Categorie: Cartile Bibliei
Numeri 19:1-22
Deseori s-a pus întrebarea de ce acest capitol se găseşte în cartea Numeri şi nu în cartea Levitic, unde se află aproape toate jertfele. Nu este de mirare că mulţi critici necredincioşi afirmă că acest capitol se găseşte într-un loc greşit. Noi, cei care ştim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat şi desăvârşit, înţelegem pe baza acestei realităţi că trebuie să fie un motiv dumnezeiesc înţelept, care a aşezat acest capitol în acest context. Dacă noi cunoaştem caracterul şi înţelesul duhovnicesc al celei de a patra cărţi a lui Moise, motivul ne va fi foarte clar. Admirăm atunci înţelepciunea Aceluia care l-a aşezat în acest loc.
Marea temă a cărţii Leviticului este intrarea la Dumnezeu în Locul Preasfânt. Cortul întâlnirii se găseşte acolo pe prim plan. De acolo Dumnezeu a dat lui Moise şi câteodată şi lui Aaron comunicările şi ordinele Sale. Jertfele descrise acolo stau toate în legătură cu această temă şi de aceea poartă anumite semne caracteristice. În cartea Numeri este amintit cortul, însă el nu este obiectul propriu-zis al acestei cărţi. Numeri este călătoria israeliţilor prin pustie. Ca aproape totul din Vechiul Testament, şi această călătorie şi particularităţile ei sunt tablouri pentru noi, aşa cum ne spune clar 1. Corinteni 10:11 . Această călătorie începe în Sinai, unde poporul intră în mod oficial în legătură cu Dumnezeu şi duce spre ţara făgăduită care în epistola către Efeseni este o imagine a locurilor cereşti. Pustia, pe care poporul o străbate este o imagine a lumii, prin care şi noi trebuie să trecem, atâta timp cât suntem pe pământ. Este o lume în care Domnul şi Mântuitorul nostru a găsit numai o cruce şi un mormânt şi unde noi, care suntem uniţi cu El, de asemenea nu găsim nimic altceva. Însă noi trebuie să ne gândim la faptul că va veni timpul când pământul nu va mai purta acest caracter şi anume atunci când Domnul Isus va domni, în timpul împărăţiei Sale. În anumite părţi ale cărţii Numeri trebuie să avem neapărat aceasta înaintea ochilor noştri. Pentru noi, pământul este de fapt o pustie, în care credinţa nu poate găsi nimic.
În pustie, poporul va fi pus la probă prin greutăţile şi încercările pe care le va întâmpina. Prin aceasta se descoperă dacă este prezentă cu adevărat viaţa din Dumnezeu sau este numai o mărturie goală. Însă acesta nu este de fapt ţelul propriu-zis al încercărilor, ci să probeze pe aceia care au viaţă din Dumnezeu, ca să se descopere în ce măsură viaţa lor practică este prezentarea vieţii celei noi, pe care au primit-o prin naşterea din nou. Un alt scop este ca să se arate practic ceea ce spune Romani 7 : „Ştiu că în mine, adică în firea mea, nu locuieşte nimic bun“ şi în felul acesta să ne aducă la dezbrăcarea de omul cel vechi cu faptele lui şi la îmbrăcarea cu cel nou. Înseamnă că prin credinţă noi să realizăm în inimile noastre faptul că am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu El (Coloseni 3:9,10 ; Efeseni 4:22,24 ; Coloseni 3:1-3 ).
În aceste încercări şi în nereuşitele noastre în ele, „căci toţi greşim în multe feluri“ (Iacov 3:2 ) şi datorită întinării noastre în această lume (care deseori este un semn al lipsei de veghere, uneori inevitabile, (vezi Numeri 31:17-24 ) apare însă marea întrebare: este lucrarea de ispăşire de pe cruce suficientă pentru aceste necurăţii? Şi dacă nu, atunci nu mai este nici o posibilitate de salvare sau trebuie ca noi să ne curăţim din nou cu sânge sau este o altă cale de curăţire?
Viţeaua roşie ne arată că lucrarea din marea Zi a Ispăşirii nu a înlăturat absolut păcatul, că noi putem înlătura ca lipsite de importanţă, necurăţiile noastre. Noi nu putem niciodată să preţuim suficient dăruirea sângelui lui Hristos pentru păcatele noastre. Prin aceasta El ne-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna (şi cuvântul grecesc pentru aceasta înseamnă „fără întrerupere“), aşa că Dumnezeu nu mai vede niciun păcat la noi (Evrei 10:14-17 ). Dar acest har şi cunoaşterea preţului nemărginit de mare pe care Domnul a trebuit să-l plătească, nu este motivul cel mai puternic ca să urâm orice necurăţie? Cum ar putea Tatăl, cum ar putea Domnul Isus să aibă practic părtăşie cu noi, dacă noi nu urâm păcatul, aşa cum îl urăşte Tatăl şi Fiul, aşa ca noi să fim curăţiţi din punct de vedere moral de toate necurăţiile care se pot găsi? Pentru aceasta Dumnezeu a dat această rânduială. Într-adevăr, ea se bazează tot pe lucrarea de împăcare de la cruce. Din coasta Mântuitorului mort a curs sânge şi apă; sângele arată aspectul lucrării de pe cruce îndreptat spre Dumnezeu, iar apa arată aspectul îndreptat spre noi. Stropirea cu cenuşa viţelei roşii care a fost arsă şi cu apa vie nu arată iertarea dinspre Dumnezeu, ci curăţirea noastră ca rezultat al lucrării de ispăşire şi anume într-un mod care se potriveşte special călătoriei prin pustie.
Este important să vedem în ce context stă acest capitol. În capitolul 16 găsim răscoala bărbaţilor Core, Datan şi Abiram. Cu toate că ei s-au ridicat împotriva lui Moise şi Aaron (versetul 3), comportarea lor este îndreptată în mod special împotriva preoţiei lui Aaron. Însă Dumnezeu intervine şi, ca răspuns la rugăciunea lui Moise (versetul 15), judecata Sa nimiceşte nu numai pe cei trei răzvrătiţi, ci şi 250 de căpetenii, care i-au urmat şi voiau să exercite slujba de preoţi. Însă apoi tot poporul porneşte la răscoală şi judecata lui Dumnezeu vine peste toţi (versetele 41-50). Moise vede că numai preoţimea putea să conducă prin pustie pe poporul care se găsea în această situaţie. Abia când Aaron a venit la popor să facă lucrarea de tămâiere, a luat sfârşit judecata lui Dumnezeu.
Moise este cel care a dat legea, cel care predă poporului gândurile şi îndrumările lui Dumnezeu. El este deci un simbol al Domnului Isus ca mare Învăţător, Profet (Deuteronom 18:15-19 ) şi Apostol al mărturiei noastre (Evrei 3:1 ). El, Cel care Se descoperă ca „adevăr“ al caracterului tuturor lucrurilor şi tuturor oamenilor, ne poate învăţa prin ce fel de legături am fost noi aduşi la Dumnezeu şi ce cerinţe pune sfinţenia lui Dumnezeu celor care au fost aduşi în apropierea Sa. El arată de asemenea ce urmări vor fi dacă sunt neglijate aceste lucruri. Însă El nu poate înlătura aceste lucruri sau să facă ispăşire pentru cei care le nesocotesc. Pentru aceasta este necesară preoţia, împotriva căreia s-a ridicat răscoala lui Core. În capitolul 17, Dumnezeu confirmă preoţia lui Aaron şi descrie în capitolul 18 slujba şi partea preotului.
Însă dacă trebuie ca preoţia să conducă poporul prin pustie, pentru că Moise şi toiagul său nu erau singure în stare să facă aceasta, atunci trebuia ca în legătură cu preoţia să se găsească o măsură prin care poporul să se curăţească de necurăţiile din timpul călătoriei prin pustie, ca în felul acesta părtăşia lui cu Dumnezeu să nu înceteze. Aceasta ne este arătat în capitolul 19. Ceea ce este de remarcat în aceasta este că într-adevăr preotul făcea o slujbă la tăierea şi arderea viţelei roşii ca temelie a curăţiei, însă el nu avea nimic a face cu curăţirea practică, cu stropirea cu cenuşă şi curăţirea cu apă. Pentru persoana care făcea aceasta, era valabilă numai condiţia ca să fie curat.
În această rânduială noi nu suntem văzuţi ca o familie de preoţi, ci ca nişte călători care se găsesc pe drumul prin pustie spre ţara promisă. Slujba nu este văzută aici ca lucrare a Domnului Isus ca Mare Preot, Mijlocitorul nostru la Tatăl şi Acela care ne spală picioarele (Evrei 7:24,25 ; 1. Ioan 2:1,2 ; Ioan 13:1-11 ). Este mai mult lucrarea Duhului Sfânt în noi, grija pe care harul o are pentru călătorii care s-au murdărit în timpul călătoriei lor prin pustie. De fapt, ea arată lucrarea Avocatului nostru, aşa cum ne este prezentat prin toiagul lui Aaron care a înfrunzit, a înflorit şi avea migdale coapte (Levitic 17:8 ).
Toate necurăţiile din pustie sunt aduse aici la un singur numitor şi anume ca atingere cu ceva care vorbeşte de moarte. Plata păcatului este moartea. Când Adam şi Eva au călcat porunca lui Dumnezeu, ei au devenit morţi din punct de vedere moral şi aşa sunt toţi urmaşii lor şi acum, morţi în păcate şi fărădelegi (Efeseni 2:1-5 ), dacă nu au primit viaţă de la Dumnezeu, prin naşterea din nou. Adam şi Eva au adus tot pământul în starea lor. De aceea lumea este caracterizată prin moarte şi a devenit o pustie pentru Dumnezeu. Lumea, care a ales pe Satan drept căpetenie şi dumnezeu al ei şi care nu are nici un loc pentru izvorul vieţii (Ioan 1:4 ) este pentru Dumnezeu un loc în care viaţa este complet pierdută şi omul a fost predat pe deplin stricăciunii, care caracterizează starea sa lăuntrică, deja de la căderea lui în păcat. Aşa vede lumea, oricine are părtăşie cu Dumnezeu şi gândurile Sale - ca o scenă a morţii, de care vom scăpa dacă am murit împreună cu Hristos şi am devenit părtaşi vieţii veşnice, în El. Aşa înţelegem de asemenea că despărţirea de această lume este un principiu absolut pentru adevărata sfinţenie. „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să te păzeşti pe tine însuţi nepătat de lume“ (Iacov 1:27 ).
Contextul în care se află acest capitol în cartea Numeri dă îndrumărilor cu privire la viţeaua roşie o însemnătate deosebită cu privire la noi, care trăim în ultimele zile ale creştinismului. Sunt ultimele zile înainte de revenirea lui Hristos, despre care vorbesc atât de serios a doua epistolă către Tesaloniceni, către Timotei şi epistola lui Petru, ca şi prima epistolă a lui Ioan şi a lui Iuda.
Călătoria prin pustie începe cu capitolele 10 şi 11 din Numeri, în al doilea an după ieşirea din Egipt. În capitolul 20, când Miriam şi Aaron mor, suntem deja în anul al patruzecilea (vezi Numeri 33:38 ). În capitolele 10-16 vedem deci marile evenimente care au avut loc în cel de-al 38-lea an al călătoriei. Tot ce va fi relatat în capitolele următoare ale cărţii Numeri are loc în al patruzecilea an, când de fapt călătoria propriu-zisă prin pustie a trecut şi poporul era în situaţia ca după lecţiile din capitolul 10-16 să intre în ţara Canaan, partea de moştenire a Domnului.
În această situaţie au fost date îndrumările din Numeri 19 , cu toate că apa punerii deoparte era cunoscută încă de la început (compară Numeri 8:7 ). Cu toate că principiile conţinute în capitolele ce ne stau înainte sunt valabile pentru orice necurăţie care se produce prin atingerea cu moartea, ele sunt aici special întrebuinţate pentru moarte ca judecată a lui Dumnezeu peste aceia care aparţin în mod oficial poporului lui Dumnezeu, însă care s-au abătut, aşa cum ne este descris în capitolele anterioare. În practică, un israelit cu greu putea să ajungă în atingere cu un mort dintre naţiunile care locuiau în jurul lui. În cazurile când aceasta era totuşi de neevitat, era prevăzută în mod expres necesitatea curăţirii prin apa separării (Numeri 31:19-24 ). Însă în mod sigur venea în atingere cu morţii din poporul lui Dumnezeu, când de exemplu în timpul călătoriei prin pustie murea cineva din familie. Cât de mulţi oameni mureau zilnic în tabără! În cel de-al 39-lea an au murit, potrivit capitolului 10, mai mult de 603.550 de bărbaţi majori, fără să se socotească leviţii majori (Numeri 1:46 ; 2:32,33 ). Aceasta înseamnă în medie 45 de persoane pe zi; în unele zile însă mureau mii (Numeri 11:33 ; 16:49 )!
„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor“. „Şi aceste lucruri li s-au întâmplat ca exemple pentru noi, ca să nu poftim după lucruri rele“. „Astfel, deci, cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama ca să nu cadă“ (1. Corinteni 10:11 ; 6:12 ). Cât de important este să cercetăm în ce mod poporul lui Dumnezeu se murdăreşte, înainte de toate, la sfârşitul călătoriei prin pustie, ca în felul acesta să ştim cum putem să nu ne murdărim noi înşine şi locuinţa Domnului.
Este clar, că în cel de-al 38-lea an al călătoriei prin pustie s-au întâmplat mult mai multe decât citim noi în capitolele 10 până la 16. Dumnezeu a lăsat să fie scrise numai evenimentele în care se vedeau în mod clar marile principii ale necredinţei şi ale păcatului poporului lui Dumnezeu. În mod deosebit nouă, care trăim în ultimele zile, El voia să le prezinte înaintea ochilor ca exemple respingătoare, „ca în felul acesta noi să nu poftim după lucruri rele“, aşa cum am citit în 1. Corinteni 10 . Cât de important este, deci, ca noi să cercetăm acest capitol cu seriozitate şi băgare de seamă şi cu privire la preocupările noastre cu îndrumările din Numeri 19 .
În capitolul 10 începe pentru poporul lui Dumnezeu călătoria ca martor al Său în această lume, care pentru credinţă este un pustiu. Dumnezeu le dă doi conducători infailibili; în primul rând norul luminos, pe care Petru îl numeşte „slava minunată“ (2. Petru 1:17 ), dovadă a prezenţei lui Dumnezeu (Exod 40:34-38 ; Numeri 9:15-28 ) şi prin urmare un simbol al Duhului Sfânt, care locuieşte în Adunare. Norul trebuia să-i conducă în totul prin pustia necunoscută de ei. În al doilea rând le-a dat pe Moise, un tablou al Domnului Isus ca Preot al mărturiei noastre, care prin trompetele de argint le vorbea Cuvântul lui Dumnezeu şi prin aceasta le spunea cum trebuia să se poarte în diversele împrejurări. Însă chiar de la început vedem că pentru poporul lui Dumnezeu însufleţit de fire nu sunt suficiente conducerea Duhului Sfânt şi posedarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei tânjesc după cunoştinţele şi înţelepciunea omenească. În capitolul 11 este dispreţuită mâncarea duhovnicească din cer şi poporul doreşte mâncarea Egiptului, lumea urâtă şi lepădată de către Dumnezeu. În capitolul 12 este lepădată singura autoritate a lui Moise (a Domnului Isus) şi se cerea aceeaşi autoritate divină pentru cuvântul lor propriu. În capitolele 13 şi 14 ţara făgăduinţei „locurile cereşti“ din Efeseni este dispreţuită şi apare dorinţa pentru reîntoarcerea în Egipt. În capitolul 16 este respinsă autoritatea şi preoţia Domnului Isus (reprezentată prin Moise şi Aaron) sub pretextul de a râvni la sfinţenia întregului popor.
Nu vedem noi aceleaşi lucruri în istoria Adunării? Nu se lasă Duhului Sfânt conducerea nici în adunare şi nici în viaţa practică. Cuvântul lui Dumnezeu nu este recunoscut ca singura unitate de măsură a vieţii Adunării. Învăţăturile din evenimentele istoriei sunt folosite după aprecierea omenească, pentru corectarea Cuvântului lui Dumnezeu. Hrana cerească este dispreţuită în favoarea mâncării lumeşti, a lucrurilor pământeşti, ceea ce are drept consecinţă că se împotrivesc să intre în ţară (locurile cereşti ale epistolei către Efeseni). Singura autoritate a Domnului este în felul acesta dispreţuită, căci se cere aceeaşi autoritate pentru cuvântul omenesc, ceea ce are drept consecinţă că este lepădată slujba Domnului, ca acela care este singurul Învăţător şi mare Preot.
Aceste stări le vedem într-o formă maturizată în starea actuală a creştinătăţii. În „Evanghelia socială“ a conducătorilor bisericii lumii se regăsesc toate aceste forme. Însă aceste principii au pătruns şi în grupările care încă mărturisesc că sunt „ortodoxe“ (adică drept credincioase), adică păstrează inspiraţia şi valabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Să nu gândească cineva că noi suntem siguri în faţa acestor pericole.
Are Dumnezeu Duhul Sfânt încă deplină libertate să lucreze în strângerile noastre laolaltă, prin cine vrea El şi pentru ce vrea El? Cât de mult este recunoscută singura autoritate a Domnului în adunarea Sa şi asupra slujitorilor Săi? Nu este suficientă mana cerească sau dorim hrana lumii şi a pământului (literatură, radio, Tv, ziare)? Cât de mult ne satisfac lucrurile duhovniceşti şi cât loc ocupă în viaţa noastră practică lucrurile pământeşti (bani, casă, îmbrăcăminte, lux etc.)? Ne-am dezbrăcat noi în mod practic „de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare... şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului“ (Efeseni 4:20-24 ; Coloseni 3:9-11 )? Luptăm noi consecvent ca să luăm în stăpânire lucrurile cereşti şi să le simţim gustul? Este recunoscută la noi singura autoritate a Domnului şi slujba Sa preoţească sau este reţinută sub pretextul zelului pentru poporul Său? Ne întrebăm noi în practica vieţii noastre personale, în toate situaţiile: „Doamne, ce vrei Tu să fac?“ Ar trebui să punem totul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, ca să permitem Domnului să ne arate starea noastră practică. Să ne gândim că toate aceste principii atrag după sine sentinţa morţii din partea lui Dumnezeu asupra noastră şi orice atingere cu ceea ce este caracterizat de aceste principii ne murdăreşte atât pe noi cât şi mărturia lui Dumnezeu în această lume. Să nu uităm însă să ne folosim de bunătatea minunată şi de harul Domnului, care şi pentru aceste lucruri, în grija Sa, a dat un mijloc care ne poate curaţi.
A fost plăcerea lui Dumnezeu ca în ultimele zile în care noi trăim, să pună iarăşi în lumină adevărul cu privire la casa Sa şi totodată cu privire la slujba preoţeasă, care este în legătură cu acestă casă. Însă oricât de minunată ar fi această slujbă, principiul rămâne acelaşi şi anume că El vrea să fie sfinţit în aceia care se apropie de El. El ne spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1. Petru 1:16 ). Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât este necesar să avem parte de sfinţenia Sa. Noi suntem în legătură cu locuinţa (Numeri 19:13 ) şi Locul Preasfânt (versetul 20) al Domnului. Prin aceasta orice necurăţie devine o problemă serioasă. Nu numai noi înşine vom fi murdăriţi, însă dacă noi neglijăm să ne curăţim, atunci va fi murdărită locuinţa Sa, locul Său Preasfânt. În aceste ultime zile Dumnezeu ne-a pus cu toată claritatea înaintea ochilor, problema curăţiei. Şi cât de des este necesară această curăţire! De aceea este important ca noi să cunoaştem calea curăţirii şi să ştim ce mijloace ne stau la dispoziţie pentru aceasta.
Putem împărţi capitolul în două părţi: îndrumările referitoare la pregătirea apei pentru curăţire (versetele 2-10) şi prevederile pentru întrebuinţarea apei (versetele 11-22).
Deja versetul 2 arată importanţa temei. Expresia „porunca legii pe care a dat-o Domnul“ se mai întâlneşte numai în Numeri 31:29 şi anume în legătură cu aceeaşi temă. Nu numai o persoană, ci tot poporul trebuia să aducă la Moise şi la Aaron viţeaua roşie. Ei se bucurau de marele privilegiu că aveau în mijlocul lor cortul Domnului. Însă prin aceasta era o mare responsabilitate pentru tot poporul, căci cortul era Locul Preasfânt al Domnului, acolo unde locuia El (versetul 20). Dacă se admitea ca poporul să se murdărească, atunci curăţia cortului şi caracterul Aceluia care voia să locuiască acolo erau atacate. Dacă era necesară jertfa pentru păcat sau pentru vină, atunci când păcatul era făptuit, tot aşa era necesară respectarea necondiţionată a îndrumărilor date în acest capitol, căci Domnul locuia în mijlocul lor. În Levitic 4 - 6 vedem mijloacele pe care Dumnezeu le dă împotriva izbucnirii păcatului la acei pe care El i-a răscumpărat din Egipt, în timp ce în Numeri 19 găsim grija Sa plină de har, pentru îndepărtarea de necurăţie care s-a produs prin atingerea cu lucrurile din afară. Fiindcă cenuşa trebuia păstrată pentru oricine avea nevoie vreodată de ea - şi nimeni nu putea spune că el nu va ajunge niciodată în această situaţie (compară Iacov 3:2 ) - trebuia ca tot poporul să participe la aducerea viţelei roşii.
Este clar, că viţeaua roşie - ca şi toate celelalte animale de jertfă - ne prezintă pe Domnul Isus. Nimeni altul nu putea să dea prin moartea Sa temelia pentru curăţirea sufletului de murdărie.
Ca simbol al Domnului, trebuia ca animalul să fie desăvârşit şi lăuntric. Era curat de orice pată a păcatului. Noi putem privi viaţa Sa de la sânul mamei şi până la sfârşitul suferinţelor de pe cruce şi vedem pe Unul care niciodată nu a fost murdărit, care a fost minunat în desăvârşirea curăţirii Sale personale, cu toate că era înconjurat de rele. În El nu era nimic rău.
Însă Cuvântul lui Dumnezeu pune aici accent deosebit pe lipsa de cusur a animalului de jertfă, pe care nu avea voie să fi fost pus vreun jug. Domnul n-a fost niciodată sub vreun jug, nici sub jugul păcatului (Ioan 8:34 ) şi nici sub vreun alt jug. Un jug înseamnă totdeauna disciplină şi ascultare prin constrângere. Aceasta era imposibil la Acela care atunci când a devenit om a spus: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“ şi ca Om pe calea suferinţelor Sale: „Mâncarea Mea este să fac voia Aceluia care M-a trimis“, da, „a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce“... Principiile şi obiceiurile lumii n-au avut nici o influenţă asupra gândurilor Sale, a cuvintelor şi faptelor Sale şi tot aşa de puţin linguşirile şi ameninţările. El n-a făcut niciodată ceva care să placă oamenilor (compară Ioan 2:4 şi Matei 12:47-50 ).
Trebuia să fie o viţea roşie. Nu ne aminteşte aceasta de sângele Său, pe care El l-a vărsat la cruce (compară şi cu pieile de berbec vopsite cu roşu la cortul din pustie)? Numele Adam înseamnă „pământ roşu“. Cuvântul ebraic pentru „roşu“ poartă aici acelaşi gând. El era om cu adevărat, însă El a venit ca să moară. Trebuia ca să fie un animal de jertfă de parte femeiască, ceea ce indica spre pasivitate, supunere şi lipsă de voinţă. Cât de clar vedem aceasta în toată viaţa Domnului Isus, mai ales în Ghetsimani, unde El avea înaintea ochilor moartea Sa sub judecata lui Dumnezeu. Astfel putea El să devină jertfă pentru păcat pentru necurăţia nedorită care lua naştere prin atingerea cu ceva care vorbeşte de moarte.
Moise şi Aaron primeau viţeaua de la popor. În Moise, învăţătorul şi mijlocitorul legământului, vedem ce era necesar din partea lui Dumnezeu. Însă viţeaua stătea în legătură şi cu restaurarea acelora care s-au murdărit. Este vorba aici nu de o slujbă preoţească în adevăratul ei sens. Acesta este desigur motivul pentru care vedem aici pe Aaron şi Moise.
Însă nici Moise şi nici Aaron nu exercitau în mod practic această slujbă. Ei trebuiau să predea animalul de jertfă lui Eleazar. Cred că Aaron de aceea nu este amintit aici, pentru că el în mod obişnuit reprezintă legătura întregului popor cu Dumnezeu, în timp ce aici este vorba de părtăşia personală a fiecăruia. Nu se spune aici nici „un fiu al lui Aaron“ şi nici „Eleazar, fiul lui Aaron“. De aceea cred că este cuprins un alt gând minunat, care ne este făcut clar prin poziţia lui Eleazar în această carte. Explicaţia o găsim în capitolul următor, când Aaron moare şi Moise îmbracă pe Eleazar cu hainele preoţeşti ale lui Aaron. Nu vedem în această slujbă preoţească în puterea învierii, aşa cum o exercită Domnul Isus pentru noi acum în cer, prin care El ne aduce mereu aminte despre lucrarea înfăptuită (Evrei 7:24-28 ; 9:11-15 ; 1. Ioan 2:1-2 )?
Însă în versetul 7 se spune că preotul va fi necurat până seara. Asta nu se poate spune despre Domnul Isus personal. De aceea cred că în Eleazar vedem pe Domnul Isus, cum El este în legătură cu noi în slujba sa preoţească, şi apoi în Eleazar ne putem vedea şi pe noi înşine. Numele său înseamnă „Dumnezeu este ajutor“. Aceasta ne indică ajutorul divin în înfăptuirea poziţiei noastre de preoţi într-o gândire preoţească. Am văzut că în cartea Levitic „fiii lui Aaron“ erau un tablou al faptului acestuia. Ei erau caracterizaţi prin aceea că prin slujba permanentă în prezenţa lui Dumnezeu în locul Preasfânt aveau înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu şi priveau totul cu ochii Săi. Acelaşi lucru îl găsim aici la Eleazar.
El aducea viţeaua în afara taberei ca să fie tăiată acolo. La meditaţia capitolelor 4 şi 16 din Levitic am văzut ce înseamnă expresia „în afara taberei“. Un preot are înţelegere cu privire la însemnătatea aceasta şi, dacă El se preocupă cu lucrarea Domnului Isus pe cruce, vede crucea în afara taberei. Avem aici singurul caz în care jertfa pentru păcat este tăiată în afara taberei, tot aşa cum numai aici se spune că preotul aducea animalul în afara taberei.
În cartea Levitic este arătată ordinea divină a cortului din pustie. De aceea sângele trebuia adus şi în cort ca să fie stropit fie pe scaunul îndurării (Levitic 16 ), fie pe altarul tămâierii, fie pe altarul arderii-de-tot. Însă în cartea Numeri, în timpul călătoriei prin pustie, cortul a fost încredinţat responsabilităţii poporului lui Dumnezeu. De aceea ordinea divină este uneori schimbată. Vedem aceasta de exemplu în Numeri 10:33 . În pustie era vizibil eşecul poporului şi consecinţele se arată şi asupra casei lui Dumnezeu. Tabăra devine treptat asemenea unei case mari, care trebuie să se despartă de ceea ce a devenit un sistem omenesc, firesc. De aceea aici sângele nu este adus în Locul Preasfânt, pentru că este vorba numai de necurăţia unora din aceia care aparţineau poporului. Aşa vede „preotul“ tot înţelesul expresiei „în afara taberei“. Dar şi Domnul Isus a suferit „în afara taberei“. El trebuia să fie îndepărtat dinaintea prezentei sfinte a lui Dumnezeu, aşa că El a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Cum ne arată aceasta grozăvia păcatului în ochii lui Dumnezeu! El nu putea să-l tolereze în nicio privinţă, căci El este lumina şi în El nu este nicidecum întuneric (1. Ioan 1:5 ).
Eleazar nu taie singur viţeaua, căci aceasta nu este o slujbă preoţească. Însă ea este tăiată „înaintea lui“. El vede cu ochii săi moartea Domnului, aşa că este o realitate pentru el. Apoi începe lucrarea preoţească, cu stropirea sângelui. Aşa cum am remarcat deja, sângele nu este stropit aici pe capacul ispăşirii, ca în marea Zi a Ispăşirii din Levitic 16 . Acolo trebuiau împlinite cerinţele sfinte ale dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, ca astfel El să poată arăta har păcătoşilor vinovaţi. Sângele vorbea deci acolo lui Dumnezeu. Aici este vorba de un popor care tocmai pe baza sângelui de pe capacul ispăşirii a devenit poporul lui Dumnezeu şi stă cu El în legătură. Însă acest popor se găseşte în pustie, unde pentru fiecare în parte există marele pericol să se murdărească. Dacă şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evrei 12:29 ), atunci orice necurăţie nu face imposibilă părtăşia cu acest Dumnezeu sfânt? Stropirea de şapte ori a sângelui de către Eleazar ne dă răspunsul. El stropeşte sângele înaintea cortului întâlnirii, unde Dumnezeu cheamă poporul ca să aibă părtăşie cu El. Această stropire nu este destinată pentru Dumnezeu, căci El nu uită sângele de pe capacul ispăşirii. Poporul lui Dumnezeu care se apropia de El, vedea totuşi mărturia înşeptită - o mărturie deplină că sângele se găsea acolo; aşa că ei se puteau apropia cu îndrăzneală de Dumnezeu. Pentru unul singur care s-a murdărit nu mai trebuia ca sângele să mai curgă încă o dată. Asta s-a întâmplat odată şi nu mai citim nimic altceva, despre o a doua viţea roşie. El putea şi trebuia să fie curăţit prin cenuşa jertfei pentru păcat - ceva care vorbeşte de judecata desăvârşită a lui Dumnezeu asupra acestei necuraţii. În privinţa aceasta viţeaua roşie este cel mai clar, dacă nu chiar singurul simbol al Vechiului Testament pentru adevărul care se găseşte în Noul Testament şi anume că Hristos „S-a jertfit odată, ca să poarte păcatele multora“. - „Căci printr-o jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi“ (Evrei 9:28 ; 10:14 ).
La citirea acestui verset vedem clar, după părerea mea, că Eleazar este şi un simbol al nostru, în măsura în care noi suntem fii ai lui Aaron. El aducea viţeaua înaintea taberei, însă acolo ea nu era tăiată de el, ci „înaintea lui“. Cu înţelegere preoţească el priveşte spre cruce, ca să recunoască mai mult judecata şi moartea lui Hristos şi ca să vadă cum tratează Dumnezeu păcatele firii noastre. El vedea că Domnul a purtat în chip desăvârşit judecata asupra păcatelor noastre - care aici poartă caracterul necurăţiei - şi de aceea putea stropi sângele. În versetul 5 viţeaua era arsă „înaintea ochilor săi“. El vede şi contemplă cu ochii deschişi cât de necruţătoare este judecata lui Dumnezeu cu privire la păcate, însă şi cât de desăvârşit a fost ea exercitată. Niciunde nu ne este prezentat aceasta aşa de desăvârşit ca aici. Nu numai pielea, carnea şi baliga, ci şi sângele, toate erau arse până la picăturile cele mai mici, pe care el le-a stropit cu degetul său, chiar şi grăsimea, care în Levitic 4 şi în marea Zi a Ispăşirii (Levitic 16 ), împreună cu tămâia, erau arse pe altar (acesta este înţelesul cuvintelor ebraice întrebuinţate acolo), sunt aici mistuite complet de către foc (acesta este înţelesul cuvintelor ebraice folosite aici). Ce impresie primea preotul despre ura lui Dumnezeu împotriva păcatului, însă şi despre suferinţele Domnului pe cruce, despre preţul pe care El trebuia să-l plătească, ca să ne elibereze de judecata cu privire la păcatele noastre, judecata cu privire la necurăţia despre care este vorba în conţinutul capitolului nostru.
Însă preotul trebuia să înveţe mai mult, aşa cum vedem din versetul 6. El trebuia să arunce pe foc lemn de cedru, isop şi cârmâz, ca viţeaua să fie mistuită, aşa că aceste lucruri ardeau în aceeaşi judecată. Ele sunt imagini a tot ceea ce este în natură şi ceea ce iniţial în creaţie erau foarte bune. Acum însă prin păcat s-au stricat. În Isaia 2:12-17 cedrii sunt un tablou al măreţiei oamenilor. 1. Împăraţi 4:33 ne arată că isopul este cea mai mică şi neînsemnată plantă. Solomon, cel mai înţelept dintre toţi oamenii,a vorbit „despre cedrii din Liban, până la isop, care creşte pe ziduri“. Cedrii sunt deci simbolul a ceea ce este mai înalt în natură, în timp ce isopul este al celor mai de jos. Cârmâzul vorbeşte despre slava exterioară a oamenilor din lume.
Ce învăţătură adâncă se ascunde aici! Orice om născut din nou înţelege că Dumnezeu trebuie să judece păcatele noastre. Dacă el a trăit starea din Romani 7 , el înţelege de asemenea că Dumnezeu trebuie să judece natura noastră păcătoasă (Romani 8:30 ). Însă aici se merge mult mai departe. Vedem aici că Dumnezeu trebuie să judece pe tot omul firesc - atât calităţile sale bune, după măsura omenească, cât şi proprietăţile sale rele. Cât de serios este aceasta!
Cât de uşor ne sprijinim pe anumite calităţi naturale, pe inteligenţa noastră, pe cultura noastră, pe aptitudinile noastre, pe banii noştri, pe puterea noastră, pe relaţiile noastre, pe sănătatea noastră, pe mădularele noastre şi pe altele! Poate chiar pe modestia şi smerenia noastră naturală sau învăţată! Nu vedem noi isopul în Coloseni 2:13 , unde se spune: „... să-şi facă voia lui însuşi prin smerenie ...“? Nu punem noi deseori preţ pe „cârmâz“, onoare în lume sau cel puţin pe un renume şi dacă este posibil şi puţină influenţă?
Dacă privim preotul ca imagine a Domnului Isus, vedem că El a trebuit să moară pe cruce şi pentru aceste lucruri. Însă ca preoţi, contemplând moartea Domnului Isus sub judecata lui Dumnezeu (vezi versetul 5) trebuie să fim conştienţi că la cruce, Dumnezeu a judecat nu numai păcatele noastre şi păcatul care locuieşte înăuntrul nostru, ci şi pe noi înşine în Hristos. Aşa înţelegem mai bine ce se spune în 2. Corinteni 5:17 : „Dacă este cineva în Hristos este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi“. Preotul însuşi trebuia să arunce în foc lemnul de cedru, isopul şi cârmâzul.
Aceasta a făcut-o şi apostolul Pavel. De aceea putea scrie: „Departe de mine să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14 ). Ei se laudă cu această cruce, în care Dumnezeu l-a judecat cu totul. De aceea el nu voia să se laude cu ceva care venea de la om. De aceea lumea îi era răstignită, asta înseamnă că el nu avea nici cele mai mici interese în ea. Însă şi el însuşi era răstignit faţă de lume, asta înseamnă că lumea nu-l mai cunoştea şi nu mai avea nici un interes pentru el şi el era mulţumit cu aceasta. Aceasta merge foarte departe. Şi un om firesc se poate crede atât de important, încît nu-l mai impresionează ce gândesc alţii despre el. Însă totdeauna se va tulbura, dacă lumea îl trece cu vederea şi nu ţine seama de el.
Cât de serios este că ne sunt împărtăşite aceste gânduri aici! Noi vom fi deci murdăriţi şi prin aceea că asemenea lucruri fireşti influenţează preţuirea pe care ne-o acordăm noi înşine. Prin aceasta părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul este întreruptă, căci şi aceste lucruri au trebuit judecate de Dumnezeu la cruce şi acum ele aparţin de ceea ce este „mort“. Prin legătura cu ceva care vine de la omul firesc, noi vom fi întinaţi. Este demn de remarcat că aici este vorba de ceea ce în mijlocul poporului lui Dumnezeu vorbeşte de moarte, un principiu pe care îl găsim în tot Noul Testament. În Evrei 13 vedem că noi putem fi în apropierea Domnului Isus numai în Locul Preasfânt, unde era stropit sângele sau în afara taberei, unde era ars trupul jertfei pentru păcat. Atât sângele cât şi corpul ars arată că: judecata lui Dumnezeu a fost exercitată asupra omului. Numai în locul caracterizat prin aceea că omul cel vechi a fost îndepărtat, putem fi lângă Domnul Isus. Aceasta iese în evidenţă şi la masa Domnului. Acolo noi ne strângem ca să ne gândim la Domnul care a murit şi prin faptul că mâncăm din pâinea frântă şi bem din pahar, arătăm că avem şi noi o parte în acestă moarte sub judecata lui Dumnezeu. Numai omul cel nou poate găsi un loc în Adunare. De îndată ce se dă loc omului firesc, acest loc sfânt şi aceia care sunt în legătură cu el devin necuraţi.
Ce impresie despre grozăvia păcatului şi despre pericolul de a fi murdărit ne dau versetele 7,8 şi 10! Preotul însuşi este murdărit prin faptul că el aduce viţeaua roşie înaintea taberei, stropeşte sângele şi aruncă în foc lemnul de cedru şi celelalte. Acelaşi lucru este şi cu acela care a ars viţeaua, da, chiar şi pentru acela care a adunat cenuşa şi a adus-o într-un loc curat. Primii doi trebuiau să-şi spele trupul în apă şi toţi trei trebuiau să-şi spele hainele şi erau necuraţi până seara. Orice atingere cu păcatul murdăreşte, chiar dacă se petrece în scopul de a ajuta pe alţii ca să devină curaţi. Aceasta o vedem şi în versetul 21. Nu ne face aceasta să fim plini de grijă? Compară cu Iuda 23 : „urând până şi cămaşa pătată de carne“.
Un preot, un fiu al lui Aaron este obişnuit să facă slujba în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo a învăţat să vadă lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Poate el să se preocupe aşa de amănunţit de judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, aşa cum a fost ea exercitată asupra Domnului Isus şi cu această ocazie să vadă ce înseamnă arderea lemnului de cedru, isopului şi cârmâzului, fără ca el să nu-şi cunoască mai bine propria fire? Aceasta va avea drept consecinţă că el se va aşeza în lumina lui Dumnezeu şi va întrebuinţa Cuvântul lui Dumnezeu pentru sine, cu toate că el nu a atins nici un mort, adică n-a fost murdărit în exterior. Acesta este înţelesul cuvintelor: „El trebuia să-şi spele trupul în apă“. Aceasta îl va conduce la faptul că el va întrebuinţa Cuvântul lui Dumnezeu pentru curăţirea comportării exterioare (hainele sale sunt simbolul acesteia). Aceasta nu va fi un clocot superficial de scurtă durată, ci va dura mai mult timp - „până seara“. Dumnezeu aşteaptă lucrul acesta de la noi. El doreşte ca noi să avem o despărţire morală de ceea ce vine de la omul nostru cel vechi.
Acelaşi lucru trebuia să-l facă şi acela care aduna cenuşa viţelei roşii şi o ducea în afara taberei într-un loc curat. Vedem însă că nu mergea aşa de departe ca la preot. El îşi spăla într-adevăr hainele, dar nu trupul. Judecata de sine se limitează la comportarea sa exterioară şi nu se întinde până la ceea ce este în el. El s-a preocupat amănunţit cu cenuşa şi de aceea a văzut rezultatul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Însă el nu a trecut prin exerciţiile din versetele 5 şi 6. Totuşi trebuia ca şi el să se curăţească, cu toate că el nu a atins nici un mort.
Cenuşa era păstrată „pentru adunarea fiilor lui Israel... ca apă de curăţire“ (versetul 9), pentru cazul când cineva venea în atingere cu un mort. Vedem că aceia care se ocupau cu aceasta, ca să pună acest mijloc la dispoziţia întregului popor, treceau prin exerciţii adânci. Cu această ocazie învăţăm că tot ce iese la iveală din omul cel vechi conduce la necurăţie, chiar dacă nu se ajunge la o atingere directă cu ceea ce este mort. Prin preocuparea cu suferinţele lui Hristos în timp, ei învaţă că El a purtat judecata asupra păcatelor. Această instruire merge mult mai adânc decât dacă ar fi experimentat că el însuşi s-a murdărit. Cine a învăţat această lecţie poate face slujba despre care spune apostolul în Galateni 6:1 : „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“.
Cu versetul 11 începe a doua parte a capitolului. „Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile“. Moartea este ştampila care a fost pusă pe vechea creaţie. Ea caracterizează lumea ca o pustie pentru Dumnezeu, prin ea doar treci, ea nu este în stare să păstreze viaţa. În afară de aceasta, ea murdăreşte, căci ea este plata păcatului. Drept consecinţă, tot ce este sub stăpânirea morţii este o necurăţie pentru toţi acei care stau ca vii înaintea lui Dumnezeu. Toţi care nu sunt născuţi din nou aparţin vechii creaţii. „Pe când noi eram morţi în păcatele noastre, El ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos“ (Efeseni 2:1-5 ; Coloseni 2:13 ). Tot ce este într-un copil al lui Dumnezeu din omul cel vechi, din carne, aparţine vechii creaţii. „Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?“, se plânge noul-născut din Romani 7 . Când noi dăm firii păcătoase prilej ca să lucreze în noi, vom fi murdăriţi. Hagai întreabă: „Dacă se atinge cineva necurat prin atingerea de un trup mort, de toate aceste lucruri, vor deveni ele necurate?“ Şi preoţii au răspuns: „Vor fi necurate“ (Hagai 2:13 ).
Nu trebuie să uităm că un copil al lui Dumnezeu nu are a face numai cu ispitele din afară, ci şi cu propria sa natură, care încearcă mereu să conducă pe credincioşi la păcat. În felul acesta ei se vor murdări prin orice legătură cu lucrurile lumii, cu vechea creaţie care îi înconjoară, însă şi prin tot ce iese din firea lor. În versetul 6 am văzut că prin aceasta sunt amintite nu numai lucrurile care sunt judecate de un necredincios moral, ci şi însuşirile bune ale omului firesc prezentat simbolic prin lemnul de cedru, isop şi cârmâz. Despre lume se spune clar în 2. Corinteni 6:14-18 : „... Ce parte are cel credincios cu cel necredincios?“ „...De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeţi de ceea ce este necurat şi vă voi primi“. Aici în Numeri 19 este vorba în mod special de legătura cu moartea în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi în privinţa aceasta în 2. Timotei 2:20-22 se spune clar: „Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea (de vasele amintite ca necurate în versetul 20), va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.“ Despre lucrurile păcătoase se spune în Galateni 5 : „Cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“; Iuda scrie: „... urând până şi cămaşa murdărită de carne“ adică toate obiceiurile şi modul de comportare, care prin fire ne murdăresc. Toate acestea sunt cuprinse în 2. Corinteni 7:1 , ca atenţionare. „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frica de Dumnezeu“.
Aici în Numeri 19 , Dumnezeu pune înaintea ochilor noştri într-un mod deosebit urmările morţii, care duc la întinarea noastră, pentru că atingerea în această lume de ceea ce este mort este un semn caracteristic al căderilor şi nereuşitelor noastre. De aceea găsim acest capitol în cartea Numeri, căci cuprinde îndrumările şi proviziile pentru pustie. Cât de serios este acest lucru, vedem în Filipeni 3:13 , unde apostolul plânge pe acei a căror inimă nu mai este umplută de slava părţii cereşti, „al căror Dumnezeu este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile pământeşti“ - în orice formă şi în orice măsură ar fi aceasta. Declinul duhovnicesc al unuia ca Dima este explicat prin cuvintele: „din dragoste pentru veacul de acum“ (2. Timotei 4:10 ). Dragostea lui s-a îndreptat spre lucrurile acestui pământ, care însă poartă amprenta morţii. De aceea nu mai putea merge împreună cu apostolul, căci „părtăşia noastră (a apostolului) este cu Tatăl şi cu Fiul Său“ şi „tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl“ (1. Ioan 1:3 ; 2:16 ). „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?“ (Iacov 4:4 ).
Cu câtă seriozitate tratează Cuvântul lui Dumnezeu orice atingere cu ceva mort, oricât de neînsemnată ar fi în ochi noştri aceasta! Oricare ar fi fost felul atingerii şi oricare ar fi fost cel care a fost lovit de aceasta, el era necurat timp de şapte zile. „Şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“ (Evrei 12:29 ). Tatăl nostru este un Dumnezeu de trei ori sfânt, ai cărui ochi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul. Pentru că am primit un har aşa de mare, suntem înclinaţi să luăm păcatul cu uşurătate. Însă tocmai înălţimea pe care ne-a ridicat harul, apropierea de Tatăl şi de Fiul, în care stăm, face ca necurăţia să apară cu atât mai rea în ochii lui Dumnezeu. „Şi dacă chemaţi ca Tată, ... umblaţi cu frică în timpul pribegiei voastre“ (1. Petru 1:14-19 ). Dacă luăm cu uşurinţă atingerea cu lucrurile moarte, atunci Dumnezeu trebuie să se adapteze la indiferenţa noastră, la inimile noastre împietrite? „Acela va fi necurat timp de şapte zile“.
Chiar dacă el gândeşte că necurăţia a fost de neevitat şi că nu l-a atins înăuntrul său, el era totuşi necurat timp de şapte zile. Probabil că el priveşte numai ca o consecinţă a unei neatenţii de moment, însă Dumnezeu vede antecedentele, ceea ce iese dinăuntru şi El ştie că numai printr-un proces moral lăuntric se poate obţine curăţia desăvârşită, iar aceasta nu durează numai un moment, ci şapte zile. Numărul şapte ne arată desăvârşirea în domeniul duhovnicesc. Conştiinţa noastră poate fi aşa de împietrită, încît nu vom observa nici măcar o dată că ne-am murdărit. Însă lipsa noastră de sensibilitate şi orbirea noastră nu pot fi niciodată, pentru Dumnezeu, măsura cerinţelor Sale sfinte. Ochii lui Dumnezeu cercetează gândurile inimilor noastre şi El vrea ca şi noi să facem la fel. Altfel nu poate fi nici o părtăşie. Dumnezeu vrea ca noi să simţim extrem de mult pierderea părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul. De aceea trebuia ca mijlocul de curăţire să fie întrebuinţat abia în a treia zi. Încă o dată, patru zile mai târziu, în a şaptea zi, trebuia folosit şi abia atunci era curat. Ar putea fi cele două şi trei zile probabil în legătură cu gândul că orice lucru trebuie confirmat de mărturia a doi sau trei martori?
Prin compararea acestor versete cu Levitic 11:24-40 ; 17:15 vedem ceva izbitor. Dacă era atins un animal mort - nu numai un animal curat (versetul 39), ci şi insecte zburătoare (versetele 23-25) sau chiar oricare altele (versetul 29) - era necurat până seara. Aici şi în Numeri 19 se spune că acela care se atinge de un om mort este necurat timp de şapte zile. Ce umilitor este aceasta pentru mândria omenească! Un urmaş al lui Adam, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, murdăreşte, când moare, mai mult decât cel mai de jos animal. De ce este aşa? Animalele nu mor pe baza păcatelor lor, ci pentru că ele prin om au fost aduse sub blestem. Prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Moartea a pătruns în toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit (Romani 5:12 ). Nu ne arată aceasta, cât de serioasă ar trebui să fie părerea noastră cu privire la cea mai mică necurăţie, care ia naştere prin atingerea cu un „cadavru“?
Vedem în versetul 12 că responsabilitatea pentru curăţire este la cel necurat, cu toate că, potrivit cu versetul 19, el nu se poate ajuta singur. Dacă însă el n-o face şi nu se curăţeşte de păcat, „el nu va fi curat în a şaptea zi“. Cât de serios este aceasta! Versetele 13 şi 20 ne arată cum judecă Dumnezeu în această situaţie. Va veni momentul când un asemenea om „va fi nimicit din mijlocul Adunării“.
Nu vedem deseori că unii, care mărturisesc că sunt credincioşi, se joacă oarecum cu păcatul? Curând o vor vedea şi alţii. Dacă merge mai departe, va vedea şi lumea. Care este atunci finalul? Că el trebuie scos din părtăşia credincioşilor. Din păcate trebuie să vedem câteodată că merge mereu mai la vale şi va deveni clar pentru fiecare că niciodată nu a fost o legătură vie cu Dumnezeu. Însă chiar dacă nu se ajunge aşa de departe, este clar că ceea ce este stricat pentru un necredincios este periculos şi pentru viaţa duhovnicească a unuia născut din nou.
În versetul 13 vedem încă o consecinţă. Tot ceea ce atingea un necurat devenea de asemenea necurat. Am amintit deja Hagai 2 . Un asemenea om devine un izvor de necurăţie în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Însă ceea ce cântăreşte mult mai greu este că şi cortul Domnului, Locul Preasfânt al Domnului devine necurat. În mod obişnuit oamenii judecă greutatea păcatelor după consecinţele pe care le aduc asupra lor înşişi. Însă Dumnezeu vede totul în lumina naturii Sale proprii, care este lumină (1. Ioan 1:5 ).
Era un mare privilegiu pentru Israel să aibă locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul lor. Mult mai mare este privilegiul nostru, căci noi suntem templul lui Dumnezeu, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul (1. Corinteni 3:16 ; Efeseni 2:22 ). Dacă responsabilitatea lui Israel era mare, căci în acest cort era Locul Preasfânt (versetul 20), cu cât mai mare este atunci responsabilitatea noastră, că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în mijlocul nostru! Nu mă gândesc la locuirea Duhului Sfânt în trupul fiecărui credincios, căci nu aceasta este tema versetului 13, cu toate că această realitate arată cât de serios este orice păcat al unui credincios. Aici este vorba de faptul că orice necurăţie aduce influenţă rea casei lui Dumnezeu, curăţeniei Locului Preasfânt şi este dezonorat caracterul Aceluia care vrea să locuiască în această casă. Acesta este şi motivul cel mai important pentru care un necurat care tărăgănează să se curăţească, trebuie să fie îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu. Al doilea motiv este că prin disciplinarea pe care i-o face Adunarea, el ajunge să se reîntoarcă. Aici este arătat mai ales că din grija plină de îndurare pe care i-a arătat-o Dumnezeu, el nu a avut nici un folos. Nu trebuie Dumnezeu să aştepte ca noi să ne despărţim de tot ceea ce este de la omul cel vechi, căci El ne-a răscumpărat cu un preţ aşa de mare din starea în care se găsea acest om vechi şi ne-a aşezat în împărăţia Fiului dragostei Sale? Ce poate face Dumnezeu, când noi am devenit necredincioşi şi ne împotrivim să folosim pentru noi mijlocul pe care El, în harul Său, l-a pus la dispoziţie pentru curăţire? Trebuie El să permită ca noi să murdărim casa Sa sfântă şi să-L dezonorăm, pe El care este lumină şi în care nu este nicidecum întuneric, prin aceea că noi în mod conştient ne apropiem de El în starea de necurăţenie şi dispreţuim mijlocul de curăţire, pe care El ni l-a dat în în harul Său? Ce nechibzuinţă ar fi aceasta din partea noastră, făpturi slabe, faţă de Creatorul măreţ, care a făcut atât de mult pentru noi! Nu este acest păcat mult mai supărător decât necurăţia pe care a descoperit-o starea acestei inimi?
În versetele 14-16 ne sunt numite diferite feluri de necuraţii. Aşa cum am amintit deja, în acest capitol este vorba numai de necurăţia prin oameni morţi. Necurăţia prin lepră, animale etc este tratată în alte locuri, ca de exemplu în Numeri 5 ; Levitic 14 etc.
În primul rând este tratat cazul când un om a murit într-un cort. Cuvântul ebraic cort (ohel) este folosit atât pentru cortul din pustie cât şi pentru cortul care slujeşte ca locuinţă. De aceea trebuie să vedem aici ambele înţelesuri. Cât de serios este când cineva moare în casa lui Dumnezeu! Adunarea se bazează pe Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu (Matei 16:16-19 ) Orice piatră, care împreună cu Hristos construieşte această casă a lui Dumnezeu, L-a primit pe El ca viaţă veşnică (1. Ioan 5:11,12,20 ; Coloseni 3:4 ), porţile hadesului n-o pot birui. Deci, cineva moare în această casă minunată - moartea pătrunde într-o persoană nenăscută sau prin firea păcătoasă a uneia născută din nou. Cât de îngrozitor este aceasta! Şi totuşi aşa vedem în casa lui Dumnezeu, când privim în jur. Această realitate are drept consecinţă că oricine care se găseşte în această casă sau intră în ea, va deveni necurat. Cuvântul lui Dumnezeu spune că puţin aluat dospeşte toată plămădeala (1. Corinteni 5 .6; Galateni 5 .8) şi: „Nu vă lăsaţi înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“(1. Corinteni 15:33 ). Oricine vine în contact cu un asemenea necurat devine de asemenea necurat (Hagai 2:12-15 ) şi toţi aceştia trebuie daţi afară din poporul lui Dumnezeu (Numeri 5:2-4 ).
Cât de important este de aceea, ca la admiterea la masa Domnului să fii total dependent de Domnul şi de Duhul Sfânt! Numai Domnul poate să ne deschidă ochii ca să vedem adevărata stare a unui om, iar Duhul Sfânt vrea să ne conducă în tot adevărul, numai dacă noi vrem să ne lăsăm conduşi. Cât de mult ar trebui să veghem la aceasta, ca firea, ceea ce mai este în noi din omul natural, să nu ocupe nici un loc în casa lui Dumnezeu! Însă cât de repede se ajunge la aceasta, când metodele omeneşti, lumeşti sau gândirea legalistă găseşte permisiune: ceea ce la început era prin Duhul este continuat prin carne (Galateni 3:3 ).
Nu ştim din experienţă ce consecinţe dăunătoare sunt pentru „orice vas descoperit care nu va avea un capac bine strâns pe el“ (versetul 15)? Prin aceste vase nu se înţeleg aceia care în versetul 14 locuiesc în cort sau care au intrat în cort. Sunt deci alţii, care în mod oficial nu aparţin cortului, străinii şi copiii mai mari sau mai mici ai credincioşilor. Vasele care sunt „legate strâns cu un capac“, deci unde nu poate pătrunde necurăţia, sunt aceia care ca şi Iov au făcut un legământ cu ochii lor, ca să nu vadă nimic care ar putea să-i murdărească (Iov 31:1 ). Aceasta o pot face cei maturi, a căror judecată s-a deprins „prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul“ (Evrei 5:13.14 ).
Câţi fraţi tineri n-au plecat dintre noi, pentru că prin lucrarea firii în noi, fraţii mai în vârstă, s-au murdărit! Ei au văzut cât de des s-a descoperit propria voie şi acţiunea cărnii în slujba noastră şi în comportarea noastră, cu toate că noi ne-am ţinut strâns de mărturisirea singurei autorităţi a Domnului şi a deplinei conduceri a Duhului Sfânt în strângerile noastre laolaltă. Câte motive de smerire nu avem noi, pentru consecinţele stricate ale comportării noastre fireşti în Adunare!
Însă cortul indică şi spre casele şi familiile noastre. „Strigăt de biruinţă şi de mântuire este în corturile celor drepţi“ (Psalmul 118:15 ). Când ochii lui Balaam au fost deschişi, el trebuia să prorocească: „Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacove, locuinţele tale, Israele“ (Numeri 24 ). Când însă se lasă loc ca lumea să intre înăuntru sau se permite firii păcătoase să lucreze în părinţi sau în copii, atunci cortul devine un loc al necurăţiei. Aceasta să fie oare cauza pentru care mulţi copii ai părinţilor credincioşi au plecat în lume sau au devenit creştini lumeşti şi pământeşti, prin faptul că lăuntrul lor a fost murdărit, pentru că părinţii au lăsat moartea în casa lor sub forma cărţilor lumeşti, ziarelor, revistelor, radioului, Tv, modei, îmbrăcămintei etc? Sau poate copiii au văzut că viaţa practică a părinţilor lor era alta decât aceea pe care o mărturiseau şi nu era caracterizată prin omul cel nou, ci prin omul cel vechi?
În versetul 16 vedem patru moduri de necurăţie pe câmpul liber. Acolo se poate ajunge în atingere cu cineva care a fost ucis cu sabia, adică a fost ucis într-un mod violent, sau cu cineva care a murit de moarte naturală, adică este o dovadă a stricăciunii care vine prin păcat. Acestea amândouă sunt semnele caracteristice ale lumii, care au condus la aceea că Dumnezeu a judecat-o prin potop (Geneza 6:11-13 ) şi după aceea a început guvernarea omenească, ca s-o menţină în îngrădire. Constatăm că aceste semne caracteristice se văd astăzi tot mai clar în aşa numita creştinătate, pentru că unii din conduceri nu vor să mai împlinească sarcinile pe care li le-a dat Dumnezeu. Toate se îndreaptă cu viteză mare spre deplina descoperire a răului, care va fi urmată apoi când „cel ce o ţine pe loc“ va fi luat la o parte, pentru descoperirea „omului păcatului“ (2. Tesaloniceni 2:3-10 ). Orice atingere cu aceste lucruri murdăreşte pe copiii lui Dumnezeu. Câte pericole ne înconjoară în viaţa noastră de afaceri, în orice domeniu al vieţii zilnice şi chiar în casa lui Dumnezeu! Nu vedem noi aceasta la Diotref, care voia să fie primul în Adunare (3. Ioan 9 )? De aceea el nu voia să primească pe apostolul Ioan şi dădea afară din Adunare pe aceia care voiau să slujească lui Dumnezeu potrivit cuvântului Său şi de aceea nu se supunea autorităţii, ci i se împotrivea. Tratarea fraţilor şi surorilor după simpatia şi antipatia personală, nu este ea o descoperire a firii păcătoase şi a influenţelor stricate ale omului vechi? Pentru aceasta se pot aduce încă multe exemple.
Chiar atingerea de un mormânt murdărea pe un mădular al poporului lui Dumnezeu. Ochiului firesc, un corp mort care se găseşte în mormânt îi este ascuns. Domnul descrie clar în Matei 23:27-28 ce se înţelege prin imaginea unui mormânt: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi pe dinafară vă arătaţi oamenilor ca fiind drepţi, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“. Aşa este de exemplu când cineva are o mărturisire frumoasă cu privire la singura autoritate a Domnului în Adunare şi la conducerea Duhului Sfânt în strângerile laolaltă, însă în practică lasă să fie valabilă părerea şi conducerea omenească. Nu vedem noi aceasta câteodată şi în mijlocul nostru?
Este oare posibil să ocolim „mormintele“? Nu este tot pământul un cimitir, dacă ne gândim la cei şase mii de ani din istoria omenirii? Numai o trezire şi veghere desăvârşită ne poate păzi de acesta. În Vechiul Testament, Dumnezeu a permis într-adevăr ca un preot deosebit să se murdărească la moartea părinţilor săi, a copiilor sau fraţilor şi surorilor sale. Însă pentru un mare preot sau un nazireu nu era valabilă această excepţie (Levitic 21:1-4 ; Numeri 6:6-12 ). Pentru ei însemna păcat şi vină.
Aproape că nu se găseşte un alt capitol în Vechiul Testament care să ne dea o aşa imagine a sfinţeniei lui Dumnezeu, ca acesta care ne stă în faţă. Dumnezeu poate numi curat numai ceea ce este în concordanţă cu sfinţenia şi slava Sa. Dorim noi ca Dumnezeu să-şi micşoreze măsura sfinţeniei Sale, ca în felul acesta noi să ne putem scuza, că nu putem evita ca să nu ne murdărim? Când Dumnezeu cere ceva, El dă şi posibilitatea să facem. Nu este deloc de neevitat pentru un creştin să ajungă în atingere cu moartea. Însă cine dintre noi poate mărturisi cu privire la viaţa sa: „Toţi greşim în multe feluri“ (Iacov 3:2 )? Cât de îndurător este Dumnezeu că ne-a dat posibilitatea să ne curăţim. Cine nu vrea să folosească acest mijloc pentru sine, „acel suflet“ să fie „nimicit din mijlocul Adunării, căci a întinat sfântul locaş al Domnului“ (versetul 20).
Nu doresc să merg mai departe cu privire la acest verset. Acelora care doresc să se preocupe mai adânc cu aceasta le recomand scrierea lui H. Rossier: „Viţeaua roşie“.
Începând cu versetul 17 găsim deci mijlocul de curăţire şi felul în care trebuia să fie folosit. „Pentru cel necurat, să se ia cenuşa de la jertfa pentru curăţire care a fost arsă şi să se toarne peste ea apă de izvor într-un vas“. Nu era deci nici o stropire cu sânge, ci cu cenuşă. Stropirea cu sânge a avut loc când am crezut în lucrarea Domnului Isus de pe cruce şi am devenit părtaşi ai unei răscumpărări veşnice (neîntrerupte) pe care El a înfăptuit-o pentru toţi cei pentru care El a murit. Sângele Domnului vorbeşte de realitatea că El Şi-a dat viaţa. Am văzut lucrul acesta la cercetarea marei Zi a Ispăşirii. Cenuşa vorbeşte în mod deosebit de suferinţele Domnului pe cruce, despre partea lui Dumnezeu. Acolo El a fost lovit de sabia dreptăţii lui Dumnezeu şi de judecata necruţătoare a unui Dumnezeu Sfânt asupra păcatelor. Ne aminteşte deci de preţul pe care l-a plătit Domnul: „Căci Hristos a suferit odată pentru păcate, El Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1. Petru 3:18 ). După Ioan 7: 37-39 , apa vie este o imagine a Duhului Sfânt, care face cuvântul viu şi-l întrebuinţează pentru inimile şi conştiinţa noastră. Aici este prezentat drumul curăţirii ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt, care pune Cuvântul lui Dumnezeu înaintea ochilor unuia care s-a murdărit, şi-i arată cum Domnul a trebuit să sufere din cauza atingerii lui cu moartea şi murdăria. În aceasta vedem o mare asemănare cu spălarea picioarelor din Ioan 13 . Acolo însă Domnul Isus întrebuinţează apa, în timp ce aici vedem lucrarea Duhului Sfânt. Este vorba aici, deci, mai mult de rezultatul lucrării Domnului ca Avocat al nostru în 1. Ioan 2:1 şi spălarea picioarelor făcută de El în Ioan 13 .
Cu toate că cel întinat trebuia să se curăţească singur, potrivit cu versetul 12 pentru aceasta el are totuşi nevoie de ajutorul unei persoane curate. El nu poate să-şi ţină ascunsă, cu frică, starea lui faţă de toţi. De fapt firea noastră tinde să spună: „Aceasta este o chestiune numai între mine şi Domnul“, însă tocmai aceasta dovedeşte că noi nu suntem curaţi. Cineva, care este curat cu adevărat, nu caută să-şi ascundă păcatele, numai ca prin aceasta să pară în ochii altora că este mai bun decât este cazul în realitate. Însă cel curat care vrea să-l stropească pe cel necurat cu cenuşă, trebuie să întrebuinţeze pentru aceasta isop. Am văzut deja că isopul este în natură o imagine a micimii. Nu arată aceasta duhul în care cel credincios trebuie să facă această lucrare? Însă persoana care este curată să n-o facă într-un mod aspru, îngâmfat, ci în smerenie şi cu inima zdrobită, aşa cum Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Şi-a dezbrăcat hainele, S-a încins cu un ştergar şi S-a plecat să spele picioarele ucenicilor Săi. Ce tablou ne dă Domnul nostru slăvit! Când David a păcătuit, el s-a rugat: „Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat, spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada“ (Psalmul 51:7 ). Scriptura ne atenţionează: „Fraţilor! chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“ (Galateni 6:1 ). Gândirea bună a celui care s-a murdărit cât şi a celui curat este cuprinsă în cuvintele: „mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi“ (Iacov 5:16 ).
Domnul nu lucrează în pripă restabilirea unui suflet întinat. Într-adevăr, El doreşte ca să se petreacă cât mai repede posibil, însă trebuie să fie o restabilire reală, nu o trecere uşuratică peste necurăţie. Probabil că noi dorim pe ultima, însă Tatăl şi Fiul, nu. Ei doresc să ne trimită câştigul duhovnicesc pe care îl obţinem prin exerciţiul pe care îl aduce cu sine această cale. Prin sânge, toată judecata cu privire la păcatele noastre a fost îndepărtată. Sângele pe care îl stropea Eleazar în versetul 4 arată celui care s-a murdărit că drumul spre Dumnezeu a fost netezit şi pentru El nu mai urmează nici o judecată, nici pentru această necurăţie. Desigur, nu se dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt când se spune: „Eu am fost spălat în sânge şi de aceea sunt curat. De ce să mă neliniştesc cu privire la păcate?“ Tocmai siguranţa cu privire la harul nemăsurat de care ni s-a făcut parte ne conduce la ruşine şi umilire, atunci când se găseşte păcat la noi. Ce ruşine pentru Numele Domnului şi ce durere pentru dragostea noastră faţă de El, când noi, după ce am fost făcuţi părtaşi ai harului, facem iarăşi aceleaşi lucruri pentru care El a suferit atât de mult! Cum poate să fie părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, când noi ne jucăm cu păcatul, pe care Tatăl şi Fiul îl urăsc?
De aceea prima stropire de apă de izvor şi cenuşă trebuia să aibă loc abia în a treia zi. Mai întâi trebuia ca sufletul să simtă lipsa părtăşiei şi multele privilegii ale poporului lui Dumnezeu (Numeri 5:2-3 ). Când cel care s-a murdărit a recunoscut aceasta, Duhul Sfânt foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru conştiinţa aceluia, ca el să vadă că Domnul Isus a murit şi pentru aceste necurăţii. Cât de minunată este înţelepciunea lui Dumnezeu, care întrebuinţează moartea ca remediu! Cenuşa viţelei roşii vorbeşte de judecata pe care Dumnezeu a exercitat-o cu privire la păcat. Duhul Sfânt (Apa vie) conduce în acelaşi mod sufletul celui necurat înapoi, spre ceea ce este descris în versetele 5 şi 6. Acolo unde era arsă viţeaua roşie este făcută vizibilă mânia lui Dumnezeu cu privire la păcat. Cred că nu mai există un alt loc din Scriptură ca acesta, care să prezinte ochilor noştri toată grozăvia pe care crucea a adus-o cu sine pentru Domnul Isus. „Viţeaua să fie arsă înaintea ochilor lui, să-i ardă carnea, pielea şi sângele împreună cu baliga“. Ce ardere! Toată mânia lui Dumnezeu asupra păcatului s-a descărcat acolo peste Domnul Isus. Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi; unde am fi fost noi altfel? Acolo auzim pe Domnul strigând: „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu şi inima m-a părăsit“ (Psalmul 40:12 ). Cel necurat ştie că erau păcatele sale. El aude pe Domnul plângându-Se: „Mă afund în noroi adânc şi nu mă pot ţine; am intrat în viitoare, şuvoiul trece peste capul meu“ (Psalmul 69:2 ). El aude strigătul Domnului din orele de întuneric: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Şi el ştie că acesta ar fi fost locul lui veşnic, dacă Domnul, din dragoste pentru el, nu l-ar fi luat asupra Sa şi dacă Tatăl, din dragoste pentru el, un păcătos pierdut, nu ar fi dat pe Fiul Său şi l-ar fi judecat în locul său.
El vede de asemenea cât de luminos arde focul, când lemnul de cedru, isopul şi cârmâzul ardeau împreună cu viţeaua. El ştie că şi lucrurile care sunt bune în ochii lumii, însă rezultă din omul firesc, trebuie să ardă tot aşa ca şi baliga viţelei, pentru că pe baza realităţii că ele aparţin vechii creaţii şi prin aceasta aparţin morţii, trebuie să le judece - da, tocmai aceste lucruri care l-au murdărit, au mărit aşa de mult suferinţele Domnului. Aşa face Duhul Sfânt cu el, ceea ce Pavel în puterea Duhului Sfânt face galatenilor când le scrie: „...Voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit?“ (Galateni 3:1 ).
În acest fel devine clar în sufletul persoanei murdare, cât de îngrozitor este ceea ce el a făcut cu atâta uşurătate. Tocmai acesta este scopul stropirii cu apă vie şi cenuşă. Prin aceasta se pune într-un mod insistent înaintea ochilor sufletului, ce valoare are această parte a morţii lui Hristos, însă şi cât de îngrozitoare a fost judecata, ca în felul acesta inima şi conştiinţa noastră să fie adânc mişcate. Când s-a obţinut lucrul acesta, vom striga: „Ce am eu a face de acum înainte cu idolii? Ce am eu a face de acum înainte cu lucrurile necurate?“ (compară cu Osea 14:9 ) Atunci urmarea va fi o mărturisire sinceră a refuzului nostru.
Aşa cum am văzut, prima stropire trebuia să aibă loc în a treia zi. „Un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe cuvintele a doi sau trei martori“ (Deuteronom 19:15 ). De aceea trebuia ca mai întâi să treacă două zile în care Duhul Sfânt, prin sentimentul părtăşiei întrerupte cu Tatăl şi cu Fiul şi prin lipsa trăirii privilegiilor creştine normale, să aducă sufletul la simţământul gravităţii faptei petrecute. Apoi vine ziua a treia, în care Duhul Sfânt întrebuinţează Cuvântul în inimă şi conştiinţă, pentru curăţire. Aceasta are ca efect că cel necurat recunoaşte înţelesul adevărat al greşelii sale şi prin aceasta ajunge la o mărturisire dreaptă, care conduce la iertare (1. Ioan 1:9 ). Însă temelia pentru eliberarea reală din puterea morţii şi a petelor sale nu constă numai în facerea noastră una cu Hristos în moartea Sa, ci şi în învierea noastră împreună cu El; şi despre aceasta vorbeşte a treia zi. Prin faptul că Duhul Sfânt pune înaintea ochilor noştri moartea lui Hristos sub judecata lui Dumnezeu, se lucrează în suflet recunoaşterea morţii noastre împreună cu Hristos şi totodată legătura noastră cu El în înviere.
Prin aceasta se va realiza restabilirea deplină din ziua a şaptea. Aşa cum s-a reamintit deja, numărul şapte arată desăvârşirea în domeniul spiritual. După cea de a doua stropire, israelitul curăţit trebuia să-şi spele hainele şi trupul cu apă. Apoi el devenea curat în cea de a şaptea zi seara, adică după şapte zile pline. Ca unul curat, el începea cea de a opta zi, un început nou după un timp care s-a sfârşit pe deplin. Acesta este pentru noi un tablou al noii creaţii.
Cât de important este şi ceea ce este prescris în versetul 18, că şi cortul, uneltele şi persoanele care erau în el se stropeau cu apa de curăţire. Însemnătatea stropirii cu privire la cort o vedem în 1. Corinteni 5 . Ziua a şaptea o vedem în 2. Corinteni 7:4-16 . Însă şi familiile noastre erau incluse, da, toţi cei care prin contact cu starea mea necurată, s-au murdărit. Cât de serios este lucrul acesta!
Vreau să subliniez încă o dată că în acest capitol nu este vorba de faptul cum un păcătos poate să obţină iertarea păcatelor sale. Nu este vorba aici de problema păcatului, ci de părtăşia dintre un copil al lui Dumnezeu cu Tatăl şi cu Fiul. De aceea stropirea cu cenuşă în cea de a treia zi nu are drept scop să lucreze certitudine sau nesiguranţă cu privire la mântuire, ci tristeţe şi durere, pentru că noi am păcătuit împotriva dragostei, harului şi sfinţeniei Tatălui şi a Fiului. Cenuşa este tocmai imaginea unei judecăţi depline, înfăptuită odată pentru totdeauna. Însă amintirea de suferinţele îngrozitoare ale Domnului pentru necurăţirea mea lucrează durere şi tristeţe cu privire la uşurătatea mea faţă de necurăţie. Acest sentiment este într-adevăr drept şi la locul lui, însă cu nici un chip nu este părtăşie. Este o judecată sfântă cu privire la păcătuirea mea faţă de har. De aceea era necesară a doua stropire din cea de a şaptea zi, ca să restabilească părtăşia.
Vreau să dau două exemple din Scriptură, care ne arată clar aceste două stropiri din ziua a treia şi din ziua a şaptea. După ce David a păcătuit aşa de îngrozitor faţă de Batşeba şi faţă de Urie, a venit prorocul Natan la el şi i-a zis: „Tu eşti acela!“ Aceasta era prima stropire. Rezultatul îl vedem în Psalmul 51 . În primele unsprezece versete, David îşi condamnă nu numai fapta sa, ci pe sine însuşi. Însă începând cu versetul 12 el se roagă pentru refacerea părtăşiei sale cu Dumnezeu. Acesta este rezultatul stropirii din ziua a şaptea.
Acelaşi lucru îl vedem la Petru. El nu se încrede în Domnul ci în propria sa dragoste faţă de Domnul. Fără îndoială, era o dragoste lucrată în parte de Duhul, însă era prezentă şi o parte a dragostei fireşti. Altfel n-ar fi fost aşa de convins că dragostea sa era mai mare decât a celorlalţi. Însă această dragoste firească nu este nimic altceva decât lemnul de cedru din Numeri 19:6 , care trebuia să ardă împreună cu viţeaua roşie. Ce iese la iveală din omul firesc şi cu aceasta din prima creaţie nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu.
Când apoi el s-a lepădat de Domnul, Domnul l-a privit şi prin aceasta i-a adus aminte de cuvintele Sale. Aceasta era stropirea din „cea de a treia zi“, care a condus la faptul că Petru a plâns cu amar. Lucrarea durează până în Ioan 21 , când vedem deplina restabilire. Acolo Petru aruncă lemnul de cedru, isopul şi cârmâzul în focul care mistuia viţeaua roşie. Acum rămânea numai noua creaţie, care este în deplină părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. Acum Domnul poate să-i încredinţeze oile şi mieii Săi.
Când Duhul Sfânt ne-a condus aşa de departe, atunci suntem pregătiţi să ne spălăm hainele şi să ne spălăm pe noi înşine. Atunci se vede eficienţa experienţelor prin care am trecut şi în ceea ce priveşte partea practică a comportării noastre în exterior, al cărei simbol este prezentat prin haine. Noi cercetăm obiceiurile noastre, umblarea noastră şi legăturile noastre cu sabia cu două tăişuri a Cuvântului lui Dumnezeu şi le curăţim prin aceasta. Atunci putem întrebuinţa Cuvântul şi la viaţa noastră lăuntrică. „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică“ (Psalmul 139:23-24 ). Aceasta este rugăciunea către Dumnezeu, care iese dintr-o astfel de convingere! Atunci cel curăţit se găseşte într-o stare de curăţire morală asemănătoare preotului curat (versetul 7).
Ce accent se pune în ultimele două versete ale capitolului pe seriozitatea despărţirii şi curăţirii! Tot ce atinge cel necurat devine necurat. Oricine se atinge de ceea ce devine necurat în felul acesta era de asemenea necurat. Este un cerc care devine tot mai mare. Ce nenorocire este adusă de mine în mijlocul poporului lui Dumnezeu, când eu ating cu indiferenţă sau nebăgare de seamă ceva care vorbeşte de moarte! Cât de îngrozitor este când eu apoi refuz să întrebuinţez mijlocul pe care Domnul mi l-a dat pentru curăţirea de păcate! Când cineva refuză în mod absolut şi consecvent să facă aceasta, înseamnă că el nu are nici o viaţă din Dumnezeu. Însă şi un refuz temporar are drept consecinţă că acela trebuie îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, „căci a întinat Sfântul locaş al Domnului; fiindcă n-a fost stropită peste el apa de curăţire, este necurat“ (versetul 20). Pentru toţi care sunt în contact cu o asemenea persoană, consecinţele sunt grave.
Chiar cel curat care a stropit apa de curăţire sau numai s-a atins devine necurat şi trebuie să-şi spele hainele, ca şi preotul din versetul 7. Orice credincios duhovnicesc binevoitor, care trebuie să se ocupe cu păcatele altora, va deveni conştient de faptul că şi firea sa păcătoasă este tot la fel de stricată. Când însă el va face asta într-un mod duhovnicesc şi se va ocupa cu aceasta în har, rezultatul va fi că el însuşi va fi mai mult curăţit şi sfinţit.
sursa: https://comori.org/