Categorie: Cartile Bibliei
„Şi dacă darul lui este o jertfă de mulţumire; dacă îl va aduce din cireadă, fie parte bărbătească fie parte femeiască, să-L aducă fără cusur înaintea Domnului. Şi să pună mâna pe capul jertfei lui, s-o înjunghie la uşa cortului întâlnirii; şi preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sângele pe altar de jur împrejur. Din această jertfă de mulţumire să aducă o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea după ei care este pe coapse şi prapurul de pe ficat, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii-de-tot care va fi pe lemnele de pe foc. Aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Dacă darul pe care-l aduce ca jertfă de mulţumire Domnului va fi din turmă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, să-l aducă fără cusur. Dacă va aduce jertfă un miel, să-l aducă înaintea Domnului. Să-şi pună mâna pe capul jertfei şi s-o înjunghie înaintea cortului întâlnirii; fiii lui Aaron să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. Din această jertfă de mulţumire să aducă o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, grăsimea, coada întreagă, pe care o va desface de la osul spatelui, grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Preotul să le ardă pe altar. Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului.
Dacă darul lui va fi o capră, s-o aducă înaintea Domnului. Să-şi pună mâna pe capul ei şi s-o înjunghie înaintea cortului întâlnirii; şi fiii lui Aaron să stropească sângele pe altar de jur împrejur. Apoi din ea să aducă jertfă mistuită de foc înaintea Domnului: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care este pe măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Preotul să le ardă pe altar. Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşi voştri, în toate locurile unde veţi locui; cu niciun chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge“ (Levitic 3:1-17 ).
Am vorbit despre arderea-de-tot. Am văzut că ea trebuia adusă lui Dumnezeu la intrarea în cortul întâlnirii şi că ea ne vorbeşte despre acea parte a lucrării Domnului Isus pe cruce, care era îndeosebi pentru Dumnezeu; şi anume prin arderea-de-tot ni se spune ceea ce Domnul a făcut mai mult decât era nevoie ca să ne salveze de la judecată şi să anuleze păcatul.
Am văzut ce ni se spune în Levitic 2 despre jertfa de mâncare; ea vorbeşte despre slava personală a Domnului Isus ca Om. Această slavă a Omului Isus Hristos era necesară, căci pe baza ei putea fi înfăptuită lucrarea. De aceea jertfa arderii-de-tot niciodată nu putea fi despărţită de jertfa de mâncare. La o ardere-de-tot trebuia adusă totdeauna o jertfă de mâncare.
Acum ajungem la Levitic 3 , la o altă jertfă care putea fi adusă de bună-voie: jertfa de mulţumire sau jertfa de pace. Dacă am citit cu atenţie acest capitol, vedem imediat câteva deosebiri dintre jertfa de mulţumire pe de o parte şi jertfa arderii-de-tot şi jertfa de mâncare, pe de altă parte; vedem noi însă în acelaşi timp că jertfa de mulţumire nu putea fi despărţită de aceste jertfe. Aşa cum la o ardere-de-tot trebuia adusă totdeauna o jertfă de mâncare, tot aşa jertfa de mulţumire nu putea fi adusă singură; în Levitic 7 citim că de jertfa de mulţumire aparţinea si turta nedospită coaptă în cuptor şi plăcinta în tigaie şi că jertfa de mulţumire era adusă pe altar şi chiar pusă peste arderea-de-tot. Nu trebuia despărţită de aceasta.
Cele spuse mai sus ne fac clar ansamblul pe care-l prezintă cele trei jertfe. Din jertfa arderii-de-tot nu avea voie să mănânce niciun om, ea aparţinea în totalitate lui Dumnezeu şi trebuia arsă în totalitate pe altar - cu excepţia pielii, despre care citim în Levitic 7 că o primea preotul. Ceea ce este prezentat în jertfa arderii-de-tot şi acea parte a lucrării Domnului Isus care era în totalitate pentru Dumnezeu, prin care El a slăvit atât de mult pe Dumnezeu şi care este mare şi minunată ca oamenii s-o poată preţui la adevărata ei valoare, Dumnezeu spune: aceasta este numai pentru Mine.
La jertfa de mâncare am văzut că o parte din jertfă era adusă lui Dumnezeu împreună cu toată tămâia - din aceasta nu era nimic pentru oameni - din rest aveau voie să mănânce Aaron şi fiii săi. Deci nu oricine din poporul lui Dumnezeu avea voie să mănânce din ea, ci numai o parte din familia preoţească -aceia care erau obişnuiţi să umble în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo în Locul Preasfânt, să slujească şi prin aceasta puteau să preţuiască ceea ce preţuieşte Dumnezeu, şi puteau să vadă ceva din slava pe care Dumnezeu o vedea în Persoana Domnului Isus.
Aici, în Levitic 3 , găsim jertfa de pace sau jertfa de mulţumire. În Levitic 7 citim că oricine din popor, care era curat, avea voie să mănânce din ea. Am citit că o parte din jertfă era dată lui Dumnezeu şi că Dumnezeu o numeşte masa Sa, pâinea Sa. Şi Aaron primea o parte din aceasta - Aaron, cel care în slujba sa este o imagine a Domnului Isus ca Mare Preot. În continuare şi preoţii care aduceau jertfa de mâncare primeau şi ei o anumită parte. Şi în cele din urmă şi poporul mânca din ea - nu numai cel ce jertfea, ci oricine din popor, care era curat. Avem astfel aici o jertfă din care mânca Dumnezeu, din care Domnul Isus Îşi primea partea Sa şi din care în cele din urmă mânca tot poporul. Vedem deci aici o masă a familiei lui Dumnezeu, unde erau adunaţi Dumnezeu, Domnul Isus şi poporul Său, ca să mănânce din această jertfă, din ceea ce este prezentat în jertfa de mâncare.
Dacă noi cunoaştem 1. Corinteni 10 şi 1. Corinteni 11 şi Evrei 13 , vom vedea uşor că era o asemănare izbitoare între jertfa de mulţumire din vechime şi masa Domnului şi cina Domnului din Noul Testament. În Evrei 13:10 se spune că avem un altar, din care n-au drept să mănânce cei care fac slujba în cort. Noi avem deci un altar - şi acesta este primul lucru care reiese din acest verset, un altar din care noi putem mânca. În Vechiul Testament era numai un singur altar de la care se putea mânca, altarul arderii-de-tot, şi numai o jertfă din care putea să mănânce oricine din popor care era curat, jertfa de mulţumire. Devine astfel clar că Evrei 13 pune în legătură altarul arderii-de-tot cu jertfa de mâncare. Mai departe în Evrei 13:10 se spune că nimeni care era legat de slujba vechi-testamentală nu avea voie să mănânce din altarul nostru. Numai noi, care avem parte în Domnul Isus, avem voie să mâncăm. Simbolul, umbra era pusă deoparte, ca să facă loc realităţii.
Când Pavel vorbeşte în 1. Corinteni 10 despre masa Domnului, atunci este clar că el pleacă de la altarul arderii-de-tot şi de la jertfa de mulţumire, căci el spune în acest context (versetul 18), că un israelit când mânca din jertfa de pe altar avea părtăşie cu altarul.
Însă şi din Vechiul Testament se vede foarte clar că în acest context sunt văzute altarul arderii-de-tot şi jertfa de mulţumire. Despre primul altar (cel al arderii-de-tot), în legătură cu jertfa de mulţumire se vorbeşte ca despre „masa Domnului“. Expresia masa Domnului o găsim numai în Ezechiel 41:22 şi în Maleahi. În Maleahi, altarul este numit clar în context cu jertfa de pe el „masa Domnului“ (Maleahi 1:7,8 ), că ei aduceau pâine necurată, deci animale necurate, la această masă. În Levitic 3:11, 16 am văzut că Dumnezeu numeşte pâinea Sa, mâncarea Sa, acea parte pe care El o primea din jertfa de mulţumire. De aceea în Maleahi, El vorbeşte despre pâinea necurată.
Vedem astfel cu uşurinţă înţelesul din Levitic 3 , ca şi înţelesul pentru noi al legii jertfei de mulţumire. Este un tablou a ceea ce facem noi la masa Domnului, când serbăm cina, când deci ne preocupăm cu Mântuitorul care a fost mort; când luăm din mâna Sa şi mâncăm pâinea frântă şi bem din vinul despre care Domnul Isus a spus: Acesta este trupul Meu, care este pentru voi şi acesta este sângele Meu, care se varsă pentru mulţi. 1. Corinteni 10:18, 21 spun că cine mănâncă din jertfă are părtăşie cu altarul. Şi acesta este marele gând pe care îl găsim aici în Levitic 3 ; totul este în legătură cu altarul. Cel ce jertfea avea voie să aducă un dar ca jertfă şi el putea să-şi pună mâinile pe capul jertfei şi s-o taie, însă el nu putea face mai mult; în continuare făceau fiii lui Aaron. Nu se spune aici că pielea jertfei era jupuită, că jertfa era tăiată în bucăţi sau că măruntaiele trebuiau spălate, aşa cum se spune în Levitic 1 despre jertfa arderii-de-tot. Citim că fiii lui Aaron trebuiau să stropească sângele în jurul altarului şi apoi să ia grăsimea (aceasta este descris foarte amănunţit) şi s-o ardă pe altar. La toate cele trei jertfe de mulţumire pe care le găsim aici, aceasta este repetat aproape textual. Mereu se spune că grăsimea trebuie să fie pentru Dumnezeu, că rinichii trebuiau să fie împreună cu grăsimea şi că trebuiau aduse toate lui Dumnezeu ca jertfă. Şi apoi în versetul 11 şi 16 se spune că aceasta era mâncarea sau pâinea lui Dumnezeu. Lucrul important era altarul, pe care se exercita slujba pentru Dumnezeu. Şi părţile alese pentru Dumnezeu erau, aşa cum s-a spus, diferite bucăţi de grăsime şi rinichii.
În acest capitol avem deci numai o parte a jertfei de mulţumire, partea lui Dumnezeu. Cealaltă parte, partea noastră o găsim în legea jertfei de mulţumire din Levitic 7 . Şi este bine să vedem aceasta. La început am fi avut gândul că noi avem nevoie de curăţire, prin judecata de sine, atunci când stăm sub impresia minunatei părtaşii cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în această jertfă de mulţumire. De aceea, după capitolul 3 urmează jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Însă în utilizarea practică noi trebuie să ne curăţim mai întâi (1. Corinteni 11:27-34 ). De aceea în legea jertfelor, jertfa de mulţumire vine la urmă. Şi acolo este tratată partea noastră.
Şi am mai remarcat ceva. În Levitic 1 la jertfa arderii-de-tot am văzut că darul de jertfă în mod normal era un viţel de parte bărbătească. Dacă cineva era prea sărac ca să-l aducă, el avea voie să vină cu o oaie sau o capră sau chiar cu un porumbel, dacă el era sărac de tot. Şi în Levitic 2 , la jertfa de mâncare vedem trei clase de jertfe. Această diferenţiere mare n-o vedem la jertfa de mulţumire. Sunt într-adevăr şi aici trei jertfe diferite, însă nu în aceeaşi categorie ca în Levitic 1 . Şi în afară de aceasta, dacă la jertfa de mulţumire era adus un viţel, putea fi atât de parte bărbătească cât şi de parte femeiască - altfel decât la arderea-de-tot. Putea fi adus de asemenea o oaie sau o capră, dar despre păsări nu citim nimic.
Este foarte important să dăm atenţie acestui lucru şi să cercetăm ce înseamnă dacă aducem lui Dumnezeu ceva ca jertfă, care este numai pentru El, când se vorbeşte despre persoana şi lucrarea Domnului Isus. Şi dacă nu suntem aşa de bogaţi, aşa cum ar trebui să fim, pentru că am fost prea leneşi ca să adunăm comori, pe care noi le putem strânge din Cuvântul lui Dumnezeu, sau poate suntem prea tineri şi nu am avut încă timp să devenim bogaţi în comorile pe care le vedem în Domnul Isus, în lucrarea Sa, atunci Dumnezeu ne spune: vino cu o jertfă mică, dar care să vorbească numai despre Domnul Isus, pot fi chiar doi porumbei sau două turturele; este plăcut pentru Mine.
Când însă este vorba să ai părtăşie cu Dumnezeu la masă, unde Dumnezeu primeşte partea Sa din mâna celui care jertfeşte, unde Aaron, un simbol al Domnului Isus - primeşte şi el o parte şi în cele din urmă tot poporul primeşte o parte, atunci nu poate fi ca la jertfa arderii-de-tot. Căci dacă vrei să ai părtăşie cu Dumnezeu, atunci se cere un anumit nivel, o anumită treaptă. Dumnezeu poate să fie satisfăcut de Domnul Isus în lucrarea Sa de pe cruce, dar să nu se coboare la nivelul nostru. El vede slava Domnului Isus în mod desăvârşit. Şi ceea ce vorbeşte despre această slavă, El o numeşte pâine a Sa, mâncare a Sa. Este lucrul cel mai minunat dintr-o jertfă. Însă Dumnezeu nu poate merge atât de departe, încât El să fie ca şi cum ar vedea puţină slavă în lucrarea Domnului Isus, aşa că un porumbel ar putea fi de ajuns pentru El ca mâncare a Sa. Aceasta este imposibil.
La un porumbel abia dacă se poate despărţi mâncarea lui Dumnezeu (grăsimea, rinichii etc.) de pasăre, ca să fie arsă. Şi pe lângă aceasta să ne mai gândim că porumbelul este mai mult o imagine a Domnului Isus ca Fiu al lui Dumnezeu care este în cer, în timp ce jertfa de mulţumire Îl prezintă pe Domnul mai ales ca Om, chiar dacă El era Fiul veşnic al lui Dumnezeu.
Putem avea părtăşie cu Dumnezeu numai dacă ajungem la un nivel la care este posibilă această părtăşie. Orice creştin trebuie să vină la Dumnezeu cu o ardere-de-tot, căci orice credincios trebuie să fi văzut ceva din însemnătatea ei. Atât timp când cineva, care a mărturisit înaintea lui Dumnezeu păcatele şi vina sa, n-a văzut nimic din ceea ce este prezentat în jertfa arderii-de-tot, nu este liber să se apropie de Dumnezeu. El nu ştie ce poziţie ocupă el în Domnul Isus înaintea lui Dumnezeu!
El este ca un nou-născut din Israel în noaptea de Paşte în Egipt (Exod 12 ), care ştia, dacă a crezut Cuvântul lui Dumnezeu, că este sigur înaintea judecăţii lui Dumnezeu, dar care, când se gândeşte la Dumnezeu, Îl vedea numai ca un judecător aspru, care mergea de jur împrejur, ca să omoare pe orice întâi-născut, dar care nu putea veni la el, pentru că el era sigur înapoia sângelui mielului. Însă de îndată ce el ieşea afară din casă, ca să întâlnească pe Dumnezeu, era lovit de judecata lui Dumnezeu.
Abia atunci când un nou-născut a văzut ceva din slava lucrării Domnului Isus, aşa cum este ea prezentată în jertfa arderii-de-tot, este liber în inima şi conştiinţa sa să se apropie de Dumnezeu. De aceea orice creştin poate veni la Dumnezeu cu o ardere-de-tot. Cine nu poate face lucrul acesta, nu se poartă potrivit voii lui Dumnezeu, chiar dacă el este un om născut din nou.
Din aceste motive Dumnezeu începe să ne arate în Levitic, când este vorba de jertfe, arderea-de-tot. Repet: oricine poate aduce o ardere-de-tot, chiar dacă este o turturică. Şi când inima se ocupă cu slava Domnului Isus în lucrarea Sa pe cruce, să-L privească în ceea ce a însemnat pentru Dumnezeu lucrarea Sa, cât de plăcută a fost pentru Dumnezeu - de un miros plăcut, atunci învaţă să vadă tot mai mult din această slavă şi minunata poziţie pe care noi o avem la Dumnezeu. În valoarea arderii-de-tot noi suntem plăcuţi pentru Dumnezeu; şi cu cât recunoaştem mai mult valoarea pe care arderea-de-tot o are în ochii lui Dumnezeu, cu atât mai mult vedem cât de liberi suntem noi ca să ne apropiem de El.
Când cineva, vorbind simbolic, poate aduce un viţel, pentru că s-a ocupat cu adevărat cu valoarea arderii-de-tot, atunci el realizează adevărul pe care îl spune Ioan 17:23 , că Tatăl ne iubeşte, pe noi, copiii Săi, aşa cum El L-a iubit pe Domnul Isus. Acum, când noi ştim aceasta, suntem pe deplin liberi să mergem în Locul Preasfânt, în apropierea Sa. Noi avem libertatea să facem aceasta, aşa cum spune Evrei 10:13 . Inimile noastre sunt libere şi noi ne apropiem fără teamă de Dumnezeu. Noi ştim: El este Tatăl nostru şi noi suntem copiii Săi, iar El ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Domnul Isus.
Şi când am văzut şi am realizat ceea ce ne-a spus Levitic 2 în tabloul jertfei de mâncare, când ne-am ocupat cu slava Persoanei Domnului Isus, în viaţa Sa pe pământ, atunci avem un obiect pentru inimile noastre în timpul vieţii noastre aici pe pământ, în pustie. Cu privire la acest obiect putem, dacă suntem duhovniceşti (aşa cum este prezentat în fiii lui Aaron), să avem părtăşie cu Dumnezeu, prin faptul că noi, ca şi fiii lui Aaron, mâncăm din ceea ce mănâncă Dumnezeu.
În Levitic 3 , avem jertfa de mulţumire (de pace). Ea este în legătură cu arderea-de-tot, însă ne spune că noi, ca rezultat al lucrării Domnului Isus - putem avea părtăşie cu Dumnezeu, putem avea parte cu El la ceva. La cruce, Dumnezeu şi credinciosul se preocupă cu aceeaşi lucrare. În jertfa de mulţumire vedem, deci, ceea ce avem împreună cu Dumnezeu. Este vorba, aşa cum s-a spus, nu de partea lui Dumnezeu, aşa cum o vedem în arderea-de-tot, ci vedem faptul că Dumnezeu şi toţi care au parte în Domnul Isus se strâng în jurul feţei Sale; cineva care n-are nicio parte în Domnul Isus, nu va vedea niciodată slava Domnului şi slava lucrării Sale. Noi însă, care avem parte în El, putem sta lângă cruce: Dumnezeu este acolo şi spune: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, care a înfăptuit la cruce minunata lucrare, şi inimile noastre spun: Acesta este Mântuitorul nostru iubit. Dumnezeu spune: El a făcut lucrarea, pentru că Mă iubea (vezi Exod 21:5 ; Ioan 18:11 ) şi inimile noastre spun: El a făcut lucrarea pentru că El ne-a iubit; El este Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2:20 )!
Aşa ne vorbeşte Dumnezeu despre slava Sa şi despre slava lucrării Sale. Şi noi vorbim cu Dumnezeu, căci şi noi admirăm ceea ce a umplut inima Lui. Aşa avem noi părtăşie cu El. Baza acestei părtăşii este, ca să spunem încă o dată, această Persoană minunată, în lucrarea de pe cruce. Cu El şi lucrarea Sa se preocupă inima lui Dumnezeu şi inimile noastre, noi avem parte în acelaşi lucru (şi aceasta este părtăşie). Acest mare gând îl găsim aici în Levitic 3 şi Levitic 7 .
Potrivit cu versetul 1 şi 6 era voie să fie adusă ca jertfă de mulţumire atât animale bărbăteşti cât şi femeieşti. Da, la animalele mici se poate accepta să fie femeieşti (oaie sau capră). Numai la jertfa de mulţumire şi la jertfa pentru păcat era chiar prescrisă aceasta (Levitic 14:28 ; 5:6 ). Ne apare clar că aceasta exprimă un caracter slab într-o oarecare măsură. Aceasta rezultă din înţelesul normal al femeiescului în Cuvântul lui Dumnezeu. Era poziţia supunerii, ascultarea pasivă în opoziţie cu ascultarea activă, poziţia independenţei a bărbatului. Şi probabil în femeiesc este legat şi gândul rodirii.
În orice caz este clar că în jertfa de mulţumire nu ne este prezentat lucrul cel mai înalt al lucrării Domnului Isus, ca în arderea-de-tot. Nu găsim aici puterea bărbătească, care a înfăptuit lucrarea Sa pe cruce în aşa fel încât Dumnezeu a fost slăvit în ea.
În jertfa de mulţumire vedem pe Mântuitorul mort, ca bază şi obiect al părtăşiei noastre cu Dumnezeu. Şi în tabloul viţelului vedem pe Robul lui Dumnezeu şi al oamenilor, care Se dăruieşte pentru amândoi în viaţă şi în moarte.
Cel care aducea jertfa trebuia să-şi pună mâna pe capul animalului. El se făcea una cu jertfa în toată măreţia ei. Cum ar fi avut el astfel curajul să vină în prezenţa lui Dumnezeu şi să mănânce din această jertfă în părtăşie cu El? Ce bine este atunci când venim împreună la masa Domnului şi prin cântările şi rugăciunile noastre aducem înaintea lui Dumnezeu expresia modului în care admirăm pe Domnul în lucrarea Sa de pe cruce şi ceea ce noi vedem acolo ca slavă a Sa, o oferim lui Dumnezeu ca jertfă, căci suntem conştienţi că Dumnezeu primeşte jertfele noastre din mâinile noastre şi El le numeşte mâncare a Sa, pâine a Sa!
În versetele 2,8 şi 13 se spune că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să stropească sângele de jur împrejurul altarului. Şi în versetul 17 am văzut că toată grăsimea şi tot sângele nu trebuiau mâncate.
Sângele vorbeşte despre viaţă. Şi Dumnezeu doreşte viaţa pentru Sine. El Însuşi a dat viaţa şi numai El are drept asupra ei. Şi când este vorba de viaţa Domnului Isus, atunci aceasta este în întregime numai pentru El. El are drept asupra ei, şi El doreşte s-o aibă pentru Sine Însuşi. Noi putem să vedem slava acestuia. În acest tablou, sângele este stropit de jur împrejurul altarului, aşa cum am văzut şi la jertfa arderii-de-tot, deci dacă noi ne apropiem de altar - aceasta este masa Domnului - noi ne dăm seama cât de preţios este sângele pentru Dumnezeu şi că este singura bază pe care noi ne putem apropia de Dumnezeu. Aşa am văzut în Levitic 16 , că sângele de pe capacul ispăşirii este baza pe care Dumnezeu poate veni în legătură cu oamenii şi poate invita pe toţi păcătoşii să vină la El ca să-i binecuvânteze: Deci, fiii lui Aaron, credincioşii, care sunt practic preoţi, prin faptul că sunt obişnuiţi să umble în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo au învăţat să cunoască gândurile Sale şi să vadă ceea ce el vede, stropeau sângele.
Ce minunat este să citim în versetul 5 că fiii lui Aaron trebuiau să ardă pe altar grăsimea arderii-de-tot. Cuvântul „să ardă“ înseamnă aici, ca şi la arderea-de-tot şi la jertfa de mâncare, „să ardă, să fumege ca o ardere-de-tot“. Nu suntem noi conştienţi de faptul că deseori jertfele noastre sunt aşa de sărace şi mici? Însă ele se ridică spre Dumnezeu, unite cu mirosul minunat al arderii-de-tot. Şi când ele vorbesc despre Domnul Isus în minunata Sa lucrare de pe cruce, atunci ele sunt „o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut pentru Domnul“.
Am văzut că arderea-de-tot este baza tuturor binecuvântărilor - pentru toată bucuria noastră, părtăşia noastră, adorarea noastră, lauda noastră. Nu vedem noi în 2. Corinteni 7 - 10 un tablou frumos în legătură cu subiectul nostru? În versetul 1 şi 2 vine foc din cer şi mistuie arderea-de-tot, iar slava Domnului umple casa. Când au văzut copiii lui Israel aceasta, s-au plecat şi s-au închinat şi au lăudat pe Domnul, pentru că este bun şi bunătatea Lui ţine în veac.
După aceea ei au voie să jertfească în număr mare jertfe de mâncare, să laude pe Dumnezeu şi să ţină o mare sărbătoare, timp de opt zile. Mai întâi şapte zile, un tablou al întregului timp pământesc, şi apoi a opta zi, o adunare specială de sărbătoare, o imagine a stării veşnice.
În versetul 7 se spune că era voie să fie adus ca jertfă de mulţumire o oaie. Oaia nu vorbeşte despre slujbă, ca viţelul, ci despre dăruirea până la moarte (Isaia 53:7 ). Însă dacă aceasta este o imagine mai mică a Domnului Isus, are totuşi o măreţie pe care viţelul nu o are. Ea are o coadă cu grăsime şi la oile din Orient aceasta avea o deosebită valoare, nu numai din cauza cantităţii, ci şi din cauza calităţii grăsunii cu gustul ei ales. Dacă în versetul 11 nu se spune că este de un miros plăcut pentru Domnul, în locul acesta se spune totuşi că este o mâncare sau pâine a unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului.
În versetul 12 avem o capră ca jertfă de mulţumire. Capra în Cuvântul lui Dumnezeu este un tablou al omului firesc, ca păcătos şi duşman al lui Dumnezeu (Matei 25:31-46 ), şi ea este astfel potrivită jertfei pentru păcat. Inimile noastre egoiste nu aduc aceleaşi jertfe de mulţumire, care au aproape caracterul unei jertfe pentru păcat? Cât de mare este Harul lui Dumnezeu, şi că El primeşte totuşi aceste jertfe, căci în versetele 5 şi 11 sunt folosite aceste expresii minunate, ca să încurajeze inimile noastre sărace: „Preotul să le ardă pe altar, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut“.
În versetele 3-4, 9-11 şi 14-17 citim că nu toată jertfa de mulţumire trebuia pusă pe altar pentru Domnul, ci numai grăsimea. Nu era o jertfă totală. Şi restul nu era ars afară din tabără, aşa cum găsim în Levitic 4:12 şi 21 la jertfa pentru păcat, pentru sfinţirea preotului şi a întregii adunări. Era partea poporului lui Dumnezeu, după ce el se judeca pe sine însuşi.
După aceea ei aveau voie să mănânce în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său şi în părtăşie cu tot poporul lui Dumnezeu, cu oricine care era curat. Însă aici nu se vorbeşte încă despre judecata de sine, nu este încă amintită. O găsim în Levitic 7 , în legea jertfei de mulţumire.
Aici în Levitic 3 este pus accentul pe faptul că lucrarea Domnului Isus este preţioasă pentru Dumnezeu. Găsim aici expresii care merg mai departe decât cele folosite în capitolul 1 şi 2. Citim acolo că jertfa arderii-de-tot şi jertfa de mâncare trebuiau arse ca un miros plăcut pentru Dumnezeu. Aceasta o găsim şi aici, în versetele 5 şi 16. Însă aici se adaugă că era pâinea lui Dumnezeu, mâncarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu Se hrăneşte din ceea ce ne este oferit nouă din lucrarea Domnului Isus. Cât de important este de aceea să luăm seama ce este jertfit lui Dumnezeu aici, care este partea pe care o primeşte Dumnezeu din această jertfă.
Toată grăsimea jertfei aparţinea deci lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic pentru grăsime indică ceva bun ieşit din comun şi este tradus cu „cel mai bun“ (de exemplu de trei ori în Numeri 18:29-32 ). Aceasta este preţuirea pe care o dă Dumnezeu slavei lăuntrice a Domnului în lucrarea Sa de pe cruce. Să observăm că grăsimea se poate obţine numai prin moarte. Vorbeşte de cele mai adânci sentimente şi emoţii lăuntrice al Domnului, care L-au condus ca din dragoste pentru Tatăl să meargă la moarte. Vezi de exemplu Psalmul 40:10 . Cuvântul ebraic pentru rinichi înseamnă „desăvârşire“, cuvântul pentru „şold“, încredere, intimitate, iar cuvintele „prapurul ficatului“ pot fi explicate cu imensitatea slavei. Ce gânduri adânci se ascund aici! În versetul 16 şi 17 şi în Levitic 7:22-25 le este interzis oamenilor să mănânce grăsimea. Se spune chiar: „sufletul care va mânca să fie nimicit din poporul său“. Era numai pentru Dumnezeu!
Dacă vom privi atent locurile din Cuvântul lui Dumnezeu care vorbesc despre grăsime, atunci vom ajunge le concluzia, cred eu, că grăsimea ne spune despre energia voinţei şi despre ceea ce este un animal în stare bună. Un animal bolnav nu este gras. Dacă un animal este gras, atunci în mod normal înseamnă că el este sănătos. Grăsimea vorbeşte deci despre bunurile deosebite ale sentimentelor inimii care ies la iveală prin ceea ce se face. Şi acestea sunt incluse în tăria, în energia voinţei. Dacă Dumnezeu este Creatorul, atunci numai El are dreptul asupra voinţei oamenilor. În Deuteronom 6 citim că Dumnezeu cere oamenilor să-L iubească „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea“. Şi Domnul adaugă în Marcu 12:33 şi în Luca 10:27 : „cu toată priceperea“ şi „cu tot cugetul tău“. Fiind Creator, Dumnezeu are dreptul să ceară creaţiei să-L slujească. În Coloseni 1:16 se spune că Domnul Isus a creat toate lucrurile pentru Sine.
Din aceasta rezultă că orice creatură trebuie să-I slujească şi nu să aibă propria ei voinţă. Şi în 1. Samuel 15:23 citim că „răzvrătirea este ca şi păcatul ghicitoriei, iar voinţa proprie este ca şi nelegiuirea şi idolatria“. Deci voia Domnului Isus era numai pentru Dumnezeu. El, singurul Om care avea dreptul să aibă propria voie, spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Aceluia care M-a trimis“ (Ioan 4:34 ). El Cel care a fost desăvârşit, Întâiul născut din toată creaţia, El, Fiul lui Dumnezeu Însuşi, care nu a fost creat, El avea dreptul să aibă propria voie; însă El voia numai un lucru: să slujească lui Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este deosebit de preţios pentru Dumnezeu. El a căutat timp de patru mii de ani un om care să facă binele, unul măcar care să caute pe Dumnezeu (Romani 3:12 şi Romani 11 ), însă nu a găsit niciunul. Au fost milioane de oameni şi fiecare dintre ei au avut propria lui voie - chiar dacă n-ar fi avut voie s-o aibă; şi fiecare făcea propria lui voie în loc de voia lui Dumnezeu.
1500 de ani după crearea lui Adam, Dumnezeu a spus deja despre oameni: „toate întocmirile gândurilor sale sunt numai spre rău, în fiecare zi“. Cine poate pricepe ce era pentru El, când a găsit un Om care n-a fost niciodată neascultător şi a cărui întreagă voinţă şi viaţă a fost numai ascultare! El dorea numai un singur lucru, să slăvească pe Dumnezeu! Şi aşa era Omul care avea dreptul să aibă propria lui voie, dar care a renunţat la ea, ca să fie ascultător numai de Dumnezeu. „Ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce“. Este ceva prea înalt pentru noi, ca să-L putem înţelege. Probabil că noi putem avea numai o slabă părere, însă adevărata slavă nu poate s-o înţeleagă nimeni dintre noi. De aceea Dumnezeu revendica grăsimea pentru El. Numai El Singur o poate preţui la adevărata ei valoare. Însă realitatea minunată este că Dumnezeu vrea s-o primească din mâinile noastre. Şi dacă noi nu putem înţelege valoarea deplină a acestei grăsimi, noi avem voie s-o luăm în inimile noastre şi s-o oferim lui Dumnezeu. El vrea s-o primească din mâinile noastre. Şi în versetul 11 şi 16 citim: „Este mâncarea (pâinea) unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului“. Însă grăsimea este adusă aici în legătură cu lucruri deosebite. Avem grăsimea care acoperă intestinele. Când cunoaştem Noul Testament, ştim ce înseamnă aceasta. Să ne gândim numai la 2. Corinteni 6:12 , unde apostolul vorbeşte despre lăuntru (măruntaie), sau şi în multe locuri, care nu sunt traduse cu intestine. Uneori sunt specificate în adunare, însă deseori se vorbeşte despre sentimente şi inimă, unde este realmente vorba de intestine. (Luca 1:78 şi Coloseni 3:12 ; 2. Corinteni 7:15 şi 2:1 , 1:8 şi 1. Ioan 3:17 ).
Intestinele sunt partea cea mai lăuntrică a omului, vorbesc despre sentimentele sale cele mai lăuntrice. Şi aici este vorba de sentimentele lăuntrice ale Domnului Isus, pe când săvârşea lucrarea de pe cruce. Putem afla ceva din aceasta, când citim Psalmii, în mod deosebit cei din prima carte, unde mulţi Psalmi vorbesc despre sentimentele Domnului Isus, pe când El mergea aici pe pământ spre cruce. Să ne gândim la Psalmul 16 , unde este arătat cum El Se încrede în Dumnezeu, la Psalmul 22:10 , unde găsim ce era în inima Lui în timpul acelor trei ore de întuneric: „de când eram în pântece am fost sub paza Ta, din pântecele mamei, Tu eşti Dumnezeul Meu“. Când în Psalmul 40 El vorbeşte despre Sine, că S-a scufundat în fundul mocirlei, spune după aceea cum inima Sa s-a încrezut în Dumnezeu (vezi şi Psalmul 69:102 etc). Putem înţelege şi noi ceva, cât de preţioase trebuiau să fie pentru Dumnezeu sentimentele Domnului Isus, după ce Dumnezeu trebuia să spună despre toţi oamenii, despre sutele de milioane, care au trăit până în acest timp, că erau vrăjmaşi (Romani 5:10 )?
Şi atunci acest singur Om, care avea numai dragoste pentru Tatăl, care din dragoste pentru El a promis ca păcatele noastre să fie aruncate asupra Lui, Acela care din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de noi a suferit să fie făcut păcat şi apoi să fie lovit de Dumnezeu. Despre aceasta vorbesc măruntaiele. Dragostea era aşa de mare, încât El a făcut mult mai mult decât era necesar. Domnul Isus spune ucenicilor Săi: „Când aţi făcut tot ce v-am poruncit, să ziceţi: suntem robi netrebnici, am făcut ceea ce eram datori să facem“. Însă Domnul Isus n-a fost un rob nefolositor. El a făcut nu numai ceea ce era necesar. Sentimentele Sale nu erau numai aşa fel ca Dumnezeu să poată fi satisfăcut cu ele, pentru că El n-a păcătuit. Ele erau nespus mai mult decât era necesar, mult mai mult decât cerea dreptatea lui Dumnezeu, aşa că inima lui Dumnezeu a găsit toată plăcerea în ele şi în momentul când Dumnezeu trebuia să-Şi ascundă faţa de El, când El suferea acolo pe cruce sub judecata Sa, a privit în jos spre El cu o plăcere aşa de mare, cum niciodată n-a făcut mai înainte. Şi Dumnezeu ne spune: priviţi-L! Citiţi în Psalmi şi vedeţi ce sentimente de încredere şi dragoste faţă de Mine erau în inima Lui. Eu ştiu că sunt prea mari pentru voi. Nu le puteţi înţelege în totalitate. Voi nu veţi înţelege niciodată ce înseamnă această dragoste a Fiului Meu pentru Mine, în aceste momente îngrozitoare. Însă luaţi-le în inimile voastre şi aduceţi-le la Mine. Vreau să le primesc din mâinile voastre, aşa că voi, chiar dacă nu puteţi înţelege, pentru că sunt prea mari şi minunate, vedeţi ceva din ele, chiar dacă sunt numai exteriorul. Vreau să le primesc din mâna voastră, căci sunt foarte preţioase pentru inima Mea.
Însă nu numai grăsimea, ci şi cei doi rinichi şi grăsimea care era pe ei aparţineau lui Dumnezeu ca jertfă. După Iov 38:36 , Dumnezeu a pus înţelepciunea în rinichi (în versiunea românească s-a tradus cu „negura norilor“) „Eu sunt locuinţa înţelepciunii“, prin care Domnul Isus a făcut totul. Nu numai că El a fost ascultător în toate şi a căutat voia lui Dumnezeu, ci şi ceea ce trebuie să facă El, a făcut într-o înţelepciune aşa de mare, că Dumnezeu a privit în jos spre ele cu o mare admiraţie. Dacă în ascultare El a înfăptuit lucrarea pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu, dacă a rostit cuvintele pe care I le-a dat Tatăl ca să le spună, atunci El le-a făcut cu o înţelepciune aşa de minunată, încât Dumnezeu putea să privească numai cu plăcere şi satisfacţie la ele. Aşa a fost totul în viaţa Domnului Isus şi mai presus de toate în moartea Sa pe cruce. Dumnezeu a văzut cum El a săvârşit lucrarea pe cruce. El a auzit cuvintele pe care El le-a rostit. Erau numai cuvinte ale înţelepciunii! Nu este minunat că în aceste dureri adânci, Domnul spune dinarului de pe cruce: Astăzi vei fi cu Mine în Paradis? Nu este minunat, când Domnul spune: „Mi-e sete“, pentru ca să se împlinească Scriptura - că în aceste momente, când era lovit de Dumnezeu, El Se gândeşte să împlinească Scriptura şi de aceea strigă: „Mi-e sete“. Nu e minunat că pe când Maria, mama Domnului Isus, stătea lângă cruce şi sabia trecea prin sufletul ei, aşa cum era prorocit, în aceste momente, când El trebuia să moară, Se gândeşte la ea? Nu e minunat ca El o mângâie acolo şi spune lui Ioan: Fiule, iată mama ta! Şi ce trebuie să fi fost pentru inima lui Ioan, să audă vocea Domnului în aceste momente, care i-a încredinţat pe Maria, mama Sa, pe care a iubit-o aşa de mult? Putem înţelege că Dumnezeu a privit în jos spre El cu plăcere şi a admirat această înţelepciune, care chiar şi în aceste momente putea rosti un cuvânt „la timp“. Aşa că noi putem citi toate cuvintele Domnului Isus şi să medităm la toate gândurile Sale, pe care le găsim în Psalmi. Despre aceasta vorbesc rinichii. Aceasta este înţelepciunea care rezultă de aici şi care este aşa de minunată pentru Dumnezeu.
Dumnezeu ne îndreaptă gândurile asupra acestor lucruri, ca noi să ţinem seama de ele, să le contemplăm şi inimile noastre să fie îmbelşugate de această slavă minunată, care este prea mare pentru inimile noastre mici, ca s-o cerceteze până în profunzime, o slavă care este prea adâncă pentru ca înţelegerea noastră nemărginită s-o poată cuprinde. Însă noi avem totuşi voie ca s-o vedem şi Dumnezeu în harul Său minunat spune: Aduceţi-Mi-o! Aceasta este ceea ce doreşte inima Mea. Aceasta este aceea în care Mi-am găsit plăcerea, care M-a satisfăcut atât de mult, încît este masa Mea, pâinea Mea. Este mult mai mult decât un miros plăcut, oricât de bun şi minunat ar fi acesta. Însă este o masă, deci ceva cu care Dumnezeu Se hrăneşte, unde El găseşte tot ceea ce satisface întreaga Sa dorinţă, dorinţa inimii Dumnezeului veşnic.
Deci, spune El, aduceţi-o aici şi daţi-Mi-o Mie. Vreau s-o primesc din mâinile voastre. Nu este aceasta un lucru minunat? Nu sunt impresionate inimile noastre, că noi avem dreptul să exercităm o asemenea slujbă, că noi am fost aduşi aşa de aproape de El, că avem voie să intrăm în Locul Preasfânt şi acolo avem voie să-I dăm cu mâinile noastre ceea ce satisface pe deplin inima Sa, că El o numeşte pâinea Sa, mâncarea Sa? Nu este aceasta destul, ca să ne conducă inimile?
sursa: https://comori.org/