Categorie: Cartile Bibliei
Capitolele 31 şi 32
Dar nu numai Iuda, căruia îi adresa Ieremia profeţiile, trebuia să fie restabilit, ci toate familiile lui Israel urmau să se bucure de această binecuvântare. Yahve va fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Lui. Câteva cuvinte vor fi îndeajuns pentru a aduce în atenţia cititorului aspectele principale ale acestei profeţii. Sunt incluse toate seminţiile, dar toate în relaţia reînnoită cu Sionul. Este o eliberare pe care o lucrează Yahve, şi, ca urmare, o eliberare completă, aşa că slăbiciunea lor nu îi împiedică să se bucure de ea. Este o eliberare care înmoaie inima şi produce lacrimi şi rugăminţi, dar care înlătură orice aduce lacrimi, înafară de cele produse în urma harului. Ei nu vor mai zăcea; inima lor va fi ca o grădină bine udată; Yahve îi va sătura cu bunătăţi. Efraim s-a pocăit (pentru că Dumnezeu a ţinut să-l facă simtă faptul că nu l-a uitat niciodată). Yahve s-a gândit tot timpul la copilul lui cel rătăcit. Iuda va fi locuinţa dreptăţii şi muntele sfinţeniei Lui. Aceasta va fi în virtutea unui nou legământ şi nu potrivit cu cel făcut la ieşirea din Egipt. Legea va fi pusă în inimile lor; toţi Îl vor cunoaşte pe Yahve, iar toate păcatele lor vor fi uitate pentru totdeauna. Dumnezeu spune că dacă va răsturna rânduielile creaţiei, numai atunci va fi Israel respins din cauza a tot ce a făcut. În final, Domnul anunţă în detaliu restabilirea Ierusalimului.
În versetul 22 voi adăuga că nu văd altceva decât expresia slăbiciunii lui Israel, care este chiar slab ca o femeie, dar va domina şi va depăşi orice forţă, puterea manifestându-se tocmai în ceea ce este slăbiciunea însăşi.
Acest capitol şi următorul prezintă în general mărturia profetică despre restaurarea lui Israel. Capitolul 32 se aplică la împrejurările iudeilor asediaţi în Ierusalim, folosindu-se de ocazia ameninţării iminente prin prezenţa lui Nebucadneţar pentru a le vesti caracterul imuabil al planurilor lui Dumnezeu cu privire la ei. Ieremia anunţase că cetatea avea să cadă şi că Zedechia urma să fie luat prizonier, dar Yahve l-a pus să cumpere pământuri, ca o dovadă că revenirea poporului era asigurată. Chiar de la început este scoasă în evidenţă nelegiuirea popoarelor şi cea a cetăţii, dar acum, când disperarea păcatului lăsa îi făcea să întrevadă ruina apropiată, Yahve a anunţat nu numai revenirea lor din captivitate ci şi eficacitatea deplină a harului El avea să dea poporului o inimă ca ei să-I slujească pentru totdeauna. Relaţia lor cu Dumnezeu în calitate de popor al lor era deja deplin stabilită: aceasta urmează să aibă loc potrivit cu eficacitatea unui legământ etern. Lui Yahve îi va face plăcere să le facă bine: El îi va planta în ţară din toată inima Lui şi din tot sufletul. El a adus răul asupra lor prin judecată şi tot el va aduce şi tot binele despre care a vorbit.
Capitolul 33
Capitolul 33, repetând mărturia cu privire la aceste binecuvântări, insistă îndeosebi asupra prezenţei lui Mesia şi anunţă că odrasla dreptăţii îi va răsări lui David, făcând dreptate şi judecată pe tot pământul. Iuda va fi salvat şi Ierusalimul va locui în siguranţă; numele lui va fi “Yahve dreptatea noastră”. David nu va duce lipsă de un fiu care va sta pe tronul casei lui Israel (şi nu numai pe tronul lui Iuda), şi nici casei lui Levi nu-i vor lipsi preoţii. Mai curând va fi rupt legâmântul lui Yahve cu cerurile şi pământul decât cel cu David. Indiferent cât de profundă ar fi disperarea poporului, Yahve nu îl va respinge niciodată pe Iacov, ci îi va aduce înapoi pe captivii lui şi va avea milă de ei.
Cititorul va remarca cât de completă este această eliberare în modul în efectele asupra obiectelor ei: în primul rând Iuda, care era privit în mod special, apoi întregul Israel, apoi ţara, şi apoi Mesia şi preoţia. Pentru a uşura suferinţele celor duşi în Babilon, iudeii captivi au fost încurajaţi ca să aibă o speranţă sigură în urma pocăinţei lor (cap. 29); dar, în general, Iuda este unit cu Israel în aceeaşi eliberare. În fine, după capitolul 29, înafară de Ieremia 31:23-24 , în care Efraim este menţionat în mod special şi de Ieremia 33:7, 10, 16 , unde este vorba despre har datorită scaunului de domnie, cu excepţia acestor pasaje, în aceste două capitole Israel este întotdeauna menţionat primul atunci când este vorba de două popoare, iar Dumnezeu se glorifică cu numele de “Dumnezeul lui Israel”.
Ieremia nu vorbeşte despre respingerea lui Mesia, ci se ocupă de păcatele prezente şi de planurile pentru viitor în care intră Mesia.
Cu acest capitol se încheie cea de-a doua parte a cărţii Ieremia, cea cu privire la revelaţia efectului harului lui Dumnezeu faţă de Israelul falimentar, efect care se va produce potrivit cu dragostea Lui şi va fi perfect conform planurilor Lui.
Capitolele 34-36
Cu ocazia reînnoirii nedreptăţii, profeţia vesteşte ruina sigură a poporului. În acest timp, Zedechia, deşi fusese adus captiv în Babilom, a murit apoi acolo în pace*. În capitolele care urmează ne sunt prezentate câteva detalii cu privire la răzvrătirea încăpăţânată care a adus distrugerea Ierusalimului şi a întregului Iuda.
* Guvernarea exactă a lui Dumnezeu s-a arătat aici într-un mod deosebit de remarcabil. Zedechia jurase pe numele lui Yahve şi îşi călcase jurământul, drept care a fost judecat ca necredincios. Dar, în Ieremia 38:5,19,25 vedem că el a dorit să asculte sfatul lui Ieremia însă nu a avut îndrăzneala pentru a asculta. Dumnezeu a ţinut cont de aceasta şi a arătat îndurare faţă de el.
Ascultarea Recabiţilor este arătată pentru ca să reiasă şi mai clar păcatul lui Iuda de a persevera în neascultare în pofida chemărilor şi a răbdării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu uită ascultarea care glorifică numele Lui, aşa că familia recabiţilor nu se va stinge niciodată.
Capitolul 36 ne prezintă încă un exemplu de încăpăţânarea împăraţilor lui Iuda în a dispreţui mărturia şi chemarea lui Dumnezeu. Ieremia era închis, dar nu se putea ca Dumnezeu să fie lipsit de mijloace prin care să le prezinte oamenilor mărturia Lui, indiferent cât s-ar fi străduit ei să scape de cuvintele Lui. Baruc a fost folosit pentru a scrie profeţia lui Ieremia şi pentru a o citi întâi înaintea poporului, apoi căpeteniilor şi în final chiar împăratului însuşi. Dar împăratul, împietrit pe căile lui rele, a distrus sulul cărţii. În urma hotărârii lui Dumnezeu, Ieremia a făcut să fie scrise aceleaşi cuvinte, la care a mai adăugat şi altele de acelaşi fel, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu neglijează nici un mijloc pentru a atinge conştiinţa poporului, dacă mai este posibil. Dar totul s-a dovedit zadarnic.
Capitolul 37
Capitolul 37 ni-l prezintă pe Zedechia în aceeaşi neascultare. Sunt menţinute totuşi aparenţele religioase, şi, cu ocazia unui moment de respiro care l-a dat oarece speranţe, prin intermediul profetului, împăratul a cerut răspuns de la Yahve. Dar împrejurările favorabile, care păreau să indice că este posibil pentru cel rău să scape de judecată, nu au schimbat cu nimic cuvântul Lui. Ieremia a dorit să profite de acea ocazie pentru a se sustrage de la judecata ce urma să fie executată împotriva cetăţii răzvrătite, dar aceasta nu a făcut altceva decât să arate ura inimii omului împotriva mărturiei lui dumnezeu: Ieremia a fost acuzat că îi favoriza pe duşmani pentru că vestea judecata pentru care acei vrăjmaşi erau instrumentul, astfel încât căpeteniile poporului l-au întemniţat pe profet. Zedechia a arătat a avea un pic de conştiinţă prin faptul că l-a scos din închisoare*.
* Vedeţi nota precedentă.
În general se vede mai multă conştiinţă la Zedechia personal decât la alţi câţiva din ultimii împăraţi ai lui Iuda (v. cap. 21 şi Ieremia 38:14, 16 ). Poate acesta este motivul pentru care i-au fost adresate câteva cuvinte favorabile de îndurare în Ieremia 34:5 , dar slăbiciunea credinţei lui făcea ca el să nu poată merge pe calea ascultării (comparaţi cu Ieremia 38:5-18 ). Şi acest capitol ne prezintă istoria slăbiciunii lui. În acest timp, în scena dominată de mizerie şi nelegiuire vedem câteva exemple de oameni drepţi, de care Dumnezeu îşi aminteşte, oricât de cruntă este judecata Lui, deoarece judecata Lui este cruntă tocmai pentru că El este drept. În Ieremia 39:16 vedem că Ebed-Melec, care l-a salvat pe Ieremia, a fost cruţat. Baruc de asemenea. Până şi Zedechia însuşi a fost puţin despovărat prin câteva cuvinte de încurajare, după cum am văzut, deşi a trebuit să suporte consecinţele pentru vina lui. Căile lui Dumnezeu sunt întotdeauna perfecte, iar dacă judecăţile Lui sunt ca un torent devastator pentru om, aceasta nu Îl împiedică deloc ca toate lucrurile să fie dirijate de mâna Lui până în cele mai mici detalii, ca să fie salvat cel drept. Închisoarea a fost chiar un adăpost pentru Ieremia, pentru că Yahve nu numai că a găsit potrivit să-l cruţe pe Ebed-Melec, ci şi, prin gura profetului, să trimită o mărturie directă despre favoarea Lui, pentru ca el să înţeleagă bunătatea lui Dumnezeu şi să se încreadă în ea.
Altfel, capitolul 39 şi următoarele prezintă istoria confuziei şi nelegiuirii care au domnit în mijlocul rămăşiţei care nu a fost dusă în captivitate în Babilon, ca aceasta să fie risipită şi nimic să nu scape fără a suferi deplin judecata pronunţată de Dumnezeu. Dar, dacă în acea ultimă oră, rămăşiţa s-ar fi supus jugului lui Nebucadneţar, pacea ar fi domnit în ţară, iar acei puţini care mai rămăseseră s-ar fi bucurat în linişte. Dar unii s-au revoltat, iar alţii s-au temut de consecinţele nebuniei celor dintâi şi nimeni nu a avut încredere în Yahve. Ei l-au consultat pe Ieremia, dar au refuzat să asculte cuvântul lui Yahve rostit prin gura lui şi s-au refugiat în Egipt pentru a scăpa de Nebucadneţar, dar s-au dus acolo pentru a cădea pradă săbiei de care nu ar fi fost atinşi în Iudeea dacă s-ar fi supus împăratului Babilonului. În Egipt ei s-au dedicat idolatriei pentru ca mânia lui Dumnezeu să vină asupra lor până la capăt. Totuşi Dumnezeu a cruţat o mică rămăşiţă dintre ei, dar pe Faraonul Hofra, în care ei se încrezuseră, l-a dat în mâinile lui Nebucadneţar, cum făcuse şi cu Zedechia.
Capitolele 45 - 52
Capitolul 45 cuprinde o profeţie cu privire la Baruc, de care am vorbit deja.
Capitolul 46 şi următoarele cuprind profeţii împotriva naţiunilor învecinate cu Iudeea şi împotriva Babilonului însuşi. Profeţiile cu privire la naţiuni prezintă următoarele caracteristici: judecata nu se referă la zilele din urmă, ca în Isaia, ci, potrivit spiritului general al cărţii, au ca obiect distrugerea naţiunilor pentru ca să fie stabilită dominaţia unui singur imperiu. Astfel, pentru Iudeaa, judecata este executată de atunci.
Dar există o diferenţă cu privire la restabilirea naţiunilor în zilele din urmă. În acel timp Egiptul, Elamul, Moab şi Amon sunt restabilite, dar Edomul, Damascul, Filistia şi Haţorul nu. Motivul pentru care apare această diferenţiere se prezintă clar: Egiptul şi Elamul nu fac parte din ţara lui Israel, aşa că Dumnezeu, în bunătatea Lui, va avea milă de aceste ţări şi ele vor fi locuite şi binecuvântate sub guvernarea Lui. De la intrarea poporului în Canaan, Moab şi Amon au trebuit să fie cruţaţi pentru că nu erau canaaniţi blestamaţi, şi, deşi aveau o origine tristă, erau naţiuni înrudite cu Israel. Ţara le-a fost păstrată deşi până la a zecea generaţie ei nu puteau fi primiţi în adunarea poporului lui Dumnezeu (Deut 23:3 ). atunci când Dumnezeu va pune capăt stăpânirii încredinţate lui Nebucadneţar şi impreriului naţiunilor, acela naţiuni vor reveni în stăpânirea ţărilor care le-au fost date. Dar, deşi Edomul fusese cruţat şi trebuia să fie primit în mijlocul fiilor lui Israel de la a treia generaţie, din vreme ce ura lui împotriva lui Israel a fost fără margini, el avea să fie distrus complet în judecata din acele zile (comparaţi cu Obadia în general, dar în special v. 18). Ţara lui va face parte din Israel, după cum şi făcea parte din ea de fapt, chiar dacă el fusese cruţat la început, fiind fratele lui Israel, dar vai! a abuzat de acest har, astfel că judecata asupra lui va fi mai grozavă decât asupra altora. Damascul, Haţorul şi Filistia făceau parte din ţara lui Israel.
Aceste naţiuni urmau să dispară ca naţiuni de sine stătătoare ca teritorii. La sfârşitul judecăţii Egiptului, Dumnezeu i-a trimis lui Israel cuvinte de încurajare. Israel se bizuise pe Faraon când Nebucadneţar a atacat Ierusalimul pentru că puterea egipteană părea singura capabilă să echilibreze pe cea a Babilonului, dar Dumnezeu rânduise căderea Egiptului, care ar fi vrut să fie cel dintâi când acea poziţie fusese rezervată pentru Babilon. Ţara din care fusese scos Israel (adică lumea privită ca omul cu caracteristica lui firească de independenţă şi organizându-se prin propria lui putere) ar fi vrut să biruie corupţia idolatră şi principiile babiloneene, dar aceştia din urmă trebuiau să aibă puterea până la timpul rânduit de dumnezeu, când El avea să-i judece. Iar Israel, sprijinindu-se pe Egipt, a trebuit aparent să sufere pierderea împreună cu Egiptul, dar Dumnezeu veghea asupra lui, astfel încât el a revenit din captivitate şi a locuit în pace. Dumezeu va judeca naţiunile şi îl va pedepsi pe Israel cu măsură. Poporul Lui nu va fi condamnat împreună cu lumea. Merită să reţinem căile lui Dumnezeu în guvernare în acest caz. Abuzul de har aduce cea mai grozavă judecată: aşa a fost cazul cu Edom.
Mai rămânea Babilonul. În Ieremia toate judecăţile sunt privite în relaţie cu desfiinţarea a naţiunilor independente şi stabilirea unui imperiu unitar al naţiunilor, acesta fiind un subiect important al profeţiei. În consecinţă profetul se ocupă în mod special de soarta imperiului ca stabilit de Dumnezeu. Subiectul profeţiei lui este Babilonul şi ţara caldeenilor şi judecata asupra acestui imperiu cu scopul de a răzbuna asuprirea de către Nebucadneţar a lui Israel, căruia îi zdrobise oasele (Ieremia 50:17 ). Totuşi eliberarea lui Israel după distrugerea Babilonului este prezentată ca un fel de gaj şi de anticipare a eliberării finale complete (Ieremia 50:4-5, 19-20, 34 , v. şi Ieremia 51:19, 21 ), pentru că distrugerea Babilonului este judecata a ceea ce Dumnezeu stabilise El Însuşi ca imperiu al naţiunilor. Acesta este motivul pentru care, şi sub aspect istoric, judecata lui a fost însoţită de eliberarea lui Israel şi de nimicirea idolatriei printr-un om ridicat pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu, ceea ce nu a fost cazul pentru celelalte imperii, deşi, fără-ndoială, şi existenţa lor a fost rânduită prin providenţa lui Dumnezeu. Dar în cazul lor nu era o întemeiere a imperiului de către Dumnezeu Însuşi, care i-a încredinţat omului împărăţia, dându-i o responsabilitate. Omul aşezat în acea poziţie a eşuat complet: a tiranizat poporul lui Dumnezeu, a stabilit o idolatrie obligatorie şi a corupt lumea prin aceasta.
Privit ca stăpânind peste imperiul lumii, care îi fusese încredinţat, el a fost judecat şi Babilonul a căzut. Este important să ne însuşim bine acest adevăr cu privire la primul imperiu. În principiu, eliberarea lui Israel este consecinţa judecării lui, cu toate că apoi căile lui Dumnezeu au fost altfel (vedeţi şi caracterul acestei judecăţi în Ieremia 50:28,33,34 ). Capitolul următor ne prezintă principii importante, care, fiind cu privire la căderea Babilonului, proclamă fidelitatea neschimbată a lui Dumnezeu faţă de Israel (Ieremia 51:2 ) în pofida păcatelor lui. Era răzbunarea lui Yahve pentru timpul despre care vorbeşte, iar cunoaşterea ei este lăsată în seama discernământului spiritual capabil să găsească aplicaţii pentru profeţia ale cărei elemente sunt prezentate destul de clar în aceste două capitole, mai ales atacurile naţiunilor împotriva cetăţii, care, pentru cei ce aveau urechi, trebuia să fie semnalul ca să părăsească cetatea. Mai mult decât atât, căderea Babilonului era o judecată pronunţată asupra idolatriei. Yahve, partea lui Iacov, putea să-şi pedepsească poporul, dar El nu era ca deşertăciunile naţiunilor, ci, după ce l-a pedepsit, El va scoate dreptatea lui în contrast cu naţiunile care îl asupresc şi se va folosi de poporul său ca de un instrument de război. De la v. 25 vedem că este vorba despre Babilonul din acel timp, o dovadă clară fiindu-ne prezentată în v. 29 prin circumstanţele istorice menţionate.
Ultimul capitol nu face parte din scrierile propriu-zise ale profetului. În el găsim relatări despre distrugerea Ierusalimului şi a templului. După cele precedente, ceea ce se spune despre Babilon sunt uşor de înţeles.
Aici fac un rezumat al principiilor pentru că acestea sunt importante. În urma necredinţei familiei lui David, Dumnezeu a întemeiat Imperiul Babilonului şi i-a încredinţat guvernarea lumii. Dar Babilonul nu numai că l-a asuprit pe Israel ci a şi instituit idolatria şi a corupt lumea. Cel care ar fi trebuit să fie adorator al Dumnezeului Cel Adevărat şi instrumentul puterii Lui a stabilit influenţa vrăjmaşului atât cât i-a stat în putere. Aşa că Dumnezeu l-a judecat şi imperiul aşezat de Dumnezeu Însuşi a fost complet răsturnat. Această judecată a fost executată împotriva mândriei omului şi împotriva idolatriei şi a adus eliberarea lui Israel. Cu această ocazie Dumnezeu a declarat ce este Israel pentru El şi ceea ce va fi Israel în zilele din urmă. Dar subiectul tratat este Babilonul de atunci. După aceea Dumnezeu a permis ca alte puteri să guverneze lumea ca imperii universale până la împlinirea finală a tuturor planurilor Lui.
Aceste imperii au trebuit să existe potrivit cu voia Lui şi să fie doborâte sau ridicate după cum a găsit El că este bine, dar niciunul dintre ele nu a avut acea poziţie pe care a avut-o Babilonul pentru că nicinul nu a fost întemeiat în mod oficial în locul lui Israel şi distrugerea niciunuia dintre ele nu a fost ocazia pentru restabilirea lui Israel. Cuvântul profetic ne face cunoscut că, la sfârşitul timpurilor, judecata ultimului imperiu va avea efectul de a aduce eliberarea lui Israel. Judecata Babilonului a fost ca un fel de semn, după cum şi caracterul lui moral a fost începutul tristei istorii a acestor monarhii şi le-a servit drept model în multe privinţe în aspectele răului care trebuie să se dezvolte până la sfârşit. Dar, pentru a înţelege principiile fundamentale ale acestei istorii şi ale căilor lui Dumnezeu trebuie să avem clar în minte locul pe care l-a avut acest prim imperiu în căile Lui. Înafară de marele fapt al înlocuirii imperiului încredinţat omului pentru ca el să exercite direct guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, este extrem de impresionant să vedem în această carte mărturia pe care Dumnezeu a dat-o continuu şi avertismentele pe care le-a trimis împăraţilor care s-au succedat şi poporului şi preoţilor ca şi răbdarea, dragostea şi interesul pe care le-a arătat Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/