"Izvoarele lumii"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Mesopotamia înseamnă „ţara celor două râuri“; prin aceasta este caracterizată simbolic o altă trăsătură de caracter a lumii. Ar fi greşit să considerăm că lumea nu ar avea nimic de oferit, căci ea are două râuri, care în ochii ei sunt admirabile şi suficiente. Însă ele nu sunt ceea ce par să fie; ele nu pot da naştere la ceea ce doreşte inima; şi cu toate acestea, ele sunt căutate de toţi oamenii care se împotrivesc adevărului şi care, ca şi Naaman în mândria sa, strigă: „Nu sunt Abana şi Parpar, râurile Damascului, mai bune decât toate apele lui Israel?“ Evanghelia după Ioan dezvăluie tot caracterul nesatisfăcător al celor două râuri mari, care formează lauda lumii. Ele sunt falsificări a ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru om, şi anume:

1. desfătarea sau bucuria (Ioan 4 )

2. religia (Ioan 7 ).

Aceste două laturi ale naturii omeneşti sunt tratate aici. Despre desfătare, Domnul spune: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou“ (Ioan 4:13 ). În marea zi a sărbătorii corturilor, Isus a privit cu compătimire mulţimea poporului, care era lipsită de bucurie, şi a strigat: „Dacă însetează cineva...“ (Ioan 7:37 ).

Aşa cum toate râurile curg în mare, iar marea nu se umple, tot aşa toate apele lumii pot curge în inima omului, iar el rămâne tot fără bucurie. Inima sa este prea mare pentru lume; inima a fost creată pentru Dumnezeu, şi numai Dumnezeu poate să-i potolească setea. Plăcerile lumii nu pot nicidecum să dea o pace care să rămână, iar religia ei nu poate nici să salveze şi nici să zidească.

Oferta Domnului - izvoarele de sus şi izvoarele de jos

Cât de frumos este să vezi că Domnul este gata să satisfacă nevoia de bucurie şi să umple inima acelora care au aflat că toate ceremoniile unei religii nu o pot face niciodată! Intenţia Sa este să-i facă pe oameni independenţi de această lume: „Cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată“ (Ioan 4:13, 14 ). Dar El vrea să-i facă şi colaboratori în lucrare: să ajute multor inimi însetate din această lume în nevoile lor: „În cea din urmă zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus stătea şi striga, spunând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duhul Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat“ (Ioan 7:37-39 ). Poate să fie ceva mai sublim? Izvorul de sus înseamnă a avea în sine un izvor adânc de satisfacţie, care ţâşneşte spre viaţa eternă, care se înalţă în adorare spre Dătătorul şi sursa lui; izvoarele de jos înseamnă că această apă înviorătoare curge în râuri spre binecuvântarea altora.

Toate aceste lucruri nu sunt închipuiri; este adevărat că ele întrec deseori chiar cele mai cutezătoare gânduri ale noastre, însă cu toate acestea sunt adevărurile lui Dumnezeu, foarte concrete şi reale pentru toţi care Îl iubesc.

Este foarte clar: pentru o inimă care savurează această minunată moştenire, lumea nu mai are nici o atracţie. Nu mai este ademenit de surâsul ei, iar ameninţările ei nu-l mai sperie; legăturile ei sunt desfăcute, iar sufletul este liber. Numai cei care posedă şi savurează această moştenire sunt asemănători lui Otniel - oameni ai lui Dumnezeu -, ei înşişi liberi şi apoi în stare să elibereze şi pe alţii.

Nu putem însă prin puterea noastră naturală sau prin eforturi mari din partea noastră să practicăm lepădarea de sine ca să biruim lumea! Astfel de încercări vor sfârşi în legalism deplorabil şi eşecuri; numai atunci când prin credinţă posedăm aceste lucruri şi inima le savurează cu adevărat, vom găsi bucurie în poruncile Domnului şi vom experimenta că poruncile Lui nu sunt grele. „Pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?“ (1. Ioan 5:4, 5 ).

Marele nostru model

Pe acest pământ a trăit un singur Om desăvârşit, care a mers întotdeauna în dependenţă de Dumnezeu pe un drum de biruinţă, iar El ne-a lăsat un exemplu, ca noi să călcăm pe urmele Lui. Dacă Îl iubim, Îl vom urma cu bucurie şi vom experimenta că jugul Său este bun şi sarcina Sa este uşoară. Evanghelia după Luca ni-L prezintă pe Domnul în acest caracter deosebit de atrăgător: un Om dependent de Dumnezeu. În această Evanghelie, diavolul Îl întâmpină cu întreita ispitire, care a adus atâta dezastru în grădina Eden. Ispitirea din pustie (Luca 4:1 etc.) a constat în:

1. plăcerea cărnii - să transforme pietrele în pâine;
2. plăcerea ochilor - toate împărăţiile pământului;
3. lăudăroşia vieţii - aruncă-Te jos.

La primul atac este adus un răspuns desăvârşit: „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu»“. Desigur, Domnul avea putere să transforme pietrele în pâini, însă El era aici ca să facă numai voia lui Dumnezeu şi niciodată nu Şi-a folosit propria-I putere pentru scopuri personale; mai mult decât atât, El nu voia să-Şi găsească satisfacţia pe acest pământ, ci numai în Dumnezeu. El nu năzuia să-Şi primească hrana de jos, ci de sus.

„Dumnezeu“ i-a umplut inima şi a fost în acelaşi timp răspunsul la ispitirea diavolului. Dumnezeu a dorit să-i satisfacă toate nevoile, iar El nu a folosit niciodată propria Sa putere în acest sens, căci nu a vrut să părăsească locul dependenţei totale de Dumnezeu. El nu a fost aici ca să-Şi placă Sieşi, ci ca să facă voia lui Dumnezeu. Plăcerea cărnii nu a avut nici un loc în inima Lui. În acest punct au căzut Adam şi Eva; ei au pus interesele lor înaintea celor alor lui Dumnezeu. Acolo unde ei au căzut, Domnul a stat tare, aşa că diavolul a fost biruit şi a dat înapoi.

Al doilea atac a venit dintr-o altă latură: toată strălucirea împărăţiilor acestei lumi a fost pusă înaintea ochilor Domnului. Însă puterea, fastul şi măreţia lor, de care oamenii sunt fascinaţi şi orbiţi şi pentru care îşi vând sufletele şi-L dispreţuiesc pe Dumnezeul lor, nu au avut nici o atracţie pentru Domnul. Ochii Săi au fost îndreptaţi spre Dumnezeu şi S-a împotrivit ispitei cu minunatul răspuns: „Este scris: «Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-i slujeşti»“. Un adevărat închinător al lui Dumnezeu este acela a cărui inimă este umplută de slava Sa. Inima Domnului a fost umplută totdeauna de slava lui Dumnezeu şi într-o astfel de inimă nu a fost nici un loc pentru lume; strălucirea ei goală nu L-a fermecat. „Dumnezeu“ a fost deci iarăşi răspunsul Său la cea de-a doua ispită.

Diavolul a îndrăznit să-L mai atace încă o dată, propunându-I să Se arunce de pe streaşina acoperişului Templului, dovedind în felul acesta că este Fiul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu, potrivit Cuvântului Său, Îi va acorda o protecţie deosebită. Însă cursa a fost inutilă, căci Domnul a vrut să aştepte timpul lui Dumnezeu, când El şi slava Lui vor fi descoperite. El nu a vrut să-L ispitească pe Dumnezeu, luând ceva în propriile mâini şi revendicându-l ca pentru Sine, şi astfel El a răspuns: „Este spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!»“

Răspunsul acestui Om cu adevărat depedent şi de aceea totdeauna biruitor a fost iarăşi „Dumnezeu“. El a fost de nebiruit, căci a pus întotdeauna înaintea Sa pe Dumnezeu, Domnul. El aştepta de la „Dumnezeu“ totul; „Dumnezeu“ Îi umplea viaţa, iar pentru toate celelalte nu mai era nici un loc; „Dumnezeu“ era nădejdea Sa, aşa că putea să Îşi încredinţeze pe deplin timpul în mâinile lui Dumnezeu şi să nu Se tulbure.

Diavolul a reluat atacul atunci când umbrele întunecoase ale crucii s-au lăsat pe drumul Domnului. Întotdeauna, intenţia duşmanului a fost ca să-L îndepărteze pe Domnul de pe drumul ascultării. Cu farmecul şi oferta lumii nu i-a reuşit, şi de aceea el a încercat cu spaima şi groaza ei (Matei 16:21 ). Domnul a început să le arate ucenicilor Săi ceea ce trebuia să sufere din partea oamenilor; toată această grozăvie, care stătea înaintea Lui, Îl apăsa. Diavolul a folosit acest prilej ca să spună prin Petru: „Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne! Nicidecum să nu Ţi se întâmple aşa ceva!“ Însă Domnul l-a descoperit de îndată pe duşman în noua sa deghizare ca prieten aparent şi a întâmpinat perfidia sa cu mustrarea aspră: „Pleacă înapoia Mea, satan! Tu eşti un prilej de poticnire pentru Mine, pentru că gândurile tale nu sunt la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.“

„Dumnezeu“ a fost iarăşi înaintea sufletului Său, singurul pentru care El a trăit aici, pe pământ. El nu a vrut să-Şi salveze viaţa - nu în aceasta consta misiunea Sa - şi în felul acesta toate armele satanei, pe care le-a mobilizat ca să-L biruiască, au fost nefolositoare: din toate luptele, El a ieşit biruitor. Prinţul lumii acesteia a venit, însă nu a găsit nici un punct vulnerabil şi a fost deplin biruit. Nici nu putea să fie altfel; primele cuvinte ale Domnului au fost: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?“ El a trăit numai pentru Tatăl Său şi niciodată nu S-a abătut nici la stânga, nici la dreapta, până când a putut spune: „S-a sfârşit!“

El a biruit lumea. Momelile şi cursele ei au fost puse în zadar pentru El. Inima Lui a fost satisfăcută numai în Dumnezeu, iar orice pornire a sufletului Său a stat sub călăuzirea Dumnezeului Său. El este modelul şi conducătorul nostru, iar în El este orice har şi putere de care avem nevoie, aşa că putem merge siguri şi cu bucurie pe ur-mele paşilor Săi.

Datorăm totul dăruirii şi dragostei Domnului Isus Hristos, iar Dumnezeu a învăţat inimile noastre să-L preţuiască pe Acela în care se găsesc frumuseţi copleşitoare. Cum L-a tratat lumea când S-a descoperit? A văzut lucrările Lui minunate şi a trebuit să exclame: „Toate le face bine.“ A auzit cuvintele gurii Lui şi a recunoscut: „Niciodată nu a vorbit un om ca Omul acesta.“ Şi totuşi, la urmă L-a scuipat în faţă, L-a încununat cu spini şi L-a răstignit între doi ucigaşi. Lumea nu a avut nici un loc pentru acest Om singuratic din Nazaret şi totuşi plin de bunăvoinţă. El a fost urât şi repudiat de către ea. Să ne gândim la acest lucru toţi care Îi aparţinem! Să ne amintim şi de faptul că lumea nu s-a plecat niciodată cu adânc regret înaintea lui Dumnezeu, ca să-şi exprime astfel întristarea cu privire la această faptă îngrozitoare; ea este încă vinovată de sângele Preaiubitului Fiu al lui Dumnezeu. Având în vedere aceasta, trebuie să ne întrebăm ce poziţie avem faţă de această lume. Pavel putea să spună: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14 ). Spre învăţătura şi atenţionarea noastră, stă scris: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4 ).

sursa: https://comori.org/