Categorie: Cartile Bibliei
Ajungem acum la situaţia când a păcătuit întreaga adunare. Este clar că se poate vorbi de adunare, abia după restabilirea preotului care era uns; căci slujba preotului este necesară pentru restabilirea atât a adunării cât şi a fiecăruia în parte.
„Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit din neştiinţă şi lucrul este ascuns de ochii adunării, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute şi este vinovată, şi dacă păcatul comis devine cunoscut“ (Levitic 4:13-14 ).
Este posibil, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, ca întreaga adunare să păcătuiască şi să nu ştie. Consecinţele arată cât de serios este lucrul acesta. Legătura adunării cu Dumnezeu este întreruptă. Ea nu mai poate intra în Locul Preasfânt, în prezenţa Sa, şi acolo să-şi aducă jertfele şi să-I slujească, înainte ca să aibă loc o restabilire.
Dacă privim istoria adunării, aşa cum Domnul Isus o descrie profetic în Apocalipsa 2 şi 3, atunci vedem cum a păcătuit ea. În scrisoarea către Efeseni din capitolul 2 vedem cum a fost adunarea la început. Însă se întrevede deja prima cădere. Domnul trebuie să spună: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ şi El îi cere să se întoarcă înapoi, să se pocăiască, căci altfel El îi va lua sfeşnicul din locul lui. La cinci din cele şapte adunări, El le cere să se întoarcă şi să se pocăiască. Aceasta este o dovadă clară a faptului că adunarea s-a abătut, a făcut lucruri care sunt nepotrivite cu rânduiala Sa. Cât de serios este lucrul acesta!
Din fericire, Dumnezeu arată în Levitic 4 posibilitatea ca păcatul să fie cunoscut, iar în Apocalipsa 2 şi 3 vine Fiul lui Dumnezeu Însuşi ca să arate adunării în ce constă abaterea ei şi El spune că ea trebuie să se întoarcă, pentru că altfel El nu mai poate avea nicio părtăşie cu ea. Când toată adunarea a păcătuit, numai El o poate aduce înapoi. Ce har, că El vrea să facă aceasta!
Însă cu toate că se vorbeşte aici despre toată adunarea, este clar că aceste principii sunt aplicabile pretutindeni unde credincioşii se strâng în unitatea trupului lui Hristos şi sunt astfel expresia locală a acestui trup a adunării lui Dumnezeu. E bine ca noi să ştim prin aceasta cum trebuie să ne comportăm dacă apare o asemenea stare.
Vedem deci mai întâi cazul când întreaga adunare se rătăceşte şi din neştiinţă face o greşeală, face ceva care este împotriva orânduieli Sale.
Cât de treji ne face această posibilitate, ca să cercetăm totdeauna totul în lumina lui Dumnezeu şi să-L rugăm să ne arate dacă ne purtăm greşit faţă de El. Cât de prevăzători trebuie să fim când trebuie să luăm hotărâri, aşa că aceste hotărâri să le luăm cu rugăciune şi cercetând cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu şi ca să ştim cum trebuie să ne comportăm în asemenea împrejurări. Însă cât de bine este ca atunci când noi greşim (şi cine îndrăzneşte să spună că nu greşeşte?), avem atenţionarea din partea lui Dumnezeu, despre care citim aici: „...şi dacă păcatul comis devine cunoscut“.
Domnul Isus în harul Său va da o mărturie. El iubeşte adunarea prea mult, încât El nu poate permite ca ea să se depărteze de El fără atenţionare şi ca ea fără atenţionare să trebuiască să fie pusă deoparte, aşa cum El anunţă mereu în cele şapte scrisori adresate Adunărilor. În cele din urmă are loc starea pe care noi o găsim în cea de a şaptea scrisoare, către Laodiceea, unde El o varsă din gura Sa, pentru că El a găsit dezgust la ea, pentru că El nu mai găseşte niciun loc în mijlocul ei, şi ea nu se preocupă numai cu El. În Levitic 4 vedem că El va avea grijă mereu să dea o atenţionare, aşa cum o găsim în cele şapte scrisori. El poate face aceasta prin robii Săi sau direct prin Cuvântul Său pe care îl pune în faţa conştiinţei şi inimilor. El o poate face şi prin alte adunări, care, atenţionându-le, vor să arate că o anumită comportare nu este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta se intenţionează ca să se aşeze în lumina lui Dumnezeu şi acolo să întrebe pe Domnul, dacă tot ceea ce a făcut este cu adevărat după voia şi gândurile Domnului. Dacă ea vede că nu este aşa şi că în felul acesta a greşit - chiar dacă a făcut-o în mod inconştient - citim aici ce este de făcut.
Adunarea trebuia să ia un viţel ca jertfă pentru păcat şi să-l aducă înaintea cortului întâlnirii. Aceasta nu putea avea loc în ascuns. Pentru fiecare păcat trebuie adusă o jertfă şi, dacă este vorba de toată adunarea, Dumnezeu înţelege că ea poate aduce o jertfă mare. Vom vedea totuşi că cineva din popor trebuia să aducă o jertfă mai mică. El avea voie să aducă un ied de parte femeiască sau chiar un miel. Dumnezeu nu aşteaptă ca fiecare care a păcătuit să aducă aceeaşi măsură. De la un preot aşteaptă mai mult decât de la o căpetenie, unul din mai marii poporului, iar de la o adunare El aşteaptă mai mult decât de la unul din popor. El priveşte la persoane şi pentru El nu este acelaşi lucru când două persoane fac acelaşi lucru. Depinde de împrejurări, şi de persoanele care înfăptuiesc ceva.
Când cineva, care tocmai s-a întors la Dumnezeu, face ceva care este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, nu este acelaşi lucru ca şi când ar fi cineva care este un copil al lui Dumnezeu de zeci de ani. Când păcătuieşte cineva care nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu este la fel ca şi când un frate care ani la rând a cercetat Cuvântul lui Dumnezeu şi are înţelegere cu privire la gândurile lui Dumnezeu, face acelaşi lucru. Şi înaintea lui Dumnezeu este valabil că nobleţea obligă şi, cu cât avem mai multă înţelegere cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât este mai supărător când facem ceva care nu se potriveşte cu acest Cuvânt şi cu voia Domnului. De aceea vedem aici că şi adunarea trebuia să aducă o jertfă mare. Viţelul este jertfa cea mai mare pe care o cunoaştem. În Levitic 16 trebuia adus un viţel pentru Aaron şi Adunare. O reîntoarcere profundă, o mărturisire sinceră a vinei şi o înţelegere profundă a însemnătăţii lucrării Domnului Isus pentru păcat se cere pentru refacerea părtăşiei, dacă adunarea s-a îndepărtat şi a păcătuit.
Într-adevăr, sângele Domnului Isus nu trebuie să fie întrebuinţat din nou. În momentul în care păcătosul vine la Dumnezeu cu păcatele sale şi cu vina sa şi acceptă pe Domnul Isus, în acel moment sângele este întrebuinţat şi după aceea niciodată. Însă credinciosul care a păcătuit trebuia să meargă înapoi la crucea de pe Golgota, ca acolo să înveţe cât a trebuit să sufere Domnul Isus pentru un păcat pe care el l-a făcut. Aici trebuie să se întoarcă adunarea, la cruce, însă nu ca să fie spălată din nou cu sânge, ci ca să înveţe cât de îngrozitor este păcatul pe care ea l-a făcut. Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25 ). Această realitate nu poate fi ştearsă cu buretele. Însă ea trebuie să meargă înapoi la acest loc, ca să recunoască ce înseamnă, „ca El s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt“. Cât de îngrozitor este când Adunarea se abate din drum şi se murdăreşte, după ce Hristos din dragoste pentru ea a plătit acest preţ, ca s-o sfinţească şi s-o curăţească. De aceea ea trebuie să meargă acolo cu o jertfă mare; căci singurul drum pe care ea poate fi curăţită este ca ea să pătrundă adânc în suferinţele Domnului Isus şi în preţul pe care El l-a plătit pentru ea. Ea trebuie să privească spre Golgota şi să vadă cât L-a costat pe Domnul Isus să Se dea pe Sine pentru ea. Prin aceasta ea trebuie să înveţe cât de serios este păcatul pe care ea l-a făcut acum, că pentru acest păcat El a fost părăsit de Dumnezeu şi a trebuit să fie aşezat de către El în ţarina morţii. Ea trebuie să înveţe de asemenea cât de desăvârşite sunt consecinţele acestei lucrări şi să vadă că Domnul Isus a dat lui Dumnezeu, şi cu privire la aceste păcate tot ceea ce era necesar. Atunci ea ştie că aceste păcate, de îndată ce au fost mărturisite, au fost de asemenea iertate. Această învăţătură o găsim în capitolul care ne stă în faţă.
Am amintit mai înainte 1. Ioan 1:9 , unde găsim principiul, care este totdeauna adevărat, dar care se potriveşte mai ales pentru noi cei credincioşi: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“.
Aceasta se potriveşte şi pentru orice păcătos care vine la Dumnezeu, însă atunci trebuie văzut în legătură cu faptul că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, ca astfel El să poată face aceasta. Sângele Domnului Isus este mijlocul prin care Dumnezeu curăţeşte pe păcătos de toate nelegiuirile sale, dacă el îşi mărturiseşte păcatele. Şi pentru credincioşi este un principiu general valabil, că el trebuie să-şi mărturisească păcatele, dacă Tatăl trebuie să-l ierte de ele şi să-l curăţească de nedreptate. În 1. Ioan 2:1 , se spune: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor pe Isus Hristos, Cel drept. Şi El este ispăşirea pentru păcatele noastre“. Cuvântul „Mijlocitor“ este folosit şi în Ioan 14 ,15 şi 16 cu privire la Duhul Sfânt. Câteodată este tradus prin „apărător“ şi câteodată prin „mângâietor“, însă are un înţeles mult mai adânc. Înseamnă: cineva care intervine în întregime pentru persoana pe care o înlocuieşte şi îi apără toate interesele, face totul pentru ea, tot ceea ce este necesar. Sunt procese în care nu poţi să apari personal în faţa judecătorului şi trebuie să se intervină printr-un avocat, pentru că avocatul cunoaşte legile şi de aceea poate să apere mai bine persoanele, decât poate persoana în cauză. Acesta este înţelesul propriu al cuvântului care este folosit aici. Duhul Sfânt este Avocatul nostru aici pe pământ, care face tot ceea ce este necesar pentru noi, şi în acelaşi timp Domnul Isus este în cer la Tatăl şi acolo face totul pentru noi, într-un mod desăvârşit, aşa cum numai El poate face.
Citim deci aici: „dacă cineva a păcătuit“, atunci el are un avocat, un „apărător“ la Tatăl. Şi cine este acesta? Este cel Drept, şi „El este ispăşirea pentru păcatele noastre“. El, Cel care a mers la Tatăl pentru noi, poate spune (şi Tatăl o ştie bine): Eu am suferit pe cruce pentru păcatele care au fost înfăptuite şi Eu am purtat judecata asupra lor, aşa că nu mai poate fi nicio judecată cu privire la ele. El este Cel drept şi Dumnezeu ştie că El niciodată nu va face ceva nedrept şi niciodată nu va acoperi un păcat, niciodată nu va spune despre ceva care este fals că este bun, aşa cum o fac deseori avocaţii de pe pământ. Cuvântul Său este adevărul absolut, aşa că Dumnezeu poate avea încredere desăvârşită în Cuvântul Său. El ne înlocuieşte, ca să ne readucă iarăşi în părtăşie cu Tatăl, pentru ca în felul acesta răul să fie îndepărtat şi Dumnezeu să poată, potrivit cu 1. Ioan 2:1 , să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate. Pe de o parte lucrează Domnul Isus în noi, ca să ne aducă la mărturisire, pe de altă parte El intervine la Tatăl pentru noi, ca astfel, când noi am mărturisit, Tatăl să ne ierte. Şi Tatăl ne iartă totdeauna, căci El este credincios şi drept când face lucrul acesta.
În primul rând Domnul Isus lucrează în noi ca păcatele pe care noi le-am înfăptuit să ne devină cunoscute. Cum ne sunt ele făcute cunoscut? Când eu am făcut ceva, şi eu nu ştiu că este rău şi voi nu ştiţi că este rău, cum veţi afla voi vreodată că este rău?
Vedem lucrarea Domnului Isus în cazul lui Petru. Domnul îl atenţionează mai dinainte şi îi spune: „În această noapte tu Mă vei tăgădui de trei ori“. Însă El spune imediat: „Însă eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se micşoreze credinţa ta“. Pe când Petru a tăgăduit de trei ori pe Domnul, Domnul l-a privit şi prin aceasta i-a adus aminte de cuvintele sale; şi Petru a devenit conştient că el L-a tăgăduit şi a plâns cu amar. Când Domnul a înviat, Petru a fost unul dintre primii pe care El l-a căutat ca să stea de vorbă cu el. Când după aceea, Petru a fost iarăşi în mijlocul ucenicilor, Domnul a venit şi cu acest prilej din nou a mers până la temelie, ca să-l aducă pe Petru la o totală restabilire şi la o deplină părtăşie; căci acesta este scopul Domnului Isus (Ioan 21 ).
Când un preot sau toată adunarea a păcătuit, atunci acesta este un caz deosebit şi nu este suficient dacă spunem: ne pare rău că am făcut aşa. Cu aceasta cazul nu este rezolvat. Dumnezeu cere condamnarea reală a răului. Numai dacă aceasta are loc şi anume potrivit cu mărimea răului, are loc o restabilire desăvârşită a părtăşiei. Părtăşie înseamnă „să ai parte“ şi atâta timp cât cineva, un credincios sau adunarea nu judecă un lucru aşa cum face Domnul Isus, nu există o părtăşie desăvârşită. Atunci Domnul ne conduce la umilirea reală şi la adevărata judecată de sine, care trebuie să fie în concordanţă cu mărimea răului. Lucrul acesta este deosebit de serios. De aceea şi preotul trebuia să aducă un viţel. El trebuia să aibă o înţelegere adâncă a faptului cât L-a costat pe Domnul, ca să poată judeca asupra acestui păcat şi prin aceasta să înţeleagă cât de îngrozitor este păcatul. Însă în acelaşi timp, el trebuie să primească o înţelegere profundă a consecinţelor minunate ale lucrării Domnului Isus; prin aceasta el ştie că lucrarea este atât de desăvârşită încât nu mai există nici cea mai mică piedică pentru părtăşia dintre Tatăl şi acela care a înfăptuit păcatul.
Acelaşi lucru îl vedem şi la adunare. Şi ea trebuie să ia un viţel şi să-l taie. Ea trebuie să vadă cât de mult a trebuit să sufere Domnul Isus pentru aceste păcate şi cât de îngrozitoare este fapta pe care a făcut-o, pentru că s-a arătat nepotrivită cu ţelul pe care l-a avut Domnul Isus când S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare, ca s-o prezinte înaintea Sa sfântă şi fără pată, aşa cum se spune în Efeseni 5 . Însă mai întâi viţelul trebuia adus la cortul întâlnirii. Acesta era un loc în mijlocul taberei, acolo unde Dumnezeu invită pe poporul Său. Cine mergea acolo era văzut de toţi aceia care locuiau împrejurul cortului şi mai ales de către preoţi.
Acolo unde păcatul este văzut şi judecat, nu se va încerca să-l ascundă sau să-l păstreze secret. Când cineva a păcătuit şi ţine aceasta în taină şi nu vorbeşte cu nimeni despre acest fapt, dovedeşte că nu s-a smerit cu adevărat. Cineva care s-a smerit cu adevărat cu privire la păcat, se ruşinează înaintea lui Dumnezeu şi este gata să-şi recunoască păcatele înaintea oamenilor, fără ca să se prefacă. Şi Moise numeşte de mai multe ori păcatele pe care el le-a făcut, pe când s-a mâniat şi nu a avut voie să intre în ţara Canaanului pentru că el nu a dat cinste lui Dumnezeu. El descrie de asemenea cât a implorat el pe Dumnezeu ca să aibă voie să intre în ţară, însă nu a fost posibil, căci păcătuise. Şi David vorbeşte deschis în Psalmii pe care i-a compus, despre păcatul îngrozitor pe care îl făcuse. El n-a căutat să lase impresia unei smerenii, ci a scris psalmii cu o adâncă umilinţă şi cu o inimă zdrobită înaintea lui Dumnezeu. El era conştient că păcatul său era mult mai îngrozitor înaintea lui Dumnezeu decât înaintea oamenilor şi că de aceea mărturisirea înaintea lui Dumnezeu era mult mai serioasă decât o mărturisire înaintea oamenilor. Când el a făcut o mărturisire înaintea lui Dumnezeu, el era gata s-o facă şi înaintea oamenilor şi să-şi recunoască ruşinea înaintea lor.
Când adunarea a păcătuit, trebuia ca viţelul să fie adus ca jertfă pentru păcat înaintea cortului întâlnirii pe locul liber al curţii din faţă, unde se strângea tot poporul lui Dumnezeu: „Şi bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului“. Fraţii cei mai în vârstă, care prin experienţa pe care au primit-o prin părtăşia cu Domnul au primit înţelegere cu privire la gândurile lui Dumnezeu şi prin aceasta au autoritate morală în mijlocul credincioşilor, ei trebuie, în numele adunării, să se facă una cu păcatul şi să recunoască: „Noi am păcătuit“, prin faptul că ei îşi pun mâinile pe capul viţelului şi apoi îl sacrifică. Recunoaşterea că ei au adus pe Domnul Isus la cruce, conduce la adevărata mărturisire a vinei şi prin aceasta la deplina restabilire. În acelaşi timp ei văd că Domnul Isus a luat în chip desăvârşit asupra Sa judecata acestor păcate şi prin aceasta i-a eliberat. Ei ştiu că Tatăl îi iartă pe baza lucrării Domnului Isus. Am spus deja că nu preocuparea cu păcatele noastre ne face să ne smerim, ci experienţa harului şi dragostei Tatălui şi Fiului. Pe când eram păcătoşi şi duşmani ai lui Dumnezeu El a dat pe Fiul Său şi Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să ne mântuiască. Deci, dacă noi am păcătuit după ce am devenit credincioşi, El nu ne întoarce spatele, ci rămâne Acelaşi şi ne caută, chiar dacă noi îi întoarcem spatele, în lumina întregului har pe care El ni l-a arătat. El trăieşte ca să mijlocească, să ne aducă înapoi, aşa cum a făcut-o cu Petru. Ceea ce ne smereşte cu adevărat este harul Său, îndurarea Sa, dragostea Sa neschimbătoare, care nu este micşorată prin răceala noastră, credincioşia Sa neschimbată care nu va fi slăbită prin necredincioşia noastră, harul Său, care este neschimbat de mare, da, har după har, pe care noi îl experimentăm zilnic în viaţa practică. Aceasta ne este prezentat aici înaintea ochilor. Acum însă vine preotul, acela care stă în prezenţa lui Dumnezeu şi prin aceasta poate judeca lucrurile potrivit gândurilor lui Dumnezeu şi poate păşi spre Dumnezeu care este în mijloc: căci El ştie care sunt gândurile Sale şi cum poate fi refăcută părtăşia cu Dumnezeu, care a fost întreruptă. În cazul când adunarea a păcătuit, preotul care era uns trebuia să facă slujba preoţească. Când însă a păcătuit o căpetenie, un prinţ sau cineva din popor, nu se vorbeşte de preotul uns, ci de preot. Preotul uns poate fi într-adevăr şi o imagine a noastră, a credincioşilor, ca fii ai lui Aaron. Însă expresia arată în primul rând spre Domnul Isus; căci numai Aaron era uns. Când deci a păcătuit toată adunarea, cine în afară de Domnul Isus ar putea restabili legătura cu Dumnezeu Tatăl? Cine altul ar putea aduce Adunarea înapoi la locul pe care l-a părăsit, locul sfinţeniei, de pe care ea se poate apropia în libertate de Dumnezeu ca să-I slujească?
Este lucrarea Domnului Isus, pe care El o face acum în ceruri pentru noi, ca Mijlocitorul nostru. Aceasta este socotită în imaginile Vechiului Testament ca preoţie şi slujba preoţilor. În Noul Testament însă, unde străluceşte lumina deplină, slujba Domnului Isus în cer este văzută în două privinţe: pe de o parte ca slujbă preoţească şi pe de altă parte ca slujbă de apărător. Preoţia în Noul Testament nu are nimic a face cu păcatul, ci numai cu ajutorul, ca noi să nu cădem în păcat. Gândul acesta îl găsim în Epistola către Evrei. El poate avea milă de slăbiciunile noastre; căci El a fost ispitit în toate privinţele ca şi noi, cu excepţia păcatului. De aceea noi ne putem apropia liberi de tronul harului. În Evrei 7 vedem că El trăieşte, ca să mijlocească pentru noi. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu numeşte păcatul „slăbiciune“. Noi facem aceasta deseori şi suntem înclinaţi să spunem: acesta este caracterul meu câteodată, adică aceasta este o slăbiciune a mea. Noi nu găsim însă aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu. Slăbiciunea este când noi nu suntem suficient de tari ca să ne împotrivim lui Satan şi să biruim lumea. Domnul Isus trăieşte ca preot la Dumnezeu, pentru ca astfel noi să găsim har şi ajutorul potrivit şi prin aceasta să nu cădem în păcat.
În 1. Ioan 2:1, 2 găsim cealaltă parte a preoţiei Vechi-Testamentale, care are a face cu păcatele noastre şi este numită în Vechiul Testament, lucrarea Aceluia care intervine pentru noi, a Avocatului nostru. Aceasta este slujba preoţească pe care noi o vedem aici în Levitic 4:6 . „Şi preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii; şi preotul să-şi moaie degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru“ (Levitic 4:17 ). Aici este vorba de întreaga Adunare, care este compusă din preoţi şi ceilalţi care nu sunt fii ai lui Aaron. Preoţii sunt obişnuiţi să stea în prezenţa lui Dumnezeu şi să intre în Locul Preasfânt, unde să slujească lui Dumnezeu. Cum pot însă ei să intre, dacă ei au fost murdăriţi prin păcat? Dacă toată Adunarea a păcătuit, fiecare este murdărit prin aceasta. Atunci şi locul a fost murdărit, căci ei au intrat acolo; căci tot ce vine în atingere cu necurăţia devine necurat. Cum ar putea Dumnezeu să Se apropie de noi şi cum am putea noi avea libertatea să intrăm, dacă ne gândim la răul pe care l-am făcut? Vedem aici realitatea minunată că preotul ducea sângele la Locul Preasfânt şi stropea de şapte ori „înaintea Domnului înspre perdea“.
Am văzut deja în Levitic 16 că sângele era stropit numai odată înaintea lui Dumnezeu şi această singură dată era suficientă pentru toată veşnicia. Dumnezeu a văzut-o pe Golgota şi n-o uită niciodată. Puterea sângelui este prezentă mereu înaintea Sa, iar când eu am păcătuit, trebuie să mă smeresc adânc şi să recunosc că viaţa mea nu este aşa cum ar trebui să fie. Şi cine dintre noi nu trebuie să facă aceasta? Cine dintre noi nu se pleacă seara înaintea lui Dumnezeu şi recunoaşte cât de slab este răspunsul la dragostea şi la harul Său, cât de mică este dăruirea noastră faţă de El, în comparaţie cu dăruirea Lui nouă? Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu pentru noi şi Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi la cruce pentru noi şi acum Se dă de asemenea întru totul pentru noi. Atunci ar trebui ca noi să ne întrebăm cum poate găsi Dumnezeu plăcere în noi şi cum putem noi să ne apropiem de El în libertate.
Însă El vede mereu sângele şi El ne vede în Domnul Isus. În afară de asta vedem aici slujba Domnului Isus, care ne îndreaptă atenţia spre sânge, aşa că noi ne putem aminti mereu de faptul că am păcătuit. Însă Domnul Isus a suferit pentru păcatele noastre. Dumnezeu cunoaşte deja păcatele, înainte ca noi să le fi făcut, dar El nu Se va schimba faţă de noi. Sângele Domnului Isus este de ajuns şi pentru aceste păcate. Vedem aici slujba Domnului Isus, preotul uns, când preotul sau toată Adunarea au păcătuit. Vedem chiar că pentru această slujbă preoţească El foloseşte uneori oameni, adică pe creştini, care sunt duhovniceşte atât de maturi, încât ei, simbolic vorbind, să fie văzuţi ca fii ai lui Aaron. Însă găsim aici foarte clar arătat preotul uns, care reprezintă în primul rând pe Domnul Isus Însuşi.
„Şi preotul să-şi moaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înainte Domnului, în faţa perdelei“ (Levitic 4:6 ). Când El mergea pentru prima dată la Locul Preasfânt ca să facă slujba şi să facă lucrarea de tămâiere înaintea lui Dumnezeu, vedea temelia sângelui. Trebuia stropit de şapte ori, înseamnă că trebuia dată o mărturie desăvârşită despre puterea sângelui, despre care vorbeşte Evrei 10 , că ne-a deschis drumul în Locul Preasfânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Aşa avea preotul iarăşi libertate ca să intre.
Aici însă este vorba de Adunare, care este compusă din credincioşi, tineri şi în vârstă şi ei se strâng într-un loc, la intrarea cortului întâlnirii. Altarul de aramă, altarul arderii-de-tot, care stă acolo este numit în Sfânta Scriptură „masa Domnului“. Aceasta este aşa şi în 1. Corinteni 10 , unde găsim locul nou-testamental, în care, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, trebuie sărbătorită cina. „Masa Domnului“, unde este sărbătorită „Cina Domnului“, unde Tatăl şi Domnul Isus invită pe copiii lui Dumnezeu, ca împreună cu El să aibă părtăşie la masă, este locul unde se strânge Adunarea. Dacă cei credincioşi sunt acolo în credinţă, ei pot, în măsura în care ei sunt în mod practic preoţi, adică sunt duhovniceşti, să intre prin credinţă în Locul Preasfânt, acolo unde este scaunul de domnie al lui Dumnezeu în cer, în timp ce trupurile lor se găsesc aici pe pământ. De aceea amândouă locurile trebuiau să fie marcate prin sânge.
„Apoi să ungă cu sânge coarnele Altarului pentru tămâia aromată, care este înaintea Domnului, în cortul întâlnirii“ (Levitic 4:7 ). Acesta este deci altarul pe care îşi exercită preoţii slujba, însă nu prin aducerea jertfelor de animale, ci prin lucrarea de tămâiere! Jertfele de animale vorbesc despre cruce, despre jertfa Domnului Isus; însă lucrarea de tămâiere vorbeşte despre slava Sa personală. Adevărata adorare este deci când noi oferim lui Dumnezeu pe aceasta din urmă, în timp ce prima poartă mai mult caracterul laudei şi mulţumirii. Când noi oferim Tatălui slava personală a Domnului Isus şi a Sa, a Tatălui Însuşi, pe care noi am văzut-o, corespundem cu ceea ce spune Ioan 4 : „Tatăl caută astfel de adoratori (care adoră în duh şi în adevăr)“. În primul capitol din Levitic am văzut că avem voie să aducem adorarea noastră şi aceasta înaintea Tatălui, ceea ce am înţeles din slava Domnului Isus ca ardere-de-tot şi ca jertfă de mâncare. Însă ceea ce este prezentat în lucrarea tămâierii este slava Sa personală, pe care noi o aducem pe altarul de aur din Locul Preasfânt. Când noi intrăm acolo, după ce părtăşia a fost refăcută, vedem acolo sângele şi anume pe de o parte ca amintire a faptului că noi am păcătuit, însă pe de altă parte vedem că sângele este suficient pentru aceasta. Noi nu ne-am pierdut preoţia, iar când ne-am recunoscut păcatul, avem voie să intrăm iarăşi liberi, ca să aducem jertfele noastre de tămâiere. Dumnezeu vede lucrarea noastră de tămâiere în legătură cu sângele de pe coarnele altarului tămâierii.
După aceea preotul trebuia să verse tot sângele viţelului la picioarele altarului arderii-de-tot, care se găseşte la uşa cortului întâlnirii. Aici vedem partea a doua, că tot sângele era vărsat pe locul de pe pământ, la masa Domnului, acolo unde se strângea Adunarea, ca prin aceasta toată Adunarea, toţi care se strângeau acolo să fie conştienţi că puteau să se strângă în prezenţa lui Dumnezeu, pe baza sângelui Domnului Isus, pe temelia lucrării Sale de la cruce. Şi dacă ei au păcătuit, acest păcat este înlăturat pe baza lucrării Domnului Isus, iar părtăşia de mai înainte cu Dumnezeu Tatăl este restabilită. Temelia sângelui, pe care ei se strâng laolaltă, le spune: „Toate, toate păcatele mele le-a îndepărtat sângele Său“.
Mai găsim şi alte lucruri minunate: „Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă pentru păcat; grăsimea care acoperă măruntaiele, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire; şi preotul să la ardă pe altarul pentru arderile-de-tot. Toată grăsimea lui s-o ia şi s-o ardă pe altar“ (Levitic 8:10,19 ). Acestea ne vorbesc despre o realitate minunată. Când ne ocupăm cu păcatele noastre şi le recunoaştem înaintea lui Dumnezeu şi privim la cruce unde Domnul Isus a trebuit să sufere pentru ele, Dumnezeu ne îndreaptă privirea spre slava lăuntrică a acestei jertfe. Am văzut deja că grăsimea în Scriptură este o imagine a energiei, a voinţei. Dumnezeu ne face să vedem că întreaga energie a Domnului Isus era îndreptată spre satisfacerea lui Dumnezeu, că El a mers cu putere dumnezeiască pe drumul Său înspre cruce, ca acolo să poarte păcatele noastre şi să îndure judecata lui Dumnezeu. Aceasta s-a petrecut cu o înţelepciune desăvârşită. Rinichii, potrivit cu Iov 38:36 sunt locuinţa înţelepciunii şi aici ei sunt aduşi împreună cu toată grăsimea pe altarul arderii-de-tot. În Levitic 3:11, 16 vedem că Dumnezeu numeşte aceasta mâncarea Sa, pâinea Sa.
Deci lucrarea Domnului Isus este suficientă nu numai pentru păcatele pe care noi le-am făcut, ci în acelaşi timp El a slăvit pe Dumnezeu şi a pus baza pe care noi putem avea iarăşi părtăşie cu Dumnezeu, ca astfel noi să putem mânca iarăşi din jertfa de mulţumire şi să ne putem apropia de cortul întâlnirii şi adunarea să aibă iarăşi voie să aducă jertfe care sunt arse pe altarul arderii-de-tot. Cuvântul ebraic care este folosit aici pentru arderea grăsimii înseamnă de fapt: „a tămâia“. Vedem în aceasta cât de preţioasă este grăsimea pentru Dumnezeu - energia, în care Domnul Isus a săvârşit lucrarea de pe cruce pentru păcatele pe care noi le-am făcut, prin care Dumnezeu a fost satisfăcut pe deplin. Vom vedea chiar în cele două versete care urmează că Dumnezeu trebuia să lovească pe Domnul Isus, atunci când El a purtat păcatele noastre în trupul Său şi a fost făcut păcat pentru noi. Însă aici Dumnezeu ne pune înaintea ochilor că şi atunci Domnul era desăvârşit de curat şi plăcut pentru El. Vedem aceasta în legătură cu jertfa arderii-de-tot.
Însă acum urmează o altă parte a adevărului. Citim: „Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă pentru păcat“ (versetul 20). Potrivit cu versetul 11 şi 12 aceasta însemna: „Şi pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi baliga lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă“. Cuvântul folosit aici pentru „a arde“ nu este acelaşi cuvânt ebraic utilizat pentru arderea grăsimii. Aici înseamnă „să fie mistuit pe deplin“. Ce impresie primim noi din aceasta, cât de îngrozitor este păcatul în ochii lui Dumnezeu şi ce a trebuit să îndure Domnul Isus la cruce!
Jertfa pentru păcat trebuia să fie complet mistuită de judecata lui Dumnezeu, pentru că nimic din ce era păcătos, din vechiul om păcătos, nu poate sta înaintea lui Dumnezeu. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El a făcut-o la cruce în Domnul Isus, încît noi putem spune: „noi am murit împreună cu Hristos“. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu în Coloseni 3:3 . Însă trebuia să facă încă o impresie asupra noastră, ca noi să fim conştienţi de ceea ce am făcut noi. Păcatele pe care noi le-am făcut erau o trezire la viaţă a omului vechi, care pentru Dumnezeu cunoştea numai judecata. Astfel, noi învăţăm din nou ce este păcatul în realitate.
Cât de minunat vedem în aceasta harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu! Dacă noi vedem, deci, cum jertfa pentru păcat era complet mistuită de judecata lui Dumnezeu, nu se umplu atunci inimile noastre de frică? Nu ne vom gândi noi atunci că nu se mai poate găsi pentru noi niciun har şi nicio restabilire, căci noi am păcătuit iarăşi? Nu ar trebui să ne întrebăm dacă există o reîntoarcere la starea de mai înainte, în care am căzut prin păcătuire?
Dacă am fi avut înaintea ochilor numai cealaltă parte, puterea sângelui şi valoarea grăsimii, nu ne-ar fi făcut această diferenţă cu privire la păcat să spunem că nu ne-am mai fi gândit suficient la faptul că: Domnul a purtat toate păcatele noastre, Dumnezeu le-a iertat deci şi nu mai este nicio judecată pentru noi?
Vedem aici înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Pe de o parte ne arată grozăvia păcatelor noastre, prin care ajungem de unde am plecat şi la judecata de sine. Însă în acelaşi timp vedem că este posibilă o restabilire deplină pe baza acestei lucrări a Domnului Isus, care ne arată cât de groaznic este păcatul nostru, însă în acelaşi timp că Dumnezeu a primit satisfacţie deplină pentru păcatele noastre, chiar mai mult, în momentul când a exercitat judecata asupra păcatelor, a fost pe deplin slăvit. De aceea găsim acum drept rezultat: „Şi astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi le va fi iertat“ (versetul 20).
Urmează apoi al treilea caz: „Dacă o căpetenie a păcătuit făcând din neştiinţă împotriva vreuneia din poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri care nu trebuie făcute şi s-a făcut vinovat, şi dacă i se face cunoscut păcatul pe care l-a comis, să aducă jertfă un ţap fără cusur“ (versetele 22, 23).
Sunt bărbaţi în adunare care au influenţă şi autoritate morală, pentru că Dumnezeu le-a dat capacitatea să ocupe în mijlocul credincioşilor o poziţie de conducător, cu toate că ei nu sunt preoţi. Dacă citim cărţile lui Ezra şi Neemia, vedem că Ezra era preot. El era mult mai duhovnicesc, mult mai familiarizat cu gândurile lui Dumnezeu şi practic mult mai în părtăşie cu Dumnezeu decât Neemia. Însă cu toate acestea Neemia era o căpetenie, care era utilizată de Dumnezeu. Sunt câteodată în mijlocul copiilor lui Dumnezeu lucruri pentru care Dumnezeu poate folosi mai bine un bărbat mai puţin duhovnicesc cu multă energie, decât un credincios mai duhovnicesc. Dumnezeu poate folosi pe Ezra pentru multe lucruri, însă erau anumite lucruri pentru care El putea folosi mai bine pe Neemia.
Aici vedem un asemenea om, care nu este obişnuit să slujească zilnic în prezenţa lui Dumnezeu în Locul Preasfânt, dar care este un conducător în mijlocul credincioşilor, un conducător care are autoritate în lucrurile administrative. Cuvântul lui Dumnezeu aminteşte darul administrării (1. Corinteni 12:28 ). Aceasta nu are nimic a face cu partea duhovnicească, ci cu înţelepciunea în lucrurile practice, care se întâlnesc în viaţa Adunării.
Trebuie să recunoaştem clar că darurile de învăţător, evanghelist, păstor etc, pe care le dă Domnul Isus, s-ar putea să aibă puţin a face cu o gândire duhovnicească. În imaginile Sfintei Scripturi vedem că darurile sunt reprezentate prin leviţi, nu prin preoţi. Preoţii nu trebuie să posede daruri, ci ei sunt obişnuiţi să se poarte în prezenţa lui Dumnezeu, să fie zilnic în părtăşie cu Domnul şi să meargă pe drumul lor cu El. Acesta poate fi un frate care este mut sau o soră care bineînţeles niciodată nu-şi deschide gura în Adunare, în afară de cântare.
Vedem deci aici o căpetenie care a păcătuit. Restabilirea este altfel decât la un preot. O căpetenie nu intră în Locul Preasfânt şi de aceea acolo nu este adus sângele. În rest însă drumul este acelaşi. Păcatul trebuia să-i fie făcut cunoscut. Am văzut că aceasta nu se spune unui preot. Unuia, care este zilnic în prezenţa Domnului şi în Locul Preasfânt şi are părtăşie cu El, în mod normal nu este nevoie să vină cineva la el şi să-i spună că a păcătuit. Cuvântul lui Dumnezeu face să înţeleagă că el a remarcat faptul acesta. Însă la o căpetenie poate fi altfel. Vedem cât de mult a durat la David, până ce s-a restabilit. Lui a trebuit să i se spună că a păcătuit. Şi căpetenia trebuia să-şi aducă jertfa, însă nu trebuia să fie un viţel, ci era suficient un ţap. O capră este pusă în legătură în mod deosebit cu jertfa pentru păcat. Doi ţapi reprezintă jertfa pentru păcat pentru Israel în Levitic 16 , iar în Matei 25 duşmanii Domnului Isus, care vor fi judecaţi de El, sunt numiţi ţapi, capre. Căpetenia trebuia să aducă deci un ţap. El trebuia să aibă mai multă înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, decât avea cineva din popor. „O parte bărbătească“ vorbeşte despre energia, puterea care este pusă în acţiune. De aceea în Matei 25 împotrivitorii publici ai Domnului Isus sunt prezentaţi prin capre (ţapi). Ţapul ca jertfă pentru păcat indică forţa bărbătească cu care Domnul a înfăptuit la cruce lucrarea de ispăşire a păcatelor. Un animal feminin reprezintă mai mult starea dintr-o anumită poziţie. Capra ca jertfă pentru păcat reprezintă, deci, mai mult purtarea pasivă a păcatelor.
Dumnezeu aşteaptă mai mult de la cineva care ocupă în mijlocul fraţilor o poziţie proeminentă, de conducător, căci un asemenea om poartă mai mult responsabilitatea. Când doi oameni fac acelaşi lucru, nu înseamnă că amândoi sunt la fel înaintea lui Dumnezeu. Aşa este şi aici. Aşa cum o căpetenie trebuia să ia pentru arderea-de-tot un animal de parte bărbătească, desăvârşit, tot aşa el trebuia să ia un ţap şi să-l taie în locul unde se tăia arderea-de-tot.
El trebuia, deci, să vină cu ţapul de la cortul său la locul unde Domnul Se întâlnea cu ai Săi. El nu putea să facă lucrul acesta în ascuns, numai pentru sine. Când el a păcătuit în mod public, trebuia să mărturisească în mod public. Chiar dacă nu era un prilej public, trebuia totuşi să se vadă public că s-a smerit. Chiar dacă nu ştia nimeni ce a făcut el, trebuia totuşi să se vadă în purtarea sa că a adus o jertfă pentru păcat. El trebuia să meargă cu ţapul prin mijlocul taberei până la cortul întâlnirii, acolo să-şi pună mâna pe capul animalului de jertfă ca semn al unirii şi să-l taie înaintea Domnului - nu înaintea fraţilor şi surorilor, chiar dacă deseori ei sunt martori la aceasta, ci înaintea Domnului.
Nu este un gând mult mai serios faptul că trebuie să mărturiseşti înaintea Domnului, atunci când ai păcătuit, decât înaintea oamenilor, care sunt tot aşa de slabi ca şi noi şi probabil că deseori au făcut aceleaşi păcate ca şi noi? Şi cu toate acestea găsim că deseori este mai uşor să faci mărturie înaintea lui Dumnezeu decât înaintea oamenilor. Nu dovedeşte aceasta că noi cunoaştem aşa de puţin seriozitatea păcatului şi suntem aşa de mândri, încît nu vrem să descoperim oamenilor adevărata noastră stare? Nu este nespus mai greu să trebuiască să mărturiseşti înaintea lui Dumnezeu Cel sfânt şi drept - şi care este totuşi aşa de îndurător faţă de noi - că noi am păcătuit, decât să mărturiseşti înaintea oamenilor? Când am văzut grozăvia păcatelor şi ne-am smerit cu adevărat, atunci aşa va fi cu noi. De aceea se spune aici că animalul de jertfă trebuia tăiat înaintea Domnului ca jertfă pentru păcat.
Preotul ia iarăşi sângele, însă el nu-l duce în Locul Preasfânt; căci căpetenia nu are intrare acolo. Părtăşia sa personală cu Domnul s-a întrerupt, însă nu părtăşia întregii adunări. De aceea nu trebuia dus sângele în Locul Preasfânt. Preotul ungea coarnele altarului din faţă, iar restul îl vărsa la picioarele altarului. Acesta este locul unde poate veni oricine din popor. Însă când venea acolo căpetenia, el vedea sângele. El îşi va aminti că lucrarea a fost săvârşită şi păcatele sale au fost ispăşite şi el poate merge liber într-acolo. În cuvintele noastre se spune: el poate să-şi reia locul la masa Domnului şi poate veni acolo în prezenţa Domnului. Acolo Domnul îi pune sângele înaintea ochilor şi el poate cânta: „Toate, toate păcatele mele, le-a îndepărtat sângele Său“. El poate sta acolo cu conştiinţa liniştită, pentru că el ştie că şi acest păcat este îndepărtat, după ce l-a mărturisit înaintea lui Dumnezeu; căci Domnul Isus a purtat judecata asupra lui.
Vedem aici iar grăsimea pe altar, însă nu se spune mult despre ea. Căpetenia nu înţelegea aşa de mult valoare grăsimii, cum putea cunoaşte preotul. Cu cât suntem mai mult în părtăşie cu Domnul, cu cât suntem mai mult lângă Dumnezeu, cu atât mai mult vedem cât de excepţională este lucrarea Domnului Isus şi cu atât mai mult recunoaştem ce înseamnă lucrarea Domnului Isus pentru Dumnezeu.
„Dacă cineva din poporul ţării a păcătuit din neştiinţă... dacă păcatul lui, pe care la comis, vine la cunoştinţa lui, să aducă jertfă o iadă fără cusur, pentru păcatul care l-a făcut“ (versetele 27-28). El ocupă un alt loc şi de aceea Dumnezeu judecă fapta sa altfel decât la o căpetenie sau chiar la un preot. El trebuia să aducă o jertfă pentru păcat, însă trebuia să fie de parte femeiască. El trebuia să devină conştient că Domnul a murit şi pentru acest păcat, chiar dacă nu este aşa de grav ca la un preot, care în prezenţa lui Dumnezeu a pătruns adânc în toate lucrurile. Însă şi el trebuia să-şi pună mâna pe capul animalului de jertfă, să devină conştient că este o jertfă pentru păcat, să se facă una şi apoi să sacrifice jertfa pe locul arderii-de-tot. Dacă el însuşi nu are aşa de multă înţelegere, Domnul Isus poate să-l aducă până acolo ca să-şi dea seama că jertfa pentru păcat stă în legătură cu arderea-de-tot. Când o jertfă era adusă pentru păcat, pentru care Domnul Isus a trebuit să poarte judecata lui Dumnezeu, în acelaşi timp El a slăvit prin aceasta pe Dumnezeu şi în felul acesta cel care aduce jertfa îşi dă seama că păcatul a fost iertat.
Şi aici grăsimea, ca şi tămâia, trebuia arsă pe altar. Găsim apoi ceva minunat, care se spune numai aici, în versetul 31: „De un miros plăcut Domnului“. Este ca şi cum Domnul iese înaintea credincioşilor care sunt săraci duhovniceşte, care au puţină înţelegere a valorii lucrării Domnului Isus şi vrea să le dea o înviorare deosebită, prin aceea că le spune că lucrarea Domnului Isus este de un miros plăcut pentru El. Astfel conştiinţa sa poate fi satisfăcută, să ajungă la linişte cu privire la păcatele pe care le-a făcut, pentru că el a recunoscut că Dumnezeu a fost slăvit şi Şi-a găsit plăcerea în aceasta, pe când Domnul Isus a murit pentru aceste păcate: „ca un miros plăcut pentru Domnul“.
El avea voie să aducă şi un miel, un animal care se potriveşte mai puţin pentru jertfa pentru păcat. Însă şi aici se spune: „şi s-o ardă pe altar, peste jertfa mistuită de foc înaintea Domnului; astfel preotul va face pentru acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit, şi i se va ierta“ (versetul 35). Şi grăsimea unui miel era adusă ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului şi de aceea stă în legătură cu aceasta. Domnul încearcă şi aici să trezească în inima celui care aduce jertfa, recunoaşterea mărturiei lucrării Domnului Isus şi însemnătatea ei pentru Dumnezeu. Astfel el poate recunoaşte că lucrarea Domnului Isus este desăvârşită şi minunată, cu toate că el are o înţelegere restrânsă şi nu este preot, care să fi cunoscut în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, cât preţuieşte Dumnezeu sângele. El poate recunoaşte că nu este numai suficient pentru a ierta un păcat, ci ajunge şi pentru a aduce înapoi pe un copil al lui Dumnezeu, care a păcătuit, ca să-l aşeze în deplină părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. El va fi iarăşi condus în locul de unde mai înainte se strângea cu toată adunarea, la cortul întâlnirii, la masa Domnului, unde Dumnezeu invită pe poporul Său. El primeşte iar intrare liberă şi posibilitatea slujbei în Locul Preasfânt.
Cât de minunată este valoarea lucrării Domnului Isus şi puterea sângelui Său! Cât de minunat este harul Tatălui şi harul Fiului, care au pregătit un asemenea drum pentru restabilire, încît după orice abatere este posibilă reîntoarcerea pentru orice copil al lui Dumnezeu, da, chiar pentru toată adunarea. Noi ştim că adunarea ca întreg, din nefericire nu s-a folosit de această posibilitate. Apocalipsa 2 şi 3 ne arată că nu s-a întors înapoi pe drum. De aceea sfârşitul ei va fi că Domnul are s-o verse din gura Sa. Însă pentru fiecare din noi, Dumnezeu ţine încă drumul deschis, ca astfel noi să recunoaştem seriozitatea păcatului pe care l-am făcut, însă să vedem şi drumul spre deplina restabilire, spre deplina părtăşie cu El. Ce har, ce dragoste, însă şi ce responsabilitate pentru noi!
sursa: https://comori.org/