Categorie: Cartile Bibliei
„Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunând: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să vă aşezaţi locuinţele în ea şi veţi aduce Domnului o jertfă mistuită de foc, fie o ardere-de-tot, fie o jertfă adusă pentru împlinirea unui jurământ sau ca dar de bunăvoie, sau la sărbătorile voastre, ca să faceţi din cirezile sau turmele voastre un miros plăcut Domnului, cel ce îşi va aduce darul său Domnului să prezinte ca dar de mâncare a zecea parte dintr-o efă de floare de făină frământată într-un sfert de hin de untdelemn; iar vin pentru jertfa de băutură la arderea-de-tot sau la jertfă, să aducă un sfert de hin de fiecare miel. Pentru un berbec să aduci ca dar de mâncare două zecimi de efă din floarea făinii, frământată într-o treime de hin de untdelemn, şi să aduci o jertfă de băutură de o treime de hin de vin, ca să fie de un miros plăcut Domnului. Dacă aduci un viţel, fie ca ardere-de-tot, fie ca jertfă pentru împlinirea unui jurământ, fie ca jertfă de mulţumire Domnului, să aduci ca dar de mâncare, împreună cu viţelul, trei zecimi de efă din floarea făinii, frământată într-o jumătate de hin de untdelemn, şi să aduci o jertfă de băutură de o jumătate de hin de vin; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aşa să se facă pentru fiecare bou, pentru fiecare berbec, pentru fiecare miel sau ied. După numărul pe care îl veţi aduce, aşa să faceţi fiecare, după numărul lor“ (Numeri 15:1-12 ).
M-am gândit la acest subcapitol, pe când am cântat cântarea:
Acolo unde eu văd numai un deşert,
o ţară pustie, unde locuieşte uscăciunea,
o mare de nisip unde nu-i nici un ţărm,
nici rod şi nici izvor nu răsplătesc pe călător,
Dumnezeu vrea să mă desfăteze la izvoare proaspete
cu apa vieţii limpede şi clară.
Din şuvoaiele care n-au nici un sfârşit,
El îmi dă mereu înviorare.
Şi grai:
Dumnezeu Însuşi vrea să-mi marcheze drumul,
Lumina Sa străluceşte împrejurul paşilor mei...“
Dacă citim cartea Numeri, cred că în primul rând vom fi uimiţi - şi mulţi au fost aşa - când vom ajunge la capitolul 15 şi îl vom citi în context. În capitolul 13 şi 14 citim că poporul a ajuns la hotarele ţării. Au trimis cercetaşi, care s-au întors şi au povestit că ţara era minunată. Însă acolo erau uriaşi şi zidurile cetăţii ajungeau până la cer. Apoi poporul n-a avut credinţă să intre. Greutăţile sunt prea mari şi rezultatul este că Dumnezeu spune: nici unul din generaţia aceasta nu va intra în ţară, cu excepţia lui Iosua şi Caleb. Toată generaţia aceasta va pieri în pustie. Însă copiii lor vor intra.
În capitolul 16 avem răzvrătirea îngrozitoare a lui Core, Datan şi Abiram, care s-au împotrivit lui Aaron şi lui Moise, care sunt imagini ale Domnului ca Preot şi mare învăţător. Într-o asemenea stare era poporul; şi în mijlocul acestor capitole avem acest capitol 15. El se ocupă cu starea poporului, nu în pustie, ci se spune: „Când veţi ajunge în ţară, atunci să-Mi aduceţi aceste jertfe“.
Unii cercetători ai Bibliei, necredincioşi, au spus: acest capitol nu aparţine aici, ci într-un loc cu totul altul. Într-adevăr, cartea a patra a lui Moise vorbeşte despre pustie, iar noi, dacă vom judeca totul cu mintea omenească, ne-am aştepta să găsim aceste cuvinte mai înainte, în cea de-a treia carte, unde sunt toate jertfele şi prescripţiile în legătură cu ele sau poate în a cincea carte, unde poporul era pe punctul de a intra în ţară; deci, nu aici, unde avem arătată în primul rând călătoria prin pustie şi, în al doilea rând, Dumnezeu tocmai a spus că nici unul din ei nu va intra în ţară, cu excepţia acestor doi bărbaţi. Însă am citit Cuvântul lui Dumnezeu cu intenţia ca să pricepem înţelesul duhovnicesc şi apoi vom vedea totdeauna că ordinea lui Dumnezeu este desăvârşită, mult mai înaltă decât noţiunea noastră despre ordine. Apoi vedem că acest capitol are aici un loc minunat, potrivit. În capitolul 14 vedem cum poporul ducea lipsă de credinţă. Nu puteau să intre în ţară. Ei erau aici, înaintea ţării, nu la Iordan, însă pe drumul spre ţară; şi apoi se scoate în evidenţă că ei nu puteau să intre, pentru că nu aveau credinţă. Cunoaştem rezultatul: abia 39 de ani mai târziu au intrat copiii lor, o nouă generaţie şi aceştia au trebuit să treacă prin Iordan şi nu pe acest drum. Aici se arată clar că omul natural nu poate intra în ţară, el trebuie să treacă prin moarte şi să ia pentru sine în posesie moartea şi învierea lui Hristos. Marea lecţie a capitolelor 13 şi 14 este că numai o generaţie nouă, o generaţie a credinţei poate intra în ţara lui Dumnezeu, un neam care prin credinţă ia în stăpânire această ţară: Hristos a murit, noi am murit împreună cu El, eu am murit împreună cu El şi am înviat împreună cu El, deci încă de acum eu sunt în El în cer şi pot să iau cerul în stăpânire.
Cât de minunat este apoi să citim acest capitol în context! Dacă suntem necredincioşi şi Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne zică: „greutăţile sunt prea mari pentru voi, pentru că nu aveţi credinţă“, ce cuvânt minunat apoi, când Dumnezeu spune deodată: când însă voi veţi ajunge în ţară, atunci să faceţi aceasta şi aceasta. Dumnezeu vrea să îndrepte inimile spre siguranţa alegerii Sale şi siguranţa că El va împlini planurile şi hotărârile Sale - aşa cum fiii lui Core spun în Psalmul 84 : „ei se arată înaintea Domnului în Sion“, când ei privesc spre Domnul. Însă apoi privesc spre ei înşişi şi continuă: „Ascultă-mi rugăciunea... Tu, Dumnezeul lui Iacov!“ Dumnezeu, care a adus pe Iacov la locul lui, El este singurul care ne poate duce şi pe noi. Devenim conştienţi de lucrul acesta, de îndată ce ne vedem în lumină şi recunoaştem ce puţină putere avem, ce puţină credinţă avem, cum greutăţile sunt deseori mai mari decât credinţa noastră.
Şi apoi Dumnezeu spune aici: dacă voi n-aveţi credinţă, Eu vă voi duce în ţară. Dacă greutăţile pustiei sunt mult mai mari decât credinţa voastră, Eu vă voi duce în ţară. Eu voi împlini hotărârea Mea, promisiunea Mea: voi veţi ajunge în ţară.
Şi nu numai atât. În ceea ce Dumnezeu ne spune, în ceea ce El ne prezintă despre ţară, El ne dă imediat şi mijlocul de ajutor, ceea ce ne poate da credinţa, ceea ce poate întări credinţa noastră, aşa încît ea va deveni atât de tare ca să poată depăşi greutăţile şi noi să ajungem în mod sigur la destinaţie. Aceasta este calea pe care Domnul lucrează totdeauna. În 1. Petru 1 Domnul spune că partea de moştenire este păstrată pentru noi şi noi suntem păstraţi pentru partea de moştenire. Însă cum ne aduce Domnul aici, ca noi să putem lua în stăpânire partea de moştenire? El nu ne închide într-o colivie, ca în felul acesta să nu ne poată atinge nimic şi nici noi să nu putem ieşi; El face aceasta într-un chip moral, prin aceea că întăreşte credinţa noastră, încît prin credinţă primim puterea să biruim greutăţile şi în felul acesta să intrăm în ţară. Dacă poporul şi-a pierdut curajul, după ce a văzut că nu are nici o putere ca să intre, pentru că le lipsea credinţa, şi după ce Dumnezeu a zis: Eu nu pot să ajut pe cei necredincioşi, trebuie să judec pe cei necredincioşi; nici unul din această generaţie necredincioasă nu va intra în ţară, numai copiii voştri vor intra... Dumnezeu prezintă ţara înaintea privirii noastre, aşa că vedem cât de minunat este să locuieşti acolo şi care va fi obiectul bucuriei şi plăcerii noastre. Şi acest obiect, care va fi bucuria inimii noastre, atunci când noi vom ajunge în ţară, este ceea ce noi avem nevoie în pustie, ca să ne întărim inima. Cum se face că credinţa noastră este deseori aşa de slabă? Singurul motiv este că ochii noştri nu sunt îndreptaţi către Domnul şi către Tatăl. Numai când privim spre El, spre Domnul şi spre Tatăl, credinţa noastră va fi întărită. Eu n-am nici o încredere în mine însumi. Am încredere numai în măsura în care ochii îmi sunt îndreptaţi spre El. Atunci eu văd cât de desăvârşit este totul, faptul acesta umple inima mea şi atunci ştiu că El este stăpân peste toate. Atunci credinţa este tare, mai tare decât toate greutăţile care se pot găsi în pustie. Aceasta dă totodată bucurie inimii, pentru că vedem ordinea minunată din Cuvântul lui Dumnezeu, că acest capitol se găseşte tocmai aici. Dumnezeu ridică privirea poporului spre statornicia făgăduinţelor Sale şi în acelaşi timp le dă ceea ce îi face în stare din punct de vedere moral să ajungă ţelul final.
Nu avem noi totdeauna nevoie de aceasta, fiecare din noi, atunci când suntem în pustie, unde nu este nimic „decât un deşert, o ţară pustie, unde locuieşte uscăciunea, o mare de nisip, unde nu-i nici un ţărm şi pe călător nu-l răsplăteşte nicio roadă, niciun izvor“?
Citim aici: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să vă aşezaţi locuinţele în ea...“ Nu este aceasta o mângâiere pentru inimile noastre, când ne vedem pe noi înşine şi greutăţile de pe cale? Am discutat cu cineva şi am zis: „Când ai învăţat să te cunoşti în lumina lui Dumnezeu, atunci strigi către Dumnezeu: O, Dumnezeule, păzeşte-mă; căci dacă Tu nu mă păzeşti, atunci nu ştiu ce voi face mâine“. Atunci simţim neputinţa noastră totală să biruim greutăţile şi spunem: cum vom ajunge la ţel? Ce minunat să auzi atunci vocea Tatălui, vocea Domnului: „Ei se arată înaintea lui Dumnezeu în „Sion“, şi: „Când veţi ajunge în ţara locuinţei voastre...“
Este exact ceea ce găsim mereu şi în Noul Testament. Avem în Noul Testament scrisori pe care le putem numi scrisori ale pustiei, cum sunt Epistolele către Corinteni, Epistola către Evrei şi altele, unde este prezentată responsabilitatea noastră şi se spune: Voi spuneţi că sunteţi creştini - atunci voi trebuie să vă arătaţi ca atare şi să mergeţi pe calea care se potriveşte pentru un creştin. Aceasta este responsabilitatea noastră. Am vorbit ieri seară despre 1. Corinteni 9 , unde apostolul spune că el luptă, pentru ca, după ce a predicat altora, el însuşi să nu fie lepădat. El o aplică la el însuşi, căci aşa este drumul responsabilităţii. Domnul m-a pus pe calea care duce spre cer şi eu recunosc că sunt un cetăţean al cerului şi merg pe această cale. Şi dacă eu nu realizez aceasta în mod practic, atunci eu dovedesc că nu sunt pe calea care duce în cer. Vreau să fac mai clar aceasta printr-un exemplu. Dacă eu trăiesc în păcat, eu nu sunt pe calea spre cer. Dacă eu merg în lume, atunci acesta nu este drumul spre cer, ci spre iad. Acolo unde se vorbeşte de responsabilitate, Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar: Dacă trăieşti în păcat, eşti pe drumul spre iad; şi tot aşa, dacă eşti în lume.
Atunci noi vom spune: cum voi putea eu ajunge vreo dată la destinaţie? Însă alte locuri ale Scripturii vorbesc despre harul Domnului şi harul lui Dumnezeu şi despre hotărârile Sale şi gândurile Sale pline de dragoste. Atunci Domnul spune: „Nimeni nu le va smulge din mâna Mea... Nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem“. Dacă tu te îndoieşti de tine însuţi, atunci fii în totul liniştit. Eu voi îngriji ca tu să ajungi la ţintă. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată ambele părţi; şi ambele părţi sunt importante. Când înţelegem cine suntem noi înşine şi simţim că noi înşine nu ne putem păzi, cum vom ajunge noi la destinaţie? Atunci Domnul ne spune: Eu voi îngriji de aceasta. Dacă însă noi spunem: noi suntem siguri de noi înşine, noi vom merge pe cale, atunci El spune: Fii prudent! Eşti tu mai tare decât toate greutăţile, decât toţi duşmanii, decât toate obstacolele pe care le vei întâlni? Dacă tu spui că da, eşti, atunci tu trebuie s-o şi faci. Cu cât am fost aduşi mai aproape de Domnul şi cu cât suntem mai aproape de Tatăl, cu atât mai mult Dumnezeu trebuie să judece ceea ce este în viaţa noastră şi în inima noastră din firea noastră păcătoasă. „Şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“, spune epistola către Evrei - nu numai pentru necredincioşi. „În aceia care se apropie de Mine, Eu vreau să fiu sfinţit“. Aceasta este o parte foarte serioasă. Dacă vedem harul binecuvântărilor nemărginite pe care le-am primit, atunci aceasta nu trebuie să ne facă indiferenţi. Şi învăţătura că un copil al lui Dumnezeu nu se poate pierde niciodată - şi este adevărat, poate cineva să mă răpească din mâna Tatălui? - niciodată nu trebuie să mă facă indiferent, încît eu să spun: Nu este deci important cum trăiesc eu, pe ce cale merg eu, nu contează dacă sunt ascultător de Domnul şi dacă merg pe calea despărţirii de rău - eu tot mai ajung.
Atunci vine cealaltă parte. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: dacă tu mergi pe calea aceasta a neascultării, tu eşti pe calea către iad, gândeşte bine la aceasta. Dacă spui că eşti creştin, aceasta se poate vedea numai din viaţa ta. Tu spui: eu am credinţă. „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele“ (Iacov 2:18 ). Aşa spune şi Domnul. Când însă inima a văzut că şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor şi că El nu poate tolera nimic în inima noastră, în viaţa noastră, care se bazează pe necredinţă sau indiferenţă, atunci eu mă aplec şi întreb: cum voi ajunge eu la destinaţie? Cum voi fi păstrat eu în părtăşie cu Domnul, pe calea Sa, pe calea pe care El a mers înaintea noastră? Atunci Domnul spune: Eu voi îngriji ca tu să ajungi la destinaţie. Nimeni nu te poate smulge din mâna Mea. Eu îţi voi arăta calea şi eu voi fi cu tine.
Şi apoi El ne îndreaptă privirea spre ţelul final al drumului, un ţel care este pentru fiecare creştin, când vom fi la Domnul, însă El ne pune deja acum înaintea privirii noastre aceasta, ca astfel prin credinţă să putem lua de pe acum în stăpânire şi prin aceasta să primim puterea de care avem nevoie pentru călătoria prin pustie. În felul acesta primim ceea ce întăreşte credinţa noastră, ca să putem birui greutăţile. „Când voi veţi ajunge în ţara locuinţei voastre...“ Dumnezeu spune deci: voi veţi ajunge, Eu voi îngriji de aceasta. Ce mângâiere minunată, când cineva se vede în slăbiciunea sa şi aşa cum strigă omul din Evanghelie: „Doamne, eu cred, ajută necredinţei mele“. Ce mângâiere minunată, când Domnul spune: Vei ajunge!
Şi nu numai atât. Când tu vei ajunge şi în inima ta va fi dorinţa ca să- Mi aduci ceva, „şi veţi aduce Domnului o jertfă mistuită de foc, fie o ardere-de-tot, fie o jertfă adusă pentru împlinirea unui jurământ sau ca dar de bunăvoie, sau la sărbătorile noastre, ca să faceţi din cirezile sau turmele voastre un miros plăcut Domnului...“ Acesta este scopul călătoriei noastre prin pustie. Domnul spune: „Voi veţi ajunge şi ce veţi face voi acolo, după ce aţi trecut prin toată pustia? Atunci veţi simţi nevoia să aduceţi Domnului o jertfă, să-I pregătiţi un miros plăcut“, cu alte cuvinte: atunci în inima voastră va fi mulţumire şi admiraţie pentru El, care v-a condus prin pustie ca să fiţi cu El.
Această mulţumire, acum nu este totdeauna în inima noastră. Ceea ce spune Evrei 12 , că pedeapsa din prezent nu este un prilej de bucurie, eu cred că aceasta o cunoaştem tot din experienţă. Lucrurile care sunt legate de calea despărţirii de rău, pe un drum prin pustie, în ele înşile nu au nici un temei de bucurie, atâta timp cât nu se vede realitatea care este dincolo de ele, pe care o vom vedea odată în chip desăvârşit, atunci când vom fi descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
Nu este simplu, când de exemplu un bărbat care câştigă pâinea pentru familia sa se îmbolnăveşte - las la o parte faptul că el probabil primeşte o pensie - că el trebuie deodată să renunţe la munca prin care îşi hrănea toată familia, aşa că el nu mai are nimic pe care să se poată baza. Nu este simplu când cineva devine slab sau bolnav, încît nu mai are nici o putere. Nu este simplu când vin alte greutăţi, în care te simţi că eşti lipsit de ajutor şi vezi că acestea nu pot fi biruite. Însă când se vede că toate lucrurile sunt în mâna Domnului, că nici un păr nu cade de pe capul meu fără voia Tatălui meu, atunci se poate înţelege că Dumnezeu prin aceasta urmăreşte un scop, un scop minunat, că El vrea să ne înveţe, că El vrea să ne întărească credinţa. Credinţa noastră este încrederea în El şi prin faptul că El ne ia mijloacele noastre proprii de ajutor, El vrea să ne arate că în toate împrejurările El ne este de ajuns. Experienţa ne conduce să învăţăm să ne încredem mai mult în El. Romani 5 începând cu versetul 3 ne spune lucrul acesta.
M-a impresionat foarte mult când cu un an în urmă în America unii fraţi au povestit despre un frate bătrân, care acum este la Domnul. Era în anii grei de după 1929. Cei mai în vârstă dintre noi cunosc din experienţă aceşti ani. Însă în America a fost mult mai rău decât în Germania şi în Olanda. Domnea şomajul şi sute de oameni stăteau la rând ca să primească ceva de mâncare. Şi acest frate avea o familie mare, cu mulţi copii. Însă copiii săi mi-au povestit: „Când venea încă o greutate şi noi nu aveam nimic, atunci el nu se îndoia şi nu zicea: ne va ajuta oare Domnul? El spunea numai: eu sunt curios cum ne va ajuta Domnul de data aceasta?“ La el era clar: dacă mijloacele omeneşti nu fac faţă, atunci credinţa le întăreşte. El ştia că Domnul va ajuta şi El este de ajuns în toate împrejurările. Şi tocmai acesta este scopul pe care Domnul îl urmăreşte prin disciplinare, prin aceste exerciţii din viaţa noastră: să întărească credinţa noastră.
Am vorbit odată cu o fată care se îndrăgostise de un tânăr necredincios. Ea a mers prea departe, căci dacă ar fi făcut ce spune Iov în capitolul 31, nu ar fi ajuns până acolo. Iov scrie: „Am făcut un legământ cu ochii mei“. Ochii săi nu priveau într-acolo unde era pericol. Şi dacă fiecare tânăr şi tânără ar face aşa, nu ar ajunge în pericol să se îndrăgostească de necredincioşi, însă ea a făcut-o cu plăcere şi era clar pentru ea: nu se putea căsători cu el. Însă nu a fost simplu, era greu pentru ea să ia această hotărâre.
Însă apoi se pune întrebarea pe care o găsim aici: Este Domnul de ajuns şi în aceste împrejurări? Ce este mai de preţ pentru noi? Este Domnul mai mult pentru noi, este El totul pentru noi, este El de ajuns, în stare ca să-mi liniştească inima şi să-mi dea bucurie în împrejurările când eu trebuie să dau ca preţ ceva mai important, ceva după care inima mea doreşte foarte mult? Dacă noi cunoaştem calea Domnului, atunci învăţăm că El este de ajuns. Vine un moment când trebuie să plătim totul. Dacă Domnul vine în seara aceasta, atunci noi trebuie să lăsăm totul în urmă; casele noastre rămân aici, ceea ce avem în casele noastre rămân aici, afacerile noastre rămân aici, munca noastră - ce are interes pentru noi, rămâne aici. Chiar şi relaţiile dintre părinţi şi copii, ca şi dintre soţ şi soţie vor deveni altele. Însă credem noi că atunci când vom fi la Domnul, ne vom întrista de lucrurile acestea? Credem noi că inimile noastre nu vor putea fi fericite în cer la Domnul, pentru că am lăsat toate acestea în urmă? Noi toţi ştim foarte bine, nici unul din noi nu se îndoieşte de aceasta, că inimile noastre vor fi fericite lângă El, că acolo nu vom simţi nici o lipsă, că trebuie să lăsăm totul în urmă, căci totul la El este aşa de minunat, încît inimile noastre vor fi pe deplin umplute cu aceasta şi vom avea în prezenţa Sa numai bucurie şi desfătare.
Aceasta este ceea ce Domnul ne arată aici. Când la sfârşitul călătoriei prin pustie vom ajunge în ţară, atunci vom înţelege totul, pe care acum nu-l putem înţelege. Rezultatul va fi admiraţie, mulţumire pentru Domnul şi Tatăl şi nevoia de a-I aduce ceva, să-I pregătim un miros plăcut. Acum noi nu înţelegem totul. Însă Dumnezeu ne spune care va fi rezultatul final al experienţei noastre. Şi nu este aceasta o încurajare pentru inima noastră? Îl vom slăvi şi Îi vom mulţumi şi pentru ceea ce acum este aşa de greu pentru noi. Nu este aceasta o înviorare pentru inima noastră?
Aceasta este a doua parte. În primul rând avem deci siguranţa că Domnul ne va aduce la destinaţie. Şi a doua parte este că toate greutăţile pe care le-am întâmpinat în călătoria prin pustie, în mâna Domnului sunt numai mijloace pentru educarea noastră. Şi cu ce scop? Ca să întărească credinţa noastră, ca în felul acesta noi să aşteptăm totul numai de la El şi să ne încredem pe deplin în El. Şi dacă ne încredem pe deplin în El, atunci ştim că El este în stare să ne conducă prin toate împrejurările; şi nu numai atât, dar să facă şi inima noastră fericită, aşa cum va fi ea odată, când vom fi la sfârşitul călătoriei şi când vom privi înapoi toată călătoria şi vom vedea cauzele tuturor lucrurilor.
Dar vedem apoi - este vorba aici de jertfe de bunăvoie, nu de jertfe din obligaţie - indicaţii importante. Am citit că erau mai multe feluri de jertfe, pe care le cunoaştem. Dacă citim Levitic 1 , găsim în primul rând un viţel. Domnul poate aştepta de la fiecare credincios ca el să se fi ocupat cu Domnul şi cu lucrarea Sa ca ardere-de-tot, atât de mult încît poate aduce un taur, un viţel. Însă dacă el nu are un viţel, căci este prea sărac, atunci Dumnezeu spune: puteţi să-Mi aduceţi şi din animalele mici, o oaie sau o capră. Şi dacă sunteţi şi mai săraci, atunci aduceţi-Mi două turturele sau un porumbel - care vorbesc numai despre Domnul.
Aici avem această înşiruire în ordine inversă. Ceea ce este aici adus în primul rând este o oaie, nu un viţel. Ce gând minunat! Este aici vorba de ţară, deci de ceea ce vom aduce când vom fi la sfârşitul călătoriei. Ţara Canaanului este un tablou al cerului, pe care noi putem să-l luăm în stăpânire chiar de aici. Pentru Israel însemna că el a ajuns la sfârşitul călătoriei prin pustie. Noi suntem deja de acum aşezaţi în locurile cereşti în Hristos; însă chiar pentru acela care aici pe pământ nu va putea realiza niciodată situaţia aceasta, va veni timpul când el va fi acolo în mod practic. Atunci înţelegem minunăţia, că va fi o creştere în cunoaşterea Domnului, despre care vorbesc aceste jertfe.
În capitolul 29 al cărţii Numeri vedem în chip de tablou împărăţia de o mie de ani şi atunci găsim tocmai contrariul. Vedem acolo că jertfele în împărăţia de o mie de ani vor fi tot mai puţine, încît la sfârşit nu mai sunt aşa de multe ca la început. În aceasta vedem practica noastră. Sunt credincioşi care au venit din afară şi care au înţeles cu adevărat gândurile lui Dumnezeu cu privire la strângerea laolaltă în jurul Domnului şi acum, după câţiva ani, bucuria lor este tot aşa de mare ca şi la început? Este bucuria mea cu privire la adevărul minunat al strângerii laolaltă al credincioşilor pentru Numele Domnului, unde Domnul este în mijloc, tot aşa de preţios pentru inima mea, ca şi atunci când ochii mei au fost deschişi şi eu am învăţat adevărul acesta? Unii dintre noi - să dea Dumnezeu ca să nu fie mulţi - vor spune: Nu, nu mai este aceeaşi prospeţime, aceeaşi putere mare în inima noastră. Ne-am obişnuit cu aceasta. Aşa va fi în împărăţia de o mie de ani, aşa cum vedem în capitolul 29.
Însă când vom fi în cer - aşa cum s-a spus, noi putem încă de acum să-l luăm în stăpânire, însă va fi pentru toţi credincioşii în mod desăvârşit, când vom fi la sfârşitul călătoriei prin pustie - vedem o creştere în ceea ce vom putea oferi lui Dumnezeu. Când inima noastră va dori să-I aducă un miros plăcut, atunci începem cu ceea ce avem. Însă va fi mereu mai mult; la început un miel, apoi un berbec şi apoi un viţel tânăr. Jertfa noastră pe care o vom aduce în cer va fi mereu mai mare, acolo vom vedea mereu mai mult din slava şi lucrarea Domnului Isus, aşa cum sunt ele prezentate în arderea-de-tot şi în jertfa de mulţumire. Ce gând minunat!
Însă aceasta nu este totul. Dumnezeu spune apoi ce va fi în legătură cu aceasta. Când cineva aduce un miel, atunci el „să prezinte ca dar de mâncare a zecea parte dintr-o efă de floare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn, iar vin pentru jertfa de băutură la arderea-de-tot sau la jertfă, să aducă un sfert de hin de fiecare miel“ (versetele 4 şi 5).
În primul rând va fi deci o jertfă de mâncare. Ştim că arderea-de-tot vorbeşte despre lucrarea Domnului Isus pe cruce, nu în rezultatele sale pentru noi, ci cum Dumnezeu a fost slăvit în ea. De aceea aceasta este cea mai însemnată jertfă. Suntem deseori înclinaţi să ne preocupăm cu jertfa pentru păcat, cu ceea ce lucrarea Domnului Isus înseamnă în legătură cu păcatele noastre. Însă o jertfă pentru păcat nu va putea niciodată să fie adusă ca o jertfă de un miros plăcut pentru Dumnezeu. Este de remarcat că altarul nu este numit altarul jertfei pentru păcat, ci altarul arderii-de-tot. Ştim că altarul, în simbolurile Scripturii este mai important decât jertfa. Domnul Isus Însuşi spune în Matei 23:19 că darul este sfinţit prin altar. Altarul vorbeşte de asemenea despre Domnul Isus, însă oricât de ciudat ni s-ar părea aceasta, potrivit cuvintelor Domnului Isus, el este chiar o imagine mai măreaţă a Domnului Isus decât arderea-de-tot. Însă o jertfă pentru păcat nu va fi niciodată adusă pe altar. Era arsă pe pământ, în afara taberei şi niciodată aceasta nu va fi numită o jertfă de un miros plăcut. Jertfa pentru păcat era necesară, însă nu era de un miros plăcut pentru Dumnezeu. Când Domnul Isus a fost făcut păcat pentru noi şi a purtat păcatele mele, Dumnezeu Şi-a ascuns faţa de El şi Domnul a strigat: „Pentru ce M-ai părăsit?“
Dumnezeu urăşte păcatul şi El trebuia să-Şi întoarcă faţa de la Domnul, când El S-a făcut păcat pentru noi şi a trebuit să-L lovească, încît Domnul a început să strige: „Mă aşezi în ţarina morţii!“ Aceasta nu era un miros plăcut pentru Dumnezeu. Era într-adevăr în acelaşi timp cu arderea-de-tot şi, ca Acela care a mers de bunăvoie la cruce, ca să înfăptuiască această lucrare, care a zis: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“, ascultarea Sa era plăcută pentru Dumnezeu. Modul în care El a făcut lucrarea şi în care a descoperit pe Dumnezeu în acelaşi moment, atunci când El a fost lovit de Dumnezeu, acesta era plăcut pentru Dumnezeu. Însă aceasta a fost arderea-de-tot. Jertfa pentru păcat este doar temelia pe care noi am fost îndepărtaţi de la judecată.
Arderea-de-tot este partea cea mai înaltă a lucrării Domnului Isus pe cruce, este ceea ce înseamnă lucrarea pentru Dumnezeu, încît nici preoţii nu aveau dreptul să mănânce din ea. Era în totalitate numai pentru Dumnezeu şi nicidecum pentru un om. Dumnezeu vrea într-adevăr s-o primească din mâinile noastre, însă este numai pentru El, de un miros plăcut. Apoi Dumnezeu spune că trebuie să mai fie totuşi ceva lingă ea. Şi ce este aceasta? O jertfă de mâncare dintr-o zecime din floarea făinii, frământată cu un sfert de hin de untdelemn. Noi ştim că jertfa de mâncare vorbeşte de viaţa Domnului Isus ca Om aici pe pământ, ca rod al pământului. Asta înseamnă - vreau să spun aceasta cu toată veneraţia - caracterul moral al Domnului Isus, deci nu aşa de mult ce a făcut, ci ceea ce El era şi care s-a arătat în comportarea Sa, în faptele, în cuvintele Sale şi în gândurile Sale. Deci nu vorbea de lucrarea Sa, ci de ceea ce El era în mod personal. El putea să fie ardere-de-tot, numai fiindcă era jertfă de mâncare. Numai El putea face această lucrare minunată, pentru că El era o Persoană aşa de minunată, pentru că El personal era aşa de minunat, încît Tatăl putea spune despre El: „În El Mi-am găsit plăcerea“. Şi Tatăl doreşte ca inimile noastre să se ocupe cu Acesta, ca ele să nu rămână la lucrarea Sa de pe cruce - oricât de minunată ar fi aceasta - nici chiar în caracterul arderii-de-tot, cel mai înalt care poate fi, ci ca ea să meargă mai departe la slava Persoanei care a înfăptuit lucrarea. Şi dacă pătrundem cu adevărat în măreţia arderii-de-tot, adică a ceea ce înseamnă lucrarea Domnului Isus pentru Dumnezeu şi cum El a slăvit pe Dumnezeu în aceasta, atunci nu poate fi altfel, decât ca inimile noastre să vadă ceva din slava acestei Persoane; căci numai o Persoană minunată putea să facă o lucrare aşa de măreaţă.
Dar atunci găsim un gând foarte preţios pentru noi. Cine aducea o oaie, putea să aducă o jertfă de mâncare numai din a zecea parte dintr-o efă din floarea făinii. Chiar când noi vom fi în cer, să nu gândim că vom putea cuprinde slava Persoanei Domnului Isus. Slava Persoanei Sale este aşa de mare, încît în veşnicie inima Tatălui era plină de desfătare cu privire la slava Fiului Său. Şi inimile noastre sunt prea mici ca să cuprindă toate acestea. Aceasta ne-o spun cuvintele: „a zecea parte din floarea făinii“. Numai zece procente din slava Sa vom vedea la început. Aceasta o putem înţelege. Când începem să ne ocupăm cu slava Persoanei Sale şi, aşa cum am spus, nu vorbesc de lucrarea Sa, ci de Persoana Sa - atunci putem fi siguri că putem studia toată viaţa noastră şi niciodată nu vom ajunge la sfârşit, pentru că vom descoperi la El mereu comori noi, frumuseţi noi, har nou. Vom vedea că, chiar în cer este o creştere. Însă niciodată n-o să ajungem la capăt, niciodată nu vom putea aduce o jertfă de mâncare din zece zecimi; pentru aceasta slava Sa este prea mare. Nu va ajunge toată veşnicia ca să cuprindem această slavă. În veşnicie vom vedea mereu lucruri noi, mereu mai multe lucruri frumoase, mereu mai multe comori în Persoana Sa. Cât de minunat să ştim aceasta şi prin Cuvântul lui Dumnezeu să ne îndreptăm ochii şi inima noastră spre mărimea slavei Persoanei Sale! Nici măcar în cer nu vom putea vreodată să ajungem aşa de departe, să zicem: „Acum am văzut totul“. Aşa vedem în Apocalipsa 5:14 , după ce bătrânii au cântat cântarea cea nouă şi au cântat din harfele lor, la urmă ei nu au mai găsit niciun cuvânt să spună ceva. Nici chiar vorbirea lor cerească, gura lor desăvârşită nu este în stare să exprime ce slavă vedeau. Ei cad şi adoră, tăcând, fără cuvinte. Aceasta este în cer, după ce ei au fost slăviţi. Aşa de mare este slava Domnului Isus pentru ei, aşa de pline vor fi inimile lor! Nu este acesta un gând minunat?
Însă apoi noi vom vedea mai bine, cum El a fost născut cu adevărat din Duhul Sfânt şi cum totul în viaţa Sa era de la Duhul Sfânt. Avem aici făina cu un sfert de hin de untdelemn. Într-adevăr, noi nu vom vedea totul, însă mult mai mult din toate acestea.
Se spune apoi: „Iar vin pentru jertfa de băutură la arderea-de-tot sau la jertfă, să aducă un sfert de hin de fiecare miel“ (versetul 5). Vinul este ceea ce bucură inima lui Dumnezeu şi a oamenilor (Judecători 9:13 ). Atunci va fi vin, adică inimile noastre vor fi fericite şi vesele când vom aduce aceste jertfe, pentru că inima va fi plină de bucurie să vadă această slavă. Este imposibil să aduci o jertfă fără vin. Aceasta poate fi posibil pe pământ, însă acolo nu va fi aşa. Ce realitate minunată!
Nu este acesta un scop care ne încurajează să mergem pe drumul prin pustie, ca să ajungem la el şi prin credinţă să-l luăm în stăpânire încă de pe acum, încît să fie chiar de pe acum partea noastră?
Apoi se găseşte creştere, căci nu se poate să te preocupi cu Domnul, fără ca să devii mereu mai bogat. Cu cât mă ocup mai mult cu Domnul, cu atât mai mult văd din slava Sa. Aici este vorba mai întâi de arderea-de-tot şi, chiar dacă mai întâi eu pot aduce abia o oaie - un gând minunat, că aceasta va fi aşa şi în cer - mai târziu, după aceea, pot aduce un berbec, un animal mai puternic, care merge pe drumul său cu putere bărbătească. Şi apoi văd că de aceasta este legată o mai mare cunoaştere a Persoanei Domnului Isus. La un berbec, jertfa de mâncare consta din două zecimi din floarea făinii, pe când la o oaie dintr-o zecime. Cu cât ne ocupăm mai mult cu slava minunată a lucrării Domnului Isus - repet, nu este vorba de jertfa pentru păcat, ci de arderea-de-tot, adică ceea ce înseamnă lucrarea pentru Dumnezeu - cu atât mai mult vom vedea slava Acestei Persoane şi vom fi în stare ca la un berbec să jertfim două zecimi din floarea făinii.
La aceasta se adaugă o treime de hin de untdelemn. Şi de asemenea: „Şi să aduci ca jertfă de băutură de o treime de hin de vin“, nu un sfert, ca la o oaie.
Odată m-a întrebat cineva: Nu este plictisitor că în fiecare duminică dimineaţa aveţi aceeaşi slujbă? Voi cântaţi aceleaşi cântări, citiţi aceleaşi cuvinte din Biblie şi faceţi totdeauna aceleaşi lucruri. Nu devine aceasta câteodată plictisitor? Şi unii credincioşi adevăraţi ai bisericii spun câteodată: Este prea mult ca în fiecare duminică să serveşti cina. Devine atunci o obişnuinţă şi îşi pierde valoarea pentru inimă. Şi nici unul din noi nu va spune că pericolul nu este prezent.
Însă vedem aici, când cineva se preocupă cu adevărat cu Domnul şi aduce cu adevărat jertfe, că, cu cât el este mai bogat în privirea slavei lucrării şi persoanei Domnului Isus, bucuria sa va deveni cu atât mai mare. Acum este o treime de hin de vin, deci mai mult decât un sfert. Şi aceasta este experienţa fiecăruia dintre noi, care s-a preocupat cu Domnul. Cu cât cineva se preocupă mai mult cu El, cu atât inima sa se umple cu slava Sa, slava lucrării Sale, slava Persoanei Sale, cu atât mai mare va fi bucuria din inima noastră, când aducem lui Dumnezeu jertfele pe care le-am văzut aici, la arderea-de-tot. Aceasta va fi aşa şi în cer, nu ca în împărăţia de o mie de ani, unde la sfârşit bucuria şi mulţumirea vor fi mai mici ca la început; ci în cer mulţumirea noastră, bucuria noastră şi bogăţia noastră vor fi mereu mai mari. Noi am spune că în Apocalipsa 5 trebuie ca bucuria să fie deplină, când vedem acolo pe bătrâni. Dar nu, ea va fi mereu mai mare. Da, se poate spune: când un pahar este complet plin, nu mai merge nimic înăuntru, însă în cer va fi totuşi aşa. Acolo bucuria va fi mereu mai mare.
Şi cine s-a preocupat acum cu Domnul Isus, în lucrarea Sa şi în Persoana Sa, acela ştie din experienţă că dacă la început se gândeşte: „mai fericit eu nu pot deveni“, va remarca mai târziu că se poate totuşi să fii mai fericit. Bucuria noastră poate fi tot mai mare, cu atât mai mult cu cât ne preocupăm cu El.
Urmează apoi în al treilea rând: „Dacă aduci un viţel, fie ca ardere-de-tot, fie ca jertfă pentru împlinirea unui jurământ, fie ca jertfă de mulţumire Domnului“ (versetul 8). Acesta este un gând nou. Ştim că o jertfă de mulţumire vorbeşte despre părtăşie, temelia părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul. Dacă suntem atât de bogaţi încît putem aduce un viţel, apare gândul că prin aceasta avem părtăşie adevărată cu Tatăl, care este singurul care cunoaşte pe deplin slava lucrării Domnului Isus şi slava Fiului. Şi cu cât înţelegem mai mult din aceasta, cu atât putem avea mai mult părtăşie cu Tatăl. Când însă apoi putem aduce un viţel tânăr - când ne-am ocupat mult cu Domnul, am citit Cuvântul cu rugăciune şi am învăţat să cunoaştem slava lucrării şi Persoanei Sale, le-am făcut loc în inima noastră, aşa că am fost umpluţi cu bogăţie şi apoi putem aduce un viţel - atunci rezultatul este că putem aduce trei zecimi de efă din floarea făinii, că Persoana Domnului va deveni mereu mai mare pentru noi şi noi vom vedea mereu mai mult din slava Persoanei Sale. Şi apoi: „şi să aduci o jertfă de băutură de o jumătate de hin de vin“ (versetul 10) - nu numai un sfert, ci o jumătate, adică de două ori mai mult. Aceasta nu este încă desăvârşirea. În felul acesta vedem totuşi cum creştem.
Este minunat să vezi care va fi partea noastră în viitor, când Tatăl şi Domnul Isus ne vor face să intrăm în stăpânirea ţării pe care ne-au promis-o. Minunat este să auzim despre aceasta, când privim spre noi înşine şi aflăm: Cum vom ajunge la ţintă? Pericolele sunt aşa de mari! Piedici de ne trecut, fii ai lui Anac, uriaşii sunt prezenţi, ne stau împotrivă. Zidurile cetăţilor pe care ar trebui să le luăm se întind până la cer - ce putem noi face în această situaţie? Şi apoi să vezi că aceste obstacole sunt prezente numai ca noi să le biruim împreună cu Dumnezeu, că El vrea să ne dea victoria şi să ne întărească credinţa şi că noi vom ajunge acolo. El, Domnul Însuşi, ne va introduce. Atunci preocuparea noastră va fi să-I aducem mulţumiri şi un miros plăcut, căci atunci vom cuprinde cu privirea tot drumul nostru, ceea ce acum este ascuns pentru inima noastră. Şi care va fi rezultatul? Vom vedea mereu mai mult din slava lucrării Domnului Isus, vom vedea mereu mai mult din slava Persoanei Sale şi vom aduce aceasta Tatălui ca jertfă, prin care bucuria noastră va fi mereu mai mare.
De ce ne sunt comunicate acestea aici? Ca noi să le ştim încă din pustie şi să putem prin credinţă să le luăm în stăpânire încă de acum. Nu este în totul clar, că tocmai aceasta este ceea ce ne lipseşte sau, mai bine zis, ceea ce avem nevoie, că tocmai aceasta ne dă putere, să ne preocupăm cu Domnul, cu bogăţia lucrării Sale şi a Persoanei Sale? Aceasta face inimile noastre fericite, aceasta ne dă bucurie. Şi nu ne dă aceasta putere ca să biruim greutăţile şi să mergem numai cu Domnul pe drumul nostru? „Bucuria Domnului va fi tăria noastră“, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Da, e bine când noi suntem conştienţi că nu suntem în stare de nimic, că nu avem nici o putere. Însă aceasta nu ne dă nici o bucurie, tărie sau putere. Avem bucurie numai când ne preocupăm cu El, când ne-am decuplat complet şi nu ne preocupăm cu ceea ce am primit pe baza lucrării Domnului Isus, ci cu ceea ce a primit Dumnezeu. În felul acesta învăţăm să cunoaştem mai bine bogăţia acestei lucrări şi a Persoanei Sale, aşa cum este ea prezentată în jertfa de mâncare şi atunci bucuria ne va fi mereu mai mare. Atunci putem cânta în adevăr, pentru că totul şi-a pierdut strălucirea, pentru că nu mai este nimic care are valoare pentru noi, decât numai Persoana minunată a Domnului şi lucrarea Sa.
Deci, dacă aceasta este aşa, atunci avem biruinţă asupra tuturor lucrurilor de pe pământ. Dacă toate cele de pe pământ şi-au pierdut strălucirea, dacă inima noastră este pe deplin umplută de El, atunci avem credinţă şi atunci nu ne mai poate despărţi nimic de El, atâta timp cât ochii noştri sunt îndreptaţi spre El. Şi atunci s-ar putea întâmpla, şi aşa este, ca firea noastră să rămână aceeaşi şi să se revolte mereu împotriva autorităţii Domnului, aşa cum vedem în răscoala lui Core, Datan şi Abiram împotriva autorităţii lui Moise şi a preoţiei lui Aaron, căci firea noastră nu va deveni mai bună. Însă când ochii noştri se îndreaptă iarăşi spre El, atunci inimile noastre se umplu iarăşi cu El. Şi atunci chiar experienţele din pornirile firii noastre ne vor aduce mai aproape de El şi ne vor da mai mult cunoştinţă spre slava Sa, când vom vedea mai mult harul Său, cum El a îngrijit de noi şi cum ne-a adus mereu înapoi. Vom vedea cât de desăvârşită este lucrarea Sa, încît deşi relaţiile noastre cu El pot fi întrerupte, ele niciodată nu vor fi nimicite.
Da, aşa este, cum am cântat. Domnul ne este suficient, în tot ce avem nevoie. „Dumnezeu Însuşi vrea să-mi marcheze drumul, lumina Sa îmi conduce fiecare pas. Eu merg cu El, El totdeauna merge cu mine“. Şi apoi: „Binecuvântarea Sa bogată curge tainic“, adică noi n-o vedem, însă ştim că înapoia tuturora este ascunsă binecuvântarea.
În curând vom ajunge în locuinţa noastră cerească, pe care o dorim atât de mult.
sursa: https://comori.org/