Categorie: Cartile Bibliei
Cuvântul lui Yahve s-a adresat din nou lui Iona. Cât persistă El în bunătatea Lui și cât de zadarnic căuta slujitorul lui să scape! I-a fost dar un nou mesaj, în următorii termeni: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei strigarea pe care ţi-o voi spune. Şi Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive după cuvântul lui Yahve“. Și Duhul lui Dumnezeu ne spune: „Şi Ninive era o cetate mare înaintea lui Dumnezeu, cât o călătorie de trei zile. Şi Iona a început să pătrundă în cetate cale de o zi şi a strigat şi a zis: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!»“ Oamenii au ascultat cuvântul lui. Și vedem aici încă un fel minunat în care Domnul S-a folosit de Iona. El nu S-a limitat numai la a cita partea miraculoasă a istoriei lui Iona ca imagine a respingerii Sale de către Israel și a consecințelor pentru Israel ale acelei respingeri, ci, prin contrast cu pocăința celor din Ninive la predicarea lui Iona, E a scos în evidență înaintea evreilor duhul mândru și împietrit pe care ei îl manifestau în zilele Lui. Astfel, sunt două referiri clar distincte la evenimente din istoria profetului nostru. „Şi oamenii din Ninive L-au crezut pe Dumnezeu“. Ei nu au mers atât de departe ca marinarii, dar „L-au crezut pe Dumnezeu“. Au ajuns la o convingere morală că El, cu caracterul Lui moral, era pe drept ofensat de răutatea lor, deoarece ei știau că își conduceau viața după cum le plăcea lor, ceea ce practi înseamnă că trăiau fără Dumnezeu. Se spune că ei „L-au crezut pe Dumnezeu“ și „şi au vestit un post şi s-au îmbrăcat în sac“.
Să fie oare aceasta de natură să indice că această carte ar avea doi autori? Și această parte, ca și cea anterioară, este în cea mai perfectă ordine morală în narațiune și decurge în modul cel mai normal din aceeași minte inspirată. De fapt, numele dat lui Dumnezeu nu ține, ca regulă, de un autor sau altul, ci este în legătură cu ideea pe care autorul vrea să o transmită. Aceasta este valabil pe tot parcursul scripturii, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Scrierile sfinte sunt părți ale aceleiași țesături, dar aceasta nu impune regula că nu pot fi modele diferite în părți diferite ale țesăturii. Nici chiar la oameni nu este întotdeauna necesar să fie totul în aceleași culori monotone. Cât de ciudat este că oameni deșerți se așează în poziția de judecători ai cuvântului ai lui Dumnezeu care nu-I îngăduie nici măcar să facă așa cum Îi place Lui cu cuvântul Lui! Sigur că folosirea unor nume diferite este adaptată înțelegerilor diferite din partea oamenilor, un nume fiind expresia generală a firii Sale, celălalt expresia relației speciale în care El S-a revelat poporului Său ales din vechime. Un nume spune despre ce este El, celălalt despre cine este El. Prin urmare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, cu siguranță vom găsi că Dumnezeu folosește acești termeni în modul cel mai potrivit. Niciodată folosirea unui cuvânt nu este arbitrară, nici fără a avea un sens special, dar se poate ca noi să nu înțelegem întotdeauna în mod corect sensul. Atât de departe de adevăr este ideea uniformității încât convins sunt că mulți autori ar fi eliminat aceste diferențe de stil. Astfel, dacă ar fi fost doi autori care ar fi prezentat lucruri contrarii, presupun că, ulterior, un editor care ar fi găsit documente cu relatări diferite, cel mai probabil ar fi căutat să le asimileze, de exemplu fie ștergând „Yahve“ și punând „Dumnezeu“, fie ștergând „Dumnezeu“ și punând „Yahve“. Așaceva nu ar fi prezentat dificultate și ar fi fost foarte firesc dacă mai mulți editori ar fi lucrat cu relicve spre a le aduce la o formă destul de armonioasă pentru a le transmite mai departe.
Mă voi strădui să ilustrez adevărul printr-o imagine familiară. Un artist înțelept nu ar reprezenta-o pe regină la deschiderea unei sesiuni a Camerelor Parlamentului în același fel ca și la trecerea în revistă a trupelor la Aldershot. Cine nu ar înțelege motivele diferențelor de reprezentare în cele două scene pictate de același artist ar arăta numai că nu înțelege deloc ce se potrivește în fiecare situație. Într-o situație ar fi un cal sau o trăsură, iar în alta un tron. Caii nu s-ar potrivi în Camera Lorzilor, după cum tronul nu s-ar potrivi în tabăra militară. Oricine poate înțelege că, în asemenea situații, mediile diferite nu sunt neapărat în legătură cu un artist sau altul, fie ei mai mulți sau mai puțini artiști, ci diferențele de reprezentare țin de relații.
Nici chiar în viața noastră de zi cu zi nu ne adresăm întotdeauna aceleiași persoane în același fel. Să presupunem că, în cazul unui judecător și al unui avocat care este fiul acelui judecător, că unul i se adresează celuilalt în tribunal. Credeți că avocatul ar uita de tribunal până într-atât încât să-l numească tată pe judecător atunci când se adresează juriului sau chiar judecătorului? Sau credeți că, atunci când este în intimitatea casei cu tatăl său s-ar adresa judecătorului „onorabile judecător“, așa cum el și toți ceilalți i s-ar adresa la tribunal?
Mie îmi este limpede cp obiecțiuni de acest gen sunt numai din cauza unei uimitoare lipse de discernământ, dar nu aș acuza pe nimeni de aceasta dacă acea persoană nu ar pretinde să dea învățătură făcând eforturi pentru a dezonora cuvântul lui Dumnezeu și a face rău omului, dacă nu chiar a-l duce la pierzare. Dacă cineva nu poate avea o judecată sănătoasă și sfântă în asemenea chestiuni, acea persoană are de pierdut, dar o asemenea persoană nu este îndreptățită să-și facă publice roadele ignoranței sale în domeniul scripturii prezentându-le ca fiind ceva nou, profund și important, fără ca ideile lui să fie cernute și prezentate în lumină, mai ales atunci când există tendința, dacă nu cumva chiar obiectivul de a denatura caracterul scripturii divine. Chiar dacă asemenea eforturi se sprijină pe o învățătură autentică, ceea ce rareori se întâmplă, nu cred că un creștin se cuvine să încheie un armistițiu nici măcar pentru o oră.
Aflăm că oamenii din Ninive L-au crezut pe Dumnezeu și, prin urmare, au luat poziția de vinovați prin pocăința lor înaintea lui Dumnezeu. Când regele a aflat despre această chestiune „el s-a ridicat de pe tronul lui şi şi-a scos mantia de pe el şi s-a acoperit cu sac şi s-a aşezat în cenuşă. Şi a făcut să se audă şi să se vestească în Ninive, prin hotărârea împăratului şi a mai marilor săi, zicând: «Nici un om, nici animal, din cireadă sau din turmă, să nu guste nimic, nici să nu pască, nici să nu bea apă; ci şi om şi animal să se acopere cu sac şi să strige tare către Dumnezeu»“. Aici smerirea este urmată cu toată strictețea, dacă nu chiar cumva într-un mod unic. „Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi Îi va părea rău şi Se va întoarce de la aprinderea mâniei Sale, ca să nu pierim?“ Nu au trebuit să aștepte mult timp până să primească un răspuns al îndurării. „Şi Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la calea lor cea rea; şi Dumnezeu S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut. Şi aceasta nu i-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat“. Deci Iona a rămas același om, lucru dovedit când este testat în profunzime. Ni se poate părea extraordinar că mai poate fi așa după modul excepțional în care a lucrat Dumnezeu cu el, dar îndurarea arătată a fost ceva insuportabil pentru cel al cărui mesaj a făcut ca Ninive să se îmbrace în sac. Avertismentul pe care îl dăduse fusese categoric și el nu putea suferi vreo atenuare deoarece așaceva ar fi știrbit prestigiul lui. Acel sentiment era mult prea adânc înrădăcinat în firea lui ca să poată fi schimbat nici chiar de măsurile disciplinare prin care trecuse. Nici o experiență nu poate corecta răul unei gândiri carnale. Atât de fără speranță este încât nimic altceva decât moartea și învierea împreună cu Hristos, căpătate prin credință și ținute în dependență de El nu o pot schimba. Faptul că a fost înghițit de un pește mare și că a ieșit apoi de acolo a fost, fără-ndoială, folosit spre bine, dar nimic de acest gen nu a putut fi îndeajuns pentru a îndeplini cerințele. Trăim numai prin dependența de Dumnezeu în prezent și nimic nu este mai dăunător pentru suflet decât încercarea de a trăi numai pe baza lucrurilor din trecut, și cu atât mai rău este când cineva se întoarce la gândurile și sentimentele din trecut.
Iona practic a dat la o parte rodul disciplinei solemne pentru sufletul său, acela pentru care trecuse prin adâncul mării. Dar Dumnezeu era același și avea mijloacele Lui pentru a-l corecta pe Iona. El „s-a rugat lui Yahve“. Și aici avem limbajul cel mai adecvat. Profetul nu se limitează la a se replia pe poziția de om înaintea lui Dumnezeu, ci Îi vorbește ca unul care Îl cunoștea într-un mod special, potrivit legământului lui Yahve care îi este cunoscut evreului. El a spus: „O, Yahve, nu era acesta cuvântul meu, când eram încă în ţara mea? De aceea am căutat să fug la Tarsis, pentru că ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate şi Te întorci de la rău“. De aceasta se temea în taină a profetul: de îndurarea lui Dumnezeu! „Şi acum, Yahve, Te rog, ia-mi viaţa, pentru că este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc“. Nu putea suporta să mai trăiască dacă nu se împlinea întocmai cuvântul lui. Dorea mai curând să vadă acel cuvânt împlinindu-se exact prin exterminarea tuturor ninivitenilor decât să pară a fi zadarnic. Cât de mândră, egoistă și nimicitoare este inima nerăbdătoare chiar a unui om evlavios! Și cât de frumos este să vedem aceasta la apostolul Pavel, la care m-am referit la început! Fiind om cu aceleași patimi ca și Iona și ca și noi, totuși el prezintă răbdarea ca fiind cel mai important semn al unui apostol. El le spune corintenilor nerecunoscători că toate semnele unui apostol se puteau vedea la el, dar care este oare acel semn despre care afirmă el că este primul mare semn al apostolatului său? Nu limbile, nici miracolele. Puteți fi siguri că răbdarea este mai bună decât asemenea puteri și Dumnezeu a lucrat răbdarea sub toate formele ei în inima acelui om binecuvântat. Dar nu mi s-ar părea că Pavel ar fi fost un om răbdător prin ceea ce era el în felul lui natural. Nu ni s-ar părea oare mai curând că avea sentimente aprinse și că ajungea rapid la concluzii și că era ferm în a-și păstra poziția odată ce și-a format o opinie? Dar, cu toate că avea o minte potrivită pentru a cerceta profunzimile și diferitele puncte de vedere asupra oricărui lucru îi ieșea înainte, cunoaștem că el era profund evreu – „evreu din evrei,“ cum spunea el însuși, căruia îi era foarte dragă nația lui. În același timp el era un om foarte energic în punerea în practică a orice conștiința și inima lui considera a fi după voia lui Dumnezeu. Așa fusese el și în zilele de dinainte de a se fi convertit și, cu siguranță, nu a fost în mai mică măsură după ce a fost frânt prin har și după ce a fost umplut de iubirea care se revărsa pe toate căile din inima lui cea mare. Dar răbdarea este calitatea permanentă care constituie marca apostolatului lui Pavel, după cum îi îndeamnă el pe corintenii sceptici să creadă, aceasta fiind spre binele sfinților. Mă îndoiesc că ar putea să existe un alt semn mai mare al puterii spirituale. Va veni o zi din care puterea nu se va arăta în răbdare, dar acum cel mai adevărat semn a, puterii morale este capacitatea de a suporta. În această privință Iona a eșuat complet. El a cunoscut minuni ale puterii divine și ale îndurării manifestate față de el însuși, dar nimic nu este asemenea crucii și învierii, după cum a aflat apostolul Pavel. Unii pot gândi că aceasta este o exprimare extrem de neobișnuită a inimilor noastre, așa de rele cum sunt ele, când pentru cineva propria lui reputație este chiar mai importantă decât binele și chiar viața populației unui oraș mare și că puțini dintre noi ar fi înclinați să aibă sentimente atât de dure. Cu toate acestea, carnea nu este deloc demnă de încredere și eu este pe atât de crud pe cât este de meschin când i se îngăduie să se manifeste. Aceasta le poate părea unora a fi o grozăvie extremă, dar oare nu este chiar așa? Omul este tot omul dintâi și este gata să se manifeste la fel și în creștin dacă prin credință nu este ținut în moarte.
„Şi Yahve a zis: «Bine faci tu că te mânii?»“ Ce răbdare admirabilă. „Şi Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat spre răsăritul cetăţii. Şi acolo şi-a făcut o colibă şi stătea la umbră în ea, până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea“. Și profetul a stat acolo rece așteptând, cu dramul de mângâiere pe care l-a mai putut găsi în sine, pentru a vedea dacă Dumnezeu avea să nimicească atunci și acolo pe aceia pe care el, Iona, îi consacrase nimicirii. Vedem apoi modul minunat în care Yahve a corectat acea răutate. „Yahve Dumnezeu a pregătit o plantă“. Nu este folosit numai cuvântul Dumnezeu, nici numai numele Yahve, ci este o îmbinare a ceea ce exprimă firea Lui cu relația cea deosebită. Acesta pare a fi motivul pentru care este folosită expresia „Yahve Dumnezeu“. Deci, „Yahve Dumnezeu a pregătit o plantă şi a făcut-o să crească peste Iona, ca să-i fie ca umbră deasupra capului său, ca să-l scape de întristarea lui. Şi Iona s-a bucurat de acea plantă cu mare bucurie“. În calitate de Dumnezeu, El a pregătit o plantă, dar, ca Yahve Dumnezeu, el a pregătit acea plantă spre a fi o mângâiere pentru slujitorul Său, Iona. „Dar Dumnezeu a pregătit un vierme“. De observat aici schimbarea: acum nu mai este folosită expresia „Yahve Dumnezeu“, ci Elohim – autorul creației. „Dar Dumnezeu a pregătit un vierme la revărsatul zorilor în ziua următoare şi a lovit planta şi ea s-a uscat. Şi a fost aşa: când a răsărit soarele, Dumnezeu a pregătit un vânt arzător peste capul lui Iona şi el a leşinat; şi cerea pentru sine să moară şi zicea: «Mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc!»“ Nerăbdarea este cu adevărat întotdeauna în legătură cu preocuparea cu sine. Ceea ce provoacă întotdeauna cel mai mult firea omenească este o rană de acest gen. Cauza nu este niciodată Dumnezeu, nici încercarea prin care Dumnezeu scoate în evidență nerăbdarea, ci eul este cauza care se dezvăluie oricând analizăm ceea ce ni se pare a fi o deficiență la El. Gândești cumva că Dumnezeu nu are înaintea ochilor Săi orice lucru și orice persoană? Uiți cumva că Dumnezeu măsoară necazurile, încercările și durerile pe care le suferă cineva pe pământ? Sigur că El este preocupat în mod activ de fiecare și de toți. Prin urmare, numai când peirdem din vedere acest fapt nerăbdarea firii noastre izbucnește violent, dar ea este cu siguranță dispusă să izbucnească oricând. Așa s-a întâmplat cu profetul contrariat. „Şi Dumnezeu i-a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din cauza plantei?» Şi el a zis: «Bine fac eu că mă mânii, până la moarte!» Şi Yahve a zis: «Ţie ţi-a fost milă de planta pentru care n-ai muncit, nici n-ai făcut-o să crească; ea într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Eu nu trebuia să Mă îndur de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta lor de stânga lor, şi multe vite?»“ Ai fi vrut ca planta să fie cruțată, dar ce este acea plantă în comparație cu Ninive? Tu ai prețuit umbra ei efemeră, dar ce este oare în ochii mei acea cetate mare cu zecile de mii de prunci care nu știu să deosebească dreapta de stânga? Da, și Dumnezeu se gândește și la vite și are sentimente în legătură cu ele. Ce semn mai clar al măreției decât acela că El este capabil să se preocupe cu ceea ce noi considerăm a fi prea mărunt alături de ceea ce nouă ne pare a fi imens? Așa este Dumnezeul nostru: El nu disprețuiește pe nimeni. Exact așa este Dumnezeu, pe care Iona Îl cunoștea atât de puțin și despre care nu voia să învețe mai mult. Nu poate exista nici o cunoaștere autentică a lui Dumnezeu dacă firea cu nerăbdarea ei nu a fost zdrobită, cu mândria inimii și încrederea în sine. Și așa este și drept să fie. Nu prea este nici un câștig să ai multe cunoștințe despre Dumnezeu dacă acestea nu au, în același timp, un profund efect moral asupra sufletului. Indiferent cum ar fi, Dumnezeu vrea ca acestea două împreună să fie în noi.
Cât de minunat de complete sunt căile și lucrările Lui! Cel care a pregătit peștele a pregătit și planta și viermele și vântul fierbinte de la răsărit. Toate lucrurile slujesc nu numai puterii Sale ci și scopurilor harului Său. Caracteristic profetului nostru, ca și întregii scripturi, este că spune lucrurile exact așa cum au fost, toate fiind în mâna lui Dumnezeu, atât cele mai mici lucruri cât și cele mai mari, și aceasta nu este spre lauda lui, ci spre lauda îndurării care este cu mult mai înaltă decât orice gânduri ale omului. Și această relatare este printre profeții evrei, scrisă în limba ebraică de unul care era cât se poate de israelit ca sentimente și a făcut ceea ce era necesar pentru a-i avertiza pe cei care aveau să-l ia pe Israel în robie, având certitudinea că Dumnezeu urma să se pocăiască de judecata cu care îi amenințase dacă, prin har, ei se pocăiau de căile lor care erau împotriva Lui. Aceasta a dovedit el după ce a fost scos din mormântul mării și și-a îndeplinit misiunea, ca o imagine a Celui înviat dintre morți, care este mult mai mare atât prin harul arătat națiunilor cât și prin gloria persoanei Sale și perfecțiunea ascultării în care a umblat făcând numai voia Tatălui. Dar Dumnezeu este pe atât de înțelept pe cât este de bun, iar tristețea profetului față de pieirea plantei[1] este folosită pentru a-l mustra pentru duhul lui aspru și pentru ca el, chiar cu gura lui, să-L îndreptățească pe Dumnezeu pentru îndurarea pe care a arătat-o oamenilor din Ninive. Încă o dată, „din cel ce mănâncă a ieșit ce se mănâncă“ (v. Jud. 14) și din cel slab, ca și din cel tare a ieșit dulceață.
Așa este cartea lui Iona și nu pot să nu mă gândesc că în Biblie nu prea se găsește o carte mai plină de învățăminte cu privire la modul în care Dumnezeu lucrează în dispensațiuni față de om și față de creație.
[1] N. tr.) în original: palma christi
sursa: https://comori.org/