Categorie: Cartile Bibliei
„Dacă vei aduce ca jertfă de mâncare un dar din ceea ce se coace în cuptor, să fie nişte turte nedospite din floare de făină, frământate cu untdelemn, şi nişte plăcinte nedospite, unse cu untdelemn. Dacă darul tău adus ca jertfă de mâncare va fi o turtă coaptă în tigaie, să fie din floarea făinei, nedospită şi frământată cu untdelemn. S-o frângă în bucăţi şi să torni untdelemn peste ea; acesta este un dar de mâncare. Dacă darul tău de mâncare va fi o turtă coaptă pe grătar, să fie făcută din floarea făinei, cu untdelemn. Să aduci darul de mâncare făcut din aceste lucruri pentru Domnul; şi să fie dat preotului, care-l va aduce la altar. Preotul să ia din darul de mâncare partea adusă ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar. Acesta este un dar adus prin foc, de un miros plăcut Domnului. Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt Domnului între darurile mistuite de foc.
Niciunul din darurile de mâncare pe care le veţi aduce Domnului, să nu fie cu aluat; căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfă mistuită de foc pentru Domnul. Ca dar din cele dintâi roade, veţi putea să le aduceţi Domnului; însă să nu fie aduse pe altar ca dar de un miros plăcut. Să condimentezi cu sare toate darurile tale de mâncare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare. Dacă vei aduce Domnului un dar ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade, să aduci ca dar de mâncare din cele dintâi roade ale tale, spice verzi, prăjite la foc şi boabe noi pisate. Să torni untdelemn peste el şi să adaugi şi tămâie; acesta este un dar de mâncare. Preotul să ardă ca aducere aminte o parte din boabele pisate şi din untdelemn, cu toată tămâia; este un dar mistuit de foc pentru Domnul“ (Levitic 2:4-16 ).
Am învăţat din primele versete, principiul care stă la baza jertfei de mâncare. Era făcută din floarea făinei, era vărsat untdelemn deasupra şi se adăuga tămâie. Am văzut că floarea făinei simbolizează adevărata natură umană a Domnului Isus, ca Acela care a fost născut pe pământ, rod al pământului, aşa cum Îl numeşte Isaia 4 .
Însă El a fost născut din Duhul Sfânt; Duhul Sfânt a umbrit pe Maria şi astfel untdelemnul era peste floarea făinei, încât era foarte clar că natura Sa umană nu era numai floare a făinei. Da, era un Om adevărat şi aşa cum ar trebui să fie un om, fără pată; însă totdeauna purtând pecetea Duhului Sfânt. Trebuia adăugată tămâie şi toată tămâia trebuia arsă şi oferită ca jertfă lui Dumnezeu, ca semn al frumuseţii personale a Domnului Isus, pe care numai Dumnezeu Însuşi putea s-o vadă. El a fost nu numai un Om desăvârşit, dar El a fost ce trebuia să fie o fiinţă omenească. Nu mă gândesc acum la El ca Fiu al lui Dumnezeu, ci la ceea ce trebuia să fie un om în gândurile lui Dumnezeu, la ceea ce era prezent din belşug la El, această frumuseţe personală a Sa, prin care El a depăşit mult pe Adam, pe când acesta nu căzuse încă.
Găsim apoi în versetele citite, diferite forme în care jertfa de mâncare era adusă. Dacă Dumnezeu ne face cunoscut aceasta, este bine să ne gândim şi să vedem ce vrea Dumnezeu să ne spună prin aceasta; când Cuvântul lui Dumnezeu ne spune ceva, el are o anumită intenţie. Dacă aici este vorba de Domnul Isus ca Om adevărat pe pământ, de la naşterea Sa şi până la moartea Sa pe cruce, adevărata Sa natură omenească a fost pusă la probă în toate împrejurările şi, cum citim în Filipeni 2 , până la moarte. Este bine să vedem împrejurările deosebite din care rezultă această măreţie a Lui. Lucrul acesta este deosebit de minunat, cu atât mai mult cu cât aici este vorba de aspectul că noi venim la Dumnezeu ca să-I aducem ca jertfă ceea ce am văzut în slava jertfei de mâncare. Putem înţelege că este dorinţa inimii lui Dumnezeu ca noi să cunoaştem mai mult din această natură umană minunată şi cât de desăvârşit a fost El în toate împrejurările vieţii, în toate pericolele, în toate încercările prin care a trecut aici pe pământ. Aşa primim o înţelegere mai bună a slavei Sale şi putem să fim părtaşi cu Dumnezeu. Am văzut că o mână plină din această făină cu untdelemn era adusă lui Dumnezeu ca jertfă, iar restul era pentru preot. El avea voie să mănânce din ea. Şi dacă noi vrem să ne hrănim cu slava Domnului Isus ca Om pe pământ, este de la sine înţeles că vom primi numai ceea ce am văzut şi vom fi hrăniţi în măsura în care am văzut Slava Sa.
Gândesc că cei mai mulţi dintre cititorii Bibliei au rămas izbiţi de faptul că din primii treizeci de ani ai Domnului Isus nu se spune aproape nimic. O singură întâmplare ne este relatată, pe când El era în vârstă de doisprezece ani, iar în rest nu mai aflăm nimic despre El până la vârsta de treizeci de ani. Toate cele patru Evanghelii vorbesc aproape numai de cei trei ani şi jumătate, în care Domnul Şi-a exercitat slujba, însă şi aceasta numai în pustie; căci primele trei Evanghelii relatează numai despre lucrarea Sa în Galileea, după ce El a fost lepădat în Ierusalim şi în Iudeea. Numai în primele trei capitole ale Evangheliei după Ioan auzim despre începutul slujbei Sale, în Ierusalim şi în Iudeea. Însă şi în Levitic 4 găsim şi aici, că El pleacă din Iudeea ca să se ducă în Galileea, pentru că în Iudeea L-au respins, iar în capitolele următoare ale Evangheliei după Ioan este aproape exclusă descrierea lucrării Domnului pe care El a făcut-o mai târziu în Ierusalim.
Însă putem înţelege că Domnul Isus a fost încercat şi în aceşti primi treizeci de ani şi că a avut de suferit. Să ne gândim numai că pe când era tânăr, la vârsta de doisprezece ani, El Se găsea în templu ca să vorbească despre Cuvântul lui Dumnezeu. Nu aflăm din cuvintele Sale, cât Îl îndurera că părinţii Lui nu L-au înţeles: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?“ Şi Dumnezeu vrea ca noi să observăm şi faptul acesta, pentru ca să vedem ceva din slava Sa, cum Tatăl a văzut-o. Vom recunoaşte astfel că întreaga viaţă a Domnului Isus era suferinţă, în toţi aceşti treizeci de ani şi după aceea. Ioan scrie că dacă s-ar fi scris tot ceea ce a făcut Domnul Isus, n-ar fi încăput cărţile în toată lumea, deci noi găsim povestite puţine lucruri din aceşti trei ani.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreaptă aici gândurile asupra suferinţelor Domnului în aceste împrejurări, pe care noi nu le cunoaştem din Evanghelii. Probabil că cea mai mare parte a lor, Domnul le-a trăit în cei treizeci de ani şi o parte după aceea. Însă în locurile care ne sunt descrise, erau suferinţe care n-au fost văzute din afară şi pe care Duhul Sfânt nici nu ni le-a făcut cunoscut, dar pe care le putem găsi totuşi în alte cărţi ale Bibliei şi la care putem medita şi pe care le putem înţelege în legătură cu caracterul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.
Primul dar ca jertfă este din ceea ce se coace în cuptor. Dar ceea ce se coace în cuptor nu se poate vedea în timpul cât se coace. Este expus căldurii puternice, însă nu se poate vedea cât suferă aluatul din cauza aceasta şi cum îndură el această arşiţă. Este clar că aceste suferinţe erau cele mai mari. Numai sufletul care se ocupă răbdător cu Cuvântul, de exemplu cu ce se spune în Evanghelii despre Domnul Isus şi nu-l citeşte superficial, va recunoaşte aceasta. Noi trebuie să medităm într-adevăr asupra acestui lucru şi să încercăm să înţelegem ce este ascuns în Cuvântul Domnului - mă gândesc nu la adevărurile pe care le-a spus Domnul Isus, oricât de minunate ar fi acestea - ci la ceea ce este ascuns în Cuvânt cu privire la sentimentele Sale şi cum a suferit El în aceste împrejurări. Numai un asemenea suflet va înţelege ce este prezentat în acest cuptor.
Da, putem înţelege că viaţa Domnului în primii treizeci de ani a fost suferinţă. Să ne gândim: A venit Creatorul din cer şi, potrivit capitolului din Coloseni, El era întâiul-născut peste toată creaţiunea, Capul creaţiei, însă când S-a născut în Betleem, nu era nici un loc pentru El în casa de poposise. Un grajd era singurul loc unde voiau să-L primească. El era întâiul-născut peste toată creaţia şi împăratul lui Israel. Abia Se născuse, şi părinţii Săi au trebuit să fugă în Egipt, pentru că lumea duşmană căuta să-L omoare. El era Cel necreat, Cel Sfânt şi El a venit din acest loc Sfânt de la Dumnezeu, din casa Tatălui; şi când părinţii Săi s-au întors din Egipt, El a trebuit să locuiască în Nazaret, acest oraş cu renume prost din Galileea.
Cât de îngrozitor trebuie să fi fost aceasta pentru El! El era Cel Sfânt, Cel Adevărat, care a locuit totdeauna în atmosfera curată din casa Tatălui şi care a fost totdeauna obiectul plăcerii şi dragostei Tatălui, El a venit de acolo de unde milioanele de îngerii îşi ascundeau faţa când priveau spre El, pentru că nu puteau privi slava Sa. Era aşa de sfânt încât serafimii, în Isaia 6 îşi acopereau picioarele cu aripile lor; căci picioarele lor sfinte, care nu au venit în atingere cu murdăria, erau murdare în ochii lor, în comparaţie cu slava Sa şi sfinţenia Sa, pe care ei o vedeau acolo. Şi strigau unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!“ Ioan 12 ne spune că ei au strigat aşa când au văzut slava Lui. El era Cel care şedea acolo pe scaunul de domnie. Ce trebuie să fi fost atunci pentru El, să locuiască în acest oraş cu renume rău, înconjurat de păcătoşi, care urau pe Dumnezeu, cum s-a dovedit mai târziu, când ei au voit să-L omoare. El ştia deci ce erau ei şi El vedea cine erau ei, căci ei urau pe Dumnezeu. Aşa a trăit El treizeci de ani, zi de zi înconjurat de oameni păcătoşi şi de toate păcatele pe care le făceau oamenii. Ce suferinţă trebuia să fi fost aceasta pentru El!
În Evanghelie citim despre El din timpul când Îşi exercita lucrarea. Ce suferinţă trebuie să fi fost pentru inima Sa, prin faptul că era acolo! Citim că toţi bolnavii au venit la El (Matei 8:17 ) şi El lua toate bolile lor asupra Lui. „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat păcatele noastre“, se spune acolo. O! nu, nu că El a devenit bolnav, însă când bolnavii au venit la El şi El i-a vindecat, El a răbdat durerea lor în Duhul Său.
Şi ce trebuie să fi fost aceasta pentru El, să nu aibă nici un loc unde să-Şi pună capul, El, Cel care a fost, ca Om, întâiul-născut din toată creaţia! Ce trebuie să fi fost pentru El, când iudeii I-au zis: „Noi nu suntem născuţi din desfrânare“ (Ioan 8:41 ) - o aluzie clară la naşterea Sa minunată. Ei spuneau aceleaşi lucruri pe care teologii actuali îndrăznesc să le spună despre El. Ce trebuie să fi fost acesta pentru sufletul Său sfânt! O, Domnul nu răspunde la astfel de cuvinte. Însă putem înţelege ce trebuie să fi fost aceasta pentru El, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, dar oare şi ca Om a fost Fiul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a numit „Sfântul care Se va naşte din tine“, să fie numit aşa? Ioan spune despre El: „El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1:11 ). Cărturarii care tot timpul lor au studiat Cuvântul Său, au venit la El şi au folosit propriile Sale cuvinte, ca să-L prindă, dacă este posibil. Ce trebuie să fi fost pentru El, când Marele Preot, pe care l-a aşezat El ca să fie mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi care trebuia să fie îndurător - epistola către Evrei spune, „să poată avea milă de aceia care se împiedicau şi erau slabi“ (Evrei 4:15 ) - a păşit împotriva Lui şi căuta să-L omoare, apoi că acest Mare preot era în stare să plătească bani, preţul unui sclav, pentru ca să-L aresteze?
Ce trebuie să fi fost în inima Sa când a fost în Ghetsimani şi Satan I-a pus înaintea ochilor întreg paharul suferinţelor, pe care El avea să-l bea pe Golgota! Citim în Evanghelii numai că sudoarea I s-a făcut ca nişte picături mari de sânge şi că El striga în puţine cuvinte: „Tată, dacă este posibil, depărtează paharul acesta de la Mine!“ Putem noi înţelege ce a fost pentru El când Satan I-a prezentat acest pahar şi când El a văzut înaintea ochilor Săi păcatele noastre, pe care El urma să le poarte pe cruce şi toată murdăria păcatelor? Putem noi să ne dăm seama cum trebuie să se fi cutremurat sufletul Său Sfânt, când a văzut că El trebuia făcut acolo păcat şi să fie părăsit de Dumnezeu şi judecat?
Ce trebuie să fi fost pentru El, când a fost patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie şi Satan a venit la El cu toate ispitele lui! Nu este şi pentru noi, cei care cunoaştem pe Domnul, o durere când Satan vine la noi cu ispitele lui, când de exemplu lucrează gânduri imorale în inima noastră? Nu este nici o durere pentru noi când probabil în timpul cinei, în momentul când venim să lăudăm pe Domnul, face să vină deodată gânduri păcătoase în inima noastră?
Ce trebuie să fi fost pentru Domnul cel Sfânt, când Satan a venit la El cu toate necurăţiile Sale, ca să-L ispitească şi nu numai cu o ispită! Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi a venit Satan neîncetat cu necurăţiile sale, cu viclenia sa păcătoasă, ca să ispitească pe Domnul, ca să-L facă să cadă. Numai ultimele trei ispite ne sunt prezentate. Însă Satan a lucrat neobosit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi! Da, găsim că în cele din urmă Satan a fost învins şi L-a părăsit. Însă aceasta arată că Satan n-a mai avut nici o armă. El a întrebuinţat întregul său arsenal de arme împotriva Sa. Nu există nici o armă pe care să n-o fi întrebuinţat. Când se luptă pe viaţă şi pe moarte, atunci nu se încetează până nu s-au folosit toate armele ca să se obţină victoria; aceasta a făcut-o în mod sigur Satan. El a întrebuinţat împotriva Domnului toate ispitele pe care le-a avut. Pentru un copil al lui Dumnezeu nu se mai poate găsi aici pe pământ nici o ispită pe care Satan să n-o fi întrebuinţat în primul rând împotriva Domnului. Cât de îngrozitor trebuie să fi fost aceasta pentru El, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi neîncetat să fie ispitit cu aceste lucruri păcătoase, cu aceste viclenii ale lui Satan!
Nu, Cuvântul lui Dumnezeu nu spune mult despre ele. Ne numeşte numai trei ispite, care dau marele caracter al ispitei. Însă ce prăpăstii adânci lasă în sufletul care cu adânc respect se preocupă cu Domnul şi încearcă să aibă părtăşie cu El, care doreşte să-L cunoască şi cugetă la aceste lucruri, când priveşte la suferinţele pe care trebuie să le îndure Domnul! Ce trebuie să fi fost pentru El, când au venit oamenii şi L-au bătut peste obraz, când El a primit coroana de spini a blestemului lui Dumnezeu să fie aşezată pe capul Său şi L-au bătut peste aceasta? Ce trebuie să fi fost pentru El, când L-au scuipat în faţă! Nu ştiu dacă sunt mulţi care cunosc aceasta din experienţă, să fie scuipat şi să nu se poată apăra. Eu ştiu din experienţă cât de îngrozitor este pentru un bărbat; şi Domnul era om cu adevărat. El a suferit când L-au hulit pe cruce şi L-au dispreţuit, că El este în legătură cu Dumnezeu, când I-au spus : „S-a încrezut în Dumnezeu, să-L scape acum, dacă-L iubeşte“ (Matei 27:43 ) şi nu a venit nici un răspuns de la Dumnezeu. Acestea sunt suferinţele ascunse.
Dumnezeu aşteaptă, Dumnezeu doreşte ca inimile noastre să se preocupe cu această Persoană minunată, care este aşa de scumpă pentru inima Sa. Noi trebuie să cercetăm şi să vedem cât de minunată a fost această floare a făinii, dar şi cum a fost caracterizată prin Duhul Sfânt, care era vărsat deasupra. Trebuie să recunoaştem că tot ce a făcut Domnul Isus, toate cuvintele, toate faptele şi toate sentimentele lăsau să se recunoască ungerea Duhului Sfânt, despre care se vorbeşte aici. Şi în aceasta, după cum s-a spus, nu era nici un aluat. „Turte nedospite, frământate cu untdelemn şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn“. În prima parte nu se spune că trebuie să fie fără aluat; aceasta este de la sine înţeles şi sunt numite numai părţile componente ale jertfei de mâncare.
Când însă inima plină de profund respect se preocupă cu El, atunci se vede cum totul era fără aluat. Ştim că aluatul vorbeşte despre păcat, însă într-un mod deosebit. Este un tablou al caracterului omului păcătos. Aluatul este plămădeala care s-a învechit şi s-a stricat. El cuprinde totul şi tot ce vine în contact cu el se strică. Şi apoi aluatul mai are un caracter deosebit; el se umflă şi face ca în aparenţă totul să fie mai mare, mai frumos decât este în realitate. Acesta este păcatul, care este ascuns în caracterul omenesc.
Însă la Domnul nu era aşa. Putem vedea faptele Sale. El nu a făcut niciodată ceva şi nu a rostit nici un cuvânt ca să fie plăcut înaintea oamenilor sau să capete trecere înaintea ochilor lor. El nu a încercat niciodată, prin vorbe, fapte sau purtare să ajungă la favoarea oamenilor sau să le câştige prietenia. El a trăit numai pentru Dumnezeu. Dumnezeu era singurul Său scop. El făcea numai ceea ce Dumnezeu Îi încredinţa. Nu voia nici măcar să mănânce, dacă Dumnezeu nu-I spunea. El întreba mereu care este voia lui Dumnezeu şi când făcea ceva, chiar când vorbea oamenilor, El vorbea numai cu privire la Dumnezeu şi pentru ca Dumnezeu să fie descoperit. Când El ajuta pe oameni, când El vindeca pe bolnavi, El nu făcea lucrul acesta întâi pentru bolnavi. Oamenii aveau într-adevăr binecuvântare din aceasta, însă modelul Său era întotdeauna Dumnezeu. Singurul Său scop era să satisfacă pe Dumnezeu, să fie plăcut lui Dumnezeu, să descopere pe Dumnezeu, să fie ascultător de Dumnezeu. El nu a încercat niciodată să fie mai frumos decât era. Niciodată nu a fost ceva în El, asemenea aluatului. Jertfa de mâncare nu se putea să fie acrită. Trebuia să fie fără acreală, ca să fie o imagine a Lui.
Aici vedem ceva mai mult. Trebuia să fie turte nedospite; în cuvântul ebraic arată că erau turte foarte subţiri cu găuri în ele, aşa că totul era descoperit, nimic nu era ascuns. El nu trebuie să spună, aşa cum se spune în Psalmul 139 : „Cercetează-Mă, Dumnezeule şi cunoaşte-Mi inima!“, căci la El nu era nimic ascuns. Totul era descoperit, turtă subţire. Se spune după aceea: „turte nedospite“. Acestea sunt într-adevăr subţiri, mestecate cu untdelemn şi stropite cu untdelemn. Aşa era viaţa Sa. Cuvântul de aici „mestecat cu untdelemn“ înseamnă că totul era pătruns cu untdelemn şi că untdelemnul era într-adevăr puterea care lucra în această turtă.
În tot ceea ce El făcea, era Om cu adevărat. Însă totul avea caracterul Duhului Sfânt, prin care El a fost născut şi cu care El a fost uns, când a intrat în slujba Sa, aşa cum se spune aici: „turtă nedospită, frământată cu untdelemn“ (versetul 4).
Însă după aceea urmează „plăcinte, stropite cu untdelemn“. Ne-am ocupat noi vreodată cu lucrurile acestea? Dumnezeu doreşte ca noi să le cunoaştem. Dumnezeu doreşte ca noi să înţelegem ceva din slava Sa minunată. De aceea ne-a dat Cuvântul Său, ne-a dat şi Vechiul Testament, de exemplu aceste jertfe, tot aşa mulţi Psalmi în care găsim sentimentele Domnului, ceea ce ieşea din inima Sa în astfel de împrejurări. „Ei m-au răsplătit cu rău pentru bine şi cu ură pentru dragostea Mea“, citim în Psalmul 109:5 . Cuvintele acestea nu se găsesc în Evanghelii, unde vedem rezultatele exterioare, însă nu expresia sentimentelor interioare ale Domnului, aşa cum sângera inima Sa. Aici aflăm însă: „În timp ce Eu îi iubesc, ei Îmi sunt vrăjmaşi“ (Psalmul 109:4 ). Ce era pentru El, când Se plângea în Psalmul 102 : „Sunt ca vrabia singuratică pe acoperiş... Semăn cu pelicanul din pustie“ (versetul 7,6.) Simţim ceva din aceasta. Pelicanul este o pasăre de apă şi acum el se găseşte undeva în pustie, unde nu se găseşte nici un strop de apă - cât de îngrozitor trebuie să fie pentru o asemenea pasăre! Aşa a fost Domnul aici pe pământ, ca un pelican în pustie, o pasăre singuratică pe acoperiş.
El Şi-a ales 12 ucenici, El Şi-a deschis inima pentru ei; în Ioan 15:15 El le spune: „V-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu“. Nu este acesta minunat: un prieten, care ne spune tot ceea ce a auzit de la Tatăl Său? Şi cine este acest Tată! Însă ei nu L-au înţeles. El a fost singur, El nu avea nici o părtăşie cu ei.
Când El Şi-a deschis inima faţă de ei şi le-a explicat că El va trebui să fie vândut şi crucificat, Petru spune: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva“ (Matei 16:22 ). Când El a instaurat cina (Luca 22 ) şi a vorbit cu ei despre faptul că El trebuie să fie vândut şi că trebuie să sufere şi apoi să moară, ei s-au certat unii cu alţii, cine să fie cel mai mare dintre ei. Şi apoi El i-a pregătit pentru plecarea Sa şi le-a spus: până acum am îngrijit Eu de voi şi voi trebuie să recunoaşteţi că nimic nu v-a lipsit. Când însă El a spus: „Cine nu are traistă sau pungă, să-şi vândă haina şi să cumpere o sabie“, ei spun: „Doamne, iată aici sunt două săbii“. Ei n-au înţeles nimic din ceea ce El spunea. Cât de singur era El! Ce trebuie să fi fost aceasta pentru sufletul Său sfânt!
Pentru noi înţelegem cum a privit Dumnezeu cu plăcere spre El, în asemenea stări, în asemenea suferinţe! Nu era nici o secundă în care El să nu fi suferit groaznic prin tot ceea ce Îl înconjura. Însă în aceleaşi împrejurări nu era nici o secundă în care inima Sa să nu fi fost îndreptată spre Dumnezeu. El a întrebuinţat toată energia Sa pentru ca să slujească lui Dumnezeu. El a înfăptuit numai o misiune: să slăvească pe Dumnezeu şi să înfăptuiască voia Sa, să facă posibile binecuvântările lui Dumnezeu faţă de oameni. Nu putem atunci înţelege că cerul s-a deschis deasupra Sa şi Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea“?
Şi dacă am fost aduşi la Tatăl şi pe baza jertfei arderii-de-tot am văzut cât de aproape suntem noi de Tatăl, că am fost primiţi în Cel Preaiubit, atunci Tatăl aşteaptă ca noi să ne preocupăm mai mult cu Fiul Său. Şi nu are El dreptul să aştepte aceasta? Există la noi realitatea că dorim să cunoaştem mai bine pe acest Mântuitor, că dorim să cunoaştem acest preţ pe care El l-a plătit pentru răscumpărarea noastră? Când auzim că Dumnezeu L-a desăvârşit prin suferinţă, aşa că El putea fi Urzitorul mântuirii noastre, nu dorim noi atunci să ştim prin ce suferinţe a fost El făcut desăvârşit?
Dumnezeu aşteaptă şi spune: Când voi vă preocupaţi cu El, când vedeţi cât de preţios a fost El, când voi vedeţi toate suferinţele Sale ascunse, atunci aduceţi-le la Mine. Da, pregătiţi darul acasă, aşa cum trebuie. Noi nu putem să citim în Adunare un capitol după altul, ca să vedem această slavă. Nu putem „coace“ această „turtă“ în Adunare. Fiecare israelit care dorea să aducă acesta jertfă, trebuia mai întâi să prepare aluatul acasă şi să coacă turta. Noi trebuie să studiem Cuvântul acasă, cu rugăciune, în genunchi, cu adânc respect, ca să vedem această viaţă minunată a Domnului, cum s-a expus la proba focului. Când după aceea ne-am umplut inimile cu toate acestea, mergem cu ele la uşa cortului întâlnirii, acolo unde Dumnezeu este împreună cu poporul Său, ca să le oferim acolo, nu singuri, ci cu toţi aceia care au făcut acelaşi lucru, lui Dumnezeu, ca jertfă, ca o mâncare pentru El.
Şi preoţii aveau voie să mănânce din jertfa aceasta. Şi ei aveau voie să-şi hrănească inimile din ceea ce Dumnezeu găsea aşa de minunat, încât El spune: aceasta este o jertfă pentru Mine. Ce masă minunată, aici în pustie! Sper că cei mai în vârstă dintre voi cunosc aceasta din experienţă. Cei tineri probabil că încă nu cunosc. Când mergem pe drum, aşa cum ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu, când venim duminica dimineaţă cu aceste jertfe la locul de întâlnire cu aceste daruri pentru Dumnezeu, atunci vom experimenta cât de mult se întăresc inimile noastre din ceea ce ne-a rămas şi din ceea ce noi, ca preoţi, avem voie să mâncăm acolo în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Sfânt. Vom simţi cum inimile noastre au fost hrănite şi împrospătate şi cum primim puteri ca să mergem pe drumul nostru aici pe pământ potrivit gândurilor lui Dumnezeu.
Apoi în versetul 5 avem a doua jertfă de mâncare în tigaie. Şi de data aceasta trebuie să fie floarea de făină frământată cu untdelemn, fără aluat. Părţile componente trebuie să fie aceleaşi. Însă nu aveau această formă clară, pe care o avea turta, plăcinta. Când o femeie coace ceva, atunci ea se uită din când în când în tigaie, ca să vadă care este starea conţinutului. Nu este aşa de ascuns şi nu este expus tot aşa direct focului. Aici deci vorbim mai mult de forma generală, suferinţele vizibile pe care Domnul le-a îndurat în viaţa Sa pe pământ.
Dacă nu cunoaştem pe Domnul de mult timp şi de aceea n-am avut timp ca să cercetăm cu adevărat Cuvântul şi să descoperim toată slava Domnului, atunci Dumnezeu ne spune: Veniţi totuşi cu ceea ce aţi văzut! Fiecare a citit desigur Evanghelia şi poate un copil al lui Dumnezeu care citeşte Evanghelia să nu rămână impresionat de slava Domnului Isus, aşa cum este ea prezentată acolo? Imposibil. Cine citeşte cu rugăciune evangheliile va descoperi ce Persoană minunată este acolo şi va descoperi măreţia Sa în viaţa Sa. Este vorba aici de viaţa Sa, nu ca jertfă a arderii-de-tot, pe care cel care o jertfea trebuia s-o taie în bucăţi, ci este vorba despre viaţa Sa. Şi vom vedea cât de desăvârşită este.
Mă gândesc de exemplu la Ioan 4 . Acolo Domnul, obosit de călătorie, flămând şi însetat, Se aşează. Şi acolo vine o femeie păcătoasă. Ce tact, ce har, ce dragoste descoperă El acolo! El uită foamea înaintea femeii pe care o poate ajuta. El spune mai târziu ucenicilor: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi“. El uită setea şi întreabă pe această femeie păcătoasă, pe care El o cunoaşte foarte bine: Ai ceva apă pentru Mine? Niciodată un iudeu nu făcea aşa şi nici măcar un samaritean nu ar fi făcut la fel, dacă el ar fi cunoscut această femeie imorală. Însă El a făcut aşa, El, Cel care o cunoştea, pentru ca s-o câştige. El nu începe să vorbească despre păcatele ei. Întâi caută să câştige inima ei prin harul şi bunătatea Sa. Aceasta merge atât de departe încît ea nu poate să nege că este o păcătoasă, după ce El i-a câştigat încrederea. Însă chiar mai înainte El începe să stea de vorbă cu ea despre aceste minunate adevăruri viitoare, care sunt aşa de adânci, căci chiar cei mai mulţi credincioşi din zilele noastre nu le înţeleg; apa vie, care curge până în viaţa veşnică, Cuvântul lui Dumnezeu făcut viu prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care ne aduce în legătură vie cu Domnul din cer. Mii de credincioşi nu cunosc acest adevăr în practică, însă Domnul Isus îl vesteşte acestei femei păcătoase.
Şi când după aceea El îi descoperă starea ei: ai avut atât de mulţi bărbaţi, iar acela pe care îl ai acum nu este bărbatul tău - şi ea vrea să ocolească realitatea şi spune: „Domnule... părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oameni“, atunci Domnul pleacă de la acest adevăr minunat, un adevăr cum noi nu cunoaştem un altul, care între credincioşi este aşa de puţin cunoscut. Da, noi ştim ce adorăm, voi nu ştiţi. Însă vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr ... Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr! Ce mod minunat ca să câştige inima acestei femei! Şi noi vedem rezultatul. Nu este demn de admirat?
Pe când fratele Bellet - noi cunoaştem de exemplu cărţile Sale cu privire la „Slava Domnului Isus ca Om“, „Fiul lui Dumnezeu“ şi „Lumea înainte de potop şi patriarhii“ - era pe patul de moarte şi când s-a vorbit cu el despre cununa pe care el o va primi, s-a auzit mai târziu cum se ruga: „Doamne, fraţii au venit şi au vorbit despre cunună, însă eu nu vreau nici o cunună. Eu vreau să Te văd pe Tine, eu vreau să văd pe Omul de la Sihar, pe Omul care şedea lângă izvorul de apă. După aceasta doreşte inima mea şi vreau să-L văd, numai pe El. Nu mă interesează o cunună“. Nu putem noi înţelege situaţia aceasta, când citim cu rugăciune capitolul acesta? Ce slavă minunată!
Când citim aceasta despre El şi inimile noastre se umplu cu această slavă, putem să aducem din ea lui Dumnezeu. Şi chiar cel mai tânăr credincios, care s-a întors la Dumnezeu de-abia de o săptămână, poate să citească Evangheliile. Desigur, el le-a şi citit în această săptămână - cu ce să înceapă, dacă nu cu aceste lucruri minunate? De aceea el poate veni ca să le aducă lui Dumnezeu. El poate aduce lui Dumnezeu, aşa cum spune aici, o jertfă de mâncare în tigaie. Este floarea făinii, frământată cu untdelemn, fără aluat. El a văzut că nu este nici un aluat în făină. A văzut untdelemnul - energia Duhului Sfânt. A văzut că acest Om este minunat. Toate se descoperă la timpul potrivit, în modul potrivit şi în plinătatea potrivită. Totul este minunat. Oh, Dumnezeu spune: aduceţi-Mi aceasta ca o jertfă; este ceva plăcut pentru Mine.
Se spune aici să tai în bucăţi, cu alte cuvinte: nu rămâne la impresia generală, ci cerceteaz-o în părţile ei componente. Rupe-o în bucăţi şi vezi că fiecare amănunt, fiecare cuvânt pe care El l-a rostit, fiecare faptă a Lui, orice descoperire în comportarea Sa, orice gând al inimii Sale este desăvârşit în sine însuşi. Nu numai întregul era de admirat, ci fiecare amănunt era desăvârşit, sută la sută din gândurile lui Dumnezeu, slăvirea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, totul minunat în sine însuşi.
Dumnezeu spune: rupe-o în bucăţi şi toarnă untdelemn deasupra. Prin aceasta trebuie să înţelegem cum totul era condus perfect de Duhul Sfânt, cum totul purta semnul caracteristic al ungerii cu Duhul Sfânt. Vino, vezi şi adu-l apoi la Mine! Niciodată nu a fost o jertfă mai plăcută pentru Mine, ca aceasta. Şi noi avem voie să aducem lui Dumnezeu, când ne strângem laolaltă, căci despre aceasta este vorba aici. Dumnezeu spune: numai la intrarea în cortul întâlnirii, deci acolo unde Dumnezeu Se întâlneşte cu poporul Său se poate aduce. Pentru noi, acesta este locul unde noi ne strângem pentru Numele Domnului Isus şi unde Dumnezeu Duhul Sfânt este în mijlocul nostru ca să ne conducă în adorare şi în aducerea jertfelor noastre. Noi am pregătit jertfa acasă, ca să venim cu panerul plin, cu inima plină, aşa că Duhul Sfânt, când noi suntem strânşi, poate folosi pe oricine dintre noi ca din inimile noastre să creeze ce vrea El să închinăm lui Dumnezeu.
Nu numai fraţii, ci şi surorile sunt aducătoare de daruri. Nu ceea ce spune un frate, care mulţumeşte, se ridică spre Dumnezeu, ci ceea ce este exprimat prin cuvintele sale este darul de jertfă pentru Dumnezeu - nu ceea ce gândeşte un frate, când citeşte un Cuvânt, ci ceea ce se ridică din inimile tuturor în timp ce el citeşte un pasaj sau când noi cântăm o cântare. Nu cântarea se urcă spre cer, ci sentimentul duhovnicesc care este în inima noastră în timp ce noi cântăm această cântare, aceasta este închinarea, aceasta este lauda care se ridică spre Dumnezeu. Şi fratele care este folosit de Duhul Sfânt este numai gura Adunării. Se poate foarte bine întâmpla ca în aceste momente din inima surorilor să se ridice mai multă laudă şi adorare, decât din inima acestui frate. Domnul Se uită numai la ceea ce se ridică din inimă. În felul acesta, deci, toţi fraţii şi toate surorile se pot strânge cu inimile pline. Ce jertfă va fi adusă în felul acesta lui Dumnezeu! Cum ar putea Duhul Sfânt să creeze din inima noastră şi să ofere lui Dumnezeu o jertfă deplină, când noi venim cu inimile pline, pentru că în timpul săptămânii ne-am ocupat cu Domnul Isus şi am văzut slava Sa în capitolul 1 la jertfa arderii-de-tot şi aici în jertfa de mâncare!
Ajungem acum la cea de-a treia jertfă. „Şi dacă darul tău va fi o turtă coaptă pe grătar“, aceasta este ceva neprecizat. O jertfă de mâncare pe grătar nu are o formă precisă - sunt tot felul de suferinţe care nu au o formă precisă, dar pe care fiecare trebuie să le vadă şi pe care, vreau să spun, le poate vedea şi un necredincios. Cunosc o poezie din Olanda cu privire la Domnul Isus pe cruce, dar pe care a compus-o unul care dispreţuieşte pe Dumnezeu, începe aşa: „O, Om al durerii, cu coroană de spini“ şi când o citeşti îţi pot curge lacrimi din ochi din cauza sentimentelor despre care El vorbeşte; şi cu toate acestea poetul era cu totul necredincios. Aceasta era ceea ce găsim spus imediat: mierea. Însă el a văzut totuşi că Domnul a suferit. Şi ar putea ca un credincios, când citeşte Cuvântul sau se gândeşte la Domnul, să nu vadă că Domnul a suferit aici pe pământ? Este imposibil.
Este trist, dacă nu am săpat mai adânc, dacă nu am considerat vrednic de osteneală ca să ne ocupăm mai adânc cu Domnul şi cu Persoana Sa, cu suferinţele Sale - aşa cum spune Ioan 6 , că ai mâncat din pâinea care S-a coborât din cer. Ce ruşine când noi nu avem mai mult interes faţă de Domnul nostru, care a murit la cruce pentru noi, care în slavă Se preocupă zi şi noapte cu noi, pe care noi Îl aşteptăm ca să vină să ne ia, Cel care a trăit 33 de ani aici pe pământ şi care, potrivit cu epistola către Evrei, a trecut prin toate împrejurările prin care am putea noi să trecem, aşa că El poate înţelege şi poate simţi împreună cu noi!
De aceea El S-a născut ca un prunc şi a crescut, încât El se poate aşeza în postura copiilor mici; a crescut tânăr matur, aşa că El ştie ce gândesc tinerii şi ce simt ei. El a devenit bărbat, aşa că poate înţelege pe cei în vârstă, în toate problemele lor. Ca să înfăptuiască lucrarea de pe cruce nu era necesar ca El să trăiască 33 de ani pe pământ. Pentru aceasta nu era necesar ca El să devină un prunc. Adam a fost de asemenea Om şi niciodată n-a fost prunc. El a venit pe pământ ca om matur. Aceasta putea s-o facă şi Domnul Isus. Însă Evrei 2 ne spune că El - vreau să spun aceasta cu toată veneraţia - a ales această cale, să vină pe pământ şi să trăiască 33 de ani, ca să poată înţelege pe orice copil al lui Dumnezeu în toate împrejurările sale. El poate avea milă de noi, căci în toate lucrurile El a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. El a fost în toate stările în care putem să fim noi.
Nu impresionează aceasta inimile noastre? Este posibil ca un credincios să se gândească la aceasta şi să simtă nevoia să cunoască şi să vadă mai bine pe Domnul Isus, aşa cum El a trecut pentru mine prin această viaţă şi ce dureri a suferit El în ea, încât El mă poate înţelege? Chiar dacă cineva s-a întors la Dumnezeu abia de trei zile, el s-a gândit desigur în aceste trei zile la Domnul şi s-a preocupat cu El. Se poate oare ca cineva care a fost salvat, să nu fi avut timp în aceste trei zile să se gândească la El şi să citească din Cuvântul Său? Consider aceasta imposibil; căci în mod normal, când este un nou născut şi mai ales dacă este o întoarcere reală la Dumnezeu, atunci El este flămând şi începe să citească Scriptura. Însă atunci el poate deja, chiar dacă este sărac în lucrurile duhovniceşti, să strângă bogăţii din viaţa minunată a Domnului. Atunci el are deja ceva şi poate să le aducă Domnului. El va putea aduce o jertfă de mâncare coaptă pe grătar, dar trebuie să fie floare de făină cu untdelemn.
Poate cineva n-a remarcat că nu era deloc aluat la jertfa acesta. Aici însă se spune: nici unul din darurile de mâncare pe care le veţi aduce Domnului să nu fie făcut cu aluat; căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfă mistuită de foc pentru Domnul (versetul 11). Aluatul şi mierea trebuiau evitate şi de acestea noi ar trebui să fim conştienţi. Când însă ne aşezăm cu adevărat sub călăuzirea Duhului Sfânt,atunci El va face ca din mâinile noastre să iasă la iveală ceea ce este cu adevărat fără aluat. În capitolul 1 am citit că dacă cineva era prea sărac ca să aducă o jertfă mare şi el putea aduce numai un porumbel, era totdeauna acolo un preot care prelua guşa şi o arunca, aşa că numai ceea ce era plăcut lui Dumnezeu era adus ca jertfă. Aceasta o va experimenta oricine care este sărac şi poate să aducă puţin. Atunci în mod normal Duhul Sfânt va folosi un frate, care este practic un preot, care este obişnuit să stea în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo a învăţat ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, care va da expresie gândurilor şi sentimentelor acestui alt frate şi în felul acesta este primit de Dumnezeu şi este lăsat la o parte ce nu se potriveşte cu slava Domnului Isus, cu floarea făinii şi untdelemnul şi mai ales că nu este deloc aluat şi miere în jertfa aceasta.
Mierea nu este acelaşi lucru cu aluatul. Mierea este ceva dulce de la natură. Acestea sunt lucrurile care nu sunt rele în ele înşile, însă ies la iveală de la natură, din acest pământ şi care deseori sunt stricate acum, lucruri pe care Dumnezeu le-a dat în creaţie, însă care nu pot avea nici un loc în jertfe. Să ne gândim la Ioan 2:4 unde ne spune că mulţi credincioşi s-au împiedicat şi au îndrăznit să judece pe Domnul. Când mama Sa I-a zis : „Nu mai au vin“, El i-a răspuns: „Ce am Eu a face cu tine, femeie?“ Domnul era în slujba lui Dumnezeu şi în aceasta nu trebuia să rezerve niciun loc mamei Sale. Când El a înfăptuit lucrarea de pe cruce, în aceste ore îngrozitoare, când trebuia să poarte judecata lui Dumnezeu, S-a gândit la ea şi i-a spus lui Ioan: „Iată mama Ta“. În aceste momente atât de grele, El a îngrijit de ea.
Când este vorba despre relaţiile noastre cu Dumnezeu, despre slujba pentru Dumnezeu, atunci nu trebuie preţuite influenţele omeneşti. Atunci este valabil numai un lucru: voia lui Dumnezeu. Dumnezeu spune că cine nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa şi pe copiii săi pentru El, nu este vrednic de El. Atunci avem ceea ce este prezentat prin miere. Nimic din omul natural nu are voie să fie în jertfă.
Ceea ce am spus mai înainte despre poetul acela necredincios, care a vorbit aşa de emoţionant despre suferinţele Domnului, este de asemenea miere. Era compasiunea naturală, sentimentele omeneşti pentru cineva care suferă. Pericolul este şi la noi, de exemplu, când ne gândim la suferinţele Domnului Isus, suntem mişcaţi că El a primit lovituri cu trestia şi noi avem milă omenească faţă de Domnul, aşa cum aveau femeile din Ierusalim. Ele Îl plângeau, însă Domnul le-a spus: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri“ (Luca 23:38 ). Dumnezeu doreşte ca noi să avem sentimente duhovniceşti, ca noi să nu dăm cuvânt naturii noastre, când este vorba să-L vedem şi să-L aducem ca jertfă. Nu trebuie adus aluat şi nici miere - numai ceea ce vorbeşte despre El: floarea făinii, curată, untdelemn şi tămâie şi numai în formele în care le-am văzut aici.
Apoi vedem în versetul 9 ceva minunat: „Preotul să ia din darul de mâncare partea adusă ca aducere aminte şi s-o ardă pe altar. Acesta este un dar adus prin foc, de un miros plăcut Domnului. Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui: acesta este un lucru preasfânt Domnului între darurile mistuite de foc“.
Vedem apoi cum Domnul este prezentat ca snopul celor dintâi roade pentru Domnul, spice verzi prăjite la foc. Aceasta era El ca jertfă în puterea anilor Săi. El Se plânge către Dumnezeu: „Nu mă lua la jumătatea zilelor Mele!“ (Psalmul 102:24 ), însă El trebuia să moară când avea numai 33 de ani. El trebuia să moară când a făcut această lucrare minunată. Noi putem spune că la jumătatea celor 70 de săptămâni de ani ai lui Daniel, la al căror sfârşit trebuie să aibă loc împăcarea deplină a lui Israel, El trebuia să moară şi nu putea să instaureze împărăţia. Aceasta citim aici: focul deplin a venit peste El şi a prăjit spicele verzi, pe El, care este copacul cel verde, aşa cum El Însuşi spunea, când a mers la cruce (Luca 23:31 ).
În versetul 12 vedem că se mai găseşte o altă jertfă de mâncare: „Ca dar din cele dintâi roade, veţi putea să le aduceţi Domnului; însă, să nu fie aduse pe altar ca dar de un miros plăcut.“ Aceasta este o realitate minunată, căci aici vedem ceva care nu era făcut din floarea făinii stropită cu untdelemn şi care nu era făcută cu tămâie şi care era dospită. Însă din Levitic 23 aflăm de ce era aşa. Aici nu este un simbol al Domnului Isus. Darul de jertfă al primelor roade este o imagine pentru noi, a Adunării, nu ca trup al lui Hristos, ci ca aceea care are parte de învierea Lui şi în care este desigur aluat, a cărui influenţă este controlată de Duhul Sfânt care locuieşte în ei şi unde nu este nici tămâie, această gingăşie personală care se găseşte la Domnul Isus.
Nu este însă minunat că într-un capitol în care se vorbeşte de minunata slavă a Domnului Isus, pe care noi avem voie să o aducem lui Dumnezeu ca jertfă, suntem numiţi şi noi ca jertfă de mâncare a Adunării, ceea ce noi înşine suntem şi că aceasta este văzută aici ca o jertfă pentru Dumnezeu? Ce realitate serioasă! Aici vedem simbolic ceea ce avem în Romani 12 , că noi trebuie să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aşa cum odată Domnul a fost jertfă desăvârşită, tot aşa trebuie să prezentăm şi noi trupurile noastre, astfel ca trupul nostru, viaţa noastră să fie o copie, o imitare a vieţii Domnului aici pe pământ. Şi aceasta este jertfa pe care noi putem s-o aducem lui Dumnezeu. Nu este aceasta o realitate minunată?
În legătură cu aceasta vedem mai departe în versetul 13: „Să condimentezi cu sare toate darurile tale de mâncare, să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare“. Cât de important să fie aceasta, dacă în acest singur verset se repetă de trei ori şi se spune despre „sarea, semnul legământului Dumnezeului tău“.
Ştim că sarea este cea care păzeşte de stricăciune. Ea lucrează în aşa fel ca să nu se strice ceva. Însă sarea este şi despărţirea de ceea ce este stricat şi trebuie să adaug că este şi un simbol al sfinţeniei verificatoare a lui Dumnezeu şi al judecăţii Sale. Găsim aceasta în Ezechiel 47:11 , când mlaştinile şi gropile din apropierea Mării Moarte nu se vor vindeca, ci în toată împărăţia de o mie de ani vor rămâne mlaştini sărate, ca un tablou al judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi asupra oamenilor păcătoşi. Aici se vorbeşte despre „sarea, semnul legământului Dumnezeului tău“; înseamnă că sarea, în relaţiile noastre cu Dumnezeu, în care am fost aduşi, ne păzeşte şi ne fereşte de stricăciune, ca noi să nu fim necredincioşi în acest legământ. Ce gândim noi despre noi înşine? Probabil că duminica dimineaţă aducem o jertfă cu privire la minunata descoperire a lui Dumnezeu în Domnul Hristos, prin har, şi nu ne gândim la faptul că exteriorul nostru, prezentarea noastră în afară ar trebui să se schimbe cu ceva; de aceea putem fi brutali faţă de fraţi şi surori sau în purtarea noastră faţă de ceilalţi. Ce gândim noi despre unul care vorbeşte plin de admiraţie despre Dumnezeu, care a descoperit dragostea Domnului Isus şi care nu se gândeşte că el însuşi trebuie să arate dragoste şi să se verifice pe sine însuşi în lumina lui Dumnezeu şi să se judece cu privire la sărăcia dragostei care este în inima sa şi care se arată în viaţa sa?
Aici avem sarea. Dumnezeu nu poate primi nici o jertfă care este făţărnicia buzelor. El nu vrea ca noi să vorbim numai că admirăm pe Domnul Isus, însă nu simţim nevoia ca aceleaşi lucruri să se găsească şi în viaţa noastră. Nu putem să spunem lui Dumnezeu că este aşa de minunat ceea ce găsim la Domnul Isus, în timp ce noi nu gândim deloc că aceasta ar trebui să fie minunate şi la noi. Când eu sunt mulţumit cu mine, când eu nu le am, atunci aceasta nu este „sarea legământului Dumnezeului tău“. Dacă eu vorbesc despre Domnul Isus, dacă eu privesc slava Sa, atunci Tatăl aşteaptă ca eu să doresc să fiu tot aşa cum este El. Avem în Olanda un cântec pentru copii: „Eu doresc să fiu ca şi Isus“. Nu este aceasta dorinţa inimii noastre? Se poate să te ocupi pe drept cu Domnul şi să vezi slava Sa şi s-o admiri, fără ca să ai dorinţă ca să fii aşa şi în practică? Dacă lucrurile nu sunt aşa, Dumnezeu spune: nu pot să primesc aceasta ca jertfă. Atunci lipseşte sarea legământului Dumnezeului tău. El doreşte sinceritatea în inimă şi El doreşte ca atunci când venim să aducem ca jertfă ceea ce am admirat şi adorat la Domnul, dorinţa arzătoare care este în inima noastră să fie aşa cum a fost El. Trebuie să ne aşezăm pe noi înşine în lumina lui Dumnezeu, ca să ne judecăm şi să îndepărtăm tot ceea ce nu este potrivit cu sfinţenia Lui.
sursa: https://comori.org/