Categorie: Cartile Bibliei
Capitolele 51 - 52
Ceea ce este în capitolele 51 şi 52 până la versetul 12 se aplică la rămăşiţa credincioasă a lui Israel. Cu versetul 13 din capitolul 52 începe o nouă parte a profeţiei. Rămăşiţa credincioasă din zilele din urmă este îndemnată să aibă încredere. Cei care caută dreptatea constituie o turmă mică, dar Dumnezeu l-a chemat pe Avraam când era singur şi l-a binecuvântat şi l-a înmulţit. El poate lucra în acelaşi fel şi pentru rămăşiţă. Comparaţi cu Ezechiel 33:24 , unde vedem cum încrederea omului carnal, care umblă în nedreptate, poate imita credinţa divină. Yahve va mângâia Sionul. În versetul 4 avem al doilea îndemn. Rămăşiţa este recunoscută ca poporul lui Yahve. Dreptatea lui Yahve este aproape; mântuirea şi eliberarea au ieşit deja de la El şi vor fi pentru totdeauna. Versetul 7 prezintă al treilea îndemn, marcând o înaintare.
Este vorba despre poporul care cunoaşte dreptatea, care are legea în inima lui şi care este îndemnat să nu se teamă de oameni, care for fi consumaţi de judecăţile lui Dumnezeu. Dreptatea şi mântuirea Lui sunt eterne. Rămăşiţa aşezată astfel în poziţia potrivită ne este descoperită de Duhul profetic ca recunoscută de Yahve. Acelaşi Duh vorbeşte prin gura rămăşiţei pentru a cere intervenţia puterii lui Yahve, în versetul 9, şi a invoca bunătatea perfectă şi mântuirea care sunt asigurate pentru cei răscumpăraţi, ca şi restabilirea Sionului în bucurie eternă. Odată încurajată rămăşiţa, Duhul se întoarce către Sion, şi, după cum, braţului lui Yahve i-a fost adresată chemarea “trezeşte-te”, această chemare îi este adresată de astă dată Sionului asuprit şi călcat de străini, ca şi cum Sionul şi nu Domnul ar fi trebuit să se trezească, mântuirea fiind deja acolo. Acum venea rândul celor care îl asupriseră să bea cupa necazului. În fine, chemarea “trezeşte-te” mai este adresată încă odată Sionului, ca să se ridice şi să se îmbrace cu putere şi glorie. Pentru că Yahve a arătat braţul puterii Sale înaintea tuturor naţiunilor şi toate capetele pământului au văzut eliberarea lucrată de Dumnezeul lui Israel. Aceste trei îndemnuri la ascultare din versetele 1, 4 şi 7, urmate de trei “trezeşte-te” sunt foarte frumoase. Versetele 11 şi 12 din capitolul 52 arată că, în acele zile, Israel va fi captiv printre naţiunile apostate, ca în timpul Babilonului. Versetul 13 se leagă strâns de cele dinainte. Acolo este prezentată poziţia lui Hristos în acel timp de glorie şi eliberare adusă de Yahve. Dar acest verset poate fi considerat şi separat de precedentele, ca începutul unui nou subiect, pentru că în acestea găsim ceva cu privire la Domnul Isus însuşi. Hristos va fi înălţat în acele zile. Dar care a fost poziţia Lui? Asupra acestui subiect zăboveşte Duhul profeţiei. Împăraţii vor fi uimiţi de gloria Lui, a Celui a cărui faţă a fost mai desfigurată decât a oricărui alt om.
Capitolul 53
Este declarată necredinţa lui Israel. Iată forma acestui capitol extrem de interesant. După cum am văzut în Psalmi şi în alte părţi, adevărata pocăinţă a lui Israel vine după eliberarea lui, adică după ce judecata la care va fi supus de Yahve va lua sfârşit. Manifestarea glorioasă a lui Hristos ca eliberator produce sentimentul profund al păcatului pe care ei l-au comis când L-au respins. Acesta este subiectul Psalmului 130: întristarea zilei ispăşirii. Această întristare este exprimată şi în capitolul 53. De la versetul al doilea, Duhul vorbeşte prin gura rămăşiţei scăpate a lui Israel, care îşi mărturiseşte păcatul de a-L fi dispreţuit. În acelaşi timp ei îşi exprimă încrederea în eficacitatea lucrării Lui. Primul verset arată că mărturia lui Hristos adresată credinţei a fost respinsă, pentru că ei cred atunci când văr. Nu este nevoie să comentez acest capitol, atât de solemn pentru inima oricărui creştin adevărat. Prin lucrarea Duhului Sfânt trimis din cer, noi avem mai mult decât o anticipare a credinţei rămăşiţei în valoarea lucrării de care este vorba aici şi a mărturisirii păcatelor lor, în ceea ce priveşte naţiunea. Ei au crezut că El era “pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”, sensul adevărat al acestor cuvinte fiind acum bine înţeles. Am convingerea că din versetul 11 se pot distinge cele două părţi deosebite ale lucrării lui Hristos. Prin cunoştinţa Lui, El va aduce pe mulţi la dreptate sau îi va învăţa pe mulţi dreptatea şi le va purta nelegiuirile lor.
Capitolele 54 - 60
Capitolul 54 prezintă consecinţele pentru Ierusalim ale acelor evenimente. Ierusalimul este privit ca o femeie sterilă şi părăsită după ce l-a respins pe cel care venise la ea pentru a-i fi soţ, dar care, prin harul care a făcut din Yahve îndreptăţirea ei, este chemată să-şi lărgească locul cortului şi să-şi întindă pânzele cortului ei. Acest har îi socoteşte drept copii ai ei pe toţi cei care au fost strânşi laolaltă în timpul cât ea era părăsită. Din vreme ce Hristos este recunoscut ca fiul născut din ea, toţi intră acolo prin El (v. Psalm 87:5-6). Pentru puţin timp Dumnezeu a tratat-o ca pe o femeie repudiată, dar acum, cu o bunătate eternă, El o mângâie.
Capitolele 55, 56 şi 57 cuprind îndemnuri adresate în vederea acestor lucruri. Capitolul 55 proclamă harul deplin oferit în mod gratuit, care cuprinde şi naţiunile, ceea ce face posibil, în principiu, ca acest capitol să fie aplicat şi cu privire la evanghelie. Ceea ce spune acest capitol se va împlini în perioada când pământul va fi binecuvântat prin prezenţa Domnului. Capitolul 56 spune ce caracter moral trebuie să aibă cineva pentru a se bucura de binecuvântare, şi acest caracter nu se mărgineşte la principiile înguste ale legii. Templul este, în final, o casă de rugăciune pentru toţi cei care îşi îndreaptă cu sinceritate inima către Dumnezeul lui Israel; aceştia se vor bucura de binecuvântare. Putem spune că acelaşi principiu este în continuare şi în capitolul 57, care denunţă pe cei care, chiar fiind din Israel, au, din punct de vedere moral, o umblare contrară voii lui Yahve. Cel drept poate să piară, dar moartea lui nu are alt efect decât acela de a-l lua pentru ca să nu mai sufere zilele rele, dar cel rău nu va avea pace, indiferent dacă va fi israelit sau nu. Aceste trei capitole ne dau, deci, învăţătura morală cu privire la acele zile. Cei credincioşi şi blânzi, oricare ar fi, vor fi binecuvântaţi; cei răi vor fi judecaţi, indiferent dacă vor fi israeliţi sau nu. Capitolul 57 încheie cea dea-a doua subdiviziune a acestei profeţii.
Aceste consideraţii morale trezesc indignarea Duhului împotriva stării actuale a lui Israel, împotriva păcatului său şi a pretenţiilor lui ipocrite că îi slujeşte lui Yahve, aşa că, în capitolele 58 şi 59, El denunţă încrederea lor în formele exterioare şi pune ascultarea drept condiţie pentru binecuvântare. Problema nu este că s-ar fi scurtat braţul lui Yahve, nici că El ar fi devenit greu de urechi, ci nelegiuirea poporului împiedică binecuvântarea şi aduce judecata. Dar, când totul se va fi dovedit fără putere şi nu va mai fi nimeni care să susţină dreptatea, Yahve însuşi va interveni în mod suveran cu puterea Lui şi îi va zdrobi pe vrăjmaşi şi va judeca insulele, astfel încât Numele lui va fi temut peste tot. Răscumpărătorul va veni la Sion şi la cei care, în Iacov, se vor întoarce din răzvrătirea lor. Atunci binecuvântarea va fi permanentă şi Duhul sfânt va fi în sânul seminţei lui Iacov pentru totdeauna.
Capitolele 60 - 62
Capitolul 60 ne prezintă starea şi gloria Ierusalimului în acest timp de binecuvântare. Tot poporul care va fi cruţat va fi drept.
Dacă în capitolele 50 şi 53 ne sunt prezentate suferinţele lui Hristos, capitolul 61 ne prezintă harul deplin al persoanei Lui, el ocupându-se cu binecuvântarea lui Israel. Trei capitole precedente acestuia ne-au descoperit intervenţia lui Yahve şi ne-au semnalat, în acelaşi timp, Răscumpărătorul. Acelaşi lucru l-am putut vedea din capitolul 40 până la sfârşitul capitolului 48, iar în capitolul 49 ne este prezentat în mod special Mesia. La fel este şi aici, de la începutul capitolului 61 şi până în capitolul 63, la versetul 6. Dar există totuşi un progres care însoţeşte, în mod necesar, persoana lui Hristos, în această seria de capitole ca subiect principal al pledoariilor lui Yahve. Aici vedem bine că Yahve este Hristos şi că Hristos este Yahve. El întreabă “Pentru ce, când am venit, nu era nimeni?” (Isaia 50:2 ). există o diferenţă între păcatele morale ale lui Israel împotriva lui Yahve şi respingerea lui Yahve în persoana lui Hristos, de care el se face vinovat, astfel încât aceasta din urmă este semnalată într-un mod remarcabil în capitolul 50. În ceea ce-i priveşte pe evrei, în capitolele precedente vedem că legea este scrisă în inimile lor şi ei că se întorc de la nedreptate, se bizuie pe Yahve, ascultă de Duhul profeţiei, robul lui Yahve, şi sunt eliberaţi. Dar, când Îl vor vedea pe Răscumpărătorul lor în glorie, atunci vor simţi adevărata pocăinţă, o întristare profundă la vederea Celui pe care L-au dispreţuit şi L-au respins, şi care, în har, a purtat nelegiuirile lor.
Capitolele 61 şi 62 mi se par destul de clare ca să nu necesite multe comentarii. În evanghelia după Luca, în capitolul 4, vom vedea modul în care Domnul S-a oprit în mijlocul versetului 2 pentru că încă nu venise timpul pentru împlinirea celei de-a doua jumătăţi a versetului, dar El le putea prezenta ceea ce se aplica, în har, la Persoana Lui.
Capitolul 63
Regăsim judecata grozavă din capitolul 34, pe care o execută Yahve, sau, mai curând, pe care tocmai a executat-o, pentru că El revine după aceasta. Rezultatul acestei judecăţi este pacea şi binecuvântarea, a cărei descriere am citit-o în capitolul 62. De la versetul 7 citim cum vorbeşte Duhul profetic prin gura rămăşiţei, sau, dacă dorim, prin gura profetului care se aşezat în poziţia rămăşiţei credincioase. În capitolele 65 şi 66 avem răspunsul lui Yahve. Nimic nu este mai emoţionant decât modul în care Duhul dă expresie tuturor sentimentelor unuia cu inima credincioasă între israeliţi, sau, mai curând, modului în care El naşte acele sentimente într-o inimă neliniştită dar încrezătoare, care îşi aminteşte de bunătatea arătată în trecut, este copleşită de necazul din prezent, recunoaşte împietrirea şi rebeliunea de care este vinovat poporul, dar, face apel la fidelitatea remarcabilă a iubirii lui Dumnezeu ca mijloc pentru a pune capăt orbirii şi împietririi judiciare sub care poate recunoaşte că se află poporul.
Chiar atunci când Avraam nu-i recunoaşte, Dumnezeu rămâne tatăl lor. Unde este forţa Lui, unde este blândeţea Lui şi unde sunt îndurările Lui? Au încetat ele? Inima credincioasă vede, dincolo de toate împrejurările exterioare, legătura care există între popor şi Dumnezeu şi recunoaşte faptul că, pentru cel care se încrede în El, Dumnezeu pregăteşte lucruri care nu s-au suit la inima omului*, că Dumnezeu vine în întâmpinarea celui care se bucură şi se poartă cu dreptate, recunoscând şi faptul că Israel este departe de a se comporta cum se cuvine, că este păcătos şi nu caută faţa lui Dumnezeu. Dar nenorocirea poporului şi starea dezastruoasă în care l-a adus păcatul constituie pentru credinţă motive pentru a mijloci înaintea lui Dumnezeu. Poporul este ca lutul, iar Yahve este olarul pe care credinţa Îl vede dincolo de toate. Era poporul lui Dumnezeu, iar cetăţile lui erau cetăţile lui Yahve. Casa în care părinţii I se închinaseră era arsă şi totul era pustiu.
* Există o diferenţă izbitoare între aceasta şi cunoaşterea pe care o aduce evanghelia, după cum spune Pavel ( 2:9-10 ). Deseori este citat acest pasaj pentru a exprima exact contrariul. Apostolul spune: “Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit ... nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”, adică nouă, creştinilor, după cum este scris la sfârşitul capitolului “noi însă avem gândul lui Hristos”.
Capitolele 64 şi 65
Cele două capitole care urmează ne dau o descoperire deplină a căilor lui Dumnezeu în răspunsul pe care El îl dă la această chemare. Întâi, Dumnezeu, ca urmare a harului Său, s-a lăsat găsit de alţii decât poporul său şi este vestit printre cei care nu purtau numele Lui. Harul infinit şi suveran al lui Dumnezeu a mers să caute sărmanele naţiuni, dar, în acelaşi timp, cu o răbdare infinită, El şi-a întins mâinile către un popor care Îl respingea şi Îl provoca necontenit în modul cel mai jignitor. Şi acum, iată răspunsul Lui: acel popor care-L respingea urma să fie judecat. El avea să-i numere cu sabia şi vor fi plecaţi pentru a fi junghiaţi. Totuşi va fi o rămăşiţă aleasă prin har, slujitorii lui Yahve, care vor fi cruţaţi şi binecuvântaţi (v. 11, 12; 8, 9; 13 - 15).
Apoi, Yahve va introduce o ordine a lucrurilor cu totul nouă, în care va fi recunoscută realitatea promisiunilor Lui şi lucrurile vechi vor fi chiar uitate cu totul. Vor fi ceruri noi şi un pământ nou. Nu în sensul că va trebui să se înfăptuiască o schimbare fizică, ci va fi o ordine morală cu totul nouă. Această nouă ordine se va stabili nu numai pe pământ, despre care putem considera că este stricat, ca în trecut, de puteri ale răului din locurile cereşti, ci până şi cerurile vor fi reînnoite. Aflăm că Satan va fi fost alungat şi că el nu va mai avea niciodată putere în ceruri*, ultimele şi cele mai mari necazuri de la Ierusalim fiind din cauza aruncării lui Satan din cer. Dar acum, Ierusalimul va fi binecuvântat pe pământ, iar poporul lui se va bucura de binefacerile lui Yahve până la o vârstă la fel de înaintată ca aceea dinainte de potop. Un om de o sută de ani va fi atunci socotit copil, iar cel care va muri atunci la o asemenea vârstă va fi socotit ca un păcătos care este nimicit prin blestemul lui Dumnezeu. Dumnezeu va răspunde întotdeauna poporului său, pacea va fi stabilă şi nu va mai fi rău pe muntele sfinţen iei Lui. Aceasta este starea iudeilor în mileniu.
* De aceea, atunci când Domnul intră ca Yahve, ca Mesia, în Ierusalim, este scris: “Pace în ceruri” (Luca 19:38 )
Capitolul 66
Capitolul 66 vorbeşte de judecata care introduce acest mileniu, şi, ca urmare, ne dă mai multe detalii istorice. Templul este reconstruit la Ierusalim (v. 6), dar, fiind construit de oameni, Yahve nu îl recunoaşte, după cum nu recunoaşte nici jertfele pe care le oferă ei, ci el priveşte la inima blândă şi zdrobită. Speranţa unei asemenea inimi va fi luată în derâdere de mulţi care vor spune: “Să-şi arate Yahve gloria!” Dar, spre ruşinea lor şi spre binecuvântarea celor care Îl aşteaptă, El se va arăta, şi Sionul va fi ca o mamă pentru un popor binecuvântat de Yahve şi fericit. Astfel, în aceste capitole, rămăşiţa credincioasă se deosebeşte în modul cel mai izbitor şi mai oficial.
Ajunşi aici, să urmărim din nou cum este aplicat termenul “rob”. Întâi este aplicat la Israel, apoi la Hristos însuşi, singurul rob adevărat în mijlocul poporului, apoi, în final, la rămăşiţa care ascultă cuvintele lui Hristos ca rob sau ca Duhul profetic, pentru că Duhul profeţiei este mărturia lui Isus. Cei din rămăşiţă sunt prezentaţi aici ca robi. Ei vor fi mângâiaţi la Ierusalim cum îşi mângâie o mamă copilul pentru a-l linişti. Mâna lui Yahve se va face cunoscută robilor săi, iar mânia Lui va fi împotriva vrăjmaşilor Lui, pentru că El va veni şi va judeca orice carne. De asemenea, a fost vestită şi mântuirea pentru orice carne. În aceasta, israeliţii necredincioşi şi idolatrii sunt la fel ca naţiunile: Dumnezeu îi va strânge pe toţi şi toţi vor veni şi vor vedea gloria Lui. Dumnezeu va judeca mulţimea prin sabie şi foc, dar vor fi şi unii care vor scăpa prin har.
Dumnezeu îi va trimite la naţiuni îndepărtate care niciodată nu au văzut gloria Lui şi nu au auzit de faima Lui. Aici nu este vorba de alegerea prin har pentru cer. Ei vor vesti nu acest har, ci gloria pe care au văzut-o. Naţiunile îi vor aduce pe cei risipiţi din Israel ca daruri lui Yahve pe muntele sfinţeniei Sale. Neamul lui Iacov şi preoţii pe care Yahve îi va fi ales vor fi înaintea lui Yahve ca şi cerurile noi şi pământul nou şi orice carne va veni să se I închine. Cei care vor fi obiectele judecăţii lui Yahve, cei care vor fi păcătuit împotriva Lui, mai ales - cred eu - iudeii apostaţi, vor fi o mărturie permanentă a judecăţii grozave a lui Yahve. Pentru că, dacă binecuvântarea deplină a prezenţei Lui trebuie să strălucească peste poporul său, aceasta va fi introdusă prin judecată şi va fi şi menţinută prin judecată, care va fi principiul căilor sale în acea vreme.
Aici se cuvine să facem o remarcă generală. Starea de păcat care este judecată aici exista deja încă din timpul profetului, şi, deşi Dumnezeu, în răbdarea Lui, îi suferea, principiul care trebuia să aducă judecata era deja în lucrare - despre aceasta dând mărturie capitolul 6. Până la respingerea lui Hristos, şi, într-un anumit sens, până la primirea antihristului, care a venit în propriul său nume, răul nu a ajuns la deplina maturitate, nici judecata finală nu a fost executată. Însă Ahaz a dat ocazia ca sentinţa să fie pronunţată. Astfel, starea lui Israel în ansamblu, harul pe care urmau să-l primească naţiunile, deşertăciunea formelor şi ritualurilor, într-un cuvânt toate marile principii morale ale adevărului sunt costatate în această parte a profeţiei, drept care vedem cum Ştefan, Pavel şi Însuşi Domnul citează aceste pasaje, aplicându-le la timpul în care trăiau ei. Domnul aplică acestea la împietrirea poporului, Ştefan la deşertăciunea formelor care fuseseră deja judecate, iar Pavel la faptul că iudeii erau sub condamnare iar naţiunile sub har. Rezultatul final rămâne în viitor, când aceste lucruri vor scoase în evidenţă înaintea lumii prin executarea judecăţii şi prin binecuvântarea suverană a lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte venirea lui Isus în smerenie, am văzut că aceasta ne este descoperită la fel de clar ca venirea Lui în glorie. Căile lui Dumnezeu în guvernarea poporului său, în ceea ce priveşte purtarea sub lege, promisiunile făcute familiei lui David şi, în fine, purtarea lor faţă de Hristos, Yahve, care S-a smerit şi a venit în mijlocul poporului, guvernarea şi căile lui Dumnezeu faţă de Israel sub toate aceste aspecte sunt prezentate în modul cel mai clar şi mai minunat pe parcursul acestei profeţii. Judecata pe care o pronunţă aici profetul a fost suspendată timp de opt sute de ani, prin răbdarea lui Dumnezeu, dar s-a împlinit după respingerea lui Hristos.
sursa: https://comori.org/