Categorie: Cartile Bibliei
(Levitic 5:6-19 ; 6:1-7 )
Ne-am ocupat până acum cu jertfa pentru păcat, aşa cum este ea prezentată în Levitic 4 şi Levitic 5:1-13 . Primele versete ale capitolului 5 arată un caracter amestecat, căci este vorba de jertfa pentru păcat dar şi jertfa pentru vină. În textul citit astăzi este vorba numai de jertfa pentru vină. Cuvântul ebraic tradus prin „vină“ înseamnă: să fii dator faţă de cineva căruia îi datorezi ceva. Şi din aceasta vedem că este o diferenţă între jertfa pentru vină şi jertfa pentru păcat. Cuvântul jertfă pentru păcat spune deja că este vorba de păcat şi de nimic altceva, în timp ce la jertfa pentru vină, vina stă pe prim plan. Sunt două lucruri strâns legate unul de altul, dar care nu sunt aceleaşi. Cu ocazia cercetării jertfei pentru păcat am văzut că este vorba de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, lucruri care sunt în contrast cu natura sfântă a lui Dumnezeu şi a locuirii Sale în mijlocul poporului. În Exod 29 am văzut că pe baza arderii-de-tot Dumnezeu putea locui în mijlocul poporului şi Aaron şi fiii lui puteau fi consacraţi ca preoţi ai Săi. Însă când Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său, ar trebui ca starea acestui popor şi lucrurile care se petrec acolo să fie potrivite cu natura Sa sfântă. Aceasta este subliniat prin textul din epistola către Evrei: „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“ şi „în aceia, care se apropie de Mine, vreau să fiu sfinţit“. Acest caracter al păcatului cu privire la natura sfântă a lui Dumnezeu l-am privit în capitolul 4 şi 5.1-13. Nu este vorba acolo de un anumit păcat, ci în general de tot ce se ridică împotriva poruncilor şi rânduielilor Domnului şi de aceea nu pot fi îngăduite în prezenţa Sa, în timp ce Dumnezeu ţine seama de capacitatea fiecăruia. Un preot trebuia să aducă o jertfă mult mai mare decât cineva din popor.
Vedem aici însă o altă parte a păcatului, care de cele mai multe ori, însă nu totdeauna, stă în legătură cu jertfa pentru păcat. Este vorba de vina care reiese prin aceea că cineva păcătuieşte prin vinovăţia faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele. „Aproapele“ sunt fraţii şi surorile, aceia care şi ei aparţin poporului lui Dumnezeu. Desigur, lucrurile nu se limitează aici, însă acest caz ne este prezentat în primul rând. Se spune clar că este păcat, însă la aceasta se adaugă că într-o vină faţă de altul reiese şi vina faţă de Dumnezeu. Dacă eu sunt necredincios în ceva care aparţine lui Dumnezeu sau nu-I dau ceva care este un drept al Lui, atunci eu păcătuiesc. Însă eu mă încarc cu o vină, căci sustrag ceva de la Dumnezeu. Şi atunci când eu reţin ceva unui frate, unei surori sau unui om din lume, îi sunt cu ceva necredincios sau nu-i dau ceva care i se cuvine, atunci aceasta este păcat, însă în acelaşi timp şi vină. Este chiar un păcat aşa de mare, încît Dumnezeu priveşte acest caz - faptul că eu am fost necredincios faţă de un frate sau o soră sau nu le-am dat ceva, ca şi cum L-am furat pe El. Vom vedea aceasta şi în a doua parte, unde se spune: „Când cineva va păcătui şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat...“ Jertfa pentru vină cerută în acest caz este aceeaşi ca şi cea în cazul când I-am fost necredincios sau I-am furat ceva.
În legătură cu aceasta vedem ceva nou. Când prin păcatul meu cineva este păgubit - fie Dumnezeu, fie oamenii - atunci nu este suficient ca eu să mă judec în lumina lui Dumnezeu. Într-adevăr, şi aceasta este necesar, ca eu să mă reîntorc înapoi la cruce ca să recunosc cât de îngrozitor este păcatul înfăptuit, prin aceea că eu văd cât de mult a trebuit Domnul să sufere pentru aceasta, însă şi cât de desăvârşit de suficientă a fost lucrarea însăşi pentru acest păcat. Însă în acelaşi timp eu trebuie nu numai să recunosc că am făptuit o greşeală, ci eu trebuie şi să repar ceea ce am făcut greşit. De îndată ce este vorba despre vină, cârmuirea lui Dumnezeu intră în acţiune şi sub această cârmuire trebuie reparată orice greşeală. Vedem aici principiile date de Dumnezeu în această privinţă. Sunt convins că dacă ne ţinem de aceste principii, relaţiile dintre credincioşi ar fi mult mai bune, atunci nu va rămâne nici o problemă nerezolvată, ci toate vor fi ordonate potrivit unei conştiinţe duhovniceşti. Dumnezeu Însuşi ne-a dat exemplul, cum trebuie să fie puse toate în ordine potrivit gândurilor Sale - sau mai bine, că Domnul Isus ne-a dat exemplul la cruce. El nu a reparat numai ceea ce omul a stricat (El Se plânge în Psalmul 69 : „Trebuie să dau înapoi ceea ce n-am luat“), ci El a plătit înapoi mai mult decât noi am răpit. În modul de exprimare al jertfei pentru vină se spune: El a adăugat a cincea parte. Vedem aceasta în Ioan 13:31 : „Acum Fiul Omului este slăvit (la cruce) şi Dumnezeu este slăvit în El“. Acolo El a descoperit pe Dumnezeu în toată slava Sa, aşa că slăvirea lui Dumnezeu la cruce a fost mai mare decât dezonorarea Sa prin păcat. În arderea-de-tot, unde ne este prezentat lucrul acesta, am văzut rezultatul. Toate binecuvântările pe care le avem sunt un rezultat al faptului că Dumnezeu este pe deplin satisfăcut şi ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit, încît noi suntem acum mult mai plăcuţi în ochii Săi, decât a fost Adam înainte de căderea în păcat.
Dacă şi noi ne-am comporta aşa unii cu alţii, în mod sigur problemele vor fi rezolvate. Când fratele pe care l-am nedreptăţit vede că din pricina aceasta eu mă smeresc şi îi mărturisesc deschis că am păcătuit, fără să îndreptăţesc ceva şi îi dau înapoi ceea ce i-am luat şi mai adaug douăzeci de procente, atunci harul, care iese la iveală din comportarea mea şi din smerirea mea de bunăvoie, îi va încălzi inima. Aceasta va face ca el să aibă o părere mai înaltă despre mine, decât aceea pe care a avut-o mai înainte, pentru că el vede în mine harul lui Dumnezeu. El mă va preţui şi mă va iubi, aşa cum n-a făcut-o niciodată mai înainte.
Dacă în mijlocul nostru se găsesc aşa de multe probleme de genul acesta nerezolvate, aceasta este consecinţa faptului că noi sau nu cunoaştem această rânduială sau nu o luăm în seamă. Cât de importante sunt ele, se vede din faptul că Dumnezeu dă două noi descoperiri cu privire la jertfa pentru vină. Tot capitolul 4 şi primele 13 versete din capitolul 5 alcătuiesc o descoperire a lui Dumnezeu către Moise. Însă în Levitic 5:14 unde începe jertfa pentru vină, citim: „Şi Domnul a vorbit către Moise şi a zis“. Această expresie este în Pentateuh, cele cinci cărţi ale lui Moise, totdeauna o dovadă că începe o nouă secţiune a cărţii. În afară de aceasta se mai găseşte în Levitic 6:1 , unde este tratată partea a doua a jertfei pentru vină: „Şi Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis“. În prima parte se vorbeşte de faptul că noi am păcătuit faţă de Dumnezeu. Când, după aceea, este vorba de păcătuirea faţă de fraţi sau faţă de surori, Dumnezeu consideră aceasta atât de important, încît El dă o nouă descoperire în privinţa aceasta. Această realitate ar trebui să ne vorbească foarte serios, ca şi noi să vedem ce înseamnă când păcătuim unii împotriva altora. Dumnezeu Se face una cu ai Săi. În Faptele Apostolilor 9 vedem că Domnul Isus vede ceva care s-a îndreptat împotriva unuia din ai Săi, în aşa fel ca şi cum I s-ar fi făcut Lui Însuşi. El spune lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ El însă a spus: „Cine eşti Tu, Doamne?“ Răspunsul este: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti“. Saul nu prigonea pe Isus cel slăvit, căci aceasta era imposibil, ci pe ai Săi care erau aici pe pământ. Însă ceea ce făcea el pe pământ alor Săi, Domnul simte ca şi cum Lui însuşi I s-ar face, căci ei sunt trupul Lui, Îi aparţin. Acesta este marele principiu pe care îl vedem aici.
Mai întâi citim cuvintele: „Când cineva se poartă în mod necinstit şi păcătuieşte fără să ştie faţă de lucrurile sfinte ale Domnului ...“ (Levitic 5:15 ) Asta înseamnă deci că noi am luat ceva de la Dumnezeu, care era pus deoparte pentru El, căci „sfânt“ înseamnă pus deoparte pentru Dumnezeu. Deci noi am luat de la Dumnezeu ceva care Îi aparţinea. Este o întrebare importantă pentru noi, dacă ne-am gândit vreodată în această privinţă şi este întipărit în inima şi în conştiinţa noastră ce este proprietate a lui Dumnezeu şi asupra căreia El are dreptul.
Marele principiu îl vedem în 1. Corinteni 6:20 : „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ“. Deci noi nu ne aparţinem, ci suntem proprietate a Sa. Dacă eu sunt proprietate a Domnului Isus, atunci tot ceea ce sunt eu, trupul meu şi aptitudinile lor, ca şi tot ce eu am din bunurile pământeşti, nu aparţin Domnului Isus? Când toate acestea eu le folosesc pentru mine însumi şi le privesc ca pe o proprietate a mea, nu fur eu ceva ce Îi aparţine şi este pus deoparte pentru El? La Israel, aceasta ne este pusă foarte clar înainte, în Levitic 25:23 : „Căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi ca nişte străini şi ca nişte oaspeţi ai Mei“. În altă parte Dumnezeu spune că poporul trebuie să posede ţara ca moştenire, însă ca administratori ai Săi, care trebuiau s-o lucreze şi s-o păzească. Tot aşa a dat Dumnezeu lui Adam, în Geneza 2 , misiunea ca să lucreze şi să păzească grădina. Când eu trebuie să lucrez şi să păzesc ceva pentru Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că eu sunt administratorul Său şi că tot ceea ce mi s-a încredinţat este proprietate a Sa.
La acest principiu se referă Domnul Isus în pilda cu administratorul necredincios din Luca 16 . Aceasta este o imagine a omului în general şi a lui Israel în special. Omul a primit ca administrator de la Dumnezeu bunurile pământeşti ca să le păzească şi să le administreze, însă el a întrebuinţat pentru sine aceste lucruri ale Domnului său. De aceea Dumnezeu spune omului: „Tu nu mai poţi fi administrator“. Puţin mai departe Domnul Isus spune: „Dacă nu aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?“ „Al vostru“ sunt bunurile duhovniceşti, pe care Domnul ni le-a câştigat şi pe care Tatăl ni le dă ca unor copii ai Săi. Ca simbol al acestora, Israel trebuia să dea a zecea parte din tot ceea ce primea, din animale, din recoltă etc. Ultimele versete din Levitic vorbesc despre zeciuială. În rest, tot capitolul 27 tratează lucrurile care stau în legătură cu jertfa pentru vină, adică lucrurile care sunt consacrate Domnului, acelea pe care Dătătorul le primeşte înapoi. El trebuie atunci să plătească preţul vânzării, şi pe deasupra a cincea parte. Dacă noi luăm ceva care aparţine Domnului, ar trebui să plătim şi să adăugăm pe deasupra 20 la sută, aşa cum am citit şi în legătură cu jertfa pentru vină.
În Levitic 27:30-33 se spune mai departe: „Orice zeciuială din ogor, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este sfântă Domnului. Dacă cineva vrea să răscumpere ceva din zeciuială lui, să mai adauge o cincime. Orice zeciuială din cirezi şi turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială sfinţită Domnului. Să nu se cerceteze dacă animalul este bun sau rău şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte unul cu altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt şi nu vor putea fi răscumpăraţi“.
Vedem deci aici principiul. Ca urmare a faptului că totul aparţinea Domnului, ei trebuiau să dea a zecea parte. În timpul foametei din Egipt, Iosif dă grâu egiptenilor în numele lui Faraon şi prin aceasta cumpără ţara lor. Începând din acest moment, egiptenii trebuiau să dea lui Faraon 20 la sută, a cincea parte din recoltă. Prin aceasta ei recunoşteau că atât ţara, cât şi ei erau proprietate a lui Faraon, căci prin grâul acela, el i-a cumpărat şi pe ei. Acesta este deci marele principiu care este prezentat aici conştiinţei noastre: am fost noi credincioşi în cele ce aparţin lui Dumnezeu şi am dat noi lui Dumnezeu ce era al Lui sau am luat ceva pentru noi înşine din ce aparţinea lui Dumnezeu?
Este vorba aici de „lucrurile sfinte ale Domnului“. Sfânt înseamnă: pus deoparte pentru Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte de exemplu capitolul 27. Eu însumi pot să mă sfinţesc, să sfinţesc casa mea, un ogor sau un animal. Dacă mai târziu eu îmi revendic dreptul asupra lor, atunci eu păcătuiesc în ceva „sfânt“, adică privitor la lucrurile puse deoparte pentru Dumnezeu, pe care eu le-am închinat odinioară Domnului prin devotamentul inimii. Începând cu versetul 25 este vorba însă de lucrurile asupra cărora Domnul are totdeauna dreptul şi anume întâiul-născut şi zeciuială. Eu păcătuiesc, deci, prin aceea că folosesc ceva din ceea ce Dumnezeu are întotdeauna dreptul de întâietate, de exemplu întâiul-născut - şi acesta sunt eu însumi, căci aparţin de „adunarea celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri“ (Evrei 12:23 ) sau folosesc pentru mine însumi zeciuială şi în felul acesta nu recunosc în mod practic dreptul lui Dumnezeu. Acesta este un gând foarte serios! Cine dintre noi îndrăzneşte să spună că nu a făcut aşa? Cine dintre noi este astăzi vinovat prin faptul că a păcătuit în lucrurile sfinte ale Domnului?
Într-adevăr, Domnul înţelege că noi am făcut aşa în mod inconştient, adică nu cu intenţie. La toate jertfele pentru păcat am văzut că Dumnezeu nu îngăduie ca cineva din poporul Său să calce de bunăvoie vreuna din poruncile Sale sau să fure ceva care Îi aparţine. Şi nici noi nu putem îngădui, dacă am cunoscut harul şi dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, care a dat tot ce a avut El, ca să ne facă bogaţi. „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi“ (2. Corinteni 8:9 ). Vedem aceasta şi în Matei 13 , în pilda negustorului care căuta mărgăritare frumoase şi care a vândut tot ce a avut ca să posede mărgăritarul. De aceea Domnul Isus a mers la cruce şi a dat torul, chiar viaţa Sa şi după aceea S-a făcut rob pentru totdeauna (compară cu Exod 21:5-6 ), ca astfel noi să obţinem plinătatea binecuvântărilor, care erau partea Sa în casa Tatălui. Nicio creatură - nici măcar arhanghelii Mihail şi Gabriel -n-a avut vreodată parte de acestea, însă nouă El a vrut să ni le dea! În lumina acestui har, cine poate să-I răpească ceva în mod conştient sau refuză să-I dea ce este dreptul Lui? Dacă privim la harul Domnului Isus, nu putem crede că cineva care Îl cunoaşte ca Mântuitor, ar fi în stare de aşa ceva. Chiar cu privire la semenii noştri, ne vine greu să ne aşezăm în situaţia altora şi să înţelegem starea, nevoile şi sentimentele lor.
Aşa este şi cu privire la Dumnezeu. Nu sunt strângerile noastre laolaltă de duminică dimineaţa, care ar trebui să fie totuşi ore de adorare, dovadă că inimile noastre sunt egoiste? Nu este aşa că noi, acolo unde Domnul Isus ne invită la Sine şi ne roagă: „Face-ţi aceasta în amintirea Mea“, deseori n-o facem spre amintirea Sa şi a lucrării Sale, ci ne strângem pentru amintirea mântuirii noastre? Nu ne gândim noi deseori aproape exclusiv numai la rezultatele pe care le-a adus lucrarea Sa pentru noi? În ce măsură ne ocupăm cu dragostea Sa şi cu slava Persoanei Sale, aşa cum se arată ea pe cruce, şi cu suferinţele şi moartea Sa? Rugămintea Sa este: „Să faceţi aceasta în amintirea Mea“. Nu este adevărat că noi aşa de repede ne întoarcem spre ceea ce noi am primit, aceasta fiind o dovadă a egoismului inimii noastre? Nu este practic aşa, că în viaţa noastră deseori ne preocupăm cu ceea ce am primit, cu ceea ce dorim sau cu ceea ce considerăm necesar şi rugăm pe Dumnezeu pentru aceasta, în timp ce ne gândim puţin la ceea ce El are ca un drept al Său.
Înainte cu câţiva ani am întrebat pe un tânăr cu prilejul înmormântării tatălui său, dacă îl cunoaşte pe Domnul Isus. El a răspuns că ştie că este mântuit. Însă El a adăugat: „Nu trebuie să vorbeşti cu alţii totdeauna despre Domnul Isus sau despre Evanghelie. Nu trebuie neapărat să vesteşti vecinului Evanghelia, aşa cum face fratele meu“. I-am răspuns: „Trebuie să trag concluzia din aceasta că tu ai primit cu plăcere din mâna Domnului mântuirea ta veşnică, însă în afară de aceasta tu nu mai vrei nimic. Tu vrei cu plăcere să fii legat de Domnul Isus, atâta timp cât este vorba de propriul tău interes, nu însă când tu, din această cauză, vei fi poate batjocorit sau dacă vecinul tău nu ar mai fi aşa de prietenos cu tine“. Nu este aceasta deseori starea inimii noastre? Dumnezeu ne prezintă aici aceasta înaintea ochilor noştri. El ne aminteşte că are anumite drepturi şi că El, chiar dacă este nemărginit de îndurător, trebuie să intervină în cârmuirea Sa, dacă aceste drepturi sunt dispreţuite.
Pentru înţelegerea omenească, harul acesta este într-adevăr nemărginit, însă harul Său are totuşi un sfârşit, pentru că nici harul şi nici dragostea lui Dumnezeu nu vor putea vreodată să stea în opoziţie cu sfinţenia şi dreptatea Sa. Cu toate că hotarele harului şi ale dragostei lui Dumnezeu întrec mult înţelegerea noastră, ele sunt totuşi prezente. Oricine a cunoscut câtuşi de puţin harul şi dragostea Sa este mereu copleşit de bogăţia lor. Dacă facem voia Sa şi trăim în părtăşie cu El, obţinem cele mai bogate binecuvântări. Nu există binecuvântare mai mare decât atunci când ne găsim în prezenţa Sa. Dacă El trebuie să Se preocupe de noi numai în dragoste şi har, atunci este binecuvântare din belşug; practic, noi posedăm cerul pe pământ. O parte esenţială a acestora, pe care noi le vom cunoaşte în casa Tatălui, pot să fie deja aici pe pământ partea noastră, dacă ne predăm cu adevărat Lui în totalitate, facem numai ceea ce învăţăm din părtăşia cu El şi privim totul cu ochii Săi şi le judecăm aşa cum le judecă El. Dacă nu facem aşa, noi înşine avem pagubă din aceasta.
Gândul acesta este valabil şi pentru strângerile noastre laolaltă de duminică dimineaţa. Dacă ne preocupăm aproape tot timpul cu noi înşine, cu binecuvântările noastre şi cu mântuirea noastră, atunci noi însuşi suferim cea mai mare pagubă. Însă şi Domnul Isus va fi micşorat, pentru că noi nu facem ceea ce doreşte El şi anume să ne gândim la El şi la moartea Sa. Dumnezeu este lipsit de ceva, pentru că noi nu-I dăm ceea ce El doreşte: „Tatăl caută astfel de adoratori ... aceia care se închină Lui în Duh şi în adevăr“; şi nu este nicio adorare dacă noi spunem: noi suntem mântuiţi prin harul Său.
În cele din urmă şi noi suntem lipsiţi, pentru că Dumnezeu nu lasă nerăsplătit pe acela care Îi dă ceva. Cine dă ceva lui Dumnezeu, el însuşi primeşte, ca odinioară împărăteasa din Seba. Ea a dat lui Solomon un cadou, din mirodeniile care niciodată n-au fost în cantităţi aşa de mari în Ierusalim. Însă împăratul Solomon i-a dat tot ce a dorit ea şi, în afară de aceasta, el i-a dat după posibilităţile lui. Cu toate că ea i-a dat aşa de multe, ea s-a întors înapoi mult mai bogată decât venise. Dumnezeu nu a primit nimic de la vreun om, ca să nu-i fi dat înapoi însutit. Poate că nu i s-a dat imediat, însă i s-a dat cel puţin însutit sau mai bine-zis înmiit, căci măsura este nelimitată. Dumnezeu dă după posibilităţile Sale, şi cine poate măsura bogăţia Sa?
Aici însă se tratează partea opusă, adică realitatea că noi am reţinut pe nedrept ceva de la Dumnezeu, asupra căruia El are dreptul Său. Am citit deja: „Când cineva se poartă în mod necinstit şi păcătuieşte fără să ştie faţă de lucrurile sfinte ale Domnului“. Am citat şi versetele din 1. Corinteni 6 : „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ; slăviţi deci pe Dumnezeu în trupurile voastre“. Cunoaştem şi primele versete din Romani 12 , unde se spune că noi trebuie să prezentăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfântă, care este plăcută lui Dumnezeu şi trebuie să cercetăm care este voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită. Se pune totuşi întrebarea: am făcut eu aceasta? Am privit eu trupul meu ca pe o proprietate a Domnului Isus şi l-am pus la dispoziţia Lui, aşa ca El să-l poată folosi la ceea ce El vrea? Am pus eu la dispoziţia Lui aptitudinile mele, priceperea mea, puterea mea de lucru, poate puterea trupului meu, da, toate capacităţile mele, pentru că El prin sângele Său a câştigat dreptul asupra mea? Am pus eu la dispoziţia Lui tot ceea ce am din bunurile pământeşti? Dacă eu sunt proprietate a Lui, atunci şi aceste lucruri sunt proprietate a Lui! Nu ne-a făcut El administratori şi ai acestor lucruri pământeşti?
Aş vrea să amintesc ce mi-a povestit fratele Johannes Meminga, despre părinţii săi. Tatăl său era un muncitor simplu în Jengum, EAST Friesland. Sâmbătă seara, când venea acasă cu salariul, se aşeza la masă cu soţia sa. Atunci, mai întâi era pusă deoparte o anumită sumă pentru Domnul. Apoi reflectau asupra a ceea ce trebuiau să cumpere săptămâna viitoare şi împărţeau în mod corespunzător banii rămaşi. După aceea verificau încă o dată fiecare sumă a lor, dacă nu cumva se mai poate trage ceva care să poată fi adăugat la suma anumită pentru Domnul. Aşa făceau ei în fiecare săptămână. Ei erau conştienţi că erau administratori ai Domnului şi că aveau voie să folosească pentru ei înşişi numai ceea ce Domnul le dădea în acest scop.
Am întrebuinţat eu cu adevărat în slujba Sa darurile duhovniceşti pe care El mi le-a dat sau le-am întrebuinţat pentru mine însumi? Am întrebuinţat eu în slujba Sa, cunoştinţa şi înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu, pe care mi le-a dat Dumnezeu Duhul Sfânt? Am recunoscut eu că acestea vin de la El şi că eu le pot întrebuinţa numai ca administrator al Său? Sau le-am întrebuinţat pentru mine însumi, ca să posed ceva, că poate în felul acesta să strălucesc sau prin acestea să devin bogat? Prin aceasta înţeleg, desigur, a fi bogat în ochii oamenilor, ca şi cum eu aş fi ceva sau aş poseda ceva - nu bogat în Domnul Isus, căci acesta este scopul pentru care El îmi dă ceva.
Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre noi să se aşeze în lumina Sa, ca să se cerceteze dacă a dat totdeauna Tatălui ceea ce era al Său şi dacă a adus totdeauna Domnului Isus ceea ce era al Său. Dacă nu este aşa, atunci „să aducă Domnului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul sfântului locaş“ (Levitic 5:15 ). Primul este un berbec fără cusur ca jertfă pentru vină. Pe lângă aceasta, aşa cum s-a spus, nu se face nici o diferenţiere cu privire la poziţia pe care o ocupă fiecare, ci jertfa este aceeaşi pentru toţi, căci este vorba de o vină faţă de Dumnezeu. Dumnezeu hotărăşte care este pedeapsa potrivită pentru aceasta, adevărata pocăinţă: un berbec fără cusur. Numai recunoaşterea vinei şi smerirea celui care a văzut ce a însemnat pentru Dumnezeu lucrarea Domnului Isus la cruce în legătură cu sine, numai cel ce a văzut cum Domnul, cu energie bărbătească, a plătit acolo lui Dumnezeu vina noastră şi prin aceasta a recunoscut cât de groaznică este fapta sa, numai acela a adus o adevărată jertfă pentru vină. Numai pe această bază poate Tatăl să ierte acest păcat (1. Ioan 1:9 ).
Un berbec este o oaie de parte bărbătească. Oaia este o imagine a Domnului Isus în smerenia Sa, însă berbecul vorbeşte de maturitate, de creşterea deplină şi în acelaşi timp despre puterea bărbătească, prin care se realizează poziţia. „Berbecul fără cusur ca jertfă pentru vină“ ne arată deci energia duhovnicească prin care Domnul Isus a adeverit poziţia Sa de smerenie şi în care El a mers cu adevărat ca un miel la măcelărie şi a devenit pentru Dumnezeu o jertfă pentru vină. El strigă în Psalmul 40:12 : „M-au ajuns fărădelegile Mele, sunt mai multe decât perii capului Meu“. Aici vedem vina - fărădelegile noastre, pe care El le-a luat asupra Lui. În Psalmul 69 .4 El spune: „Trebuie să dau înapoi ce n-am furat“. El nu a răpit nimic, căci noi eram cei vinovaţi, însă El a trebuit să plătească totul. El a mers tăcut pe drumul Său, ca o oaie care era dusă la tăiere. Însă, în acelaşi timp El a mers fără să fie influenţat, în energie dumnezeiască pe acest drum al smereniei. Nu sunt inimile noastre impresionate când Îl vedem pe Domnul Isus înaintea judecătorilor, a marelui preot şi a lui Pilat, că El nu spune nici măcar un cuvânt pentru dezvinovăţirea Sa şi nu se împotriveşte deloc învinuirilor false? Numai când El este obligat printr-un jurământ, El dă răspuns, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune că trebuie să se răspundă când cineva este întrebat de autorităţi prin jurământ. Vedem la cruce cât de îngrozitor este când lui Dumnezeu I se răpeşte ceva. Nu este ceva îngrozitor când o creatură mică, neînsemnată, retine lucruri de la Dumnezeul Cel Preaînalt, căruia Îi aparţin? În cartea profetului Maleahi vedem cum Dumnezeu judecă aceasta. El spune acolo: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi un servitor pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?“ Prin faptul că aduceţi pe altarul Meu pâine necurată!“ Şi voi ziceţi: „Cu ce Te-am pângărit?“ „Prin faptul că aţi zis: „Masa Domnului este de dispreţuit“. Când aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceţi una şchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta? Ia adu-o guvernatorului tău! Va fi el mulţumit cu tine? Te va primi el cu plăcere?“ zice Domnul oştirilor. Şi acum, vă rog, cereţi lui Dumnezeu să aibă milă de noi! Vă va primi El cu bunăvoinţă, când mâinile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor. „Cine din voi va închide porţile, ca să n-aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nici o plăcere de voi, zice Domnul oştirilor şi darurile de mâncare din mâna voastră nu-Mi sunt plăcute! Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu va fi mare între popoare şi pretutindeni se va arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se vor aduce daruri de mâncare curate; căci Numele Meu va fi mare între popoare, zice Domnul oştirilor. Dar voi Îl profanaţi, prin faptul că ziceţi: „Masa Domnului este pângărită şi ce aduce ea este o mâncare de dispreţuit!“ Apoi Dumnezeu continuă: „Blestemat să fie înşelătorul, care are un animal în turma lui şi făgăduieşte şi jertfeşte Domnului unul cu defect! Căci Eu sunt un Împărat mare“, zice Domnul oştirilor, „şi Numele Meu este înfricoşător printre popoare“ (Maleahi 1:6-14 ).
Vedem aici cum judecă Dumnezeu, când oamenii Îi reţin ceva şi nu-I dau ce este ca drept al Său. Acest Dumnezeu mare este Tatăl nostru. El nu este numai Creatorul, ci Răscumpărătorul nostru, Dumnezeu Mântuitorul nostru, aşa cum este El numit în epistolele către Timotei şi Tit, care a dat pe singurul Lui Fiu ca să ne mântuiască. El are drept asupra noastră nu numai pentru că este Creator, ci şi ca Salvator, căci El a plătit preţul cel mare pentru salvarea noastră. Cât de des este atinsă nu numai slava Sa, ci şi inima Sa plină de dragoste, când El vede că noi Îi luăm pe nedrept ceea ce este un drept al Lui. Atunci El indică spre Domnul Isus şi spune: „Acesta este El şi aşa a plătit El ceea ce voi aţi răpit“. El a plătit înapoi cu energie bărbătească. Totodată vedem că Dumnezeu Însuşi, pe care noi L-am jignit şi L-am furat, a dat jertfa, pentru ca El, în dreptatea Sa, să nu ne pedepsească veşnic din pricina vinei noastre. Ceea ce noi am luat de la Dumnezeu, a plătit singurul Său Fiu. Numai când noi recunoaştem enormitatea păcatului, privim desăvârşirea Domnului Isus şi harul lui Dumnezeu care a dat pe Fiul Său şi pentru acest păcat, ajungem la adevărata judecată de sine şi la o adevărată mărturisire înaintea Lui, cu privire la ceea ce am făcut.
Vedem însă apoi, că pentru jertfa pentru vină este nevoie de ceva mai mult. Se spune: „... să aducă Domnului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta, în sicii de argint, după siclul Sfântului Locaş“ (Levitic 5:15 ). Ce înseamnă „după preţuirea ta“? Nu este preţuirea celui care a păcătuit, căci aceste cuvinte sunt adresate lui Moise! Este vorba deci de preţuirea făcută de Moise. Moise stabilea ce trebuie plătit. Moise este o imagine a Domnului Isus ca mare învăţător, care vorbeşte cu autoritate. Însă aceasta este în legătură cu Evrei 3 , unde citim că El este Fiu peste casa Sa (Evrei 3:6 ). El stabileşte ce despăgubire se cuvine lui Dumnezeu. Când eu, de exemplu, am dat prea puţin pentru lucrarea Domnului, atunci Domnul nu mă lasă să hotărăsc cât de mult trebuie să dau ca să fiu iarăşi bine. Eu trebuie să-L întreb şi El Îmi va spune care este preţuirea Sa. Preţuirea constă din „siclul de argint, după siclul Sfântului Locaş“. Aşa cum ştim, siclul vorbeşte în Exod 20 şi Exod 38 despre preţul care este plătit pentru răscumpărare, căci peste aceia pentru care s-a plătit o jumătate de siclu de argint, nu venea judecata lui Dumnezeu. Aceasta ne conduce la sângele Domnului Isus, la suferinţele Sale pe cruce, la dragostea Sa, care L-a făcut să plătească de bunăvoie acest preţ. Aceasta o ia Domnul Isus ca măsură pentru stabilirea a ceea ce noi ar trebui să plătim lui Dumnezeu. Nu este o măsură omenească, ci „după siclul Sfântului Locaş“, adică după măsura care corespunde sfinţeniei, locuinţei lui Dumnezeu. Dacă este vorba de vină, nu ajunge măsura noastră, ci trebuie să fie măsura care este valabilă în Locul Sfânt. Aceasta este un siclu de argint stabilit după preţul pe care Domnul Isus l-a plătit pentru răscumpărarea noastră, în concordanţă cu dragostea Sa.
Este desigur de remarcat că nu citim aici nimic despre faptul că pe baza jertfei pentru vină are loc iertarea; altceva este pentru aceasta. În continuare vom vedea chiar că la păcătuirea faţă de lucrurile aproapelui trebuie mai întâi să se dea înapoi partea luată pe nedrept la care s-a adăugat a cincea parte, înainte ca să poată fi adus berbecul ca jertfă pentru vină. Aici, unde este vorba despre Dumnezeu, găsim mai întâi berbecul, deci mai întâi mărturisirea vinei, însă după aceea şi ceea ce noi ar trebui să plătim înapoi lui Dumnezeu. Aici este amintit mai întâi berbecul, apoi se spune: „Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului sfânt faţă de care a păcătuit şi să-l dea preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină şi i se va ierta“ (Levitic 5:16 ). Acesta este marele principiu: noi nu trebuie să ne recunoaştem numai vina noastră, ci şi să plătim înapoi ceea ce am luat pe nedrept de la Dumnezeu sau am ascuns şi să adăugăm la aceasta a cincea parte. Domnul Isus a făcut aceasta la cruce. Ceea ce noi am luat pe nedrept de la Dumnezeu, El a plătit înapoi lui Dumnezeu; însă El a plătit mult mai mult. La legea jertfei pentru vină vom vedea că după prevederile lui Dumnezeu, jertfa pentru vină trebuia adusă pe locul unde se aducea arderea-de-tot. Acest loc indică spre a cincea parte pe care Domnul Isus a plătit-o mai mult. Da, noi putem spune despre El că El a plătit mult mai mult. Aici ni se spune: douăzeci de procente, adică o cincime mai mult.
Noi nu putem plăti înapoi în aceeaşi măsură bogată, aşa cum a făcut-o Domnul Isus pentru noi. Însă lucrul acesta ne este prezentat, ca noi să învăţăm de la El, cum trebuie să ne comportăm când trebuie să dăm lui Dumnezeu ceva înapoi. Dacă până acum viaţa mea nu I-a fost predată în totalitate, atunci aceasta înseamnă că în viitor eu trebuie să-I închin viaţa într-o măsură mai mare decât cea obişnuită. Vedem aceasta de exemplu la Ioan zis şi Marcu. După ce el la început a plecat în lucrare cu Pavel şi cu Barnaba, la un timp s-a retras. Greutăţile îi păreau prea mari. S-a întors pentru că preţul îi era prea mare, cu toate că el şi-a pus viaţa în slujba Domnului. Vedem însă cum mai târziu, în viaţa sa, el plăteşte înapoi lui Dumnezeu ceea ce I-a reţinut pe nedrept şi cum adaugă la aceasta „a cincea parte“. El conduce pe Pavel nu numai în toate greutăţile, ci merge cu el în închisoare. Desigur, era cu mult mai rău să fii împreună cu Pavel într-o temniţă romană, decât să-l însoţeşti pe drum, chiar dacă anumite pericole erau de întâmpinat. El a plătit vina sa şi pe deasupra a cincea parte.
Acesta este pentru noi un principiu important. Dacă noi, ca oameni credincioşi, ne cercetăm viaţa în lumina acestui Cuvânt al lui Dumnezeu şi ne întrebăm dacă viaţa noastră a fost predată Lui, dacă toate aptitudinile noastre şi tot ceea ce suntem noi au fost predate Lui şi dacă după aceea trebuie să recunoaştem că nu am făcut şi nu I-am dat ce era cu drept al lui, chiar şi în ceea ce priveşte banii noştri, avuţia noastră, timpul nostru, atunci ajungem la recunoaşterea că începând de acum încolo trebuie să-I dăm chiar mai mult decât măsura obişnuită şi anume a cincea parte pe deasupra, aşa încît Dumnezeu câştigă ceva la aceasta. Dacă ajungem la această recunoaştere, atunci vedem ce rezultate are o asemenea restaurare. Un rezultat minunat! Când s-a adus jertfa pentru vină şi s-a plătit preţul, atunci Dumnezeu are un câştig, căci El a primit jertfa pentru vină, şi încă 20 de procente peste ceea ce I s-a reţinut pe nedrept, iar eu am un câştig, căci numai prin aceasta am ajuns aşa departe, să văd aşa de mult din măreţia lucrării Domnului Isus. Am trecut prin exerciţii duhovniceşti care m-au adus mai aproape de Domnul şi au lucrat în mine o stare duhovnicească mai bună. În viitor eu voi şti mai bine ce înseamnă să mă predau Lui şi voi experimenta binecuvântarea nemărginită care este legată de aceasta, dacă eu mă predau cu adevărat Lui şi Îi slujesc cu toată inima şi cu toate aptitudinile mele.
Ajungem acum la cel de-al doilea caz: „Când va păcătui cineva, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, chiar dacă n-a ştiut, se va face vinovat, purtându-şi astfel vina“ (Levitic 5:17 ). Aici este vorba, deci, de lucrurile care se fac şi care sunt interzise în Cuvântul lui Dumnezeu. La aceasta constatăm în primul rund că nimeni prin neştiinţă nu va fi considerat nevinovat. În viaţa zilnică, oricine înţelege că aşa trebuie să fie. Orice cetăţean este privit ca şi cum ar cunoaşte legile, căci acestea sunt date publicităţii. De aceea oricine se poate informa cu privire la ele. Când însă este vorba de legile lui Dumnezeu, omul şi chiar câte un credincios nu vor să le recunoască. Însă noi avem Cuvântul lui Dumnezeu în mână. Dacă l-am studia cu râvnă, am şti ce ar trebui să facem după voia lui Dumnezeu şi ce nu ar trebui să facem. Însă dacă eu n-am putut încă să citesc tot Cuvântul lui Dumnezeu, căci nu sunt credincios de mult sau din alte motive, atunci ştiu, dacă am cu adevărat părtăşie cu Domnul, dacă este ceva împotriva voii Sale.
În 1. Ioan 2:20 ; 2:27 este vorba de copilaşii în Hristos, care tocmai au crezut Evanghelia şi au fost unşi şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt: „Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate“. Asta nu înseamnă că aceşti tineri credincioşi cunosc toate lucrurile rele! Tocmai aceasta nu vrea Dumnezeu. De aceea în Romani 16:19 se spunea: „Eu vreau însă să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi nevinovaţi în ce priveşte răul“. Este o minciună a Satanei că noi trebuie să cercetăm toate, ca să ştim dacă ceva este bun sau rău. Într-adevăr, se spune în 1. Tesaloniceni 5:29 : „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun“, însă aici este vorba de prorociile în timpul strângerilor laolaltă, în care Duhul Sfânt poate lucra liber. Noi trebuie să cercetăm tot ceea ce auzim sau vedem în strângerile laolaltă, dacă totul este în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea dacă este bun. Ceea ce stă în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să lepădăm. „Şi ceilalţi să judece“ (1. Corinteni 14:29 ). Noi trebuie să ne preocupăm mereu cu binele, iar cu răul numai când nu se poate evita, ceea ce din nefericire se petrece deseori în această lume păcătoasă.
Dacă am părtăşie cu Domnul, voi constata de îndată dacă cel care-mi vorbeşte este vocea Păstorului Celui bun. „Oile Mele ascultă glasul Meu... şi ele vin după Mine“, spune Domnul în Ioan 10:27 . Dacă eu n-am nici un sentiment pentru glasul Lui, aceasta este dovada că eu nu sunt destul de aproape de Domnul şi inima mea nu ascultă în mod necondiţionat. „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va recunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi“ (Ioan 7:17 ). Cu privire la desele plângeri, că este aşa de greu să recunoşti voia Domnului în anumite cazuri concrete, aceasta este un principiu important. Cei mai mulţi credincioşi, fie tineri fie bătrâni, se plâng în această privinţă. În mod obişnuit cauza constă în aceea că se vrea urmărirea drumului propriu ales după propria voinţă sau după dorinţele proprii. La aceia care doresc să asculte cu adevărat de Domnul, pricina constă în faptul că ei sunt prea puţin obişnuiţi să asculte de Domnul şi de aceea în practică ei cunosc prea puţin vocea Păstorului. Desigur, vorbesc acum numai de cazurile unde în viaţa practică a credinciosului nu este prezentă nici o neascultare vădită sau ascunsă, adică păcate descoperite. Dacă acesta este cazul, Domnul nu dă nici un răspuns, ca să-l trezească din indolenţă sau ca să descopere ce este prezent în inima acestui credincios. Vedem aceasta de exemplu la împăratul Saul, în 1. Samuel 13:8-14 ; 13:6-19 .
Cât de des vedem ceva de felul acesta în viaţa practică a credincioşilor! Ei spun atunci: „Nu-mi dau seama de lucrul acesta“ sau: „Aceasta poate să însemne totuşi şi altceva“ sau „aceasta se potriveşte pentru timpurile de atunci, însă nu pentru timpul şi împrejurările în care noi trăim“. Prin aceasta se consideră a fi liber să trăiască după dorinţele propriei firi. Însă aici spune: „Chiar dacă n-a ştiut, se va face vinovat şi îşi va purta vina“. Dacă nu înţeleg vreuna din hotărârile Cuvântului lui Dumnezeu sau nu vreau să le înţeleg, prin aceasta eu nu sunt scuzat. Părtăşia cu Tatăl este întreruptă şi nu va fi refăcută înainte ca eu să aduc jertfa mea pentru vină şi să plătesc vina mea. Atâta timp cât eu îmi port fărădelegea, Dumnezeu în cârmuirea Sa îmi va sta împotrivă.
„Să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul“ (Levitic 5:18 ).
Ce mare pagubă duhovnicească este pentru mine, dacă spun despre ceva care este în Biblie: „Aceasta eu o înţeleg altfel“ sau dacă nu vreau s-o înţeleg şi devin vinovat faţă de Dumnezeu, pentru că prin aceasta Îi reţin ceva pe nedrept. Dumnezeu în cârmuirea Sa nu-mi va ierta fapta aceasta, ci mă va judeca pentru ea. Ce ruşine este un asemenea mod de comportare faţă de Tatăl nostru, de Dumnezeu - Mântuitorul, care la cruce a judecat pentru mine pe singurul Său Fiu, ca prin aceasta El să mă curăţească de toate păcatele şi să-mi poată da ce poate să dea un Dumnezeu atotputernic!
Ajungem acum la al treilea caz, unde este vorba de păcatul faţă de aproapele. Este frapant că aici nu este vorba de neştiinţă sau greşeală, ca în pasajul anterior. Nu este aceasta o mărturie tristă despre purtarea oamenilor - şi a credinciosului - faţă de Dumnezeu? Noi ne facem mai multe gânduri cu privire la îndatoririle noastre şi păcatele noastre faţă de semenii noştri, decât faţă de Dumnezeu. Noi devenim mai repede conştienţi de faptul că am păcătuit faţă de un om decât faţă de Dumnezeu.
„Când cineva va păcătui şi se va purta cu necredincioşie faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui sau dat în păstrarea lui, sau va fura sau va înşela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru pierdut sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care îl face omul şi păcătuieşte“... (Levitic 6:2-3 ).
În primul rând este izbitor faptul că Dumnezeu spune că noi săvârşim necredincioşie faţă de El, când păcătuim faţă de aproapele nostru. Dumnezeu şi Domnul Isus privesc nedreptatea înfăptuită faţă de un frate sau faţă de o soră, ca îndreptată împotriva lui Dumnezeu! În cârmuirea Sa, Dumnezeu va judeca şi va pedepsi aceasta, ca şi când noi am fi înfăptuit nedreptatea împotriva Lui. De aceea şi în acest caz jertfa pentru vină şi despăgubirea este aceeaşi, ca şi în cazul când noi am reţinut lui Dumnezeu ceva pe nedrept. Acest principiu îl găsim şi în Faptele Apostolilor 9:4 , unde Domnul spune lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ pe când Saul prigonea pe credincioşi. Noi suntem mădulare ale trupului Său şi făcuţi una cu El. Noi suntem de asemenea copii ai Tatălui, aşa că El simte răul făcut nouă ca şi cum s-ar fi făcut Lui. Ce lumină serioasă aruncă aceasta asupra păcatelor şi greşelilor noastre faţă de credincioşi!
Cum păcătuiesc eu faţă de un frate sau o soră sau faţă de toţi credincioşii împreună? În versetele următoare este vorba de lucrurile materiale şi de acestea poate fi vorba şi la noi. Toate prevederile legii sunt pentru noi nişte simboluri ale lucrurilor duhovniceşti. Israel era o adunare pământească, căreia cineva îi aparţinea prin naştere. Şi binecuvântările ei erau pământeşti, aşa cum arată clar Deuteronom 28 . Adunarea, trupul lui Hristos este totuşi o comunitate duhovnicească, din care fac parte cei care au fost câştigaţi, care după ce au crezut toată Evanghelia, au primit Duhul Sfânt. Noi suntem binecuvântaţi cu toate binecuvântările duhovniceşti (Efeseni 1:13 ). Relaţia noastră unii cu alţii ca oameni credincioşi este deci duhovnicească, deşi deseori pot fi prezente şi legături pământeşti, materiale, pentru că noi locuim încă pe pământ.
În Deuteronom 15 ne sunt prezentate diferite lucruri care ne arată în ce mod putem reţine ceva pe nedrept de la fraţi şi surori, însă şi cum le putem da ceva. Când de exemplu o soră vine regulat duminica dimineaţa la ora de închinare cu inima goală, pentru că ea a neglijat în timpul săptămânii să se ocupe cu Domnul, ea reţine atunci pe nedrept ceva nu numai de la Domnul, ci şi de la fraţii prezenţi. În inima ei nu este nimic prezent, pe care Duhul Sfânt să-l poată folosi, ca împreună cu adorarea din inimă a celorlalţi să se ridice spre Dumnezeu ca o lucrarea de un miros plăcut. Tot aşa poate fi şi la un frate. Dacă Duhul Sfânt vrea să mă folosească în strângerile noastre laolaltă ca gură a Adunării în rugăciune sau în închinare sau ca gură a Domnului la lucrarea în Cuvânt, atunci eu reţin ceva pe nedrept nu numai de la Domnul, ci şi de la fraţi, dacă nu mă las folosit. Cuvântul lui Dumnezeu spune că eu trebuie să iubesc pe fraţi şi pe surori. Nu le reţin eu ceva pe nedrept din ceea ce este un drept al lor? Este adevărat ce a spus odată un frate: „Singurul asupra căruia noi avem un drept, este locul în iad, căci pe acesta l-am câştigat noi. Însă noi avem privilegii infinite, care pot fi obţinute numai prin har“.
Nu mint eu pe fratele meu, când ceea ce el mi-a istorisit confidenţial, eu spun altora, abuzez sau dispreţuiesc ceea ce mi-a povestit? Sau, dacă eu nu spun adevărul cu privire la ce ştiu de la el sau ceea ce mi-a povestit el? Nu-l nedreptăţesc eu, când tăgăduiesc sau micşorez aptitudinile sau darurile duhovniceşti pe care el le-a primit? Dacă eu nu dau unui frate sau unei surori cinstea care li se cuvine, datorită stării lor duhovniceşti - căci unui creştin i se cuvine cinste, potrivit umblării sale cu Domnul şi stării lui duhovniceşti - nu le iau eu atunci ceva din ce li se cuvine? Când eu aud că se spune ceva despre un frate, despre care ştiu că nu este adevărat, iar eu nu mă împotrivesc acestuia şi nu spun că eu pot dovedi că nu este adevărat, nu răpesc eu cinstea fratelui? Noi putem număra încă multe alte situaţii asemănătoare chiar referitor la lucrurile materiale, ca bani sau altceva. Probabil că eu datorez bani unui frate şi nu-i dau înapoi pentru că el a uitat sau din alt motiv. Sau poate am împrumutat o carte de la el şi nu i-o mai dau înapoi. Sunt atât de multe lucruri pe care noi le putem reţine de la fraţii noştri, cu toate că ei au drept asupra lor sau, mai bine zis, noi le suntem datori în privinţa aceasta. Vedem ce spune Dumnezeu în privinţa aceasta:
„...când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat prin jaf sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ fals, să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din preţul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, în ziua când îşi va aduce jertfa pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului şi i se va ierta, oricare ar fi fost lucrurile care l-au făcut vinovat“ (Levitic 6:4-7 ).
Am observat noi ordinea din versetele 5 şi 6? Dumnezeu spune că în acest caz trebuia mai întâi dată despăgubirea, înainte de aducerea jertfei pentru vină. Numai după ce a fost dată despăgubirea, la care s-a adăugat a cincea parte şi apoi s-a adus jertfa pentru vină, urmează iertarea din partea lui Dumnezeu. Dacă este vorba de lucruri între credincioşi, atunci Dumnezeu doreşte ca noi să dăm mai întâi celuilalt, pentru paguba pe care i-am făcut-o, despăgubirea şi 20 de procente mai mult decât i-am luat ceva pe nedrept. Dacă eu am arătat prea puţină dragoste unui frate, trebuie mai întâi să recunosc aceasta înaintea lui şi să-l iubesc cu 20 de procente mai mult. Dacă eu am cinstit prea puţin pe un frate, atunci eu trebuie să-l cinstesc cu 20 de procente mai mult decât ar fi fost normal. Când el vede ce a lucrat harul lui Dumnezeu în mine, inima sa va fi satisfăcută, aşa încît el se va întoarce liber şi deschis spre mine şi problema va fi rezolvată. Acest gând este foarte serios. Nu am experimentat noi deja că cineva spunea: „Am mărturisit înaintea lui Dumnezeu, de aceea acum sunt curat“ şi părerea lui era că nu mai avea nimic de făcut faţă de persoana aceea sau cel mult să spună: „Nu trebuia să fac aşa“ şi nimic mai mult? Dacă noi ne purtăm aşa, nu avem nimic înapoi din ceea ce am luat pe nedrept şi nici cele 20 de procente. Numai când recunoaştem pe deplin că am păcătuit şi am făcut nedreptate, înapoiem ceea ce am luat pe nedrept. Atunci nu mai avem nevoie de dezvinovăţirea acestea: „Ah, nu m-am gândit chiar aşa“ sau „Asta nu trebuie s-o interpretezi aşa“, ci noi dăm totul şi adăugăm 20 de procente la aceasta. Aşa am văzut şi la celelalte jertfe pentru păcat. Mai trebuie să depunem înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui o mărturie deplină şi apoi să dăm a cincea parte mai mult, aşa încît cel care a suferit paguba să devină acum mai bogat decât a fost mai înainte. El a primit atunci înapoi ceea ce eu i-am răpit sau reţinut şi acum obţine încă 20 de procente pe deasupra. Prin aceasta el a devenit mai bogat şi problema nu lasă înapoi nici o amărăciune în inima lui, ca el să poată spune: „Mi-a făcut nedreptate“, ci atunci va fi bucurie în inima Sa, pentru că a devenit mai bogat, căci am rezolvat problema cu adevărat.
Când eu am făcut aceasta, Dumnezeu spune: „După ce tu ai rezolvat problemele cu fraţii şi cu surorile, vino cu mărturisirea vinei tale la Mine“. Dumnezeu vrea ca noi să rezolvăm mai întâi problemele dintre noi, înainte ca noi să venim la El. Înainte de a face acestea, El nu primeşte jertfa noastră pentru vină. Când, după aceea noi venim la El cu judecata noastră de sine, citim că preotul face ispăşire pentru noi şi ni se va ierta. În acest mod vrea Domnul Isus, Marele Preot, să îndepărteze răul.
Nu credem că toate problemele vechi se vor rezolva dacă noi ne-am purta după aceste principii, ca nici un lucru vechi să nu rămână „răni vechi“, care niciodată n-au fost curăţite cu adevărat în modul descris aici? Însă a fi în stare pentru aceasta, trebuie să fii bogat duhovniceşte. Un sărac duhovniceşte niciodată nu va putea să înlătura pe deplin, conform gândurilor lui Dumnezeu, vina faţă de un frate sau faţă de o soră. Consecinţa acesteia este că relaţiile sale cu fratele sau cu sora niciodată nu vor putea fi restaurate pe deplin şi el nu va avea niciodată părtăşie deplină cu Tatăl şi cu Domnul Isus. Nu poate fi aceasta cauza că aşa de multe inimi sunt înstrăinate una de alta? Numai privirea la Domnul Isus, care pe cruce a plătit pe deplin nu numai datoria noastră faţă de Dumnezeu, ci a dat şi o a cincea parte mai mult, încît harul lui Dumnezeu şi dragostea Sa pot face inima noastră suficient de bogată, ne poate face să păşim pe drumul restabilirii care ne este arătat aici de către Dumnezeu. Este singurul drum! În acest caz Dumnezeu nu spune: „Dacă tu eşti prea sărac, Eu sunt mulţumit cu mai puţin, cu o capră, o pereche de turturele sau cu a zecea parte dintr-o efă de făină“. În căile Sale de cârmuire Dumnezeu trebuie să pretindă aici preţul întreg. Numai aşa este posibilă restabilirea. Cât de serios ne vorbeşte aceasta! Sunt inimile noastre suficient de bogate ca să păşească totdeauna pe acest drum? Dacă nu este aşa, aceasta nu depinde de Dumnezeu. El ne-a prezentat mai întâi arderea-de-tot la care noi am văzut că Domnul Isus a plătit mult mai mult decât noi datoram, pentru ca astfel tot ce era între noi şi Dumnezeu să poată fi îndepărtat, ca prin aceasta Dumnezeu să poată acum să ne facă nespus de bogaţi, ceea ce a şi făcut. Apoi El ne-a arătat în jertfa de mâncare toată slava personală a Domnului Isus, ca astfel noi, ca preoţi, să ne putem hrăni din ea şi prin aceasta să devenim practic asemenea Lui. În cele din urmă El ne-a adus la masa Sa cu jertfa de mulţumire, ca acolo împreună cu Tatăl şi cu Fiul să avem parte de masa minunată - să ne hrănim din toată slava lucrării minunate de pe cruce a Domnului Isus. Dacă noi am văzut lucrul acesta cu adevărat şi l-am luat în inima noastră, suntem atât de bogaţi încît să putem plăti pe deplin datoria noastră faţă de fraţi sau faţă de surori şi cu uşurătate să putem să le dăm în plus „a cincea parte“ şi să dorim aceasta. Să ne dăruiască Domnul har, ca aşa să fie.
sursa: https://comori.org/