Categorie: Cartile Bibliei
„Când cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul să fie din floarea făinei; să toarne untdelemn peste ea şi să adauge şi tămâie. S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinei, untdelemn, împreună cu toată tămâia şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte. Acesta este un dar trecut prin foc, de un miros plăcut Domnului. Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt Domnului între jertfele de mâncare mistuite de foc“. (Levitic 2:1-3 )
Am văzut că în Levitic capitolele 1 până la 7, jertfele nu prezintă atât de mult crucea în sine însăşi, adică lucrarea pe care Domnul a făcut-o acolo, ci mai degrabă ceea ce vedem noi în ea şi ce am primit pentru noi. Şi aceasta oferim lui Dumnezeu ca jertfă.
În primul capitol am văzut jertfa arderii-de-tot, că în ea este prezentat ceea ce înseamnă pentru Dumnezeu lucrarea Domnului Isus de pe cruce, nu cu privire la păcatele noastre, ci cu privire la modul cum El a fost slăvit prin aceasta. Deci, arderea-de-tot nu este văzută dinspre partea noastră, adică ceea ce noi am primit prin lucrarea Domnului Isus, când El a purtat păcatele noastre în trupul Său şi a fost făcut păcat pentru noi; aceasta am văzut-o în jertfa pentru păcat din Levitic 16 .
Aici în Levitic 2 avem iarăşi o jertfă despre care Dumnezeu spune că trebuie s-o aducem Lui. Şi aşa cum am văzut în Exod 29 , jertfa de mâncare era adusă de cele mai multe ori împreună cu jertfa arderii-de-tot. La fiecare jertfă zilnică de ardere-de-tot trebuia adusă şi o jertfă de mâncare. Ceea ce este prezentat în jertfa de mâncare, era în mod necesar legat cu jertfa arderii-de-tot. Însă aceasta nu este amintită în primul rând. Când privim succesiunea istorică a acestora, găsim mai întâi jertfa de mâncare, căci ea vorbeşte despre viaţa Domnului Isus aici pe pământ. Apoi urmează jertfa pentru păcat şi apoi jertfa arderii-de-tot. Însă dacă Domnul Isus n-ar fi fost în primul rând Om cu adevărat şi n-ar fi trăit aici pe pământ, atunci n-ar fi putut să fie jertfă de ardere-de-tot. Trebuia mai întâi să fie Om, ca să arate că El era desăvârşit, altfel nu putea să fie jertfă. În mielul de Paşte găsim exprimat adevărul acesta. În cea de-a zecea zi trebuia ales mielul şi apoi trebuia să rămână sub observaţie până în a patrusprezecea zi, iar după aceea să fie tăiat. Trebuia să se dovedească desăvârşirea Lui, altfel nu putea ca Om să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu şi să slăvească pe Dumnezeu ca Fiu al Omului, aşa cum se spune în Ioan 13:31 .
Vedem deci în 1 , pe Domnul Isus nu în primul rând în viaţa Sa, ci în moartea Sa şi în mod deosebit în partea în care El L-a slăvit pe Dumnezeu. Din Ioan 6 s-ar putea trage concluzia că viaţa Domnului Isus ar putea fi înţeleasă înainte de a avea parte de lucrarea Sa de pe cruce; însă aceasta este imposibil. Viaţa Domnului Isus se poate înţelege numai după ce te-ai hrănit cu Mântuitorul cel mort. Când în Ioan 6 Domnul spune că El este pâinea care S-a coborât din cer, atunci El spune şi: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică“. (Ioan 6:53 ). Căci înainte de a mânca din trupul Său şi a bea din sângele Său şi de a-L primi în adevăr în lucrarea Sa de pe cruce, nimeni nu se poate hrăni din ceea ce se va găsi în viaţa Sa şi nici din aceea că El este prezentat acolo ca mană. Dacă lucrarea pe care a făcut-o Domnul Isus pe cruce era sfârşitul vieţii Sale pe pământ, era totodată şi punctul culminant în care Dumnezeu a fost slăvit în gradul cel mai înalt. Era, dacă am voie să spun aşa, încoronarea vieţii Sale pe pământ. El a fost ascultat în tot timpul vieţii Sale. Însă unde a fost văzută ascultarea Sa mai mult, decât în moartea de pe cruce? El a fost ascultător până la moarte de cruce! Şi dacă în timpul vieţii Sale a fost descoperită desăvârşirea Sa, cum a fost aceasta descoperită când El S-a dat pe Sine Însuşi pe cruce - da, pentru păcatele noastre, este adevărat; El a fost făcut păcat pentru noi. Însă în acelaşi timp El a slăvit pe Dumnezeu, când El atârna acolo singur între cer şi pământ, părăsit de toţi, cu toată creaţia împotriva Lui. Şi Dumnezeu a închis cerul deasupra Lui.
De aceea jertfa arderii-de-tot este amintită în primul rând, şi imediat după aceasta jertfa de mâncare, pe care o avem aici. Şi aşa cum s-a spus, la jertfa zilnică, pe lângă jertfa arderii-de-tot trebuia adusă şi o jertfă de mâncare. Când în Levitic 1 am privit jertfa arderii-de-tot şi aducem lui Dumnezeu ca jertfă ceea ce am văzut în aceasta, atunci El aşteaptă ca noi să nu rămânem numai lângă lucrarea Domnului de pe cruce, oricât de preţios este lucrul acesta; noi să ne ocupăm şi de slava Persoanei Domnului în viaţa Sa de pe pământ, pe baza căreia El putea să fie jertfă de ardere-de-tot. Asta o avem aici în Levitic 2 .
Jertfa de mâncare nu era o jertfă de animale, nu era o jertfă de sânge. Aceasta ne spune imediat că nu stă în legătură directă cu crucea. Nu spun că nu are nimic a face cu ea, însă nu mai are crucea ca idee principală. Punctul central aici nu este lucrarea Sa de pe cruce, ci viaţa Sa de pe pământ, chiar dacă în aceasta se include şi faptul că el a fost ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce.
Jertfa de mâncare consta din floarea făinei şi untdelemn, cu tămâie deasupra. Asta ne spune deja că Domnul este privit aici ca rod al pământului, ca făina care a crescut aici pe pământ. În Isaia 4 Domnul este numit rod al pământului şi în Ioan 12 El vorbeşte despre Sine Însuşi ca de bobul de grâu care trebuie să cadă în pământ. Vedem însă că este şi griul care a ajuns la coacere deplină, aşa că se poate mânca, pentru a sluji de mâncare.
Citim în epistola către Evrei că Domnul Isus a învăţat ascultarea. Şi aceasta este tocmai ceea ce ne este prezentat aici. El nu trebuia să înveţe ascultarea pentru că era neascultător sau pentru că înclinaţiile Sale erau rele, ca la noi. Noi trebuie să învăţăm ascultarea, pentru că noi suntem neascultători, din natura noastră. La El nu a fost aşa. El era Dumnezeul veşnic, Creatorul cerului şi al pământului. El nu avea nevoie niciodată de vreo poruncă. Toată creaţia care stătea înaintea Lui, aştepta numai un cuvânt de la El, ca să înfăptuiască voinţa Sa. Cum ar fi putut El asculta vreodată? Însă în viaţa Sa pe pământ vedem cum Domnul ocupă locul de supunere, chiar dacă El Însuşi putea spune că El, ca şi Tatăl, poate să dea viaţă cui vrea El. El a luat aici pe pământ locul unui Om, chiar dacă El era Dumnezeu desăvârşit. El a spus lui Dumnezeu: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“. Şi astfel Dumnezeu I-a pregătit un trup. El a fost născut ca om adevărat, cu un trup omenesc, cu suflet omenesc şi cu duh omenesc, un om desăvârşit. Însă în acelaşi timp El a rămas Dumnezeul veşnic - nu putea să fie altfel.
Aici vedem viaţa Domnului Isus ca Om. Cuvântul Domnului Isus vrea să ne arate de ce viaţa Domnului Isus era extrem de preţioasă pentru Dumnezeu. În El s-a găsit tot ceea ce dorea Dumnezeu, aşa cum ar trebui să fie un Om. Dacă noi citim tot Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza 1 şi până la Apocalipsa 22 şi vedem în aceasta toate atenţionările şi toate sentinţele lui Dumnezeu, dorinţele Sale cum trebuia să fie omul, atunci noi găsim împlinirea lor în viaţa Domnului Isus. El era desăvârşit, aşa cum ar trebui să fie un Om, da, mai mult decât desăvârşit. El era Om într-un mod aşa de minunat - am putea spune: într-un mod extrem, exagerat - încât Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea cea mai mare în El. Citim despre aceasta în Evanghelii. Deja de la naşterea Sa, îngerii se bucurau. Când Şi-a început lucrarea vieţii Sale, cerurile S-au deschis deasupra Lui şi Dumnezeu a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit“. Şi trei ani şi jumătate mai târziu, pe muntele schimbării la faţă, Dumnezeul spune din nou: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit toată plăcerea Mea; de El să ascultaţi“.
Dumnezeu a văzut totdeauna această perfecţiune a Domnului Isus. Şi El ne spune, nouă, copiilor Săi, care suntem legaţi cu El, poporului Său, în mijlocul căruia locuieşte: dacă vreţi să vă apropiaţi de Mine, ca să-Mi aduceţi ceva, ca răspuns al inimii voastre la dragostea şi harul Meu, atunci Eu vă spun ce este plăcut totdeauna pentru Mine şi prin ce puteţi să aveţi părtăşie cu Mine, anume ceea ce Eu văd în Persoana Fiului Meu, Domnul Isus şi în viaţa Sa aici pe pământ. Şi Dumnezeu deschide Cuvântul Său şi ne arată în el ce a văzut El la Domnul Isus, aşa că şi noi putem vedea şi ne putem umple inimile cu aceasta. Nu numai cu perfecţiunea lucrării Sale pe cruce, ci şi cu perfecţiunea vieţii Sale pe pământ. Aşa putem noi să aducem aceasta lui Dumnezeu, ca jertfă plăcută Lui şi în acelaşi timp să ne minunăm de slava Aceluia despre care El a spus: „În Tine Mi-am găsit plăcerea“. În felul acesta noi avem părtăşie cu Tatăl, aşa cum vedem aici că preoţii aveau voie să mănânce din jertfa de mâncare, după ce Dumnezeu a primit partea Sa.
Cu aceasta mai este legat un gând, pe care l-am mai amintit. Când se oferă ceva lui Dumnezeu, atunci El nu rămâne niciodată dator, ci El redă mult mai mult înapoi. Şi când noi cunoaştem gândurile Lui Dumnezeu, atunci învăţăm să cunoaştem mai bine tot ce este în inima Sa cu privire la noi; căci gândurile Sale sunt numai gânduri de binecuvântare pentru noi, şi tot ceea ce preocupă inima Sa este spre binecuvântarea noastră. Am văzut că El doreşte şi speră ca noi să-I aducem o ardere-de-tot şi cu cât aceasta este mai mare, cu atât mai mult ştim că noi suntem favorizaţii Săi şi cât de plăcuţi suntem înaintea Lui. Eu pot să stau înaintea Lui în toată preţuirea şi favoarea Domnului Isus, văzut ca jertfă a arderii-de-tot, înaintea lui Dumnezeu, în siguranţa că nu mai este nimic între mine şi Dumnezeu. El nu mai este judecător pentru mine; El mă iubeşte aşa cum L-a iubit pe Domnul Isus, aşa că noi avem voie să ne simţim pe deplin acasă lângă Dumnezeu şi să ştim că avem părtăşie deplină cu El. El este Tatăl meu, eu sunt copilul Său, şi El mă înconjoară numai cu dragoste. Eu am fost aşezat în împărăţia Fiului dragostei Sale.
Însă aici stă înaintea noastră jertfa de mâncare. Dacă ne-am apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât putem avea părtăşie cu El, atunci Dumnezeu vrea ca şi noi să avem aceleaşi preocupări ale inimii noastre care umplu inima Lui. Noi ştim care sunt acestea: persoana Domnului Isus. Şi în legătură cu împrejurările în care noi suntem, El ne prezintă pe Domnul Isus, aşa cum El ar trebui să fie pentru inima şi pentru gândurile noastre. El S-a găsit în aceleaşi împrejurări ca şi noi. Noi suntem în pustie, în lume, unde domneşte păcatul, unde conduce Satan şi unde a fost lepădat Domnul nostru. El a fost în această lume şi noi putem să-L vedem cum a trecut prin ea, şi apoi Tatăl ne îndreaptă gândurile spre El şi spune: dacă voi aţi adus o ardere-de-tot, aduceţi şi o jertfă de mâncare; căci jertfa de mâncare vorbeşte despre Fiul Meu de pe acest pământ. Astfel inimile noastre sunt conduse spre El spre viaţa Sa minunată de pe pământ. Privim toată această slavă şi astfel avem un obiect al inimii noastre, ceva cu care putem să hrănim inimile noastre şi prin care primim putere ca să umblăm, aşa cum a umblat El, prin aceea că avem părtăşie cu Dumnezeu, cu Tatăl, aşa cum avea El, atunci când era pe pământ. Astfel noi vom fi transformaţi în acelaşi chip cu al Său, aşa cum El a trăit pe pământ.
Se vede uşor că jertfa de mâncare diferă de arderea-de-tot. în cea din urmă, cel ce aducea jertfa şi preoţii, fiii lui Aaron trebuiau să cerceteze jertfa, s-o înjunghie, să-i jupoaie pielea, s-o taie în bucăţi şi apoi s-o ardă pe altar ca un miros plăcut, însă nu aveau voie să mănânce din ea. Însemna jertfa Domnului Isus, era prea profundă pentru oameni, ca ei să se hrănească din ea. Lucrul cel mai înalt pe care noi putem să-l facem este ca, fiind cu mâini pline de respect, puţinul pe care putem să-l vedem în aceasta, să-l luăm şi să-l oferim lui Dumnezeu, căci El vrea să-l primească din mâinile noastre. Însă El îl ia în totalitate pentru Sine. Era o jertfă întreagă şi trebuia arsă în întregime. Aici însă, la jertfa de mâncare, vedem că preotul avea voie să aibă o parte. In primele versete găsim caracterul general al jertfei de mâncare. „Darul Lui să fie din floarea făinii; să toarne untdelemn peste ea şi să adauge şi tămâie“ (versetul 1). În ultima parte citim şi despre spice coapte de curând, prăjite la foc şi boabe noi pisate. Aici însă este vorba de caracterul general, care este făina, floarea făinei. Şi asta are să ne spună nouă mult. Aşa cum s-a spus, Domnul Isus este asemănat cu rodul pământului, ca bobul de grâu, însă ca bobul de grâu care a ajuns la coacere deplină. Acest bob copt pe deplin a fost măcinat foarte fin, încît se putea vedea orice părticică a sa. Şi Dumnezeu vrea să ne îndrepte inimile asupra Lui, ca să-L vedem. Nu este nimic zgrunţuros, niciun cusur în El. Toate părţile au fost fărâmiţate, aşa că la o privire atentă se poate vedea că nimic necurat nu este ascuns în El. Poţi avea un bob întreg în care să fie ascuns ceva nepotrivit. Cei care se ocupă cu agricultura ştiu lucrul acesta, înăuntru se poate ascunde necurăţia, probabil o insectă. În floarea făinei însă, aceasta nu poate fi. Şi Dumnezeu doreşte ca noi să privim viaţa Domnului Isus şi să vedem că era floare de făină, că în El nu era nimic ascuns, ci că totul era descoperit pe deplin.
Unul dintre marii oameni de stat din istoria lumii (Tolleyrand) a spus odată: „Cuvintele sunt date pentru a-ţi ascunde gândurile“. Când însă Domnul Isus vorbea, atunci fiecare cuvânt al Său era descoperirea a ceea ce El era. Când L-au întrebat: „Cine eşti Tu?“ El a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt“ (Ioan 8:25 ). Asta înseamnă că orice cuvânt pe care-L rostea şi orice faptă a Lui era descoperirea a ceea ce era EL. Întreaga Sa trăire descoperea ce era El. Nimic nu era ascuns în El. Oricine putea vedea nemijlocit cine era El, căci totul era pe deplin descoperit. Faptul acesta ne este prezentat nouă aici. Şi aceasta corespundea dorinţei lui Dumnezeu, cum ar trebui să fie un Om. Aşa găsim noi de exemplu în Cuvintele Domnului Isus, când El spune că în vorbire nu trebuie să juri. „Vorbirea voastră însă să fie: da, da şi nu, nu; ce trece peste aceasta vine de la Cel Rău“. Când eu spun „Da“, atunci oricine să poată fi convins că „da“ este. Şi când Eu spun „Nu“, atunci oricine să fie convins că „nu“ este. De aceea un creştin nu trebuie să spună mai mult. Cuvântul său trebuie să fie adevărat şi simplu. Şi toată comportarea sa în viaţă trebuie să fie simplă. La Domnul Isus aşa era.
Da, totul la El a fost desăvârşit, însă nu era nicio trăsătură de caracter care să-L deosebească în mod special. Când privim fraţii, atunci spunem despre un frate: „Da, acesta este un bărbat drăguţ“. Despre un altul spunem: „El este totdeauna drept“. Un al treilea are o altă caracteristică. Însă se poate spune ceva prin care Domnul era caracterizat în mod deosebit? Când spun: El iubea, atunci puteţi să confirmaţi: Da, El iubeşte; niciodată nu s-a găsit dragoste care să fi fost aşa mare ca dragostea Sa. Însă nu se poate spune că El era caracterizat în mod deosebit numai prin dragoste. Să ne gândim numai la ceea ce El a spus odată fariseilor, când le-a rostit judecata. Eu pot spune: El a fost desăvârşit de drept. Să ne gândim numai cum El a condamnat nedreptatea! Şi cu toate acestea nu se poate spune că viaţa Sa a fost caracterizată în mod special prin dreptate. Dreptatea s-a descoperit atunci când a fost necesar, şi atunci a fost în mod desăvârşit sută la sută dreptate. Când însă trebuia să se descopere dragostea, era dragoste desăvârşită, şi când însă trebuia să se descopere îndurarea era îndurare desăvârşită. Ce perfecţiune bine balansată! Aşa Îl vedem în toată viaţa Sa pe pământ, în toate Evangheliile, în mod deosebit însă în Evanghelia după Luca, unde El este prezentat mai mult ca jertfă de mâncare şi ca jertfă de mulţumire. La Matei Îl avem pe Domnul mai mult ca jertfă pentru vină şi la Marcu mai mult ca jertfă pentru păcat, în timp ce în Evanghelia după Ioan Îl găsim prezentat ca ardere-de-tot. Însă mai găsim jertfa de mâncare şi în Evanghelia după Ioan, în viaţa Sa înainte de cruce şi cât de minunată era această viaţă atunci! Totul arăta că El este Om cu adevărat şi totuşi totul era caracterizat prin untdelemn, Duhul Sfânt, din care El a fost născut. Umanitatea Lui a fost într-adevăr minunată.
Ce a fost pentru Dumnezeu, când în cele din urmă a găsit pe Unul, după ce El timp de 4.000 de ani a căutat dacă este vreunul care să facă binele şi să-L caute. Şi ce UNIC a fost acesta! După ce Dumnezeu timp de 4.000 de ani n-a găsit pe nici unul printre sutele de milioane de oameni, a găsit pe Unul despre care îngerii, atunci când El S-a născut, puteau spune: „În oameni bună plăcere!“, care atunci când era un băiat mic, chiar dacă era în acelaşi timp Dumnezeul veşnic, era ascultător de Maria, mama Sa, de Iosif, pe care-L preţuia ca tată al Său şi care creştea în înţelepciune şi era plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. El a avut înţelepciune ca nimeni altul aici pe pământ. Totul la El era plăcut lui Dumnezeu. Însă acesta nu era singurul lucru.
Găsim aici în Levitic 2 că pe jertfa de mâncare se vărsa untdelemn. Vom vedea că nu numai orice cuvânt pe care-l rostea Domnul Isus şi orice faptă era clară şi sinceră, ci totul arăta ungerea Duhului Sfânt. Era totdeauna în concordanţă cu sfinţenia lui Dumnezeu, da, totdeauna caracterizat prin Duhul Sfânt. Domnul a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit şi prin Duhul a fost adus în Iudeea. Prin Duhul El vindeca pe bolnavi, vestea Evanghelia şi învia morţii. Şi prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine Însuşi lui Dumnezeu, ca jertfă fără pată. Dacă citim Evangheliile sau Psalmii sau alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, unde se vorbeşte despre viaţa Domnului Isus, vedem că tot ce făcea şi toate gândurile Sale, da, toate arătau ungerea Duhului Sfânt. El era Om adevărat, născut dintr-o femeie, aşa cum se spune în Galateni 4 . Însă în Matei 1 ni se spune că Maria a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt. Şi în Luca 1:15 , îngerul Gabriel îi spune: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea Sfântul care Se va naşte Se va numi Fiul lui Dumnezeu“. El era Om adevărat, ca şi Adam. Adam nu era fiu al omului, ci a fost creat ca om matur. Domnul Isus a venit pe acest pământ, ca orice om după Adam şi Eva. Însă El a fost născut prin Duhul Sfânt, chiar dacă era om cu adevărat. Şi în felul acesta, ca unul născut prin Duhul Sfânt, ca Om El era şi Fiul lui Dumnezeu. În Ioan 1 găsim că Omul Isus era Fiul veşnic al lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“. Însă în Luca 1:35 şi în Psalmul 2 vedem că Domnul Isus ca Om pe pământ prin naşterea Sa prin Duhul Sfânt era Fiul lui Dumnezeu, căci Duhul Sfânt L-a conceput. Şi totuşi El era Om adevărat, căci El S-a născut din Maria.
Şi asupra acestui fapt Dumnezeu vrea să ne îndrepte atenţia. El era Om adevărat, tot aşa de adevărat ca şi noi. El avea un trup omenesc, un suflet omenesc, un duh omenesc, chiar dacă El era Dumnezeul veşnic. Şi ca Om, El era desăvârşit şi a slăvit pe Dumnezeu în viaţa Sa pe pământ.
În Ioan 1:18 citim: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“. Cine era singurul Lui Fiu? Acesta era omul Isus Hristos, care a fost pe acest pământ, Acela care a fost născut dintr-o femeie. Şi El a descoperit pe Dumnezeu, însă El a făcut-o ca Omul Isus Hristos. Vedem aceasta în mod deosebit, dacă citim Evanghelia după Ioan, Îl găsim acolo ca Dumnezeu veşnic, însă vedem că El a umblat în chip desăvârşit ca Om şi S-a caracterizat pe Sine Însuşi ca Om, ca Fiul Omului, chiar dacă El putea spune: „Fiul Omului care este în cer“. Şi El ca Om a ocupat locul care se cuvenea unui om şi prin aceasta El L-a slăvit pe Dumnezeu. În Ioan 4 El spune ucenicilor Săi, că mâncarea Lui era să facă voia Aceluia care L-a trimis. Şi El putea spune despre Dumnezeu: „Eu fac totdeauna ce este plăcut Lui“. Şi de aceea El putea că spună: „Ştiu că totdeauna Mă asculţi“. Aşa putea El, în Ioan 14 , să spună ucenicilor, că dacă ei L-au văzut pe El, L-au văzut pe Tatăl. Cuvintele pe care El le rostea, erau cuvintele pe care Tatăl I le-a dat. Faptele Lui erau faptele pe care Tatăl I le-a dat. Şi tot ce făcea El, era descoperirea Tatălui. Aşa a fost Dumnezeu descoperit aici pe pământ într-un Om! Să vedem cât de minunată a fost viaţa Domnului Isus aici pe pământ, căci în viaţa Sa ca Om, Dumnezeu S-a văzut şi a fost descoperit în chip desăvârşit, căci tot ceea ce El a făcut era în chip desăvârşit după gândurile lui Dumnezeu, căci El a mers în drumul Său în deplină ascultare.
Şi ceea ce s-a spus în Ioan 1:58 despre Domnul Isus, se spune în 1. Ioan 4:12 despre noi: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi“. Asta înseamnă, cu alte cuvinte: lumea poate cunoaşte pe Dumnezeu din viaţa nouă a credincioşilor. Dacă viaţa noastră practică este caracterizată prin noua viaţă, pe care am primit-o prin naşterea din nou, atunci lumea va putea cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa spune 1. Ioan 2:8 că: „Aceasta este adevărat atât cu privire la El cât şi cu privire la voi“.
În viaţa Lui vedem activitatea Duhului Sfânt, simbolizată de untdelemn. Domnul Şi-a început slujba, după 30 de ani de ascultare de părinţi şi a venit Duhul Sfânt peste El; a fost condus de Duhul Sfânt în pustie, ca să fie ispitit; a fost dus înapoi de Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt a predicat Evanghelia, a vindecat pe bolnavi, a înviat morţii; da, El prin Duhul Sfânt S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată, lui Dumnezeu; un Om adevărat, un Om care a fost aşa cum trebuia să fie omul, un Om care a corespuns tuturor dorinţelor lui Dumnezeu cu privire la om. Începi cu Geneza 1 şi termină cu Apocalipsa 22 , şi citeşte toate cerinţele lui Dumnezeu cu privire la felul cum ar trebui să fie un om şi vei găsi că Domnul Isus a realizat toate acestea în viaţa Sa. El a împlinit toată voia lui Dumnezeu. El a înfăptuit totul în mod desăvârşit, tot ce dorea Dumnezeu.
Când El a venit, a spus: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“ şi când era pe pământ, El putea spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Aceluia care M-a trimis“. Da, când El n-a mâncat nimic 40 de zile şi 40 de nopţi, a venit Satan la El şi I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâine“. Aceasta nu era o lucrare rea, Domnul a înmulţit deseori pâinea, aşa că mii au putut mânca din ea. Nu este niciun păcat să faci pâine din pietre, dacă Dumnezeu îmi spune că trebuie să fac, dar prefer să flămânzesc, decât să fac ceva care nu mi-a spus Dumnezeu să-l fac; mai bine să însetez, decât să fac ceva pe care El nu mi l-a poruncit. Ce ascultare! Şi aşa noi Îl vedem în toată viaţa Sa pe pământ, Îl vedem cum Se interesa numai de gândurile lui Dumnezeu.
Când primeşte ştirea că prietenul Său Lazăr este foarte bolnav, El nu Se grăbeşte. Aşteaptă două zile, până când Dumnezeu Îi spune că trebuie să meargă într-acolo, chiar dacă ştia că asta însemna moartea lui Lazăr. Şi când ucenicii au întrebat: mergi în Iudeea, unde ei încearcă să Te omoare? atunci El spune: „Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică“. Tatăl I-a spus că El trebuie să meargă şi El merge. Nu se preocupă de consecinţe, Dumnezeu Îi spune să meargă la cruce şi El merge. Da, jertfa de mâncare reprezintă pe Domnul în viaţa Sa pe pământ.
Însă nu înseamnă că jertfa de mâncare a încetat în momentul când Domnul Isus atârna pe cruce. Jertfa de mâncare era probată şi prin foc. În Filipeni 2 citim: „El a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce“. Acolo pe cruce a fost examinat cât de mare este ascultarea Sa. Acolo a fost găsit că El a fost desăvârşit. În viaţa Sa, El a fost ascultător în totul. Însă dacă El la sfârşit ar fi refuzat să meargă la cruce, dacă El ar fi refuzat să ia asupra Sa păcatele mele, atunci El ar fi dovedit că ascultarea Sa n-a fost desăvârşită. Însă El a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce, chiar dacă sufletul Său Sfânt a dat înapoi - vedem acesta în Ghetsimani. El a fost atât de ascultător încât a acceptat ca păcatele mele să fie puse asupra Lui şi El să fie făcut păcat pentru mine, ca judecata lui Dumnezeu să-L lovească pe El, oricât de îngrozitor ar fi fost aceasta pentru El. Nimic nu putea să facă ascultarea Sa să şovăie. El a fost ascultător în cel mai înalt grad. Nimic nu se mai putea cere de la El. Se putea cere mai mult de la El, decât faptul că El a renunţat la părtăşia cu Dumnezeu, că El, Cel Sfânt a fost făcut păcat, că El a fost părăsit şi lovit de Dumnezeu, de Acela pe care L-a ascultat? Se putea găsi o predare mai mare? Nu! În aceasta El a dovedit cât de desăvârşită a fost ascultarea Sa. Cât de minunat trebuie să fi fost pentru Dumnezeu să vadă un asemenea Om!
Primul Om a fost creat în curăţie. Însă el a călcat singura poruncă, atunci când abia o primise. El a fost aşezat de Dumnezeu în Paradis, în grădina Eden, unde totul era numai binecuvântare şi unde era numai un lucru pe care nu trebuia să-l facă. Avea voie să mănânce din toate roadele, numai din ale unui singur pom, nu. Însă el nu a putut tine porunca şi a dorit să mănânce din pomul acesta. Singurul mod în care el putea să dovedească neascultarea, el l-a folosit.
Acum a venit acest Om Isus şi El, Cel care a fost curat şi sfânt, a trăit într-o lume care a fost murdărită prin păcat şi care era sub blestemul lui Dumnezeu. El, Cel care n-a cunoscut păcat, a venit într-o atmosferă plină de păcat. El, Creatorul, a venit într-o lume al cărei conducător era Satan şi care în curând va dovedi că ea a primit pe Satan ca Dumnezeu. El, Cel Sfânt, trebuia să trăiască într-o atmosferă păcătoasă, unde totul era împotriva Lui, unde nu exista aproape nicio condiţie unde El putea rămâne curat, pentru că era de neatins curăţia Sa. Şi acolo unde totul era împotriva Lui, El a fost ascultător. În împrejurările cel mai nefavorabile şi neplăcute, El a fost ascultător, da, până la moarte de cruce; ascultător, când a fost lepădat de pe acest pământ, în timp ce toată creaţia L-a lepădat şi când cerul s-a închis deasupra Lui; ascultător, pe când era între cer şi pământ - se poate spune, în ţara nimănui, unde El era singur în toată creaţia, unde toată puterea răutăţii, Satan cu toţi demonii săi şi toată lumea în toată împrăştierea ei s-au năpustit asupra Lui. Acolo Dumnezeu Şi-a ascuns faţa de El - El, Omul Isus Hristos, era singur în tot universul încărcat cu păcatele mele. Se pare că Dumnezeu, Satan şi lumea au făcut legământ împotriva Lui, toţi împotriva Lui, iar El era singur. Dacă El trebuia să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“, El adaugă: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Atunci natura Sa omenească a fost probată în întregime.
Desigur, ajung acum în domeniul jertfei pentru păcat şi al arderii-de-tot; însă aceasta nu schimbă realitatea. Un aspect al slavei lui Hristos ne este prezentat aici. Nu se vorbeşte de judecata asupra păcatului sau asupra păcatelor mele. Aici este vorba de natura Sa umană şi cum a fost probată acolo, în momentul când El era jertfă pentru păcat. Aici este vorba deci de jertfa pentru păcat. Aici este vorba de El ca Om şi de ascultarea Sa, care a fost probată până la moarte, da, în moarte sub judecata lui Dumnezeu. Şi cât de desăvârşit a fost El! Ce miros plăcut trebuie să fi fost aceasta pentru Dumnezeu!
Şi acum Dumnezeu spune: dacă voi doriţi să aduceţi ceva pe lângă jertfa Sa de ardere-de-tot, aduceţi-Mi ce aţi găsit voi la Această Persoană, în viaţa Sa de pe pământ. Cercetaţi Cuvântul, făcut viu prin Duhul Sfânt şi priviţi-L, adoraţi-L, admiraţi-L şi umpleţi-vă inima cu toată bogăţia Sa, ca să deveniţi plini de tot ce vedeţi la El ca Om, care este floarea de făină, cu untdelemn şi tămâie deasupra. Priviţi-L în diferite stări, pe care noi le găsim în viaţa Lui şi aduceţi-Mi ca jertfă ce aţi găsit: „Preotul să ia un pumn din această floare a făinei, din untdelemn, împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte. Aceasta este un dar trecut prin foc, de un miros plăcut Domnului“ (Levitic 2:2 ).
Şi apoi urmează: „Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; aceasta este un lucru preasfânt Domnului între jertfele de mâncare mistuite de foc“. Nu este aceasta minunat? Nu la jertfa arderii-de-tot, ci aici, la jertfa de mâncare, oamenii aveau voie să mănânce din ceea ce era o mâncare aşa de minunată pentru Dumnezeu şi despre care Dumnezeu spune că este o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut pentru El.
Dar nu oricine avea voie să mănânce din jertfa aceasta şi este de la sine înţeles că niciun necredincios. Şi nici chiar toţi credincioşii n-au voie să mănânce din această jertfă. Numai fiii lui Aaron, numai aceia care s-au ocupat cu Domnul ca jertfă a arderii-de-tot, care sunt obişnuiţi să intre în Locul Preasfânt şi acolo să-I slujească în prezenţa lui Dumnezeu. Numai aceia care au învăţat în prezenţa lui Dumnezeu care este mâncarea lui Dumnezeu, aceia care au învăţat să preţuiască ceea ce preţuieşte Dumnezeu, obiectul inimii Sale, şi să aibă părtăşie cu El, prin aceea că ei cunosc slava şi frumuseţea aceleaşi Persoane, au voie să intre şi să mănânce din aceeaşi mâncare ca şi Dumnezeu. Ei au voie să se hrănească din această mâncare minunată, din ceea ce Domnul Isus a fost în viaţa Sa pe pământ.
Nu este minunat să-L priveşti cum a fost El în viaţa Sa? Este însemnat lucru să avem jertfa aceasta ca hrană a noastră, cu care putem umple şi sătura sufletele noastre, prin care putem primi putere să mergem pe drumul nostru, prin care să creştem şi să primim astfel cu adevărat caracterul Său, schimbat după chipul Său. Nu este aşa, că un copil creşte corespunzător cu hrana pe care o primeşte? Ce este bun ca hrană, aceasta o primeşte copilul. Prin aceasta creşte. Şi cu această hrană este tot aşa. Ce Dumnezeu minunat avem!
Vedem că dacă noi aducem ceva lui Dumnezeu, El nu rămâne niciodată datornicul nostru. Cel ce jertfea, aducea jertfa de mâncare lui Dumnezeu, ca s-o dea Lui, iar preotul, care o aducea pe altar, primea din ea pentru mâncare. Nu este aceasta şi experienţa noastră? Dar, chiar dacă n-ar fi fost experienţa noastră, era totuşi adevărat, căci ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Însă nu am experimentat noi deja aceasta? Nu ştim noi că atunci când suntem adunaţi în jurul Domnului ca să aducem Tatălui jertfele noastre de laudă şi de mulţumire şi să spunem Tatălui ce slavă am găsit noi la Domnul Isus, deci când ne strângem în felul acesta, Îi aducem ceva: La cină venim nu ca să primim ceva; pentru aceasta ne strângem la adunarea de zidire; însă la frângerea pâinii venim împreună ca să-I aducem ceva, rodul buzelor, care mărturisesc Numele Lui. Şi noi avem cu adevărat jertfe de laudă şi de mulţumire; şi nu vorbesc numai buzele, ci vine cu adevărat ceva din inimă. Noi am venit ca să dăm, şi am dat din ce am avut, ceva lui Dumnezeu; şi totuşi inimile noastre erau pline, deseori mai pline decât atunci când am venit.
Acesta este totdeauna rezultatul când venim cu jertfele noastre la Dumnezeu, când îi aducem ceea ce El ne-a spus în Cuvânt despre Domnul Isus, despre lucrarea Sa şi mai ales aici, unde este vorba despre această jertfă, despre ceea ce El Însuşi ne dă ca parte a noastră. Şi suntem în stare să înţelegem lucrul acesta, când suntem obişnuiţi să locuim în prezenta lui Dumnezeu şi sentimentele noastre să fie formate în părtăşie cu Dumnezeu, prin aceea că este o obişnuinţă pentru noi să fim în Locul Preasfânt, la Dumnezeu, ca să-I slujim. Aceasta este trăsătura de caracter a unui fiu al lui Aaron.
Ce parte minunată! Ce Dumnezeu avem noi! Ce hrană minunată primim de la Dumnezeul nostru, când mergem astfel împreună cu El! Şi ce loc minunat - se poate spune şi aceasta, avem noi la uşa cortului întâlnirii, unde Dumnezeu invită poporul Său să vină la El! Aici pe pământ El doreşte să aibă o întâlnire cu poporul Său, nu cu unul singur, ci cu toţi împreună. El îi invită ca să-I aducă acolo jertfele lor. Ce loc minunat ca să aduci jertfele şi să te preocupi de această slavă!
Să dea Dumnezeu ca noi toţi să cunoaştem acest loc, ca noi să-l cunoaştem cu adevărat şi să ştim ce înseamnă acest loc. Să dea Dumnezeu ca inimile noastre să asculte de vocea lui Dumnezeu, care ne spune: Dacă voi doriţi să-Mi aduceţi ceva, aici Eu vă spun ce este plăcut pentru Mine şi voi puteţi aduce — aceea ce voi aţi văzut în Fiul Meu ca jertfă a arderii-de-tot şi ce aţi văzut la El ca jertfă de mâncare, ceea ce voi acasă aţi văzut la El; căci jertfa de mâncare trebuie pregătită acasă. La mine acasă eu trebuie să pregătesc şi apoi trebuie să iau cu mine acolo, în locul unde Dumnezeu Se întâlneşte cu poporul Său, ca să-I ofer Lui. Cunoaştem noi toţi acest privilegiu? Cred că nici unul dintre noi nu va avea curajul să spună că noi l-am preţuit la adevărata lui valoare. Însă putem mulţumi lui Dumnezeu că în mod sigur unii dintre noi au gustat ceva din aceasta, unii bătrâni dintre noi şi sper că şi unii tineri.
Când însă înţelegem lucrul acesta, nu vrem noi atunci să cercetăm mai mult, să vedem mai mult din poziţia aceasta? Să înfăptuim mai mult în inimile noastre ce har nemărginit ne-a fost dăruit în poziţia aceasta în care noi avem voie să venim acolo cu astfel de jertfe! Nu vom dori noi atunci să încercăm să ne luăm timp ca să ne strângem comori, încât să putem să aducem realmente jertfe de ardere-de-tot? Dacă acum noi suntem aşa de săraci că putem să aducem numai un porumbel, am început noi totuşi chiar şi cu acesta? Dacă cercetăm mai departe Cuvântul, cu inimile doritoare, în curând vom deveni în stare să aducem o oaie. Şi nu va mai dura mult până când vom putea aduce un viţel de parte bărbătească, o jertfă deplină şi vom vedea mai mult din mirosul plăcut al lucrării Domnului Isus şi în ce stare plăcută am fost aduşi noi înaintea lui Dumnezeu. Vom putea atunci să avem această Persoană minunată, ca obiect al inimii noastre, vom putea să strângem toată săptămâna din această jertfă de mâncare. Noi suntem în lume, însă putem să privim la El şi la Slava Sa, să o vedem aşa cum o găsim în Evanghelii, dar şi în Psalmi şi în Profeţi. Aşa ne putem umple inimile cu perfecţiunea Sa ca Om aici pe pământ, cu ceea ce El era pentru Dumnezeu, cu măreţia firii Lui omeneşti, în descoperirea Sa. Şi noi avem voie să aducem realmente aceste jertfe, acolo unde este Dumnezeu, şi în acest Loc Sfânt, să mâncăm din tot ceea ce este un miros plăcut pentru Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/