"Împăratul din Mesopotamia"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Numele împăratului înseamnă „răutate dublă“, iar această semnificaţie corespunde adevăratului caracter al lumii, căci ştim că cel care conduce lumea este diavolul (1. Ioan 5:19 ). El domneşte în spatele culiselor lumii. El a oferit Domnului toată slava împărăţiilor lumii acesteia; şi astăzi pune aceste lucruri înaintea oamenilor înşelând şi nimicind cu toată strălucirea sufletele lor. Răutatea sa în această privinţă este dublă în caracterul ei, căci el este atât dumnezeu, cât şi prinţ al acestei lumi (Ioan 12:31 ; 2. Corinteni 4:4 ).

Când israeliţii au început să simtă jugul de fier care apăsa asupra lor, au strigat în strâmtorarea lor către Domnul. El a auzit strigătul lor şi le-a ridicat un salvator, care s-a putut măsura cu puterea Mesopotamiei.

Eliberatorul

Bărbatul, pe care Dumnezeu l-a folosit ca să elibereze pe poporul Său, se numea Otniel. Acest nume înseamnă „tăria mea este Dumnezeu“. Citim despre el deja în capitolul 1. Acolo, vitejia sa a fost încercată şi dovedită; ca răsplată, a primit pe fiica lui Caleb şi o dată cu ea ţara de miazăzi, o ţară însorită şi roditoare. Dar o dată cu ţara, a primit şi izvoarele de sus şi izvoarele de jos. El a fost omul care a avut ca moştenire ţara de miazăzi cu izvoarele de sus şi izvoarele de jos şi de aceea a putut să biruiască Mesopotamia.

Dumnezeu lucrează şi în zilele noastre de har prin legea forţei de atracţie. Prin puternica influenţă a dragostei şi a bunătăţii Sale, El vrea să ne atragă din ceea ce este rău, iar prin forţa de acţiune a ceva ce este mai bun, alungă lumea din inima noastră. Acest ceva mai bun este ţara de miazăzi cu izvoarele de sus şi de jos.

Ţara de miazăzi

Frumuseţea strălucitoare a acestei minunate moşteniri ne este prezentată în Evanghelia după Ioan. În epistola lui Ioan, ca nici unde în altă parte a Scripturii, suntem atenţionaţi deseori cu privire la lume, căci ceea ce are Dumnezeu şi ceea ce are lumea pentru noi sunt permanent în opoziţie; nu pot fi amestecate şi nu pot fi aduse la acelaşi numitor comun.

În această evanghelie, Domnul nu ne este prezentat ca Acela care nu are unde să-Şi pună capul, ci ca „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui“ (Ioan 1:18 ). Aici era locuinţa Sa, odihna Sa şi locul bucuriei Sale. Cu ucenicii Săi putea să vorbească despre ceea ce Îi aparţinea; cuvântul „Meu“ este caracteristic acestei evanghelii. În capitolele 14-17, Domnul îl foloseşte de aproximativ 30 de ori. El era în mijlocul posesiunii Sale, al lucrurilor despre care El putea să spună că sunt ale Sale: „Casa Tatălui Meu“, „Tatăl Meu“, „bucuria Mea“, „Numele Meu“, „slava Mea“ etc. Aici avem privilegiul să-L privim ca pe Cel unic, care se bucură de strălucirea nepieritoare a moştenirii Sale. El a venit în această lume, ca să caute şi să găsească pe aceia care vor împărţi pentru totdeauna cu El aceste lucruri preţioase.

A fi creştin înseamnă viaţă şi realitate. Acest fapt constă în a te bucura de lucrurile despre care vorbeşte Domnul aici. El doreşte ca toţi să se bucure de ceea ce este al Lui, căci El a spus: „Vă dau pacea Mea“; „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi“; „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“; „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 14:27 ; 15:11 ; 17:22 ; 20:17 ). Pentru ca aceste lucruri să fie partea noastră, ne-a făcut fraţi ai Săi. El Îşi găseşte bucuria în aceea că nu ne dă cum dă lumea, ci El împarte cu noi această moştenire minunată. El ne-a adus la Sine, ca noi să cunoaştem şi să savurăm partea cea mai bună a moştenirii Sale, iar aceasta este dragostea Tatălui Său, căci El Se roagă Tatălui Său ca „lumea să cunoască că Tu i-ai iubit, aşa cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:23 ). „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17:26 ).

Aici suntem introduşi în nemărginirea şi veşnicia dragostei divine, care este prea copleşitoare, ca să o putem înţelege cu mintea noastră; cu toate că nu am făcut decât un început mic, ca să cunoaştem înţelesul minunat al acestor cuvinte, ştim totuşi că sunt cuvintele vieţii veşnice, care pun în mişcare inimile noastre şi, ca răspuns la această dragoste nemărginită, le fac să bată puternic.

Cum putem savura această moştenire

Putem înţelege că Domnul Îşi are bucuria în această ţară de miazăzi, unde totul este de la Dumnezeu, căci El este Fiul lui Dumnezeu; însă cum putem cunoaşte sau savura acest loc, pe care El ni-l dă în legătură cu Sine?

Dacă ar intra un împărat într-o închisoare ca să-l graţieze pe un făcător de rele, atunci acesta ar fi în mod clar un act de îndurare. În-să acesta nu îl va graţia, ca să-l ducă cu sine în palat ca tovarăş al său. Omul ar fi cu totul nepotrivit acestui loc şi probabil ar fi mult mai fericit în închisoare decât în palat. Dacă însă împăratul ar putea să-i dea natura unuia dintre copiii săi, situaţia s-ar schimba, căci atunci acest om ar fi în stare să savureze ceea ce-i aparţine împăratului şi s-ar simţi bine în apropierea acestuia. Ceea ce împăratul nu poate face niciodată a făcut Dumnezeu. El ne-a dat Duhul Fiului Său, Duhul Sfânt, iar Duhul ne face capabili nu numai să strigăm „Ava, Tată“, ci ne descoperă toate lucrurile privitoare la Hristos şi ne ajută să le savurăm; în Duhul care ne-a fost dat, avem izvoarele de sus şi izvoarele de jos.

Vom savura acest loc preţios în toată plinătatea sa atunci când vom ajunge în casa Tatălui, dar dragostea Lui este aşa de mare, încât nu ne lasă să aşteptăm această bucurie până vom ajunge în acele locuinţe binecuvântate. El ne-a dat Duhul Său, pentru ca să începem de acum să o savurăm.

sursa: https://comori.org/