest lucru este foarte adevărat. Nu poţi aşeza un hotar şi să spui: «Aici începe ce este lumesc». Însă simţămintele pătrunzătoare şi delicate ale naturii divine se feresc de aceste lucruri. Singurul lucru de care avem nevoie, pentru a ne detaşa de orice formă de lumesc, este să umblăm în puterea noii naturi. „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii“ (Galateni 5:16 ). Umblaţi cu Dumnezeu şi nu veţi umbla cu lumea. A face demarcări reci şi rigide nu este de niciun folos. Lucrul de care avem nevoie este puterea vieţii divine. Trebuie să înţelegem însemnătatea şi aplicaţia spirituală a mersului „cale de trei zile în pustie“, prin care să fim separaţi de orice lucru, nu doar de cuptoarele de cărămizi şi de ispravnicii Egiptului, ci şi de templele şi de altarele acestuia.
A doua obiecţie pe care a ridicat-o faraon a împrumutat foarte mult din caracterul şi din tendinţa celei dintâi. „Şi faraon a zis: «Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai nu mergeţi foarte departe»“ (Exod 8:28 ). Dacă el nu a putut să-i ţină în Egipt, a încercat să-i ţină cel puţin aproape de acesta, astfel încât să poată lucra asupra lor prin diverse influenţe. În acest fel ei ar fi putut fi aduşi înapoi, iar mărturia lor ar fi fost zădărnicită într-o măsură mai mare decât dacă nu ar fi părăsit niciodată Egiptul. Persoanele care aparent au părăsit lumea, dar care apoi s-au întors în ea, au adus mai multă pagubă cauzei lui Hristos decât dacă ar fi rămas în lume în mod complet. Pentru că este ca şi cum ei au mărturisit că, probând cele cereşti, au descoperit că lucrurile pământeşti sunt mai bune şi mai satisfăcătoare.
Şi aceasta nu este totul. Efectul moral al adevărului asupra conştiinţei oamenilor neconvertiţi este împiedicat în mod trist, prin exemplele unor mărturisitori care s-au întors la lucrurile pe care se părea că le părăsiseră. Acest lucru nu înseamnă că astfel de cazuri îi oferă vreo scuză legitimă unuia care respinge adevărul lui Dumnezeu, deoarece fiecare este responsabil în mod personal şi va da socoteală cu privire la sine însuşi înaintea Lui. Totuşi, efectul produs de astfel de persoane este foarte dăunător. „Pentru că, dacă, după ce au scăpat de necurăţiile lumii, prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, încurcându-se din nou, sunt învinşi de acestea, starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi. Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor“ (2. Petru 2 ; 20 ,21).
De aceea, dacă cineva „nu merge foarte departe“, mai bine nu ar merge deloc. Vrăjmaşul ştie bine acest lucru. Aşa se explică cea de-a doua obiecţie. Lucrul care se potriveşte de minune scopurilor sale este să facă pe cineva să rămână pe graniţă. Cei care ocupă acest teren nu sunt nici într-o parte, nici într-alta; şi, de fapt, oricare ar fi influenţa pe care ei ar exercita-o, ea conduce întotdeauna în direcţia greşită.
Este foarte important să observăm că planul lui Satan, în toate aceste obiecţii, a fost să împiedice mărturia Numelui Dumnezeului lui Israel, care putea fi dată doar după ce poporul avea să meargă „cale de trei zile în pustie“. Aceasta însemna de fapt „a merge foarte departe“. Era mult mai mult decât îşi putea imagina faraon şi trecea dincolo de sfera în care el îi putea urmări. Ce lucru binecuvântat ar fi dacă toţi cei care mărturisesc că au ieşit afară din Egipt ar „merge foarte departe“ în duhul gândirii lor şi în caracterul lor şi dacă ar recunoaşte în mod conştient crucea şi mormântul ca fiind hotarul dintre ei şi lume! Niciun om care acţionează doar prin energia firească nu poate să se aşeze pe acest teren. Psalmistul spune: „Şi nu intra la judecată cu slujitorul tău, pentru că înaintea Ta niciun om viu nu este drept“ (Psalmul 143:2 ). Acesta este adevărul şi cu privire la separarea de lume, reală şi efectivă. „Niciun om viu“ nu poate lua această poziţie. Doar prin „moartea împreună cu Hristos“ şi „învierea împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu“, poate fi cineva îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu sau separat de lume. Fie ca toţi cei care mărturisesc că sunt creştini şi care se numesc în acest fel să „meargă foarte departe“! Atunci lămpile lor vor da o lumină intensă şi constantă, iar trâmbiţele lor vor scoate un sunet clar. Drumul lor va fi unul demn, iar experienţele lor vor fi profunde şi bogate. Pacea lor va curge ca un râu; afecţiunile lor vor fi cereşti, iar hainele le vor fi nepătate. Şi, deasupra tuturor acestor lucruri, Numele Domnului Isus Hristos va fi proslăvit în ei, prin puterea Duhului Sfânt, potrivit cu voia lui Dumnezeu, Tatăl lor.
A treia obiecţie cere o atenţie deosebită. „Şi i-au întors pe Moise şi pe Aaron la faraon. Şi el le-a zis: «Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge?». Şi Moise a zis: «Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre; cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul». Şi el le-a zis: «Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi». Şi au fost daţi afară dinaintea feţei lui faraon“ (Exod 10:8-11 ). Aici îl vedem din nou pe vrăjmaş încercând să dea o lovitură de moarte mărturiei Numelui Dumnezeului lui Israel. Părinţii în pustie, iar copiii în Egipt! Teribilă anomalie! Aceasta ar fi constituit doar o jumătate de eliberare, nefolositoare pentru Israel şi dezonorantă pentru Dumnezeul lui Israel. Acest lucru este de neacceptat. Dacă şi-ar fi lăsat copiii acolo, nu s-ar fi putut spune despre părinţi că au părăsit Egiptul, deoarece copiii erau parte din ei. Într-un astfel de caz s-ar fi putut spune, cel mult, că în parte ei slujeau lui Iahve, iar în parte lui faraon. Dar Iahve nu putea avea nimic în comun cu faraon. El trebuia să aibă ori totul, ori nimic. Acesta reprezintă un principiu foarte important pentru părinţii creştini. Fie ca şi noi să preţuim acest lucru în inimile noastre! Este privilegiul nostru binecuvântat să contăm pe Dumnezeu pentru copiii noştri şi să-i „creştem în disciplina şi sub mustrarea Domnului“ (Efeseni 6:4 ). Nu trebuie să ne mulţumim cu mai puţin decât avem noi înşine, în ceea ce-i priveşte pe micuţii noştri.
A patra obiecţie a lui faraon, şi ultima, a fost cu privire la turme şi la cirezi. „Şi faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: «Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână; chiar şi pruncii voştri vor merge cu voi»“ (Exod 10:24 ). Cu câtă perseverenţă luptă Satan pentru fiecare centimetru de teren, pentru a împiedica ieşirea lui Israel din Egipt! La început a încercat să-i ţină în ţară, apoi aproape de ţară, apoi să ţină o parte dintre ei în ţară, iar în final, când nu a avut succes în niciuna din primele trei strategii, a încercat să-i trimită fără ca ei să aibă posibilitatea de a sluji Domnului. Dacă nu poate să-i împiedice pe slujitori, în mod personal, el va căuta să-i împiedice să slujească, ceea ce în final înseamnă acelaşi lucru. Dacă nu-i poate face să jertfească în ţară, încearcă să-i trimită afară din ea fără jertfele prin care să se închine.
În răspunsul dat de Moise la această ultimă obiecţie găsim o declaraţie minunată prin care Domnul Îşi afirmă drepturile esenţiale asupra poporului Său. „Şi Moise a zis: «Tu să ne dai şi jertfe şi arderi-de-tot în mâinile noastre, ca să jertfim Domnului Dumnezeului nostru; turmele noastre vor merge de asemenea cu noi, nicio copită nu va rămâne, pentru că din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru; şi nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo»“ (Exod 10:25,26 ). Doar atunci când poporul lui Dumnezeu îşi ocupă locul, în credinţă ca de copil, pe acel teren binecuvântat pe care moartea şi învierea i-a aşezat, pot avea înţelegerea deplină a cerinţelor Lui asupra lor. „Nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo“ (versetul 26). Aceasta înseamnă că ei nu cunosc cerinţele divine, în ceea ce priveşte responsabilitatea lor, până când nu merg „cale de trei zile în pustie“. Aceste lucruri nu pot fi cunoscute în mijlocul atmosferei aglomerate şi poluate a Egiptului. Răscumpărarea trebuie să fie cunoscută ca un fapt împlinit, înainte de a exista o înţelegere corectă şi deplină a responsabilităţii. Toate acestea se desfăşoară într-un mod perfect şi armonios. „Dacă doreşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătură“ (Ioan 7:17 ). Trebuie mai întâi să ies din Egipt, în puterea morţii şi învierii, şi atunci – şi doar atunci – voi cunoaşte ceea ce înseamnă cu adevărat slujirea faţă de Domnul. Doar după ce, prin credinţă, ne ocupăm locul binecuvântat în care ne-a introdus sângele preţios al lui Hristos, putem privi în jur şi putem examina rezultatele bogate şi fără seamăn ale dragostei răscumpărătoare. Când privim Persoana Lui, care ne-a adus în acest loc şi ne-a dăruit aceste bogăţii, ne simţim constrânşi să-I aducem închinarea inimilor noastre.
„Nicio copită nu va rămâne.“ Ce cuvinte nobile! Egiptul nu este locul căruia trebuie să-i aparţină răscumpăraţii lui Dumnezeu. El, Domnul, este vrednic să primească totul: trup, suflet şi duh; tot ceea ce suntem şi avem Îi aparţin Lui. „Voi nu sunteţi ai voştri. Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ“ (1. Corinteni 6:19,20 ). Este privilegiul nostru să ne consacrăm pe noi înşine şi tot ce avem Celui căruia Îi aparţinem şi care ne-a chemat în slujba Sa. Acest lucru nu are nimic în comun cu un spirit legalist. Cuvintele „până nu vom ajunge acolo“ constituie o pază divină împotriva acestui rău oribil. Trebuie să fi călătorit „cale de trei zile în pustie“, mai înainte ca vreun cuvânt cu privire la jertfire să poată fi auzit sau înţeles. Suntem aşezaţi în deplina şi incontestabila stăpânire a vieţii de înviere şi a îndreptăţirii veşnice. Am părăsit acea ţară a morţii şi a întunericului; am fost aduşi la Dumnezeu Însuşi, astfel că putem să ne bucurăm de El, în energia acelei vieţi cu care am fost înzestraţi şi a îndreptăţirii în care suntem aşezaţi; în consecinţă, este bucuria noastră să-I slujim. Nu există vreun sentiment al inimii noastre de care El să nu fie vrednic; în toată turma nu există vreun animal de jertfă care să fie prea scump pentru altarul Lui. Cu cât umblăm mai aproape de El, cu atât mai mult vom considera că mâncarea şi băutura noastră cele mai preţioase sunt să facem voia Lui binecuvântată. Credinciosul socoteşte că privilegiul lui cel mai înalt este să-I slujească Domnului. El găseşte plăcere în orice exercitare şi manifestare a naturii divine. El nu se simte împovărat sub un jug pe care nu-l poate purta. „Jugul lui crapă din cauza grăsimii“ (Isaia 10:27 ), sarcina i-a fost înlăturată prin sângele crucii, în timp ce el este răscumpărat, născut din nou şi izbăvit, prin puterea acestor cuvinte pline de încurajare: „Lasă pe poporul Meu să plece“.
sursa: https://comori.org/