Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Chetubim sau hagiografele * printre care nu includ cartea lui Daniel, deşi cartea lui are un caracter deosebit de cele ale celorlalţi profeţi, constituie o parte deosebită şi foarte interesantă a revelaţiei divine. Niciuna dintre ele nu presupune o răscumpărare împlinită şi cunoscută, în sensul pe care îl capătă acest cuvânt în Noul Testament, deşi toate se bazează pe aceasta, ca dealtfel toate binecuvântările. În cartea Iov (cap. 33.24), un pasaj unic prezintă o aplicaţie deosebită a termenului de răscumpărare: “am găsit o ispăşire” (sau răscumpărare, în ebraică cofer). Psalmii, după cum ştim, anunţă profetic durerile şi suferinţele prin care a fost împlinită răscumpărarea.
* Hagiografe sau scrierile sacre sunt numite următoarele cărţi: Iov, Psalmii, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor.
Odată înfăptuită răscumpărarea prin sânge, ea este cunoscută prin credinţă, atât de evrei cât şi de creştini. Isaia profeţeşte că Israel va recunoaşte aceasta deplin, iar noi ştim că, sub lege, erau umbre în darurile şi jertfele aduse. Dar creştinii au acum cunoştinţa răscumpărării eterne, pe care o vor avea şi iudeii atunci când Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns. Până la moartea lui Hristos, perdeaua nu a fost ruptă, iar locul preasfânt rămânea inaccesibil. Exista o cunoştinţă mai mult sau mai puţi clară despre un Răscumpărător, care urma să vină în persoană. Era cunoscut şi faptul că Dumnezeu îi arăta har celor care umblau cu El şi exista o încredere a credinţei în El şi în promisiunile Lui. Dar nu exista această cunoştinţă a păcatului, care, atunci când Dumnezeu se descoperă, îl face pe om conştient că, în starea în care este el, nu poate sta în prezenţa Lui. Nici nu era cunoştinţa că păcatul este înlăturat, astfel încât noi suntem deplin şi pentru totdeauna împăcaţi cu Dumnezeu şi aduşi la El prin eficacitatea lucrării împlinite.
Cu excepţia Psalmilor care vorbesc despre eliberarea viitoare a lui Israel prin puterea lui Dumnezeu şi de judecăţile pe care El le va executa, cărţile despre care vorbim nu sunt profeţii despre căile şi faptele lui Dumnezeu, ci redau în mod divin gândurile şi sentimentele omului aflat sub guvernarea lui Dumnezeu1 şi revelaţia cu privire la ce este Dumnezeu înainte ca răscumpărarea să fie deplin cunoscută. Este vorba mai ales despre ce a avut loc în Israel, şi, de aceea, în ansamblu, ele sunt expresia căilor lui Dumnezeu faţă de Israel. Totuşi, ceea ce ni se prezintă în condiţiile revelate şi comunicările profetice în guvernarea directă2 este, în principiu, valabil peste tot în căile lui Dumnezeu, deşi acestea se desfăşoară într-un mod special faţă de acest popor – problema dreptăţii pozitive a omului era ridicată de lege, dată ca regula perfectă de viaţă pentru fiii lui Adam.
1. Aceste gânduri şi sentimente devin cele ale lui Hristos în smerenie şi în suferinţe, fiind astfel profeţii despre acestea, dar sub formă de sentimente şi trăiri în acele încercări. Şi aceasta are o valoare infinită pentru noi.
2. În Israel
Cartea Iov ne oferă exemplul relaţiei cu Dumnezeu a unui om evlavios care nu era din Israel, ceea ce se petrecea, fără-ndoială, înainte ca acest popor să fi intrat în scenă. Ni se prezintă cum lucrează Dumnezeu spre binele oamenilor în această lume rea, dar, ca rezumat, nu mă-ndoiesc că această carte prezintă o imagine simbolică a lui Israel. Căile lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt prezentate în Iov, sunt deplin arătate în istoria acestui popor. Şi este de remarcat faptu că, atunci când Iov a simţit că este practic imposibil ca omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu (Iov 9:1, 30, 31 ), el s-a plâns că era îngrozit şi nu avea cine să arbitreze între Dumnezeu şi el (v. 33, 34). Elihu, care s-a aşezat pe acest teren în locul lui Dumnezeu, nu a prezentat răscumpărarea ci guvernarea lui Dumnezeu şi pedeapsa (cap. 33-36). Aşa lucrează deseori Dumnezeu cu omul.
Eclesiastul priveşte lumea plasată sub aceeaşi guvernare şi starea ei prezentă de decădere. El pune problema dacă, într-o asemenea lume, omul ar putea găsi cumva fericirea şi odihna, dar nu găsim nici un indiciu despre răscumpărare. Nici nu găsim vreo idee despre o relaţie cunoscută cu Dumnezeu. Dumnezeu este numit întotdeauna Elohim şi niciodată Yahve, iar temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui este tot ce rămâne pentru om.
Cântarea Cântărilor prezintă o relaţie directă cu Domnul, Fiul lui David. Vedem afecţiuni fierbinţi care ţin de relaţia cu Hristos. În cartea Proverbe avem un fir călăuzitor care să ne conducă prin lucrurile încurcate din această lume. Aici totul este bazat pe relaţia cu Yahve, Dumnezeu (Elohim) find menţionat numai o dată sau de două ori, astfel încât nu afectează ceea ce am spus (vezi ultima notă din această introducere). Dar nici una, nici cealaltă din aceste cărţi nu se plasează pe terenul unei răscumpărări cunoscute. Hagiografele aşteaptă o răscumpărare înfăptuită în putere, pe când, spre deosebire de acestea, Epistola către romani începe cu faptul că “mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer” – şi nu prin guvernare – împotriva oricărei neevlavii şi nedreptăţi acolo unde este adevărul, atât împotriva celui dintre naţiuni cât şi împotriva iudeului* după care apostolul prezintă răscumpărarea, îndreptăţirea personală şi dreptatea – dreptatea lui Dumnezeu. Cazul iudeului şi al celui dintre naţiuni sunt tratate în profunzime şi aşezate deplin înaintea lui Dumnezeu, consecinţa necesară fiind mânia care vine din cer. Apoi vine răscumpărarea completă prin sânge pentru ca omul să fie introdus în cer, harul suveran domnind prin dreptate şi dându-ne un loc împreună cu al doilea Adam, Domnul venit din cer. În acelaşi timp, ni se prezintă rezultatul viitor pentru Israel. Totul devine clar în lumină, cum Dumnezeu este în lumină – răscumpărarea Lui pentru eternitate şi locurile cereşti, ca şi faptul că în final şi pământul va fi binecuvântat. Dar noi suntem pe pământ străini şi călători: aceasta este poziţia noastră aici în virtutea răscumpărării. La fel era şi pentru Avraam şi David, dar neobţinând nimic din ceea ce le fusese promis sau suferind persecuţia sub guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, astfel încât, în această ordine a lucrurilor, poziţia lor trebuie că era greu de înţeles pentru fiecare din ei. Totuşi, posesia finală a ţării, moştenirea lor, moştenitorul care avea să vină şi judecata celor răi, toate aceste lucruri cunoscute prin revelaţie trebuie că făceau ca dificultăţile să nu fie apăsătoare pentru duhul lor.
* Şi remarcaţi că Psalmul 14 şi Isa 59 , citate de apostol pentru a dovedi păcatul iudeului, se încheie ambele cu eliberarea Ierusalimului prin putere. În Epistola către romani, soluţia pentru păcat este îndreptăţirea prin sânge.
Dar, în Iov, Psalmi şi Eclesiastul, unde sunt exprimate sentimentele omului aflat în acea poziţie, se arată deplin încurcătura în care se simte omul. Credinţa şi încrederea în Dumnezeu pot trece peste aceasta sau persevera cu toate dificultăţile. Mărturiile profetice pot face faţă greutăţilor, dar dificultăţile sunt reale, iar acest pământ este scena răspunsului lui Dumnezeu faţă de promisiunile pe care le-a făcut, când credinţa este uneori nevoită să se ridice deasupra problemelor de pe pământ, hrănindu-se cu încrederea personală în Dumnezeu. Dar, în prezent noi avem o relaţie eternă stabilită cu Dumnezeu, tatăl nostru, în cu totul alt cadru, în care suntem aduşi prin sângele preţios al lui Hristos, a cărui vărsare L-a glorificat pe Dumnezeu şi ne-a împăcat cu El, chiar dacă noi nu avem încă răscumpărarea trupurilor noastre. Aceste lucruri nu erau cunoscute în acea vreme. Ei învăţaseră multe cu privire la Dumnezeu, şi acelea erau lucruri valoroase, dar rezultatul efectiv al binecuvântării lui Dumnezeu consta, pentru Iov, în mai multe cămile, mai multe oi şi fete mai frumoase. În Psalmi este vorba despre judecata asupra vrăjmaşilor şi de eliberarea prin bunătatea care rămâne pentru totdeauna, pământul fiind eliberat prin guvernarea judiciară a cerului. În Eclesiastul, văzând efectele actuale ale guvernării, omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, să păzească poruncile şi să fie statornic în ele. Nicăieri în aceste cărţi nu găsim o răscumpărare actuală şi cunoscută. Ce diferenţă imensă! “Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1. Ioan 4:17 ). Cel care ne-a răscumpărat S-a suit la Tatăl Lui şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru.
Proverbele şi Cântarea cântărilor, după cum am spus, au un caracter diferit, deşi se raportează la aceeaşi scenă. Proverbele nu prezintă sentimentele omului în această lume, ci îndrumările lui Dumnezeu pentru a trece prin lume cu experienţa şi înţelepciunea date ca învăţătură de o autoritate divină* iar în Cântarea lui Solomon vedem inima răpită din această scenă, deşi se află încă în ea, şi aceasta nu printr-o răscumpărare cunoscută, ci printr-o afecţiune devotată pentru Mesia şi prin afecţiunea lui Mesia pentru Israel. Acea afecţiune este produsă în inimă prin revelaţia pe care El o dă cu privire la Sine, revelaţie a iubirii pentru Israel cu scopul de a naşte iubirea în inima lui.
* Cititorul poate fi ajutat să discearnă caracterul acestei cărţi şi al Eclesiastului remarcând faptul că, în Proverbe, întotdeauna este folosit numele Yahve, cu excepţia cap. 25.2, unde este folosit numele Dumnezeu (Elohim) şi în cap. 2.17, unde este “Dumnezeul său”. Dar acestea nu sunt excepţii, ci arată că există o relaţie recunoscută cu Dumnezeul care s-a descoperit lui Israel. Dar în Eclesiastul nu întâlnim niciodată numele Yahve, ci întotdeauna Elohim, numele abstract al lui Dumnezeu, care nu sugerează vreun fel de relaţie, ci fiind Dumnezeu în contrast cu omul şi cu orice altă creatură, iar omul este privit ca acela care a descoperit pe căi experimentale.
Aceste exerciţii ale inimii îşi au acum locul lor pentru că suntem în lume, suntem conştienţi că răscumpărarea noastră este un fapt împlinit şi cunoscând bunăvoinţa unui Tată sfânt, ale cărui căi perfecte, arătate în Hristos, sunt model de comportament pentru noi. Putem accepta cu bucurie să fim jecmăniţi de bunurile noastre ştiind că avem lucruri mai bune şi permanente în ceruri. Noi ne glorificăm în necazuri pentru că ele îşi fac lucrarea necesară pentru binecuvântarea noastră, o speranţă care nu va fi dată de ruşine, iar iubirea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Noi avem o cu totul altă poziţie, şi anume o poziţie binecuvântată.
Sper ca aceste remarci să ne fie de folos pentru a înţelege cărţile de care am vorbit. Să trecem acum la cărţile însele.
Iov
După ceea ce am spus, cartea Iov nu cere un studiu îndelung, şi aceasta nu pentru că nu ar fi de interes, ci, pentru că, odată prinsă ideea generală, detaliile prezintă interes, dar aici nu trebuie să zăbovim mult asupra detaliilor.
În cartea Iov găsim o ceva din exerciţiile de inimă pe care această parte a Cărţii Sfinte. Aceste exerciţii nu sunt cu bucurie, ci cele ale unei inimi care străbate o lume în care se desfăşoară puterea răului, şi aceasta fără ca omul să fie mort în ceea ce priveşte carnea şi fără a avea acea ştiinţă divină pe care o dă Evanghelia, fără a fi mort împreună cu Hristos în ceea ce priveşte eul, neavându-L pe Hristos înviat şi nefiind în stare să se bucure de pace indiferent ce lupte ar avea de purtat, nici de rodul dragostei perfecte a lui Dumnezeu, ci luptându-se cu răul sau cu neputinţa de a se bucura de singurul bine, chiar atunci când doreşte, în timp ce, chiar prin aceste revelaţii, lumina lui Hristos luminează aceste exerciţii, iar simpatia Duhului Său şi felul în care este de partea lui în har sunt prezentate în mod emoţionant. Ceea ce învăţăm prin acestea este ce suntem noi –nu păcatele pe care le-am comis, pentru că nu acesta era cazul cu Iov, ci sufletul însuşi este pus înaintea lui Dumnezeu.
În Iov vedem omul pus la încercare, omul, despre care, având cunoştinţa pe care o avem acum, putem spune că este înnoit prin har. Drept şi integru în căile sale, omul este pus la încercare pentru ca să se vadă dacă poate sta înaintea lui Dumnezeu în prezenţa puterii răului, dacă poate el însuşi să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Şi, pe de altă parte, vedem căile pe care Dumnezeu cercetează inimile şi le face să fie conştiente de adevărata lor stare înaintea Lui.
Toate acestea sunt cu atât mai instructive cu cât ne sunt prezentate înafara oricărei dispensaţiuni şi a oricărei revelaţii speciale din partea lui Dumnezeu. Este un om evlavios, pe cât se poate pentru un descendent al lui Noe, care nu pierduse cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu într-o epocă în care păcatul se răspândea din nou în lume şi când idolatria începea să devină un obicei deşi judecătorul era prezent pentru a pedepsi. Iov era înconjurat cu binecuvântări şi avea o evlavie autentică. Satan, acuzatorul slujitorilor lui Dumnezeu, care se plimba pe pământ căutând o ocazie de a face rău, s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu printre îngerii puterii Lui, acei “Bene-Elohim”. Dumnezeu a prezentat cazul lui Iov, obiect al guvernării sale în binecuvântare, Iov care era credincios în umblarea Lui.
Trebuie să fim atenţi să observăm că originea şi sursa acestor căi nu este în acuzaţiile lui Satan ci este la Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu ştia ce anume era necesar pentru slujitorul său, Iov, aşa că el Însuşi a pus în mişcare toate prezentând situaţia lui Iov. Daca i-a spus lui Satan să privească la robul lui, Iov, aceasta a fost pentru că El însuşi se gândise la el mai întâi, iar Satan nu a fost decât un instrument ignorant, deşi plin de viclenie, care a fost folosit ca să se împlinească planurile harului lui Dumnezeu. Acuzaţiile împotriva lui Iov au fost nule, ele arătându-se false prin tot ceea ce i s-a permis lui Satan să facă. Totuşi, până la un anumit punct, Iov a fost lăsat, spre binele lui, în voia lui Satan, pentru ca el, Iov, să ajungă să-şi cunoască propria lui inimă şi să se bucure mai intim de o relaţie practică cu Dumnezeu. Cât de binecuvântate şi de perfecte sunt căile lui Dumnezeu!
Satan a pus evlavia lui Iov în seama favorii evidente a lui Dumnezeu şi a prosperităţii, în seama zidului de protecţie cu care Iov era înconjurat de Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat toate în mâinile lui Satan, care imediat a stârnit răutatea vrăjmaşilor lui Iov, care l-au atacat şi l-au lipsit de toate. Până şi copiii lui au pierit ca urmare a furtunii pe care a făcut-o Satan în urma permisiunii primite. Iar Iov, neoprindu-se nici la instrumente, nici la Satan, care le foloseşte, ci primeşte fără murmure cupa amară din mâna lui Dumnezeu Însuşi. După aceea, Satan a sugerat că omul ar lăsa totul numai ca el să fie păstrat. Atunci Dumnezeu i-a lăsat tot, cu excepţia vieţii slujitorului său, iar Satan l-a lovit pe Iov cu o boală groaznică. Iov s-a supus sub mâna lui Dumnezeu şi I-a recunoscut toate drepturile. Satan ajunsese să epuizeze toate mijloacele de a-i face rău lui Iov, după care nu ni se mai spune nimic despre el. Dar este frumos să vedem că, prin aceste mijloace, Dumnezeu l-a justificat complet pe Iov înaintea lui Satan: el nu era un ipocrit. Iov pierduse toate bunurile pe care Satan le considera ca fiind motive ale evlaviei lui, aşa că evlavia lui strălucea mai mult ca oricând. Satan poate denunţa motivele cărnii, răul care este în inima omului şi pe care el însuşi îl aţâtă, dar el nu poate cunoaşte măsura, nici puterea harului care este în Dumnezeu, nici iubirea Lui care nu caută motive şi nici harul care lucrează în omul ce se încrede în El şi se bazează pe El.
Dar încă nu fuseseră atinse străfundurile inimii lui Iov, şi, oricare ar fi fost intenţia lui Satan, Dumnezeu dorea să ajungă să facă descoperite acele adâncimi pentru că Iov nu se cunoştea. Oricât de evlavios era el, până atunci el nu fusese niciodată în prezenţa lui Dumnezeu. De câte ori, chiar într-o lungă viaţă de evlavie, nu se întâmplă ca nici măcar odată să nu fie plasată conştiinţa omului înaintea lui Dumnezeu. Atunci omul nu cunoaşte acea pace care nu poate fi zdruncinată, nici adevărata libertate. Omul poate avea dorinţa care Îl caută pe Dumnezeu, poate avea firea cea nouă, se poate simţi atras de har, dar totuşi Dumnezeu cu iubirea Lui aşa cum este cu adevărat poate să-i rămână necunoscut. Dacă planurile lui Satan au fost dejucate (harul lui Dumnezeu păzind inima lui Iov pentru ca el să nu murmure), totuşi Dumnezeu mai avea de făcut lucrarea Lui. Ceea ce nu a reuşit furtuna ridicată de Satan împotriva lui Iov avea să reuşească simpatia prietenilor lui. Sărmana inimă a omului! Până atunci s-au arătat integritatea şi chiar răbdarea lui Iov, astfel încât Satan nu a putut spune nimic. Dar numai Dumnezeu poate descoperi ceea ce este în realitate în inima omului. Absenţa oricărei voinţe proprii şi acordul perfect al voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu într-o supunere absolută asemenea celei a lui Hristos, aceste lucruri pot fi probate numai de Dumnezeu pentru ca să dea pe faţă înaintea Lui nimicnicia inimii omului. Aceasta este ceea ce a făcut Dumnezeu faţă de Iov, arătând în acelaşi timp faptul că lucra în har, spre binele sufletului omului pe care-l iubea.
Comparând cuvintele Duhului lui Hristos din Psalmi cu expresiile lui Iov în necazurile lui vom găsi deseori, în aprecierea împrejurărilor, termeni aproape identici, dar, în loc de plângeri amare şi de reproşuri la adresa lui Dumnezeu, vom auzi limbajul supunerii unei inimi care recunoaşte că Dumnezeu este perfect în toate căile Lui.
Iov era integru, dar căuta să se îndreptăţească pe temeiul integrităţii lui, ceea ce demonstra în mod clar că niciodată nu fusese în mod real în prezenţa lui Dumnezeu. Consecinţa acestui fapt era că, deşi raţionamentele lui erau mai juste decât ale prietenilor săi şi arătau că inima lui simţea mai bine decât ale lor ce este Dumnezeu, el totuşi îndrăznea să-I atribuie lui Dumnezeu nedreptăţi şi să considere că el voia să-l chinuie fără motiv (v. cap. 19, 23.3-13, 13.15-18, 16.12). În cap. 29 vedem, de asemenea, că inima lui se oprise la umblarea lui dreaptă şi cu binefaceri, în care el se complăcea, elogiindu-se şi hrănindu-şi amorul propriu prin aceasta. “Când ochiul mă vedea, mărturisea pentru mine” (29.11). Dumnezeu l-a adus acolo unde Iov a spus: “Dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (42.5-6). Şi prin aceste capitole (29, 30 şi 31), în care el şi-a exprimat părerea lui bună despre sine, Iov şi-a încheiat discursurile. Inima lui era goală. El era mulţumit de sine: harul lui Dumnezeu lucrase în el într-un mod care îl făcuse să fie plăcut, dar, nefiind în prezenţa lui Dumnezeu, care dă la iveală perfidia inimii omeneşti, acea perfidie avea efectul de a-l face pe Iov să se considere plăcut în propriii lui ochi. Dacă recunoştea nedreptatea omului (cap. 9, pentru că oare cine o poate nega, şi, mai ales, ce suflet convertit ar nega aceasta?), făcea aceasta în amărăciunea sufletului său, pentru că este inutil ca omul să se străduiască să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Fie că era o problemă cu orgoliul inimii lui Iov, care nu suporta să fie văzut în acea stare de cei care îl cunoscuseră când era în măreţie şi că orgoliul ar fi putut suporta numai cu îndărătnicie, fie că este vorba despre simpatia care slăbea mândria lui, lăsându-l deplin conştient de starea lui mizerabilă, cap. 6, ca şi toate cuvântările lui Iov demonstrează că prezenţa şi discursurile prietenilor săi au fost ceea ce a dat la iveală ce era în inima lui. De asemenea, în cap. 30, vedem că mândria inimii lui a fost dată pe faţă.
În ceea ce-i priveşte pe prietenii lui Iov, nu sunt prea multe lucruri de spus. Ei au insistat pe doctrina că guvernarea prezentă a lui Dumnezeu pe pământ ar fi manifestarea deplină a dreptăţii Sale şi a dreptăţii omului care ar trebui să fie pe măsura Lui, ceea ce demonstrează faptul ignoranţa lor completă cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, la căile Lui şi la ce este omul ca păcătos. La ei nu se vede o inimă mişcată, în sentimentele ei, de comuniunea cu Dumnezeu. Argumentele lor sunt o apreciere falsă şi rece a justiţiei exacte a guvernării ca manifestare potrivită a relaţiilor lui Dumnezeu cu omul, deşi ei folosesc mai multe texte comune, pe care până şi Duhul le admite că sunt drepte. Deşi în modul în care Iov s-a apreciat pe sine, acea apreciere nu a fost făcută înaintea lui Dumnezeu, el a judecat totuşi cu dreptate. El a arătat că, deşi Dumnezeu nu-i aprobă pe cei răi, împrejurările deseori răstoarnă raţionamentele prietenilor săi. La Iov vedem o inimă care, chiar fiind răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, conta totuşi pe Dumnezeu şi dorea să-L găsească, şi care, în doar câteva cuvinte, a putut înlătura argumentele prietenilor lui, simţind că ei nu au înţeles nimic din situaţia lui, nici din căile lui Dumnezeu, şi s-a întors spre Dumnezeu, chiar dacă nu-L găsea şi se plângea că mâna Lui îl apăsa, după cum vedem, atât de frumos şi de emoţionant, în capitolul 23, ca şi în argumentele din capitolele 24 şi 21 privind guvernarea lui Dumnezeu. Adică vedem un om care a gustat că Domnul este bun, a cărui inimă, chinuită de îndoieli şi nesupusă, pentru că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, cere de la El calităţi pe care raţionamentele reci ale prietenilor lui nu i le atribuiau; o inimă care se plânge de Dumnezeu cu amărăciune, dar care simţea că, odată ce avea să fie alături de El, avea să-L găsească aşa cum şi-L reprezenta el şi nu aşa cum îl prezentau prietenii lui, adică aşa cum erau ei înşişi. Dacă Îl putea găsi, Dumnezeu nu avea să fie ca ei, ci avea să pună cuvinte în inima lui. Inima lui respingea cu indignare acuzaţia de ipocrizie, pentru că privea spre Dumnezeu, pe care Îl cunoscuse şi care lucrase faţă de el, deşi Dumnezeu găsea că era bine să-i amintească de păcatul lui.
Dar afecţiunile lui spirituale nu îl împiedicau pe Iov să facă din conştiinţa integrităţii sale un veşmânt de dreptate proprie, care i-L ascundea pe Dumnezeu şi sub care Iov însuşi se ascundea. El s-a declarat Mai drept decât Dumnezeu (10.7, 16.14-17, 23.11-13, 27.2-6). Elihu i-a reproşat aceste lucruri, şi, pe de altă parte, i-a explicat căile lui Dumnezeu. El i-a arătat că Dumnzeu îl cercetează pe om şi îl pedepseşte pentru ca, omul supus şi zdrobit, dacă se găseşte cineva care să-i arate punctul de contact moral între sufletul lui şi Dumnezeu, poziţie în care sufletul lui va fi cu adevărat în integritate înaintea Lui1 Dumnezeu poate lucra în har şi cu binecuvântare pentru a-l elibera de sub apăsarea răului. Elihu a continuat arătându-i că, dacă Dumnezeu pedepseşte, se cuvine ca omul să vină înaintea lui Dumnezeu pentru ca să poată înţelege în ce privinţă a făcut ceva rău. În cele din urmă el a arătat că întotdeauna căile lui Dumnezeu sunt drepte, că Dumnezeu are întotdeauna ochii asupra celui drept, şi, dacă acesta este în necazuri, Dumnezeu îi arată cu ce a greşit, că, atunci când Dumnezeu îi deschide urechea pentru a-l disciplina, el se întoarce spre Dumnezeu în ascultare, atunci el va prospera, dar ipocriţii vor pieri. Primul caz pe care l-a prezentat Elihu (cap. 33) prezintă căile lui Dumnezeu cu privire la oameni. El trezeşte conştiinţa omului arătându-i starea lui şi punând frâu orgoliului şi voinţei proprii a omului. Dumnezeu îl pedepseşte şi îl smereşte pe om. Cel de-al doilea caz se referă în mod special la omul drept (cap. 36). Este vorba despre o faptă prin care legea este călcată în mod clar de către un om care este drept înaintea lui Dumnezeu, asupra căruia sunt tot timpul privirile lui Dumnezeu şi la care Dumnezeu nu poate tolera nedreptatea. În cazul anterior omul era pe calea pierzării, dar în acest2 caz era nevoie de un mijlocitor care să-l plaseze pe omul integru înaintea lui Dumnezeu. În final, Elihu insistă asupra puterii de nepătruns a Celui Atotputernic.
1. Acesta este un aspect foarte interesant. Dumnezeu poate binecuvânta în mod direct prin lumina harului său atunci când sufletul este adus în situaţia de a înţelege adevărata lui poziţie, ce este el de fapt înaintea lui Dumnezeu. Apoi, indiferent care ar fi starea acelui suflet, El îl poate binecuvânta având în vedere acea stare, prin mai multă lumină şi har. Dacă m-am depărtat de El şi am fost neglijent în umblarea mea, din momentul în care am ajuns să fiu conştient că m-am depărtat, el mă poate binecuvânta deplin şi direct. Dar trebuie ca inima să fie mai întâi făcută să-şi recunoască starea, pentru că altfel Dumnezeu nu poate fi aproape de ea şi nu poate fi adevărată binecuvântare, dacă inima nu simte care este starea ei reală înaintea lui Dumnezeu.
2. În acest caz, omul poate avea o primă convingere de păcat, sau, cum era cazul cu Iov, o cunoaştere de sine a eului care nu a fost judecat în mod real până atunci.
Atunci Yahve ia cuvântul şi i se adresează lui Iov continuând să-i vorbească despre acelaşi subiect. El l-a făcut pe Iov să simtă nimicnicia lui. Iov s-a recunoscut de nimic şi a declarat că doreşte să tacă în prezenţa lui Dumnezeu. Domnul şi-a reluat cuvântarea, iar Iov a recunoscut că, dorind să vorbească despre ceea ce nu cunoştea, el a întunecat sfatul. Apoi, şi mai supus, şi-a exprimat deschis adevărata lui stare. Odinioară auzise vorbindu-se de Dumnezeu, dar, după ce ochiul lui L-a văzut, a ajuns să-i fie scârbă de sine şi să se pocăiască în ţărână şi cenuşă. Aşa se întâmplă după ce omul L-a văzut pe Dumnezeu şi a stat în prezenţa lui. Lucrarea lui Dumnezeu s-a împlinit, acea lucrare a bunătăţii Lui perfecte, care nu a vrut să-l lase pe Iov fără să se cunoască pe sine şi fără să fie plasat în prezenţa lui Dumnezeu. După ce scopul disciplinei a fost atins, Iov a fost înconjurat cu şi mai multe binecuvântări ca înainte.
Avem această lecţie dublă: pe de-o parte faptul că omul nu poate sta în prezenţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, vedem căile lui Dumnezeu pentru instruirea omului din lăuntru. Altfel, este o imagine a căilor lui Dumnezeu pentru evrei pe pământ.
Cartea lui Iov ne dă în mod evident învăţătura Duhului cu privire la rolul lui Satan în căile şi în guvernarea lui Dumnezeu asupra omului pe pământ. De remarcat şi modul perfect în care Dumnezeu, de la care vine totul (chiar cu toată răutatea lui Satan), s-a îngrijit de Iov, având în vedere ceea ce îi era necesar. Constatăm că Dumnezeu Însuşi este cel care îi prezintă lui Satan cazul lui Iov, iar peste puţin timp Satan a dispărut de pe scenă, pentru că aici nu este vorba despre tentaţiile pe care le produce el la om, ci de lucrarea lui pe pământ. Or, dacă Dumnezeu s-ar fi oprit la suferinţele exterioare, Iov ar fi avut încă un motiv de satisfacţie personală. Omul ar fi putut socoti că acele suferinţe erau suficiente, dar răul din inima lui Iov era acela de a se opri la roadele pe care harul le produsese în el, ceea ce nu făcea decât ca el să aibă o părere tot mai bună despre propria lui persoană, cel care fusese binefăcător în prosperitate ar fi fost răbdător şi ăn împrejurări potrivnice.
Simpatia prietenilor lui (pentru că omul rabdă singur din partea lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui ceea ce nu mai poate răbda atunci când se poate plânge altor oameni) sau orgoliul lui care nu a fost zgândărit cât timp fusese singur, dar care a fost rănit atunci când au venit şi alţii ca martori ai nenorocirii lui, sau prins de ambele aspecte împreună, duhul lui Iov a fost atât de tulburat că a blestemat ziua în care s-a născut. Atunci s-a descoperit ce era în străfundul inimii lui. Şi el avea nevoie de aceasta.
Omul este astfel plasat între Satan şi Dumnezeu. Nu este vorba de revelaţia divină a justiţiei eterne, ci de căile în această lume cu privire la sufletele oamenilor. Omul evlavios evlavios trece prin suferinţe. Se cerea să fie prezentate motive, iar prietenii afirmă că lumea este expresia potrivită a guvernării drepte a lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, Iov, care a mărturisit o evlavie deosebită, era un ipocrit. Ei a negat clar acele acuzaţii, dar voinţa lui, care nu fusese încă zdrobită, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu i-a plăcut să facă ceea ce a făcut, iar Iov nu putea nimic, ci doar era sigur că, dacă l-ar fi găsit pe Dumnezeu, El ar fi pus cuvinte în gura lui. El a vorbit bine despre Dumnezeu chiar dacă era răzvrătit şi credea că bunătatea lui venea de la el însuşi. El afirma că, deşi era o guvernare, ea nu se vedea în această lume, după cum susţineau prietenii lui că ar fi. Dar el nu fusese încă zdrobit înaintea lui Dumnezeu. Apoi a intrat în scenă Elihu ca mijlocitor, unul dintr-o mie (cât sunt de rari cei care practică acestea!), şi arată ce este disciplina pe care Dumnezeu o aplică omului şi cea pe care o aplică omului drept, mustrând ambele părţi cu inteligenţă. După acestea a apărut Dumnezeu şi, descoperindu-Se, l-a pus pe Iov la locul lui, nu însă fără a recunoaşte sentimentele drepte ale lui Iov faţă de El. Dumnezeu i-a pus şi pe prietenii lui Iov la locul lor, astfel încât Iov a trebuit să mijlocească pentru ei. Această cunoaştere de sine înaintea lui Dumnezeu este extrem de importantă cât timp nu suntem nici smeriţi, nici lipsiţi de încredere în sine.
sursa: https://comori.org/