Categorie: Cartile Bibliei
Esenţialul pe care îl ştim despre Iov se găseşte în cartea sa, una dintre cărţile experienţei sau înţelepciunii, ca Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea cântărilor, la care se adaugă Plângerile lui Ieremia. Iov locuia în ţara Uţ, în Edom (Plângeri 4:21). Acest nume este în ebraică acelaşi ca cel al fiului lui Nahor, fratele lui Avraam. De notat că Elihu aparţine de asemenea aceleiaşi familii: este un fiu al lui Baracheel, buzitul, fratele lui Uţ (Geneza 22: 21 ). Totul arată că Iov trăia în vremea patriarhilor. Cartea lui Iov pune în evidenţă căile lui Dumnezeu în guvernare. Dumnezeu întredeschide vălul care acoperă nevăzutul şi ne face să asistăm la ceea ce Iov ignoră, o discuţie cu privire la el între Domnul şi Vrăjmaşul. Satan se prezintă, în mijlocul fiilor lui Dumnezeu, înaintea tronului Domnului. Poate să o facă încă, şi se grăbeşte să-i acuze pe fraţi zi şi noapte. Dar se apropie ziua în care va fi aruncat pe pământ (Apocalipsa 12:7 - 12 ) şi apoi în focul etern, pregătit pentru diavol şi îngerii lui (Matei 25: 41 ).
Dumnezeu îi atrage atenţia lui Satan asupra lui Iov şi Îşi descoperă gândurile cu privire la el: „Ai privit tu la robul Meu Iov, că nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău?” (Iov 1: 8 ). Satan răspunde: „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai înconjurat Tu din toate părţile cu ocrotire, pe el şi casa lui şi tot ce este al lui?” „Atinge tot ce este al lui, să vezi dacă nu Te va blestema în faţă” (Iov 1: 9 - 11 ).
Dumnezeu îi permite atunci lui Satan să-i ia lui Iov toate bunurile pământeşti. Slujitorii şi chiar copiii săi îşi găsesc moartea. Înaintea unui asemenea dezastru, patriarhul poartă doliu, se închină şi declară simplu: „Domnul a dat şi Domnul a luat: binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1: 22 ). Nu atribuie deci nimic necuviincios lui Dumnezeu.
Satan se prezintă din nou înaintea lui Dumnezeu, care continuă să face aceleaşi aprecieri despre Iov. Dar face să se observe că slujitorul lui, în ciuda marilor încercări, rămâne tare în integritatea lui. Satan L-a întărâtat împotriva lui, ca să-l înghită fără motiv (Iov 2: 3 ).
Dar Duşmanul vroia să-şi continue lucrarea distrugătoare faţă de acest martor credinios. Plin de răutate, declară: „Piele pentru piele!”: Bunurile unui om nu sunt nimic în comparaţie cu viaţa lui! Şi sugerează: „Întinde-ţi mâna acum şi atinge-Te de osul lui şi de carnea lui şi vezi dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov 2: 4 - 5 ). Încă o dată, Domnul îi acordă lui Satan o anumită libertate de acţiune vizavi de Iov: „Iată, este în mâna ta, numai cruţă-i viaţa” (Iov 2:6 ). Primeşte permisiunea de a-şi exercita puterea ostilă.
Guvernarea lui Dumnezeu este una dintre marile probleme abordate în această carte. Ea nu este directă, ca faţă de Israel, ci providenţială. Se exercită cu privire la orice om dintr-o lume în care au intrat păcatul şi moartea. Inteligenţa noastră este foarte limitată pentru a înţelege puţin căile divine (Psalmul 77: 19 ). Dar „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8: 28 ). „Cum poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9: 2 ; 25: 4 ). Această întrebare se pune şi în această carte. Ea nu va primi răspuns definitiv decât în Epistola către Romani. Dumnezeu vrea să-l elibereze pe slujitorul Lui de propria lui dreptate. Se foloseşte de Satan şi de diverse unelte, şi va împlini El Însuşi lucrarea Sa de dragoste.
Trebuie să ştim să aşteptăm atât cât Dumnezeu consideră necesar. Când vine clipa, putem contempla sfârşitul dat de Domnul, „pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător” (Iacov 5: 11 ). El Se aşază şi Se ocupă cu dragoste de fiecare dintre preaiubiţii Lui, asemenea celui care topeşte şi purifică argintul (Maleahi 3:3 ; Isaia 1: 25 ).
Satan îl loveşte atunci pe Iov cu o ulceraţie rea „din tălpi până în creştet” (Iov 2: 7 ). Este o pedeapsă care revine în fiecare dimineaţă (Iov 2: 8 ; 7: 3 - 5 ; 16: 8 ; Psalmul 73: 14 ). Această încercare crudă nu îi atrage totuşi nicio simpatie din partea vecinilor lui. Dimpotrivă, îşi bat joc de el (Iov 16: 20 ). Cum să nu te gândeşti la Domnul pe cruce? (Psalmul 22: 7 ; Matei 27: 29, 41 ).
Suflarea lui este străină şi soţiei lui (Iov 19: 17 ). Ea îi zice: „Încă eşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2: 9 ). Patriarhul răspunde cu înţelepciune: „Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?” (Iov 2: 10 ). Dacă încercarea lui ar fi rămas acolo, Iov şi-ar fi putut cultiva autosatisfacţia. Satan, în ciuda asalturilor furioase, a dat greş. Dar prietenii lui Iov vin la el. S-au vorbit între ei să plângă cu el şi să-l mângâie. Îngroziţi la vederea lui, au început prin a rămâne timp de şapte zile şi şapte nopţi, muţi în faţa acestei mari dureri. Apoi incapabili, vai, neputându-se opri să vorbească (Iov 4: 2 ), prin mângâierile lor îl vor exaspera pe acest biet Iov, vor face să se reverse amărăciunea inimii lui, şi ei contribuie, acuzându-l, la clătinarea credinţei lui. În ochii lor, Iov nu poate fi decât un om rău, din moment ce i se întâmplă asemenea lucruri! Îl consideră pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit (Isaia 53: 4 ). Poporul evreu, pocăit, va trebui de asemenea să mărturisească mai târziu a fi avut aceleaşi gânduri faţă de Mesia al lor.
Sunt mai multe adevăruri importante în cuvintele acestor „înţelepţi” reputaţi, originari din Edom. Ele fac parte din canonul Scripturilor. Unele sunt chiar citate în Noul Testament, de exemplu Iov 5:13 în 1. Corinteni 3:19 . Dar ei le aplică în mod greşit lui Iov. Poţi cunoaşte multe adevăruri ale Scripturii şi să te serveşti de ele, dar nu la timpul potrivit (Proverbe 15: 23 ). Patriarhul este insultat grav de prietenii săi (Iov 19: 2 ). El doreşte să nu se fi născut niciodată (Iov 1: 12 - 19 ). Pretinsa lor simpatie îi zdrobeşte curajul. Cuvintele noastre pot uneori să producă un asemenea efect, prin lipsă de tact şi de adevărată simpatie (Proverbe 12: 18 ). Toate cuvântările lor încep cu reproşuri. Aşa se câştigă suflete? (1. Corinteni 9: 22 ).
În timpul acestor lungi certuri verbale, carnea se manifestă adesea. Răul ascuns la Iov, buna lui părere despre el însuşi, se descoperă. Îşi face propriul portret, desigur exact. A fost copleşit, pe bună dreptate, de onoruri şi consideraţie. Dar complezenţa cu care descrie tot binele pe care l-a făcut, arată că se mândreşte cu aceasta. În capitolul 29, toţi aceşti „eu”, aceşti „mă” (aproximativ şaizeci) trădează această satisfacţie vizavi de el însuşi pe care Iov o hrănea în secret. Acesta este deseori şi cazul nostru. Dumnezeu vrea să-l elibereze prin această teribilă încercare. Nu va mai avea aceste „gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească”, ca să nu fie înţelept în el însuşi (Romani 12: 3 ; 11: 25 ). Fiecare cuvântare a prietenilor săi este urmată de un răspuns al lui Iov. În aceasta atitudinea lui şi deseori şi a noastră, este foarte diferită de cea a Domnului (1. Petru 2: 23 ). În ciuda unei răbdări devenită proverbială (Iacov 5: 11 ), patriarhul va realiza că aceste cuvinte ale lui sunt pripitei (Iov 6: 3 ). Se crede zdrobit de un Judecător inflexibil, care înmulţeşte fără motiv rănile lui! Totuşi Dumnezeu nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor (Plângeri 3: 31). Disciplina Lui, deseori cu caracter educativ, este cea a unui tată faţă de fiii săi. Ce contrast între amărăciunea lui Iov (Iov 30 ) şi supunerea desăvârşită a Domnului faţă de Tatăl Său (Matei 11: 26 )!
Mângâieri ciudate se succed! Mai întâi Elifaz, curtenitor şi de o seriozitate afectată, care se mândreşte cu o revelaţie, primită în vis (Iov 4: 12 - 21 ). Se sprijină pe tradiţia bătrânilor şi îl întreabă pe Iov: „Cine, fiind nevinovat, a pierit?” (Iov 4: 7 ). Nu a auzit el vorbindu-se de Abel şi de atâţia alţii după el? Se arată surprins că prietenul său, în nefericirea lui, este atât de tulburat. Îi spune pe scurt: „Pune în practică ce învăţai pe alţii!”. La urma urmelor „nenorocirea nu răsare din ţărână şi necazul nu încolţeşte din pământ” (Iov 5: 6 ). Acuzaţiile lui Elifaz vor fi în curând mai clare. Îi va vorbi lui Iov despre „răutatea” lui, despre „nelegiuirile” lui! (Iov 22: 5 ).
Bildad, vioi şi direct, intervine apoi. I se potriveşte numele, care înseamnă „fiu al împotrivirii”. Departe de a purta caracterul unui rob al Domnului (2. Timotei 2: 24 ), el afirmă fără ocoliş că moartea copiilor lui Iov este consecinţa nelegiuirii lor! Este un cuvânt crud pentru Iov, care s-a rugat atât pentru ei (Iov 1: 5 ).
Ţofar, mult timp tăcut (Psalmul 39: 1 - 3 ) se arată la rândul lui agresiv şi violent. Îl tratează succesiv pe Iov ca flecar, mincinos şi batjocoritor (Iov 11: 2, 3, 6 ). Legalist, face un tablou a ceea ce trebuie făcut, după părerea lui, pentru a obţine binecuvântarea divină.
Aceşti trei prieteni, de un gen puţin deosebit, vor relua de mai multe ori cuvântul. Îl acuză deschis pe patriarh că este un făţarnic, un om viclean şi conchid spunând: „Dacă nu ai fi vinovat, nu te-ai apăra cu atâta vehemenţă!” În contrast cu ei, Iov se înfierbântă încet, încet. El sfârşeşte prin a declara că este sătul să audă aceşti „născocitori ai minciunii, toţi... doctori de nimic” (Iov 13: 4 ): nu acceptă, ca Asaf mai târziu, descrierile înspăimântătoare pe care prietenii săi le fac despre soarta celor răi pe pământ! Găseşte că ele sunt adesea contrazise de fapte (Iov 21: 7, 9, 12 - 13 ). Va trebui să intre, ca psalmistul, în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru a înţelege sfârşitul celor răi (Psalmul 73: 17 ).
Totuşi povara de plumb care apasă gândurile lui Iov pare să se ridice o clipă. Se întreba, ca atâţia alţii: „Dacă un om moare, va mai trăi el?”. Dar acceptă deodată speranţa învierii: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi la urmă El Se va ridica pe pământ... în carnea mea, voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19: 25 - 26 ). Iov vroia să prezinte înaintea lui Dumnezeu cauza lui dreaptă. Este sigur că va fi îndreptăţit! (Iov 13: 26 ). Este convins că Dumnezeu, fără motiv, este împotriva lui: „Şi-a aprins mânia împotriva mea” (Iov 19: 11 ). Prietenii lui sunt convinşi de contrariu: Iov este vinovat! Un şanţ de neînţelegere se adânceşte din ce în ce mai mult între ei. Au arătat că ştiu să rănească dar nu să vindece, să răstoarne şi nu să zidească. Încetează să-i răspundă, pentru că Iov este drept în ochii săi. Şi Iov de asemenea încetează să vorbească.
Dacă această carte a lui Iov s-ar termina cu capitolul 31, încercarea patriarhului şi suferinţa sa ar rămâne pentru noi o enigmă şi mai ales adevăratele trăsături ale lui Dumnezeu nu ar fi revendicate. Ultimul cuvânt ar fi al lui Iov, care trage din încercările sale următoarea concluzie falsă: Nu există nici un avantaj de a umbla în dreptate: Dumnezeu nu tratează mai bine pe cel drept decât pe cel care trăieşte în păcat! (Iov 9: 22 ; 34: 9 ; 35: 3 ), şi El nu ţine în seamă nelegiuirea care se comite (Iov 24: 12 ). Patriarhul nu a realizat încă ce putea încolţi în inima lui. Descrie faptele lui bune cu complezenţă, dar nu caută să pună la încercare motivele lui secrete (Psalmul 139: 24 ). Dumnezeu cântăreşte inimile (Proverbe 21: 2 ). Vrea să ne cerceteze prin Cuvântul Lui, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri. El judecă gândurile şi intenţiile inimii. El pătrunde până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei! (Evrei 4: 12 ).
Introducerea lui Elihu
Dar deodată cineva, a cărui prezenţă era ignorată, înaintează: este Elihu. A asistat la controversa care se încheie şi înţelege importanţa dezbaterii şi poate pune succint punctul final asupra situaţiei. O asemenea persoană, trimisă de Dumnezeu, va exercita o acţiune mediatoare cu privire la Iov, şi va pregăti calea intervenţiei finale directe a lui Dumnezeu. Elihu a ascultat cuvântările celor trei prieteni ai patriarhului. El vede că sunt reduşi la tăcere. Atunci mânia lui se aprinde împotriva lui Iov!
Acest nume al lui Elihu este foarte sugestiv. Înseamnă „El este Dumnezeul meu”. Este fiul lui Baracheel, care înseamnă „Dumnezeul binecuvântat”, buzitul adică: „Cel care este respins”, din familia lui Ram care se traduce: „înălţat”. Aplicată Domnului, această succesiune de nume ia toată valoarea sa (Isaia 53: 3 ; 52: 13 ). Elihu Îl reprezintă în activitatea sa mediatoare.
Se consideră încă tânăr (Iov 32: 4 ). A ştiut să păstreze până atunci tăcerea. A ţinut cont că sunt toţi mai în vârstă ca el. Aştepta gândind: „Zilele să vorbească şi mulţimea anilor să înveţe înţelepciunea” (Iov 32: 7 ). Nu este iute şi plin de înfumurare. Dar acum a rămâne tăcut ar însemna a se arăta necredincios, în generaţia sa, faţă de Cel Atotputernic (Psalmul 73: 15 ). Elihu trebuia să mărturisească. Duhul care este în oameni, „suflarea Celui Atotputernic [care] le dă pricepere”, îl îndeamnă la aceasta (Iov 32: 8 ). Acesta este marele secret al autorităţii lui liniştite. Ascultând cuvintele lui, dictate de înţelepciunea divină, uităm de tinereţea lui! (1. Timotei 4: 12 ). Să ne gândim la Domnul: de tânăr, surprinde prin înţelepciunea întrebărilor Sale şi curând învaţă cu autoritate, spre marea uimire a tuturor în sinagogă (Luca 2: 47 ; Marcu 1: 22 ). Va exista întotdeauna o mare diferenţă între cuvintele celui care a primit ungerea Duhului Sfânt, şi cele ale unui om care vorbeşte, cu inteligenţa sa naturală, sub propria sa autoritate.
Elihu a ascultat cu atenţie. A constatat cu nelinişte că niciunul dintre prietenii lui Iov nu l-a putut convinge, nici nu a putut să răspundă cu înţelepciune la întrebările lui! (Iov 32: 12 ). Cuvântările lui Elifaz, de exemplu, începeau în mod elevat, dar se terminau cu acuzări brutale împotriva lui Iov. „Ei au fost uimiţi, n-au mai răspuns, au rămas fără cuvinte” (Iov 32: 15 ). Ce drept aceşti vizitatori au de aici înainte să afirme că au găsit înţelepciunea? Cu privire la Iov, Elihu gândeşte că „Dumnezeu îl va supune, nu omul” (Iov 32: 13 ). Acest trimis nu are intenţia de a se certa cu Iov (2. Timotei 2: 24 ), ci vrea să-i facă de cunoscut ce i-a revelat Dumnezeu. Va lăsa complet deoparte argumentele celor trei prieteni. Elihu se compară cu acel vin nou care, în fermentarea sa, caută un mijloc de scăpare, şi vine să spargă chiar butoaiele noi: „Sunt plin de cuvinte, duhul dinăuntrul meu mă constrânge” (Iov 32: 18 ). La vremea lui apostolul Pavel declară de asemenea: „Dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia” (1. Corinteni 9: 6 ).
În perioada actuală, cea a harului, lucrarea Duhului Sfânt în credincios trebuie să semene cu cursul unui fluviu liniştit. Atunci comportamentul nostru în Adunare, va fi întotdeauna cum se cuvine. „Duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor; pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii” (1. Corinteni 14: 32 - 33 ).Trebuie să rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, cu sentimentul atotputerniciei Sale şi a nimicniciei noastre. Să învăţăm să ne sprijinim numai pe El, să nu fim robii oamenilor şi a aprecierii lor. „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu” (1. Petru 4: 11 ). Este taina puterii în slujirea creştină. Se poate vorbi îndelung, fără a contrazice învăţătura Cuvântului, dar fără a fi condus de Duhul Sfânt. O polologhie fără ungere nu poate atinge nici inima, nici conştiinţa ascultătorilor, chiar dacă se caută a se sprijini pe adevăruri, împrumutând de asemenea adesea cuvintele altora.
Poate în aceste remarci pot să ne ajute să înţelegem importanţa şi puterea cuvintelor lui Elihu: „Nu voi părtini pe nimeni, nici nu voi linguşi pe cineva, pentru că nu ştiu să linguşesc: Cel care m-a făcut, m-ar lua imediat” (Iov 32: 21 - 22 ). Cu asemenea dispoziţii interioare, este calificat pentru a vorbi, ca apostolul Pavel, înaintea „lui Dumnezeu, care încearcă inimile” (1. Tesaloniceni 2: 4 ). El se întoarce către Iov şi îl asigură că va vorbi din dreptatea inimii lui. El adaugă: „Răspunde-mi, dacă poţi” (Iov 35: 5 ). Nu uită că interlocutorul lui este, la fel ca el, în legătură cu Dumnezeu. Mai mult, sunt făcuţi din acelaşi lut (Iov 33: 6 ). Se pare într-adevăr că noi uităm aceasta uneori, adresându-ne altora.
Ridicându-l, Petru îi spune lui Corneliu care se proşterne înaintea lui: „Ridică-te; şi eu sunt om!” (Fapte 10: 26 ). Atitudinea oamenilor „religioşi” este uneori atât de diferită. „Greutatea mea nu va apăsa asupra ta” (Iov 33 : 7), declară Elihu. Comportamentul celor trei prieteni a fost cu totul altul! (Iov 12: 2 ). Dar Dumnezeu se foloseşte chiar de atitudinea lor acuzatoare pentru a lucra în inima slujitorului Său Iov: „Toate Îţi sunt slujitori” (Psalmul 119: 91 ).
Ei au acţionat ca cenzori severi, în prezenţa rănilor deschise ale prietenului lor dezolat şi fără simpatie adevărată. Dumnezeu îi va spune lui Elifaz: „N-aţi vorbit drept despre Mine” (Iov 42: 7 ); în timp ce slujba lui Elihu aruncă asupra conştiinţei lui Iov lumina adevărului şi răspândeşte preţiosul balsam al harului peste inima lui. Dumnezeu va aduce apoi El Însuşi la bun sfârşit lucrarea Sa.
Elihu respinge atacurile lui Iov, pune în evidenţă dreptatea lui Dumnezeu (Iov 8:13 ) şi expune planul divin cu privire la om
Acest om al lui Dumnezeu se preocupă puţin de ce a făcut Iov şi de ce este el. Nu este bănuitor faţă de el, un rod al orgoliului care se naşte uneori în inimile noastre (1. Timotei 6: 4 ). Dar Elihu a reţinut multe cuvinte ale patriarhului, care aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu Însuşi. citează una dintre ele cu precizie, şi altora le aminteşte ideile principale.
Iov a zis: „Sunt curat, fără nelegiuire; sunt curat şi nu este nicio fărădelege în mine” (Iov 33: 9 ). Cuvinte temerare pentru un biet muritor! Iov se adresează lui Dumnezeu şi afirmă: „Ştii că nu sunt rău” (Iov 10: 17 ) şi: „Deşi nu este violenţă în mâinile mele şi rugăciunea mea este curată” (Iov 16: 17 ). Îndrăzneşte să spună: „Până voi muri nu vei îndepărta integritatea mea de la mine; ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi renunţa la ea; inima mea nu-mi reproşează niciuna din zilele mele” (Iov 27: 5 - 6 ).
Ascultându-l pe Iov, s-ar putea crede că se sileşte doar să combată cu motive puternice acuzaţiile de răutate venind de la prietenii săi. Dar de fapt, Îl acuză pe Dumnezeu că acţionează nedrept faţă de el, pedepsind un nevinovat: „Mâinile Tale m-au format... şi Tu mă înghiţi!” (Iov 10: 8 ). Elihu rezumă astfel mai multe cuvinte ale lui Iov: „Iată, El găseşte ocazii de împotrivire faţă de mine, mă socoteşte vrăjmaş al Său” (Iov 33: 10 de comparat cu 10: 13 - 17 şi 13: 24 unde se exprimă Iov însuşi). acuzaţiile lui Iov împotriva lui Dumnezeu se regăsesc în aceste cuvinte: „Îmi pune picioarele în butuci, îmi pândeşte toate cărările” (Iov 33: 11 ). Elihu nu încearcă să falsifice gândul lui Iov, sau să se folosească de o singură expresie pentru a-l doborî (Isaia 29: 21 ). Este întristat pentru că Iov pare să fi pierdut contactul cu acest Dumnezeu al bunătăţii care, în trecut, a fost toată bucuria lui. În aceste condiţii, se poate afirma că în mijlocul îndoielilor care îl asaltează, patriarhul rămâne pătruns de puterea şi de omniscienţa lui Dumnezeu? Înseamnă cu adevărat mai degrabă a te încrede în Dumnezeu decât a voi să-ţi prezinţi cauza ta dreaptă înaintea Lui?
Elihu vroia să-l facă pe Iov să înţeleagă falsitatea acuzaţiilor sale. Vrea să aducă o mărturie clară despre dreptatea divină, şi să aducă pacea interioară lui Iov. Condus de Dumnezeu, el nu vorbeşte ca cei trei prieteni, în mod foarte elaborat. Nu caută să scuze aparenta nedreptate a căilor divine şi nu caută să le explice. Printr-o scurtă propoziţie, pune deoparte toate raţionamentele umane: „Dumnezeu este mai mare decât omul” (Iov 33: 12 ). Cu alte cuvinte, dacă putem spune, Dumnezeu este Dumnezeu! Cum ar putea Cel Atotputernic, în desăvârşirea Lui absolută, să comită o nedreptate? Cum afirmă Avraam: „Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?” (Geneza 18: 25 ). Pavel răspunde cuiva care pune în discuţie dreptatea divină: „Dar mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9: 20 ). Domnul Însuşi „în zilele întrupării Sale” (Evrei 5: 7 ), mărturiseşte această infailibilitate divină: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11: 26 ).
Atât timp cât un suflet pune întrebări care ating caracterul lui Dumnezeu, dificultatea lui rămân fără răspuns: „De ce te plângi împotriva Lui? Pentru că El nu dă socoteală de niciuna din faptele Sale” (Iov 33: 13 ), îi spune Elihu. Sufletul trebuie să-şi găsească odihna în Dumnezeu, nu găseşte niciodată odihna în raţionamente. Cineva a zis: „Când găseşti pe Dumnezeu, întrebările cad”. „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui!” (Romani 11: 33 ).
Elihu pune în evidenţă de asemenea cum lucrează Dumnezeu faţă de om şi obiectivele pe care le urmăreşte El
Dumnezeu este infinit mai presus de oameni. El scapă în mare parte înţelegerii lor atât de limitate (1. Corinteni 13: 9 - 12 ) dar Dumnezeu nu este indiferent faţă de creaturile Sale. Nu acţionează faţă de ele în mod arbitrar. El caută sufletele: în dragostea Sa, doreşte să le câştige. Dacă un suflet se supune lui Dumnezeu şi ocupă adevăratul său loc înaintea Lui, El îl face să înţeleagă căile Lui (Isaia 55: 9 ). Să acceptăm, cum o va face Iov, să fim supuşi voii Lui. El ne va ajuta să discernem înţelepciunea sfaturilor Lui (Iov 42: 3 ). Dumnezeu are mijloace variate pentru a-i învăţa pe ai Săi: le vorbeşte prin vise, viziuni, şi de asemenea prin încercări. Să le examinăm pe fiecare.
În vremea patriarhilor, nu există propriu-zis, revelaţie, în afara acelora pe care Dumnezeu le face unei anumite persoane. El face cunoscut gândul Său lui Noe, lui Avraam, şi chiar unor persoane mai degrabă îndepărtate de El, ca Abimelec sau Laban (Geneza 20:3 ; 31: 24 ), folosindu-se de un vis sau de o viziune. „Într-un vis, într-o viziune de noapte, când cade somn adânc peste oameni, în aţipiri pe pat, atunci El deschide urechea oamenilor şi le pecetluieşte învăţătura” (Iov 33: 15 - 16 ).
Nu v-a trezit niciodată Dumnezeu din somn? Hotărârea Lui este să întoarcă pe om de la ceea ce face, să reprime orgoliul lui, să-l păzească de păcatele comise din mândrie (Psalmul 19: 13 ). Dumnezeu cruţă uneori viaţa unui om, pentru a-i mântui sufletul. Dacă omul primeşte instruirea sau mustrarea, sufletul lui este păzit de groapă „şi viaţa de la pieirea prin sabie” (Iov 33: 18 ), adică de o moarte violentă. Acum avertizările sunt aduse de Scriptură, în mod mai clar, şi revelaţiile prin intermediul viselor sau viziunilor nu mai sunt de actualitate. Dar trebuie să ne amintim, de exemplu, de Saul din Tars şi de viziunea lui pe drumul Damascului, având ca efect convertirea sa (Fapte 9: 3 ). Mai târziu, când Duhul Sfânt va fi turnat peste fiii lui Israel, ei vor avea viziuni (Ioel 2: 28 ; Fapte 2: 17 ). Avem în mâinile noastre Cuvântul complet al lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3: 16 ).
Dumnezeu vorbeşte direct oamenilor prin intermediul ei, pentru a-i întoarce de la calea lor rea şi a-i elibera din cursa diavolului. Dar adesea, vai, „Dumnezeu vorbeşte o dată şi de două ori - şi omul nu ia seama” (Iov 33: 14 ; Proverbe 1: 24 ). Am auzit cu siguranţă glasul lui Dumnezeu: l-am ascultat? Dacă nu ascultăm Cuvântul Său, Dumnezeu poate, în har, să Se folosească de nuia. Elihu descrie aici aproximativ starea lui Iov.
Ţintuit pe patul de suferinţă, patriarhul descrie suferinţele sale: „Noaptea îmi străpunge oasele din mine, iar durerile care mă rod n-au astâmpăr” (Iov 30: 17 ; 33: 19 ). Este într-o stare atât de mizerabilă încât este dezgustat şi de mâncare (Iov 33: 20 ). Foarte aproape de moarte, de puţurile distrugerii (Iov 30: 23 ), Iov strigă: „Sufletul meu este dezgustat de viaţa mea”. Elihu nu spune deschis că Iov a refuzat să asculte avertizările Lui divine. Dar descriind mijloacele de care Se foloseşte Dumnezeu, îl face pe Iov să înţeleagă că prin această mare încercare, El îi vorbeşte.
Elihu descoperă dreptatea lui Dumnezeu şi arată cum poate fi restaurat omul
Pentru ca omul să tragă folos din disciplină, trebuie mai întâi să înţeleagă care este planul divin. Are nevoie de cineva care să-l instruiască. Acest cuvânt: „mijlocitor” este tradus în altă parte prin „înger”. Gândul lui Dumnezeu esre uneori revelat prin mijloace supranaturale. Este ceva frecvent în vremea patriarhilor şi la începutul Evangheliilor. Îngerul face cunoscută voia lui Dumnezeu, acţionează ca reprezentant al Lui (Judecători 2: 1 ; 13: 3 ; Luca 1: 28 - 38 ... etc.). Uneori este atât de aproape de Dumnezeu, încât Scriptura vorbeşte uneori despre el, ca despre Dumnezeu Însuşi (Isaia 63: 9 ). Gândul este subliniat prin cuvântul următor: „interpret”. Într-o asemenea circumstanţă, nu se potriveşte orice trimis; este nevoie de „unul dintr-o mie”. Această expresie se aseamănă cu aceasta: „Cel dintâi între zece mii” ( 5: 10 ).
Iov a înţeles deja că nu un om poate îndeplini acest rol (Iov 9: 32 ) şi Elihu, aducând gândurile lui Dumnezeu, a recunoscut că este din acelaşi lut ca Iov. Adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni nu poate fi decât „Omul Hristos Isus” (1. Timotei 2:5 ). În mod desăvârşit om şi în mod desăvârşit Dumnezeu, El este singurul în măsură de a fi cratima dintre Dumnezeu şi om. „Ca să arate omului datoria lui” (Iov 33: 23 ). În faţa acestei sarcini, Elihu se simte limitat. Vălul care acoperă adevărul rămâne până la venirea singurului Fiu. Numai Isus Hristos este revelaţia perfectă a lui Dumnezeu. Lucrarea Lui permite omului să stea înaintea lui Dumnezeu, fără conştiinţa păcatului. Iov ajunge să creadă că Dumnezeu este nedrept faţă de el. Elihu vrea să-l ajute să se judece pe el însuşi. trebuie să ne bazăm pe dreptatea lui Dumnezeu, pentru a înţelege ce este datoria. Atunci vom recunoaşte, cu psalmistul: „Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt dreptate şi că din credincioşie m-ai smerit” (Psalmul 119: 75 ).
Învăţătura Noului Testament este şi mai clară: Dumnezeu a vrut să arate dreptatea Sa „în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este în credinţa în Isus” (Romani 3: 26 ). Dumnezeu Îl prezintă pe Isus ca pe modul de răscumpărare prin credinţa în sângele Său (Romani 3: 24 ). Această revelaţie le depăşeşte pe toate cele precedente. Elihu nu putea explica ceea ce trebuia să se înţeleagă prin „răscumpărare”. Dar sfinţenia, acest atribut esenţial al lui Dumnezeu, a fost slăvită prin crucea lui Hristos. Dreptatea Sa a găsit prin moartea Lui şi sângele vărsat, răscumpărarea care este singura care poate răspunde păcatului omului. Cuvintele lui Elihu nu sunt decât un avangust al revelaţiilor minunate ale Evangheliei: „Va fi îndurător cu el şi va spune: „Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o răscumpărare” (Iov 33: 24 ). Noul Testament revelează că „Hristos... cu propriul Său sânge... a obţinut o răscumpărare eternă” (Evrei 11 - 12 ). A intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte. Învierea Sa şi şederea Lui actuală în glorie au consecinţe imense pentru fiecare răscumpărat.
„Carnea lui va fi mai fragedă ca în copilărie” (Iov 33: 25 ). Naaman este un exemplu al acestei stări fericite ( 5:14 ). Este o imagine a înnoirii (Tit 3: 5 - 6 ), a vieţii noi, dată prin această sămânţă care nu se strică, prin Cuvântul lui Dumnezeu (1. Petru 1: 23 ). Credinciosul a găsit dreptatea, cea a lui Dumnezeu, prin credinţă (Filipeni 3: 9 ). Împăcaţi cu El, recunoaştem, ca Iov, credincioşia Lui. Dreptatea, primită de la Dumnezeu, aduce roade binecuvântate. Totul decurge din lucrarea Mijlocitorului nostru la cruce. Cel răscumpărat, de acum înainte se adresează lui Dumnezeu cu încredere. Trăieşte în părtăşia Sa. Se poate bucura în bunăvoinţa Sa şi poate contempla faţa Sa cu cântece de biruinţă (Iov 33: 26 ). Este făcut capabil să vorbească despre harul al cărui obiect este. Este prima strofă din cântarea nouă, spre lauda Dumnezeului nostru (Psalmul 40: 3 ).
Departe de a căuta să-şi ascundă greşelile, el cânta înaintea oamenilor: „Am păcătuit şi am strâmbat ce este drept şi nu mi s-a răsplătit” (Iov 33: 27 ). Iov va recunoaşte că a denaturat caracterul drept al lui Dumnezeu. Dacă un păcătos priveşte la viaţa lui trecută, îşi aminteşte, cu Pavel, în timul când era „un hulitor şi un persecutor” (1. Timotei 1: 13 ). Marea lui nedreptate nu a primit răsplata cuvenită! Iov va spune: „El mi-a scăpat sufletul ca să nu meargă în groapă şi viaţa mea va vedea lumina” (Iov 33: 28 ).
Elihu pune în evidenţă taina căilor lui Dumnezeu: păcătoşii sunt conduşi la a se smeri înaintea lui Dumnezeu, sub efectul sfinţilor al Cuvântului Său. Ei înţeleg că mâna Sa a fost asupra lor şi fiecare recunoaşte pentru el însuşi: „Este bine pentru mine că am fost smerit” (Psalmul 119: 71 ).
„Ia aminte, Iov”, ce ai de răspuns? (Iov 33: 31 - 33 ). Elihu este acolo pentru a-l ajuta pe Iov să se aşeze înaintea lui Dumnezeu în starea potrivită. El înţelege să-l trateze cu dreptate şi se întrerupe pentru a-i lăsa timpul să răspundă. Nu vrea ca Iov să se supună sub constrângere. Este el de acord cu ceea ce tocmai a spus Elihu? Tăcerea lui este aprobatoare?
Elihu revendică în mod deschis caracterul lui Dumnezeu
Elihu a aşteptat un răspuns eventual al lui Iov. El îşi urmează acum pledoaria şi revendică în mod deschis caracterul lui Dumnezeu. Se opune acuzaţiilor implicite de nedreptate formulate de patriarh (Iov 34: 5 ). În cuvintele lui nu este loc pentru supoziţii sau insinuări. Îl invită pe patriarh să se lase învăţat cu smerenie. Atunci disciplina va produce rodul liniştit al dreptăţii. El conchide afirmând că „Iov a vorbit fără cunoştinţă şi cuvintele lui au fost fără inteligenţă” (Iov 34: 35 ). Şi-a înmulţit cuvintele împotriva lui Dumnezeu!
Intrând puţin în detaliu, se vede că Elihu îi invită mai întâi pe înţelepţi să asculte! (Iov 34: 1 - 4 ). De oriunde vin şi oricine ar fi, ei trebuie să recunoască împreună „ce este bine”. El citează cuvintele lui Iov şi aminteşte că urechea „deosebeşte cuvintele aşa cum cerul gurii gustă mâncarea” (Iov 12: 11 ; 34: 3 ).
Elihu caută să-l convingă pe Iov de nedreptate faţă de Dumnezeu (Iov 34: 5 - 9 )
O face amintind mai întâi propriile lui cuvinte: „Sunt drept şi Dumnezeu mi-a luat dreptul la judecată. Să mint împotriva dreptului meu?” A vorbi astfel înseamnă a se însoţi „cu lucrători ai nelegiuirii” şi a ne asocia „cu oameni răi”. Dacă ne ne mai punem încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, ce ne rămâne? Vom ajunge repede să spunem: „Nu-i foloseşte omului dacă se desfătează în Dumnezeu”. Cum poate ajunge un copil al lui Dumnezeu să ajungă la aceasta?
Credinţa lui Iov nu s-a prăbuşit, în ciuda unui nor gros de necredinţă. Dar cât de diferite sunt cuvintele lui de cele ale Domnului care, pe calea Lui de suferinţă solitară, strigă: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute” (Psalmul 16: 6 ). Şi care în ceasul cel mai întunecos, Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu: „Tu eşti Cel Sfânt” (Psalmul 22: 3 ).
Elihu respinge apoi cu putere acuzaţiile lui Iov împotriva lui Dumnezeu (Iov 34: 10 - 30 )
Răutatea şi nedreptatea sunt departe de Cel Atotputernic. Elihu cheamă oamenii priceperii, trâmbiţa lui nu scoate un sunet încurcat. „Dumnezeu să fie adevărat şi orice om, mincinos” (Romani 3: 4 ). Vrea să cerceteze chestiunea în detaliu şi declară: Da, Dumnezeu este drept. Singurul fapt că este Dumnezeu, anulează acuzaţia de nedreptate adusă Lui. Cel a cărui desăvârşire este absolută nu poate nici gândi, nici face răul. Iacov declară: „Dumnezeu nu poate fi ispitit, de lucruri rele” (1: 13). Vorbind astfel, Elihu lasă dinadins deoparte toate „cauzele secundare”, problemele dificile şi enigmele de care această lume este plină. Se întoarce cu hotărâre spre Cel care este lumină şi îşi găseşte odihna în Dumnezeu, o odihnă absolută.
Departe de Dumnezeu gândul de a face răul! „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric” (1. Ioan 1: 5 ). Cel Atotputernic poate face totul, dar nu poate minţi, nici să Se tăgăduiască pe El Însuşi. Iată ce dă siguranţa că El este perfect drept în căile Lui faţă de om. Nu trebuie să credem pentru aceasta că „prietenii” au avut motiv de a aduce grave acuzaţii împotriva lui Iov.
Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu lucrează cu o dreptate perfectă faţă de slujitorul Lui şi faţă de noi, pentu a învăţa lecţiile necesare. În acest sens putem accepta cuvintele patriarhului: „El cunoaşte calea pe care sunt; mă va încerca, voi ieşi ca aurul” (Iov 23:10 ). Va fi rezultatul minunat al harului divin în Iov. Trebuie să repetăm: Dumnezeu nu vrea să lucreze rău, nici să strâmbe judecata.
Grija binefăcătoare a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa arată adevăratul Său caracter
Dumnezeu ar fi putut perfect să-Şi fie de ajuns Lui Însuşi. În eternitatea trecută, Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Îşi găseau plăcerea în cercul divin. Dar creaţia este lucrarea mâinilor Sale. Când omul a căzut în păcat, Dumnezeu ar fi putut lua la El duhul şi suflarea lui şi orice carne, şi ar fi dat sfârşitul împreună. Omul ar fi devenit din nou ţărână. Dar Tit proclamă: „Când s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit” (Tit 3: 4 - 5 ). De aceea Petru îi invită pe credincioşii care suferă să se încredinţeze unui Creator credincios: Cel care susţine toate prin Cuvântul puterii Lui, este şi Mântuitorul şi Domnul nostru.
În acest pasaj, Elihu îi aminteşte lui Iov de demnitatea şi măreţia lui Dumnezeu. „Vei condamna tu pe Cel Întrutotuldrept?” (Iov 34: 17 ). Ne păzim de a spune „Belial” unui împărat, de a-i trata pe nobili drept „răi”, cu cât mai puţin am îndrăzni să vorbim în chip injurios Celui care „nu priveşte pe cel bogat mai mult decât pe cel sărac, pentru că toţi sunt lucrarea mâinilor Sale” (Iov 34: 18 ).
Omniscienţa lui Dumnezeu mărturiseşte despre El (v. 21 - 24)
Nu este nimic ascuns de ochii Lui. „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti” (Psalmul 139: 1 ), exclamă David. „El sfarmă în bucăţi pe cei puternici, fără cercetare... le cunoaşte faptele” (Iov 34: 24 - 25 ). Cum să îndrăzneşti să pretinzi că Cel ai cărui ochi sunt ca flăcările focului, poate face erori de judecată?
Judecata dreaptă a lui Dumnezeu arată de asemenea Cine este El (v. 26 - 30)
Dacă Dumnezeu îi loveşte pe cei care se retrag de la El, ei au făcut să ajungă la Dumnezeu strigătul săracului, mijlocind pentru el însuşi la Dumnezeu (Iov 34: 28 ).
O fericită siguranţă bucură întotdeauna inima celui răscumpărat: „Când dă El linişte, cine o va tulbura?” (Iov 34: 29 ). Dacă Îşi ascunde faţa, atunci este groază (Psalmul 30:7 ). Gândurile lui Elihu sunt formate prin cunoaşterea sa despre Dumnezeu şi concluziile lui se impun oricărei minţi drepte.
Concluzia acestei părţi a cuvântării lui Elihu:
Iov L-a acuzat pe nedrept pe Dumnezeu. Trebuie să înveţe o lecţie foarte importantă. În situaţia în care se află, care trebuie să fie atitudinea lui? Să recunoască smerit că a greşit să nutrească asemenea gânduri şi să-I ceară lui Dumnezeu: „Ce nu văd, învaţă-mă; dacă am făcut nedreptate, nu voi mai face” (Iov 34: 32 ). Trebuie adăugat: Cu ajutorul Tău!
Iov nu a spus încă nimic asemănător. De aceea, credincios apărării caracterului Celui care l-a trimis, Elihu vrea ca Iov „să fie încercat până la capăt” (Iov 34: 36 ) şi să-şi retragă complet acuzaţiile, în loc de a-şi înmulţi cuvintele împotriva lui Dumnezeu (Iov 34: 37 ).
Capitolul 35 confirmă cum îl pune Dumnezeu pe om la încercare
Pentru ce este esenţial, Elihu reia aceleaşi argumente de care s-a servit deja ca să revendice caracterul lui Dumnezeu. El face să reiasă desăvârşirea Lui şi o stabileşte în contrast cu căile omului. Se poate împărţi acest capitol în trei părţi. Dar înainte de a-l aborda, să remarcăm mai întâi cu ce blândeţe vorbeşte Elihu. Face apel la cunoştinţa şi la inteligenţa lui Iov. Caută să-l câştige; să-l facă să părăsească bănuielile lui rele cu privire la Dumnezeu. Vrea să îl facă să se încreadă cu toată simplitatea în Cel care rămâne poate o clipă ascuns, dar care este drept şi plin de bunătate în tot ce face. Iov trebuie să judece toate cuvintele lui, ele sunt în contradicţie cu nobila mărturisire de credinţă de la început: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1: 21 ).
Măreţia divină este revendicată în faţa pretenţiei lui Iov, un vierme (Iov 35: 1 - 6 )
Elihu revine la neverosimila concluzie a lui Iov: „Sunt eu mai drept decât Dumnezeu” (Iov 35: 2 ), la afirmaţia sa: „Nu am păcătuit, de ce îmi este dată o asemenea pedeapsă?”. El a zis: „Viaţa mea este ireproşabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor! El acţionează faţă de mine în chip nedrept”. El aminteşte de asemenea că Iov a ajuns la această concluzie eronată, că nu este niciun folos de a fi drept mai degrabă decât păcătos. În cele din urmă L-a acuzat chiar pe Dumnezeu de indiferenţă cu privire la purtarea omului.
Răspunsul lui Elihu dat lui Iov şi prietenilor săi, este singular. Nu este exact cel la care ne-am fi aşteptat. El afirmă mai întâi că măreţia lui Dumnezeu este astfel încât comportamentul omului nu are influenţă directă asupra comportamentului Său: „Dacă păcătuieşte, ce faci împotriva Lui?” (Iov 35: 6 ).
Apoi pune în evidenţă contradicţia implicită conţinută în vorbele lui Iov. Cum poate patriarhul totodată să-L acuzepe Dumnezeu că Se arată indiferent faţă de purtarea oamenilor şi să afirme în acelaşi timp că Dumnezeu îl loveşte pe nedrept?
Credincios hotărârii lui, Elihu doreşte să fie de partea lui Dumnezeu. Dar nu se ocupă de relaţiile lui Dumnezeu cu omul, de grija şi interesul pe care El le arată pentru acest om pe care l-a creat.
Revelaţia pe care Elihu a primit-o despre caracterul lui Dumnezeu nu are amploarea celei pe care ne-o aduce Noul Testament. Prin venirea Lui aici jos şi moartea Lui ispăşitoare, Cel care putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14: 9 ) a descoperit inima lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de oameni.
Elihu îl invită pe Iov să se uite spre ceruri, să contemple norii mai sus decât el. Va înţelege micimea lui şi măreţia lui Dumnezeu. Trebuie ca totul să-şi piardă orice importanţă în proprii lui ochi (Psalmul 8: 3 - 4 ). Este o dispoziţie a inimii indispensabilă pentru fiecare credincios.
Iov (7: 20) şi Elifaz (22: 2) înţeleseseră deja puţin din aveastă transcendentă măreţie a lui Dumnezeu, dar aceasta nu era decât o latură a lui Dumnezeu. Trebuie înţeleasă şi cealaltă caracteristică divină: păcătosul mizerabil are mai mult preţ în ochii lui decât stelele din ceruri! De unde această lucrare minunată a răscumpărării.
Apoi Elihu caută să răspundă la această întrebare neliniştitoare: De ce strigătul celui asuprit rămâne uneori fără răspuns?
El confirmă că Dumnezeu cunoaşte perfect căile omului: El nu doarme, aude şi vede totul şi inima Lui este întristată de păcatul omului. Desăvârşirile lui infinite sunt insultate de rău, de mândria celor răi (v. 12). Şi tot pentru a rămâne credincios caracterului Său, nu răspunde întotdeauna strigătului unui asuprit care cere ajutorul Lui. Vorbind astfel, Elihu nu se gândeşte în mod special la Iov, ci la toţi cei întristaţi pe acest pământ. Ei sunt deseori ocupaţi numai cu mizeria lor. Dorinţa lor este de a fi uşuraţi, de a obţine ajutor. Voia lui Dumnezeu şi gloria Lui au puţină importanţă în ochii lor. Nu se întreabă: „Unde este Dumnezeu, Creatorul meu?” Nu caută să înţeleagă: „Ce vrea să mă înveţe prin această încercare?”
Cine sunt aceşti oameni care se întorc pe moment către Dumnezeu în întristarea lor? Cei, de exemplu, care suferă de foame şi vor să obţină pâine. Aceasta înseamnă a avea o imagine falsă despre Cel Atotputernic. Dar rugăciunea poate fi prezentată de un suflet evlavios care se întoarce către Dumnezeu. Cel care poate da eliberări neaşteptate, inspiră „cântări de bucurie noaptea” (Iov 35: 10 ). El pune cântări vesele pe buzele celor întristaţi.
Dacă necredincioşii primesc un răspuns la nevoile lor, deseori se îndepărtează, fără a le mai păsa de Cel care dă. Domnul spunea mulţimilor: „Mă căutaţi... pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea care piere, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţa eternă” (Ioan 6: 26 - 27 ). Dumnezeu ne învaţă: El vrea să fim mai instruiţi decât animalele pământului şi mai înţelepţi decât păsările cerurilor (Iov 35: 11 ).
Elihu caută apoi să explice de ce păstrează Dumnezeu tăcerea. Dar nu cunoaşte bunăstarea şi grija lui Dumnezeu faţă de creatura Sa: „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui sunt peste toate lucrările Sale” (Psalmul 145: 9 ).
Elihu cheamă la punerea încrederii în Dumnezeu (v. 14 - 16)
El îl îndeamnă pe Iov: „Judecata este înaintea Lui, deci aşteaptă-L!” (Iov 35: 14 ). Nu gândi că Dumnezeu te-a uitat, fii răbdător, învaţă lecţiile pe care vrea să le înveţi (Psalmul 27: 14 ) şi, în folosul tuturor, adaugă: Dacă mânia Sa nu te-a cercetat, nu dispreţui îndelunga Lui răbdare. El declară apoi că patriarhul şi-a deschis gura în zadar, că a înmulţit cuvinte fără cunoştinţă! Dumnezeu începe mai târziu să-i vorbească lui Iov. Îl va întreba: „Cine este acesta care întunecă sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă?” (Iov 38: 2 ).
În capitolele 36 şi 37 Elihu prezintă lucrările lui Dumnezeu în om şi în natură
El mai are cuvinte pentru Dumnezeu: „Voi da dreptate Ziditorului meu” (Iov 36: 3 ). Face mai întâi elogiul felului Său de a lucra faţă de oameni şi se referă apoi pe larg la modul minunat în care conduce toate lucrurile în cer şi pe pământ. Vorbeşte mai întâi mai degrabă simplu, conştiinţei şi bunului simţ al lui Iov. Dar la sfârşit vorbeşte în chip atât de puternic, încât s-ar spune că este o furtună, precursoare a prezenţei divine. Acesta ar fi preludiul potrivit al numeroaselor întrebări (în jur de 70) pe care Dumnezeu i le va pune apoi lui Iov, din mijlocul vârtejului de vânt.
Dumnezeu Se ocupă de creatura Sa. Deşi este Cel Atotputernic, El nu o dispreţuieşte. Iov, în suferinţa lui, a avut parte vai, de o cu totul altă atitudine! (Iov 31:1 ). Credinciosul (numit aici „cel drept”) este obiectuk unor purtări de grijă deosebite. Ochii Domnului sunt întotdeauna asupra lui, fie că îl înalţă (Iov 36: 7 ), fie că-l încearcă prin „corzile întristării” (Iov 36: 8 ). Dar Dumnezeu nu lucrează pentru aceasta în mod capricios, cum a lăsat Iov să se înţeleagă. Disciplina Lui are un scop precis: să arate alor Săi ce au făcut, să-şi deschidă urechile la avertizările Lui şi să-i facă să revină, asupra nelegiuirii lor, dacă are loc.
Înţelegem importanţa de a asculta glasul nuielei şi a Celui care a hotărât-o. „Cine învaţă ca El” întreabă Elihu. Suntem, toată viaţa noastră, în şcoala Lui. Fiecare, ca Iov, trebuie să se supună cu smerenie acestui Dumnezeu puternic, dar drept. Pentru a evoca poate agitaţia sufletului patriarhului şi căile lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, Elihu se foloseşte de spectacolul uimitor pe care îl prezintă cerul, o zi frumoasă. „Dumnezeu tună în chip minunat cu glasul Său, făcând lucruri mari, pe care noi nu le înţelegem” (Iov 37: 5 ). Norii întunecaţi pot să evoce doliu, încercări, care i-au ascuns lui Iov, pentru un timp, lumina feţei lui Dumnezeu.
Cum să înţelegem misterioasa plutire a „norilor groşi, lucrările minunate ale Celui care este desăvârşit în cunoştinţă?” (Iov 37: 16 ). Să înţelegem că în ziua încercării, norii sunt purtători de binecuvântare şi apoi la momentul potrivit, „lumina Lui împrăştie norul” (Iov. 37: 11, 21).
Dumnezeu face să cadă ploaia ca binecuvântare pe pământ (Psalmul 65: 11 ). Sunt averse din belşug, fertilizatoare (Iov 36: 27 - 28 ; 37: 6 ). O poate trimite dimpotrivă ca o pedeapsă. Cade atunci torenţial şi distruge totul în calea ei, fără a pătrunde în sol (Iov 37: 13 ; Psalmul 148: 7 - 8 ). În cele din urmă Elihu îi pune câteva întrebări lui Iov asupra acestor fenomene pe care le numim naturale. Obişnuiţi să le vedem producându-se sub ochii noştri, ele par dintre cele mai simple! Ori Iov este incapabil să răspundă la aceste întrebări, cum am fi şi noi cu siguranţă. A descrie, chiar minuţior, toate aceste lucruri, nu înseamnă a le explica. Dar atunci cum ar pretinde Ioc să intre în discuţie cu Dumnezeu despre subiecte altminteri misterioase!
Omul este atât de mic: asistă, complet depăşit, la minunile Dumnezeului suveran. „Nu ne putem ordona cuvintele” (Iov 37: 19 ), din cauza profundei noastre ignorante, pe care o măsurăm adesea greşit (Iov 37:19 ). Ar avea omul pretenţia de a atinge această lumină inaccesibilă în care locuieşte Dumnezeu? (1. Timotei 6: 16 ). În loc de a face ca Iov judecăţi temerare asupra lui Dumnezeu, trebuie să ne temem de El. Mare în putere, în judecată şi în multă dreptate, El nu asupreşte (Iov 36: 5 ; 37 ; 23 ).
A venit momentul când Dumnezeu Însuşi Se va ocupa direct de Iov
Cel Atotputernic (titlu care revine de 31 de ori în această carte) îi răspunde lui Iov, cum a cerut el (Iov 31:35 ). Îi va arăta totala lui neînsemnătate. Acelaşi glas întreabă încă pe om: Ce ai făcut cu viaţa ta de când l-ai ascultat pe duşman? Dumnezeu va descrie faptele înţelepciunii Sale divine şi ale puterii Sale în natură. Cum putea Iov pretinde să-L înveţe despre înţelepciunea căilor Sale? Întrebările se succed într-un ritm susţinut. „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile - dacă ştii?” (Iov 38: 4 - 5 ) etc. Iov este incapabil să răspundă. Omul se glorifică astăzi cu progresul său, cu îndemânarea sa, cu lumina adusă de ştiinţă şi „civilizaţie”. Dar este incapabil să răspundă întrebărilor pe care Dumnezeu i le pune aici lui Iov. Cei mai înţelepţi sunt cei care îşi mărturisesc neştiinţa! Dumnezeu nimiceşte orice pretenţie a omului (1. Corinteni 1:19 ).
El face să treacă înaintea lui Iov, complet depăşit, o serie de scene foarte vii, foarte variate pe pământ, marea, zorii zilei, porţile morţii, lumina, fenomenele apei, astrele, trăsnetul, norii! Descrie apoi, punând accentul pe caracteristicile lor, toate felurile de animale, de la leoaică până la vultur, trecând pe la corb. Dumnezeu le cunoaşte pe toate şi Se ocupă de ele. Ele sunt supuse guvernării şi puterii Lui. Lucrarea divină începe să aducă roade. Iov este silit să recunoască: „Nu sunt nimic... Îmi voi pune mâna la gură!” (Iov 40: 4 ). Îşi simte neînsemnătatea înaintea acestei creaţii atât de minunat ordonată.
Dar nu este încă în întregime supus. Atunci El va vorbi din nou, într-un mod cu totul nou. Dumnezeu, din mijlocul vârtejului de vând, îl întreabă din nou: „Vrei tu deci să-Mi desfiinţezi judecata? Vrei să Mă condamni, ca să fii tu drept?” (Iov 40: 8 ). Mai bine decât Elihu, Domnul scoate la iveală inima lui Iov. El citează alţi martori ai puterii Sale în creaţie. O creaţie în care ceea ce nu se poate vedea din Dumnezeu, din puterea Lui eternă şi din divinitatea Lui, se discerne prin intermediul inteligenţei. Orice om este deci de nescuzat şi ignoranţa lui este voluntară (Romani 1: 20 ).
Întoarce privirile lui Iov către două animale care, precum omul, sunt capodopere ale Creatorului (Iov 40: 10 ). Forţa lor uimitoare dar oarbă o depăşeşte cu mult pe cea a omului. Se pare că imaginea behemotului care nu poate fi supus (Iov 40: 18 - 19 ) şi cea a leviatanului crud şi fără milă, evocă puteri spirituale ale răutăţii. Dar descrierea acestor creaturi care inspiră spaima, este întreruptă de aceatsă declaraţie divină: „Cine Mi-a dat întâi (sau: „cui îi sunt datornic”), ca să-i plătesc înapoi? Tot ce este sub cer este al Meu!” (Iov 41: 11 ; Romani 11: 35 - 36 ).
Este gândul central al acestor capitole 40 şi 41: În faţa incapacităţii evidente de a înfrunta aceste creaturi monstruoase, care pun în evidenţă înţelepciunea şi puterea Creatorului, trebuie ca Iov să înţeleagă că ar fi o nebunie să pretindă să se prezinte înaintea tronului lui Dumnezeu.
Behemotul este numit aici: „cel mai de seamă al căilor lui Dumnezeu: Cel care l-a făcut i-a dat sabia Sa” (Iov 40: 19 ).
Leviatanul stăpâneşte mai mult în mare. Este un cuvânt care derivă dintr-un altul, desemnând balaurul. Dacă este vorba, cum se crede în general, de o imagine al lui Satan, trebuie să ne amintim că a fost răpus de Unul mai tare decât el (Luca 11: 22 ). Fiul lui Dumnezeu a venit să-i elibereze pe cei care erau reduşi la robie de acest mare duşman, „care nu dădea drumul acasă captivilor săi” (Isaia 14: 17 ; Evrei 2: 15 ). La cruce Domnul a triumfat asupra stăpânirilor şi autorităţilor „şi le-a făcut de ruşine în public” (Coloseni 2: 15 ). Leviatanul este numit „împărat peste toate fiarele mândre” (Iov 41: 34 ). Citim cu privire la el în Isaia: „În ziua aceea, Domnul va pedepsi cu sabia Sa cea grea şi mare şi tare pe leviatan, pe şarpele cel iute, da, e leviatan, pe şarpele cel inelat, şi-l va ucide pe balaurul cel mare” (27: 1). El reprezintă fără îndoială puterea întunericului. Scriptura este înainte de toate pentru revelarea adevărurilor de ordin moral şi spiritual. Există o avertizare cu privire la el: „Pune-ţi mâna pe el: vei ţine minte lupta, nu vei mai face aşa” (Iov 41: 8 ). Câţi au crezut, tari în cunoaşterea de către ei a Cuvântului, a credincioşiei lor, a dragostei lor, că pot discuta cu Duşmanul! Pentru a i te împotrivi trebuie să te întăreşti în Domnul şi să-i arăţi crucea (Iacov 4: 7 ).
Behemotul şi leviatanul sunt deci probabil, şi unul şi celălalt, sub aspecte diferite, imagini ale lui Satan şi ale stăpânirilor întunericului în împărăţia sa. Aceste două fiare amintesc de cele două fiare despre care vorbeşte Apocalipsa 13 . Ele sunt identificate ca şi conducătorul Imperiului Roman şi Antihristul. Ele vor fi la sfârşitul dispensaţiei prezente, unelte remarcabile în mâna lui Satan. Din această descriere a behemotului şi a leviatanului, Iov putea trage o lecţie. Dacă ar rămâne neclintit în mândria lui, ar fi sub stăpânirea leviatanului, împărat peste toţi fiii mândriei. Domnul pusese în evidenţă dispoziţia secretă a inimii lui Iov: căzuse în mândrie, greşeala diavolului. Lucrarea divină se sfârşeşte; Iov va vorbi din nou.
Zdrobit şi pocăit, Iov înţelege adevărata lui stare. O mărturiseşte folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu: „De aceea am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42: 3 ). El recunoaşte: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în cenuşă” (Iov 42: 5 - 6 ). Îi este scârbă nu numai de cuvintele, de acuzaţiile, de amărăciunile sale, ci de el însuşi. Unde ne aflăm în această privinţă, este capital pentru viaţa noastră creştină practică. El are de aici înainte o încredere deplină în Domnul. Această schimbare nu are loc decât în comuniune cu Dumnezeu. Dacă un om are sentimentul de a fi zdrobit de un Dumnezeu inaccesibil şi insensibil, va fi împins la disperare. Trebuie dimpotrivă să se întoarcă spre Dumnezeu şi să se odihnească în El.
Cum poate înţelege un credincios, astfel încât să-i placă lui Dumnezeu, despărţirea, fără care nu există adevărata sfinţenie? Ea decurge din dragostea pentru El, altfel este lipsită de sens, fără valoare adevărată în ochii Lui. Iov a învăţat această lecţie dificilă pe care Dumnezeu vroia să-l facă să o înveţe. Este eliberat de „eul” său de dispreţuit. De aici înainte ocupă locul care trebuie să fie şi al nostru. Dumnezeu a terminat cu omul dintâi la cruce şi Hristos, Omul al doilea, ultimul Adam, a fost rânduit: El este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu! (1. Corinteni 1: 30 ).
Iov L-a văzut pe Dumnezeu şi s-a pocăit: totul s-a schimbat. Dumnezeu vede dinainte lucrarea lui Hristos: „Am găsit o răscumpărare” (Iov 33: 24 ). Pe această bază, îl poate restaura pe Iov. El va putea de aici înainte să devină o unealtă folositoare în mâna Lui. El este acum în ordine cu Dumnezeu, prietenii lui nu sunt. Ei trebuie să aducă jertfe pentru ca Dumnezeu să nu le facă după nebunia lor (Iov 42: 8 ). Acestea sunt arderi - de - tot, această carte a lui Iov a fost scrisă poate din timpul lui Avraam. Israel nu a primit jertfele pentru păcat decât în cartea Levitic. Dar Iov trebuie să intervină în favoarea prietenilor săi, să se roage pentru ei. L-au făcut să sufere. Trebuie ca toată amărăciunea faţă de fraţi să fie îndepărtată din inimile noastre. Astfel poate fi restabilită comuniunea cu Dumnezeu. Domul îi spune lui Eligaz, temanitul, probabil cel mai demn dintre cei trei prieteni, vorbind despre slujitorul Său Iov: „Pe el îl voi primi” (Iov 42: 8 ). Dumnezeu a restabilit vechea stare a lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi.
„Domnul a binecuvântat mai mult sfârşitul lui Iov decât începutul lui” (Iov 42: 12 ). A învăţat să se cunoască, dar mai ales să-L cunoască pe Dumnezeul Său. Binecuvântările pe care le primeşte sunt în mare parte pământeşti. Cele pe care Dumnezeu le rezervă pentru ai Săi sunt esenţialmente spirituale. Le primim din partea Lui dacă învăţăm din lecţiile Sale.
În zilele de încercare amară, de lupte, de dureri,
Când sub mâna Tatălui, trebuie să vărsăm lacrimi,
Să nu ne pierdem curajul, în pace să ne supunem
De la acest Dumnezeu mare şi înţelept, să învăţăm în genunchi.
Credincioasă disciplină a unui Dumnezeu al sfinţeniei,
În care harul divin aduce rod din belşug!
Tu formezi pe pământ pe copiii tăi preaiubişi.
Fii lăudat, Tată iubitor, pentru grija Ta atentă!
sursa: https://comori.org/