Categorie: Cartile Bibliei
„Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: „Când cineva va păcătui din neştiinţă împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute, dacă preotul care a primit ungerea a păcătuit şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un viţel fără cusur, o jertfă pentru păcat pentru păcatul său pe care l-a înfăptuit. Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului. Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-l aducă în cortul întâlnirii şi preotul să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului, să-l verse la picioarele altarului pentru arderile-de-tot, care este la uşa cortului întâlnirii. Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă pentru păcat, grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care este pe măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi, cum se ia de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire; şi preotul să le ardă pe altarul pentru arderile-de-tot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi baliga lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.
Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit din neştiinţă şi lucrul este ascuns de ochi adunării, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute şi este vinovată, şi dacă păcatul comis devine cunoscut, adunarea să aducă un viţel ca jertfă pentru păcat, să-l aducă înaintea cortului întâlnirii. Bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului. Preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii; şi preotul să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru. Să ungă cu sângele acesta coarnele altarului care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii şi să verse tot sângele la picioarele altarului pentru arderile-de-tot, care este la uşa cortului întâlnirii. Toată grăsimea s-o ia şi s-o ardă pe altar. Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă pentru păcat, să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşirea pentru ei, şi li se va ierta. Să scoată viţelul afară din tabără şi să-l ardă ca şi pe viţelul dintâi. Aceasta este o jertfă pentru păcat, pentru adunare. Dacă o căpetenie a păcătuit, făcând din neştiinţă împotriva uneia din poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri care nu trebuie făcute şi s-a făcut vinovat, şi dacă i se face cunoscut păcatul pe care l-a comis, să aducă jertfă un ţap fără cusur. Să-şi pună mâna pe capul ţapului şi să-l înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă pentru păcat. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei pentru păcat, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului pentru arderile-de-tot. Să ardă toată grăsimea pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel preotul va face ispăşire pentru căpetenia aceea, pentru păcatul lui, şi i se va ierta.
Dacă cineva din poporul ţării a păcătuit din neştiinţă, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiau făcute şi este vinovat, dacă păcatul lui pe care l-a comis, vine la cunoştinţa lui, să aducă jertfă o iadă fără cusur, pentru păcatul pe care l-a făcut. Să-şi pună mâna pe capul jertfei pentru păcat şi s-o înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei, să ungă coarnele altarului pentru arderile-de-tot şi să verse sângele la picioarele altarului. Să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea jertfei de mulţumire şi preotul s-o ardă pe altar pentru a fi de un miros plăcut Domnului. Astfel preotul va face ispăşirea pentru omul acesta şi i se va ierta. Dacă va aduce ca jertfă pentru păcat un miel, să aducă o parte femeiască fără cusur. Să-şi pună mâna pe capul jertfei pentru păcat şi s-o înjunghie ca jertfă pentru păcat în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei pentru păcat, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot şi să verse sângele la picioarele altarului. Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea mielului adus ca jertfă de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, peste jertfele mistuite de foc înaintea Domnului. Astfel preotul va face pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a comis şi i se va ierta.“ (Levitic 4:1-35 )
În primele două capitole avem jertfa arderii-de-tot şi jertfa de mâncare. Am văzut că jertfa arderii-de-tot vorbeşte despre modul cum Domnul Isus a slăvit la cruce pe Dumnezeu şi că dacă noi aducem aceasta lui Dumnezeu ca jertfă, în acelaşi timp în inimile noastre va lucra siguranţa deplinei primiri, în care noi stăm înaintea lui Dumnezeu. Preotul care aducea jertfa, primea pielea, aşa că el o putea îmbrăca şi el devenea conştient de libertatea cu care se poate apropia de Dumnezeu şi cu câtă plăcere şi dragoste Se gândeşte Dumnezeu la el. Atunci el era în stare să aibă pe Domnul Isus ca obiect al inimii sale, aşa cum găsim în Levitic 2 în jertfa de mâncare - această Persoană, care este obiectul admiraţiei şi pentru Dumnezeu; atunci el poate aduce ceea ce vorbeşte despre sfinţenia omenească a Domnului Isus, cum a fost încercat pe acest pământ şi cum totul era numai un miros plăcut pentru Dumnezeu. Şi noi am văzut că preotul, care aducea aceasta, avea voie să mănânce din jertfă. O parte din jertfă împreună cu toată tămâia era dată lui Dumnezeu, însă din cealaltă parte nu aveau voie să mănânce toţi israeliţii, ci numai preoţii, fiii lui Aaron, anume, din Hristos ca Om pe pământ, ca obiect al inimii lor în timpul în care ei sunt aici pe pământ.
Avem apoi Levitic 3 , unde găsim prezentată părtăşia dintre Dumnezeu şi noi, poporul Său. În 1. Ioan 1:3 apostolul scrie: „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos“. Deci în capitolul 3 din Levitic se spune despre părtăşia (comuniunea) pe care noi, fiind credincioşi, o putem avea cu Dumnezeu în legătură cu persoana şi lucrarea Domnului Isus. Un om putea aduce o jertfă şi Dumnezeu avea o parte din aceasta, pe care El o numeşte pâinea Sa, mâncarea Sa. În Levitic 7 , în legea jertfei de mulţumire, vedem că cealaltă parte o mânca cel care aducea jertfa, preotul şi toţi care erau curaţi.
Înţelegem că părtăşia aceasta trebuie să fie precedată de primele două capitole. Cum pot avea eu părtăşie cu Dumnezeu, dacă nu ştiu ce este în inima lui Dumnezeu, dacă nu ştiu ce Persoană umple inima lui Dumnezeu şi dacă eu nu am aceleaşi gânduri cu privire la El ca şi la Dumnezeu? Abia după ce am cunoscut pe Domnul Isus — nu numai ca pe Acela care a purtat păcatele mele şi S-a făcut păcat pentru mine şi care a satisfăcut toate cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu pentru mine, ci Îl cunosc aşa cum este El pentru inima şi sentimentele lui Dumnezeu, după ce El a înfăptuit totul şi după ce El ca Om pe pământ a devenit obiectul plăcerii mele, al sentimentelor mele, aşa că eu pot mânca din El, în prezenţa lui Dumnezeu - numai atunci eu pot avea părtăşie cu Dumnezeu, căci părtăşie înseamnă participare la aceleaşi lucruri.
În cele mai multe locuri din Noul Testament care vorbesc despre părtăşie, cuvântul are înţelesul: să ai aceeaşi parte. Petru spune (2. Petru 1:4 ) că noi am obţinut o „fire dumnezeiască“ şi Ioan spune: noi am primit „viaţa veşnică“, şi aceasta este Persoana Domnului Isus Însuşi. Atunci noi putem avea aceleaşi sentimente, acelaşi obiect pentru inimile noastre, aceleaşi interese ca Tatăl şi Fiul. Aceasta este părtăşie şi ea este prezentată în jertfa de mulţumire, pe care o avem în capitolul 3 şi 7.
Deci, cunoaşterea faptului că am fost aduşi aproape de Tatăl şi de Fiul, căci putem avea părtăşie, prin aceea că preţuim aceleaşi lucruri ca Tatăl şi ca Fiul, ne conduc involuntar la sentimentul că noi trebuie să corespundem în mod practic prezenţei, părtăşiei sfinte. Aşa se spune mai întâi în 1. Ioan 1 : „părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Şi vă scriem aceasta, ca bucuria voastră să fie deplină“; şi apoi urmează imediat în versetul 5: „Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric“. Părtăşia trebuie să fie în concordanţă cu lumina, iar cine se gândeşte la aceasta şi este obişnuit să stea în Locul Preasfânt în prezenţa lui Dumnezeu - aşa cum este prezentat simbolic în fiii lui Aaron, preoţii, care erau totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, ca să-I slujească şi care ştiau deci ce se potriveşte în prezenţa lui Dumnezeu - acela se va judeca pe sine în lumina lui Dumnezeu şi prin judecata de sine va înlătura tot ce nu este demn de prezenţa lui Dumnezeu.
Nu, nu este vorba aici că un păcătos trebuie să fie făcut corespunzător prezenţei lui Dumnezeu. Am văzut că în acest capitol nu este vorba de faptul cum un păcătos poate veni la Dumnezeu, ci că aici este vorba de relaţiile lui Dumnezeu, care locuieşte în mijlocul poporului Său, care merge la acest popor al Său, cu care El vrea să aibă părtăşie.
Dacă citim aici despre jertfa pentru păcat şi pentru vină, atunci aceasta nu este acelaşi lucru ca în Levitic 16 . Acolo găsim baza tuturor relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni, lucrarea Domnului Isus pe cruce ca jertfă pentru păcat, prin care Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat şi toţi care au parte în El au obţinut iertarea de păcate, căci Domnul a purtat judecata păcatelor lor. Aici însă este vorba de părtăşia practică - nu între Dumnezeu şi omul natural, ci între Dumnezeu şi poporul Său.
Este important să vedem această diferenţă. În Epistola către Evrei este vorba de relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni şi ne spune acolo că oamenii care au parte de lucrarea Domnului Isus sunt făcuţi desăvârşiţi odată pentru totdeauna. De îndată ce ei au parte în Domnul, nu se mai vorbeşte niciodată de păcat. În Epistola către Evrei, păcatul este arătat ca apostazie faţă de Dumnezeu şi pentru aceia care păcătuiesc nu mai este nicio posibilitate de iertare. Prin aceasta se înţeleg cei care au căzut de la creştinism, care au devenit, de exemplu, mahomedani, iudei sau păgâni. Însă un credincios care are cu adevărat parte de lucrarea Domnului Isus este curăţit pentru totdeauna. Între el şi Dumnezeu nu se va mai vorbi niciodată despre păcat. Însă în epistola lui Ioan lucrurile sunt prezentate altfel. Acolo noi suntem văzuţi ca nişte copii, aşa cum am devenit prin lucrarea Domnului Isus. Acolo avem relaţii noi, acelea în care am fost aduşi - nu ca oameni în legătură cu Creatorul, ci ca nişte copii în legătură cu Tatăl.
Să mai subliniem încă ceva: este foarte interesant să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu că în Epistole cei credincioşi nu sunt numiţi „oameni“. Oameni în mod normal acolo sunt numiţi necredincioşii. În 2. Corinteni 5:10 se spune de exemplu: „Căci toţi trebuie să fim arătaţi înainte scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup“ şi în versetul 11 apostolul spune: „Cunoscând deci frica de Domnul, înduplecăm pe „oameni“, deci pe necredincioşi. Şi în Evrei 9:27 spune: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“. Însă se spune apoi că Domnul va veni să aducă mântuirea celor care-L aşteaptă.
Din aceste două lucruri vedem deci că prin „oameni“ se înţeleg numai necredincioşii; căci pentru noi nu mai este nicio judecată. În Ioan 5:24 , Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că aceia care au parte în Domnul Isus, nu mai merg la judecată. Ceea ce spune în Evrei 9:27 nu se va întrebuinţa niciodată pentru credincioşi. E bine să ştim aceasta, căci vedem astfel poziţia deosebită în care au fost aduşi cei credincioşi. În această privinţă noi nu mai suntem simpli „oameni“, ci am devenit copii ai lui Dumnezeu, aşa cum spune Petru în 2. Petru 1 ; am obţinut natura dumnezeiască. Deci, o creatură care a obţinut natura dumnezeiască nu mai este un simplu „om“ în sensul Scripturii. Un om în sensul Scripturii nu este numai un om. Noi am primit natura dumnezeiască, pe Domnul Isus ca viaţă a noastră, viaţa veşnică. Noi rămânem creaturi, însă nu mai suntem oameni obişnuiţi.
În epistola lui Ioan suntem văzuţi ca nişte copii ai lui Dumnezeu. Este vorba acolo de relaţiile dintre Tatăl şi copiii Săi. Şi de aceea nu mai este vorba dacă cineva este un copil sau nu, ci numai de problema părtăşiei dintre Tatăl şi copiii Săi. Dacă se vorbeşte de păcat, nu mai are nimic a face cu judecata veşnică. Aceasta s-a rezolvat pentru totdeauna pe cruce şi de aceasta are parte oricine îşi caută refugiul la Domnul. Este vorba numai de părtăşia practică pe care o avem cu Tatăl. Şi dacă este adevărat că Dumnezeu este Tatăl meu şi că eu, pe baza lucrării Domnului Isus, pot veni la El în orice moment, atunci eu pot să am părtăşie cu El, cu Dumnezeu Tatăl meu, care este lumină şi în El nu este întuneric, dacă în umblarea mea nu este întuneric. Căci Dumnezeu, Tatăl meu, nu are niciodată gânduri păcătoase sau lucruri păcătoase ca obiect al sentimentelor Sale şi în păcat eu nu pot avea nicio parte cu El. El poate avea parte cu mine, părtăşie, în ceea ce este în concordanţă cu lumina. Şi este bine să ne gândim la aceasta, când privim în capitolele 4 şi 5 şi în Levitic 6 , legea jertfei pentru păcat şi pentru vină. Este vorba aici când un credincios sau întreaga adunare păcătuieşte (Levitic 4 ) şi cum trebuie tratat faptul acesta. Indicaţiile de acolo sunt date în primul rând lui Israel şi de aceea trebuie cumpănit dacă toate lucrurile de acolo se aplică şi pentru noi.
În epistola către Evrei citim, aşa cum cunoaştem deja din Levitic 16 , că atunci când era adusă o jertfă pentru păcat, Dumnezeu ierta păcatele poporului, însă numai pe o perioadă de un an şi nu, cum este cazul cu noi, pentru totdeauna. Poporul trebuia în fiecare an să se gândească: în ultimul an am trăit aici şi, dacă vom mai trăi, anul viitor vom trăi iarăşi aici; căci ceea ce a fost adus acolo, sângele ţapilor şi al taurilor, nu pot îndepărta păcatele pentru totdeauna. Numai privind la cruce se putea aduce o salvare pentru un timp. Şi dacă aceste capitole 4 şi 5 sunt întrebuinţate pentru un israelit, atunci aceasta era cu adevărat aşa, că el, atunci când păcătuia, trebuia să aducă o jertfă pentru vină, nu pentru păcat, ca să refacă legăturile sale cu Dumnezeu. În limbaj nou-testamental se poate spune: el trebuia să se spele iarăşi cu sânge.
Când însă privim în capitolul 4 şi 5 jertfa pentru păcat şi pentru vină, în legătură cu binecuvântările pe care le-am primit, în legătură cu lucrarea Domnului Isus, atunci este clar pentru noi că noi nu mai trebuie să mergem înapoi ca să fim spălaţi prin sângele Domnului Isus. Faptul acesta a avut loc odată pentru totdeauna. Însă dacă aici este vorba de jertfa pentru păcat sau pentru vină, asta înseamnă numai - ca şi în capitolul 1, 2 şi 3, unde avem arderea-de-tot, o privire înapoi la cruce, ca să vedem acolo la cruce lucrarea care s-a petrecut cu 1900 de ani mai înainte şi să vedem cât de aproape de Dumnezeu am fost aduşi noi, cât de plăcuţi suntem noi în El; apoi aici, în acest capitol, să vedem cât de îngrozitor este acest păcat, pe care eu tocmai l-am înfăptuit. Marele principiu din acest capitol este: când eu ca om credincios păcătuiesc, cum pot eu învăţa cât de îngrozitor este acest păcat? În 1. Ioan 1:9 se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Există un principiu între Dumnezeu şi oameni, între Tatăl şi copiii Săi şi între fraţi şi surori, da, în toate relaţiile dintre oameni: fără mărturisire nu se iartă nimic.
Am văzut în Levitic 16 cum a fost înfăptuit acest principiu în lucrarea Domnului Isus de pe cruce. Acolo Aaron a mărturisit toate păcatele poporului pe capul ţapului, aşa că toţi care au parte în Domnul Isus au primit iertarea tuturor păcatelor, inclusiv a păcatelor de care ei nu mai erau conştienţi, pe care ei le-au uitat sau pe care ei probabil nu le-au văzut niciodată. Domnul Isus le-a mărturisit pentru ei, aşa că ei sunt iertaţi.
Acest principiu îl găsim şi aici; 1. Ioan 1:9 nu este valabil numai pentru credincioşi, aşa cum s-a spus uneori; şi eu mulţumesc lui Dumnezeu că nu este aşa, căci acest verset mi-a dat siguranţa că păcatele îmi sunt iertate; şi cu mai bine de 80 de ani mai înainte, acelaşi verset a dat fratelui Kelly aceeaşi siguranţă, că păcatele i-au fost iertate, atunci când el le-a mărturisit înaintea lui Dumnezeu.
Ca aproape toate din scrierile lui Ioan, şi această expresie este un principiu care este valabil în general. Este absolut adevărat şi pentru noi credincioşii, că fără mărturisire nu este iertare de păcate şi nu este posibilă nicio curăţire.
Însă cum pot eu şti că am păcătuit şi cum pot vedea eu în anumite lucruri, cât de greu este păcatul? Ca să dăm un exemplu: când citim legea în Vechiul Testament, atunci sunt nouă porunci din zece pe care le poate înţelege şi un necredincios moral, că nu este bine să facă aceasta. Oricine ştie că nu este bine să te desfrânezi, că nu este bine să furi sau să omori. Însă este acolo o poruncă pe care n-o înţelege niciun om firesc, de ce trebuie să facă el cele cerute. De ce sâmbăta trebuie să ţină sabatul şi să nu lucreze şi de ce nu luni, marţi sau miercuri? Aceasta este deci o poruncă aparte, care pune pe oameni la probă, dacă ei vor să fie ascultători de Dumnezeu. Sâmbăta era sabatul, ziua de odihnă, pentru că Dumnezeu a spus. Şi aşa găsim în Vechiul Testament, când Dumnezeu dă noi hotărâri, adaugă mereu porunca sabatului, căci ţinerea sabatului este o problemă mare, dacă omul era înclinat să fie ascultător.
Cuvântul lui Dumnezeu hotărăşte ce este păcat, ce este bine şi ce nu este bine şi este necesar ca noi să ştim aceasta. Este aici singurul principiu prin care noi putem recunoaşte dacă ceva este păcat, aşa cum ne spune 1. Ioan 3:4 : „Oricine practică păcatul, practică şi fărădelegea; şi păcatul este fărădelege“. Înseamnă că tot ceea ce face o creatură, credincioasă sau necredincioasă, fără să ţină seamă de realitatea că Dumnezeu are autoritate asupra noastră şi cu privire la noi, că Domnul Isus are autoritate asupra noastră, este păcat. Principiul este deci că chiar dacă eu, de exemplu, merg să vestesc Evanghelia, fără ca Domnul să-mi fi încredinţat aceasta, eu păcătuiesc. Evanghelizarea nu este o lucrare rea. Însă când eu o fac în neascultare faţă de Domnul, este păcat. Acesta este marele principiu.
De aceea noi trebuie să întrebăm pe Dumnezeu, ca să ştim ce este păcat. Noi trebuie să citim Cuvântul lui Dumnezeu, ca să vedem care nu sunt gânduri ale Sale. Şi cel mai însemnat principiu în privinţa aceasta este că noi trebuie să ştim ce trebuie să facem, care este în acest moment voia Domnului pentru noi. Trebuie să întrebăm în toate, în lucrurile mari şi în lucrurile mici: Doamne, ce vrei să fac eu? Şi noi avem voie să facem numai ceea ce ne încredinţează El, aşa cum spune Romani 14:23 : tot ce nu vine din credinţă este păcat. Deci tot ceea ce nu este făcut în părtăşie cu Domnul, conştient că El vrea ca eu să fac aceasta, este păcat.
Înţelegem apoi că dacă am văzut lucrarea Domnului Isus în slava Sa, aşa cum este prezentată în arderea-de-tot, şi dacă am privit viaţa Domnului Isus, aşa cum o găsim în jertfa de mâncare, în toată ascultarea Sa, aşa cum mâncarea Sa era să facă voia Tatălui, atunci ai părtăşie cu Tatăl în aceasta, aşa cum este prezentat în jertfa de mulţumire (Levitic 3 ), când inima şi conştiinţa sunt aduse în stare să se cerceteze pe sine să vadă în ce măsură sunt în concordanţă cu această slavă. Am văzut deja, că atunci când se aducea jertfa de mâncare, trebuia ca „sarea legământului Dumnezeului tău“ să fie totdeauna prezentă. Înseamnă că dorinţa reală, voinţa reală, să fie practic aşa cum au fost la Domnul Isus, deci să mergi pe drum în ascultare totală, arătată prin faptul că întrebi mereu: Doamne, ce vrei Tu să fac eu?
Atunci aceste binecuvântări ne aduc la judecata de sine şi aceasta avem noi aici, în capitolul 4 şi 5. Tocmai prezenţa lui Dumnezeu, această apropiere în care am fost aduşi, binecuvântările minunate pe care le-am primit vor aduce inima la judecata de sine. Tocmai harul şi mărimea binecuvântărilor ne vor face să dorim să fim în armonie cu Acela în a cărui prezenţă avem voie să venim şi cu care putem avea părtăşie.
Când însă citim partea a doua a acestui al şaptelea capitol, unde avem legea acestei jertfe, atunci găsim o altă însuşire şi anume în acelaşi mod în care ea se arată în viaţa practică. Avem acolo mai întâi arderea-de-tot şi jertfa de mâncare; însă a treia nu urmează jertfa de mulţumire, ci mai întâi jertfa pentru păcat şi pentru vină şi abia după aceea jertfa de mulţumire. Este acelaşi lucru cu ceea ce ne învaţă 1. Corinteni 11 , că noi putem avea părtăşie reală cu Domnul şi mai ales cu ceea ce este prezentat în jertfa de mulţumire - masa Domnului şi slujba pe care noi o facem acolo - numai după ce ne-am judecat. 1. Corinteni 11 spune că noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine, înainte ca să luăm parte din pâinea fiinţă şi din vinul vărsat. De aceea în legea jertfelor, jertfa de mulţumire este numită la urmă, după jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină.
Trebuie să intru puţin mai în amănunt, căci aceste principii sunt de o deosebită însemnătate şi nu vom putea niciodată înţelege adevărul acestor capitole, dacă nu vedem aceste principii. Şi noi avem apoi în aceste trei capitole - capitolele 4,5 şi 6 - aceste jertfe pentru păcat şi pentru vină, care trebuie să stea deci în legătură cu ceea ce trebuie să se petreacă, atunci când un creştin sau (Levitic 4 ) toată adunarea a păcătuit sau, ceea ce este numit în cele din urmă, când a păcătuit un preot.
Dacă aici în Levitic 4 se spune „când a păcătuit preotul care a primit ungerea“, atunci este clar, că pentru Israel acesta era marele preot, căci în Israel şi marele preot putea să păcătuiască. Însă Marele nostru Preot nu poate păcătui. Noi ştim cine este Domnul Isus. El n-a cunoscut păcat şi cum ar putea El acum, când este la dreapta lui Dumnezeu, să păcătuiască, după ce a înfăptuit lucrarea, El, Cel care mai bine a murit, decât să admită ca păcatul să persiste pe acest pământ! Însă aici, şi aceasta este înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu, nu se vorbeşte de marele preot, ci de preotul care a fost uns.
În limbajul obişnuit, „Mesia - Preotul“ (unsul-preotul) ne confirmă că şi aici Aaron este o imagine a Domnului Isus.
Însă cum putea un mare preot, care a păcătuit şi care trebuia să aducă pentru sine o jertfă pentru păcat, să fie o imagine a Domnului Isus? Asta am văzut-o noi deja în Levitic 16 , unde Aaron aducea jertfa pentru sine şi pentru casa sa. Ca mare preot, el era înaintea lui Dumnezeu locţiitorul casei sale şi al poporului său. Vedem aici pe Domnul Isus cum Se face una cu casa Sa în păcatele ei, ca şi în Levitic 4 .
Aceasta o găsim confirmată şi în alte locuri din Scriptură. Cât de mult trebuie să cântărim, de exemplu, aplicarea Psalmului 40:12 la persoana Domnului, dacă noi nu-L vedem acolo cum se face una cu ai Săi! În Evrei 10 , acest psalm este aplicat clar cu privire la El.
Este clar că primele două cazuri - preotul care a primit ungerea, care a păcătuit şi toată adunarea, care a păcătuit - sunt de fapt acelaşi lucru. Vedem aici adevărul din 1. Ioan 2:1,2 . Avocatul nostru la Tatăl, care ne reprezintă pe deplin este „Isus Hristos, Cel drept. El este ispăşirea pentru păcatele noastre“. El este Avocatul nostru, ca Acela care a purtat judecata lui Dumnezeu cu privire la păcatele noastre. Aşa vedem în acest capitol, care vorbeşte despre preot, slujba Domnului Isus ca Avocat al nostru şi rezultatul slujbei Sale în pasajul despre jertfa pentru păcat pentru adunare: mărturisirea şi smerirea adunării. Pentru explicarea acestor apartenenţe în ambele pasaje sunt amintite aproape aceleaşi acţiuni. Există o diferenţă de remarcat, că despre preot nu se spune că păcatele îi sunt iertate, că el personal este nevinovat, că a făcut ispăşire pentru sine şi păcatele îi vor fi iertate. În afară de acesta, la jertfa pentru păcat a preotului se tratează foarte amănunţit slujba preoţească a aducerii grăsimii şi a arderii jertfei, după ce a fost scoasă afară din tabără.
Cred că amândouă cazurile din urmă - păcatul unei căpetenii şi a unuia din popor - merg împreună. Înţelegerea pe care o avea un om din popor şi cu aceasta responsabilitatea sa sunt limitate. Este clar că Domnul Isus este locţiitorul poporului Său, însă nu ca Avocat al Tatălui, ci ca Prinţ şi ca Împărat înaintea lui Dumnezeu. Aceasta stă în legătură cu cârmuirea lui Dumnezeu, nu cu familia lui Dumnezeu, care respectă relaţiile Tatălui cu copiii Săi. De aceea aici nu este jertfit ca în primul caz un viţel (şi în Levitic 16 , pentru Aaron şi casa lui), ci o capră, ca şi pentru popor, în Levitic 16 . Totuşi preotul îşi exercită slujba şi aici, căci fără slujba Domnului Isus ca Avocat nu există nicio restaurare.
Chiar dacă este adevărat că în semnificaţia deplină a acestui cuvânt poate fi văzut numai marele preot - căci numai marele preot era uns pentru aceasta - putem totuşi s-o întrebuinţăm şi cu privire la noi; căci fiecare creştin este uns cu Duhul Sfânt. Chiar şi despre „copilaşii în Hristos“ se spune în 1. Ioan 2 că au ungerea Sfântului Duh care locuieşte în ei, după ce au primit Evanghelia şi prin aceasta au primit de la Dumnezeu sigiliul că El îi recunoaşte ca pe copii ai Săi. Ei au fost pecetluiţi şi în acelaşi timp au fost unşi şi astfel ei pot înţelege gândurile lui Dumnezeu; şi începând numai din acest moment poţi avea într-adevăr o cunoaştere a lucrurilor.
Vedem apoi cât de serios este când un preot, un fiu al lui Aaron păcătuieşte. Am văzut în capitolul anterior cum un credincios poate deveni un preot. Da, este adevărat că oricine a primit Evanghelia şi este un copil al lui Dumnezeu, aparţine familiei preoţeşti. În 1. Petru 2 se spune clar că noi suntem o preoţie sfântă - care poate aduce jertfe. Şi acestei familii îi aparţine orice credincios.
Însă în capitolele următoare din Levitic se spune că în familia preoţească se găsesc în primul rând fete care au voie să mănânce din anumite lucruri sfinte, pentru că aparţin familiei preoţeşti, însă nu au voie să exercite nicio slujbă preoţească; în al doilea rând numai tinerii aveau voie să facă slujbe preoţeşti, atunci când au împlinit o anumită vârstă, deci au crescut; şi în al treilea rând sunt şi fii maturi, care nu pot exercita nicio slujbă preoţească, pentru că au infirmităţi care îi fac inapţi să vină în prezenţa Domnului (Levitic 21 ). Un preot este deci un matur în credinţă, care, pe lângă aceasta este obişnuit să umble în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo să exercite slujba preoţească, aşa că el ştie ce se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu. Am văzut în Levitic 1 la arderea-de-tot şi în Levitic 2 la jertfa de mâncare, că orice izraelit putea să aducă o jertfă, însă erau anumite lucrări pe care le putea face numai preotul. Un om oarecare putea aduce o jertfă şi putea să o taie, însă preotul trebuia s-o aducă pe altar, să stropească sângele de jur împrejurul altarului, căci pentru aceasta era nevoie de înţelegere duhovnicească, ca să ştii ce se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu.
Înţelegem apoi ceea ce spune aici în Levitic 4 în primul caz. Când un preot păcătuita, părtăşia întregului popor cu Dumnezeu era ruptă; căci numai prin preot era menţinută părtăşia cu Dumnezeu. Dacă toată adunarea lui Dumnezeu păcătuia din neştiinţă, era acelaşi lucru. Întreaga părtăşie era întreruptă şi nu mai era posibil să se aducă o jertfă lui Dumnezeu. Ce realitate serioasă este când adunarea păcătuieşte sau aceia care ocupă poziţia de preoţi păcătuiesc! Aceasta are o însemnătate pentru toată adunarea, căci părtăşia dintre adunare şi Dumnezeu este întreruptă şi această adunare nu mai poate aduce jertfe. De aceea trebuia adusă o jertfă mare pentru păcat. „Când preotul păcătuieşte, să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă pentru păcat“. Când adunarea a păcătuit era tot aşa. Sângele trebuia dus în Locul Sfânt, nu în Locul Preasfânt, căci aceasta se petrecea numai în Ziua Ispăşirii, ci în Locul Sfânt, acolo unde preotul îşi exercita în mod normal slujba, acolo unde era altarul de aur, pe care tămâia ardea ca un miros plăcut pentru Dumnezeu. Aici trebuia adus sângele ca să îndepărteze necurăţeniile lor şi să facă liber drumul spre adorare. O realitate serioasă!
Nu este aici vorba de păcatele făcute în mod conştient. Cuvântul lui Dumnezeu nu acceptă niciodată că un credincios sau o adunare păcătuieşte în mod conştient. Aceasta este în contradicţie cu ceea ce este un credincios şi cu ceea ce este adunarea lui Dumnezeu, căci în Cuvântul lui Dumnezeu aceasta nu este o purtare normală. În Vechiul Testament aceasta este numită ca „a face ceva cu mâna ridicată“ (Numeri 15:30 ), ceva de care se ştie că este rău şi totuşi se face în mod conştient. Dumnezeu nu acceptă niciodată ca un credincios să facă un astfel de lucru. Dumnezeu înţelege aşa cum spune aici, ca întreaga adunare să păcătuiască din neştiinţă sau ca marele preot să păcătuiască după o greşeală a poporului - şi cât de îngrozitor este când preotul păcătuieşte din cauza greşelilor poporului, adică face tot aşa ca unul care nu este preot! Dumnezeu recunoaşte că se poate întâmpla aceasta din neştiinţă, dar va veni momentul - şi Domnul Isus va îngriji de aceasta - când acest păcat va fi mărturisit.
Citim în 1. Ioan 2:1 : „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Avocat)“. Acesta este Domnul Isus; El Îşi exercită funcţia. În Ioan 13 vedem că El spală picioarele alor Săi, însă 1. Ioan 2 merge mai departe şi înţelegem cum Domnul face această lucrare în cazul cu Petru. În epistola către Evrei citim că Domnul Isus Se roagă pentru noi să găsim har la vremea potrivită. Dacă El n-ar fi făcut lucrul acesta, cât de des am fi păcătuit noi! Da, din nefericire, păcătuim încă destul de des; însă am fi păcătuit mult mai mult, dacă nu am fi avut protecţia rugăciunii Domnului Isus, prin care Dumnezeu ne dă putere, ca noi să rămânem neclintiţi împotriva duşmanului. În Romani 8 , Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că El intervine pentru noi. Domnul Se ocupă cu noi, ca să ne păzească de păcat. Însă dacă noi am păcătuit - Domnul Isus spune lui Petru că El S-a rugat pentru el, înainte ca el să păcătuiască, pentru ca să nu i se micşoreze credinţa atunci când va păcătui. Şi pe când Petru a păcătuit, Domnul S-a întors spre el, ca să-l vadă, şi în acele momente Petru a devenit conştient de ceea ce a făcut şi conştiinţa lui s-a trezit. Dar Petru a tăgăduit pe Domnul, ştiind cine este Domnul, însă el - dacă se poate spune aşa - nu L-a tăgăduit pe Domnul. El nu de bună voie sau cu premeditare s-a dus aşa, cum a făcut Iuda cu câteva zile mai înainte, la farisei şi la preoţi, ca să trateze cu ei, cum ar putea să tăgăduiască pe Domnul. Şi când privirea Domnului i-a atins conştiinţa, el a văzut că a păcătuit.
Însă când noi devenim conştienţi, atunci avem de adus jertfa. Atunci noi trebuie să ne mărturisim păcatele, ca să ne judecăm. Însă cum, prin ce, unde pot eu învăţa ceea ce am făcut, cât de îngrozitor este acest păcat? Aceasta o pot învăţa numai atunci când privesc înapoi la cruce şi văd ce suferinţe au fost asupra Domnului atunci când El a purtat aceste păcate în trupul Său. Acolo, Cuvântul lui Dumnezeu îmi spune: dacă niciun om nu ar fi făcut vreun alt păcat, dacă tu nu ai fi făcut niciun alt păcat decât numai pe acesta unul singur, atunci Domnul ar fi trebuit totuşi să sufere aşa. Atunci El ar fi fost părăsit de Dumnezeu. Atunci ar fi trebuit să strige: „Mă afund în fundul mocirlei“. Atunci El ar fi trebuit să strige: „M-ai adus în ţarina morţii!“ Pentru acest păcat, Domnul trebuia să plătească acest preţ. Asta îmi face clar ce este păcatul, ceea ce eu n-aş fi învăţat în alt mod.
Cât de puţini dintre noi găsesc, atunci când ei s-au întors la Dumnezeu de curând, foarte îngrozitor, dacă de exemplu au spus adevărul pe jumătate. Cât de mulţi dintre noi găsesc că este rău când în anumite momente nu spunem tot adevărul! Cât de mulţi consideră păcat când, de exemplu, lipsesc de la adunare, cu toate că ar fi putut merge? Poate suntem puţin răciţi, însă nu avem plăcere şi de aceea rămânem acasă. Pentru fiecare păcat de acesta, Domnul Isus a trebuit să sufere pe cruce. Citim în Levitic 5:15 : „Când cineva se poartă în mod necinstit şi păcătuieşte fără să ştie faţă de lucrurile sfinte ale Domnului“, deci în ceea ce Domnul are dreptul Său - nu are Domnul dreptul ca noi să venim la locul unde El ne învaţă ca să venim la El? Nu are El dreptul ca noi să vestim moartea Sa? Nu poate Tatăl să aştepte ca noi să venim duminica dimineaţa ca să aducem jertfele noastre de laudă şi de mulţumire? Pentru oricare din lucrurile acestea mici, pentru un adevăr pe jumătate, pentru un cuvânt spus cu uşurătate, Domnul a trebuit să sufere pe cruce şi să moară.
Prin sângele mielului de Paşte, Israel era apărat de judecata lui Dumnezeu. Însă pe Muntele Sinai trebuia să înveţe că Domnul nu poate trece cu vederea niciun păcat. El este sfânt şi drept şi totdeauna trebuie să se poarte potrivit cu firea Sa. Omul este înclinat ca lucrurile pe care le consideră fără importanţă să le treacă cu vederea şi să se scuze, însă Dumnezeu nu poate face aşa. Fiecare va recunoaşte că fărădelegile mari nu pot fi trecute cu vederea, însă Dumnezeu vrea să ne înveţe că şi păcatele care au fost făcute din neştiinţă, de îndată ce sunt cunoscute, trebuie tratate şi că trebuie adusă jertfa care se cuvine.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că atunci când noi am păcătuit, Domnul are grijă ca prin Duhul Sfânt să ne facă să ne dăm seama de lucrul acesta; căci un cuvânt uşuratic,un adevăr pe jumătate întrerupe părtăşia noastră cu Tatăl. Toate lucrurile pe care noi le avem în Numeri 19 în legătură cu viţeaua roşie sunt în legătură cu ceea ce vorbeşte despre moarte, deci cu ceea ce nu este din Dumnezeu. Ele ne murdăresc şi orice necurăţie întrerupe părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său. Această părtăşie este instaurată potrivit cuvintelor din 1. Ioan 1:3 : „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“.
Şi apoi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în ce mod putem fi curăţiţi. Preotul trebuia să aducă un viţel, iar dacă era vinovată adunarea, şi ea trebuia să aducă un viţel. Se poate gândi un copil al lui Dumnezeu la aceasta, fără ca să se umilească şi fără ca să vadă cât de îngrozitor este un păcat mic, pe care un necredincios, mai ales, îl trece cu vederea şi din nenorocire chiar şi noi puţin luăm seama la ceea ce este aceasta în ochii lui Dumnezeu? Este adevărat ceea ce scrie Darby: Un singur păcat în ochii lui Dumnezeu este mai îngrozitor ca mii de păcate, da, decât sunt toate păcatele lumii în ochii noştri! Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.
Apoi jertfa trebuia adusă şi tăiată. Deci aceia care au păcătuit - eu, când păcătuiesc, trebuie să devin conştient că prin acest păcat eu am adus pe Domnul Isus pe cruce, că pentru acest păcat, pe care eu l-am făcut, El a trebuit să sufere atât de mult. Nu trebuie aceasta să ne smerească şi să ne facă gata să ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu şi astfel să primim iertare? Nu trebuie să ne rugăm pentru iertare, ci să mărturisim şi, aşa cum am văzut, „El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Tatăl mă iubeşte, Tatăl iubeşte pe toţi copiii Săi şi El este totdeauna gata să ierte, când noi mărturisim, însă nu înainte. El nu iartă niciodată înainte ca să fie mărturisire; căci numai mărturisirea este drumul spre curăţire. Atunci El ne curăţeşte de orice nedreptate.
Vedem astfel în acest capitol, că jertfa este dependentă de locul pe care noi îl ocupăm. Când toată adunarea sau un preot a păcătuit, trebuie adusă o jertfă mare. Când doi inşi fac acelaşi lucru, gravitatea poate fi diferită. Când un frate care de mulţi ani a luat parte la masa Domnului face ceva, atunci nu este tot una cu ce face o soră tânără, întoarsă la Dumnezeu de câteva luni. Acesta este un principiu normal. Dacă aici în D. de exemplu, un tânăr înfăptuieşte pe stradă o fărădelege şi dacă un avocat face aceeaşi fărădelege, credeţi că judecătorul nu va da o pedeapsă mai mare acestui avocat decât tânărului? Avocatul este mult mai vinovat căci el a ştiut mai bine ceea ce face. Aşa Se poartă şi Dumnezeu. Aceasta este marea noastră responsabilitate. Cu cât suntem mai aproape de Domnul, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră. Dacă preotul şi întreaga adunare au păcătuit, trebuia adus un viţel. Dacă a păcătuit o căpetenie, o căpetenie dintre fraţi, se poate spune, atunci el trebuia să aducă jertfă un ied, fără pată. Şi dacă cineva din poporul ţării a păcătuit - spunem noi, un credincios simplu - atunci el trebuia să aducă un ied de parte femeiască, fără cusur pentru păcatul pe care l-a săvârşit.
Aceasta este diferenţa pe care o face Dumnezeu. Desigur, păcatul este păcat şi Dumnezeu ştie cel mai bine ce este păcatul. Însă aici nu este vorba de ceea ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, ci cum poate fi curăţit un credincios de consecinţele păcatului său, cum poate fi refăcută părtăşia cu Domnul şi cu Tatăl. Şi Dumnezeu ţine seama de posibilităţile aceluia care a păcătuit. Când cineva care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu face ceva care este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu este mult mai rău şi în ochii săi trebuie să fie mult mai rău, decât în cazul când cineva care cunoaşte puţin Cuvântul lui Dumnezeu, care nu a avut timp să citească şi să cerceteze sau din alte motive are puţină înţelegere a gândurilor lui Dumnezeu. În toate cazurile amintite aici în Levitic 4 trebuia adusă o jertfă pentru păcat. La începutul Levitic 5 jertfa este numită atât jertfă pentru păcat, cât şi jertfă pentru vină; înseamnă că ea poartă un caracter comun. Începând cu Levitic 5:14 găsim adevărata jertfă pentru vină.
Aşa cum vedem, în Levitic 4 nu sunt numite păcate precise, ci totul este cuprins în cuvântul păcat „împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute“. Mărimea jertfei pentru păcat, care trebuia adusă, depindea de faptul cât de apropiat de Dumnezeu era cel care a păcătuit.
Aceasta confirmă gândul că este vorba de păcate pe care nu le simte conştiinţa naturală; numai dacă ai ajuns în legătură cu Dumnezeu, eşti conştient de responsabilitatea pe care o are creatura faţă de Creator. Înseamnă că este vorba de păcatele care ies din natura păcătoasă a omului. Eu ştiu într-adevăr că diferenţa dintre păcate (fapte păcătoase) şi păcatul (natura păcătoasă a omului) nu rezultă clar pe baza caracterului legii. Legea vorbeşte despre faptele oamenilor şi aceasta este în deplină potrivire cu căile lui Dumnezeu faţă de omul natural, care a fost pus la probă până la cruce. Abia venirea Domnului pe pământ şi lepădarea Sa chiar de către oamenii religioşi, care posedau Cuvântul lui Dumnezeu, a dovedit răutatea desăvârşită a naturii omeneşti. Însă cu toate că în Vechiul Testament este amintită numai uneori totala stricăciune a naturii umane şi din această cauză acest adevăr nu putea fi prezentat clar în prevederile jertfelor, noi putem totuşi, cei care posedăm lumina totală a Noului Testament, s-o legăm de acestea. Putem astfel vedea, pe de o parte, în jertfa pentru păcat, că Domnul Isus a purtat păcatele noastre (1. Petru 2:24 ) şi, pe de altă parte, că El a fost făcut păcat pentru noi (Romani 8:3 ; 2. Corinteni 5:21 ). Jertfa pentru păcat ne arată despărţirea sfântă a lui Dumnezeu faţă de rău. Păcatul jigneşte natura sfântă a lui Dumnezeu şi de aceea trebuia să-l atingă cea mai aspră judecată. Dumnezeu poate ţine seama de înţelegerea pe care o are o creatură, însă, cu toată diversitatea jertfelor, toate trebuiau tăiate şi sângele lor trebuia stropit. Nu avea nicio importanţă dacă păcatul era săvârşit conştient sau inconştient, fără vărsare de sânge nu era iertare.
Jertfa pentru vină este mai mult în legătură cu cârmuirea lui Dumnezeu. De aceea despăgubirea victimei avea un rol important, aşa cum vom vedea.
Dacă citim Psalmul 51 , vedem cât de importantă este înţelegerea caracterului jertfei pentru păcat. În mărturisirea sa, David nu rămâne la faptele sale, ci merge înapoi până la izvorul de unde au ieşit faptele păcătoase. Când el a exprimat adevăratul caracter al păcatului prin cuvintele: „împotriva Ta, numai împotriva Ta“, el continuă: „Iată, sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea“. El judecă nu numai faptele sale, ci şi pe sine însuşi, natura sa păcătoasă, din care au ieşit faptele păcătoase.
Acesta este un principiu important. Când eu am păcătuit, există o restabilire deplină numai atunci când există o întoarcere reală la deplina părtăşie cu Tatăl, încât toate consecinţele păcatului meu sunt înlăturate, când eu nu rămân la fapta în sine, ci merg până la izvor şi mă judec pe mine însumi. Cum am ajuns aici, că înfăptuiesc aceste păcate? Când am furat, de exemplu, am avut eu părtăşie cu Domnul?
În 1. Timotei 1:19 se vorbeşte despre persoane care au naufragiat în ce priveşte credinţa, cu privire la adevărul lui Dumnezeu. Însă acolo ni se spune mai întâi, cum au ajuns ei aici. Când merg pe drumul meu în părtăşie cu Domnul şi întreb mereu: Doamne ce vrei Tu să fac? voi cădea eu într-o învăţătură greşită? Imposibil. În părtăşie cu Domnul nu voi învăţa niciodată o învăţătură greşită şi Domnul mă va păzi de rău. Însă acolo spune şi că ei au lepădat credinţa şi o conştiinţă bună, curată. Deci în viaţa lor s-a întâmplat ceva, prin care conştiinţa lor a fost rănită şi ei nu au judecat răul. N-au mai avut o conştiinţă curată. Şi ei s-au îndepărtat de la „credinţă“ - fără articol -. „Credinţă“ fără articol înseamnă părtăşia noastră cu Domnul. „Credinţa“, cu articol, în Cuvântul lui Dumnezeu este învăţătura.
Deci, cum cad eu într-o învăţătură greşită? Numai dacă mai întâi s-a rupt legătura mea personală cu Domnul şi am pierdut curăţia conştiinţei. Dacă eu păcătuiesc în mod deschis, atunci nu este suficient ca să mărturisesc acest păcat şi să mă pocăiesc de el. Ca şi David, trebuie să merg înapoi la sursă. Cum am ajuns aici? Cum se face că Domnul nu m-a păzit de rău? Cum se face că am putut săvârşi ceva atât de îngrozitor? Pentru că am părăsit conştiinţa curată, prin aceea că nu m-am curăţit prin judecata de sine, pentru că nu am mai avut nicio părtăşie cu Domnul şi Domnul nu mă mai putea păzi, iar eu n-am mai avut putere. Acesta este singurul drum pe care se găseşte adevărata curăţie, în judecata de sine, când mă întorc înapoi la izvor - nu judec numai faptele, ci şi starea din care au ieşit ele. Abia când eu judec starea mea, voi fi cu adevărat restabilit.
sursa: https://comori.org/