Categorie: Cartile Bibliei
Capitolele 21-23
La întrebarea lui Zedechia, care dorea să ştie dacă Domnul avea să intervină în favoarea poporului împotriva lui Nebucadneţar, Duhul lui Dumnezeu a reunit mărturiile date cu privire la toţi membrii familiei lui David care, ca să spunem aşa, au condus ruinarea Ierusalimului: Ioahaz (Ieremia 22:10-12 ), Ioiachim (Ieremia 22:13-19 ) şi Ieconia (Ieremia 22:20-30 ). Judecata asupra lui Zedechia a fost pronunţată în capitolul 21, şi, după ce a fost anunţată, după cum am văzut atunci, că uşa speranţei era încă deschisă şi pocăinţa şi binecuvântarea pentru o umblare după voia lui Dumnezeu (v. Ieremia 21:12, 22 :2-5), judecata este pronunţată din nou împreună cu sentinţele declarate din partea lui Dumnezeu asupra diverşilor împăraţi. În fine (cap. 23), expresia indignării lui Yahve împotriva acestor păstori răi face loc declaraţiei că El va ridica un păstor după inima Lui, şi anume pe adevăratul fiu al lui David, pe Mesia. Indignarea îndreptăţită şi judecata lui Dumnezeu sunt exprimate în termenii cei mai duri.
Capitolul 24
Două lucruri ne atrag atenţia în capitolul 24. În primul rând supunerea faţă de judecată atunci când Dumnezeu este cel care o execută este dovada înţelegerii Cuvântului său şi a adevăratei spiritualităţi. Necredinţa se bazează nu pe stabilitatea promisiunilor ci pe pretextul promisiunilor, pe stabilitatea rânduielilor oamenilor care se bucură de ele. Cei care se supun judecăţii lui Dumnezeu asupra infidelităţii omului - o judecată care se potriveşte cu bucuria de promisiuni şi care lucrează eliminând rânduielile a căror stabilitate nu este garantată de Dumnezeu, dar în raport cu care omul s-ar fi bucurat de promisiuni dacă ar fi fost credincios - aceia se vor bucura de efectul deplin al promisiunilor faţă de care Dumnezeu nu se poate să nu fie credincios. Al doilea lucru de remarcat este că, atunci când Dumnezeu doreşte să încurajeze credinţa celor care se supun judecăţii, ajungând prin supunere la această convingere sfântă că omul merită să fie judecat, nu se limitează la nimic mai puţin decât împlinirea completă a promisiunilor, împlinire care depinde de fidelitatea Lui, indiferent cât de fidel se arată omul, pentru că omul nu se poate bucura de împlinirea promisiunilor altfel decât printr-o lucrare a lui Dumnezeu în el, care îl pune pe om într-o stare potrivită pentru ca să fie împlinite promisiunile (v. 6-7). Poziţia poporului în momentul profeţiilor lui Ieremia furnizează o ocazie evidentă pentru dezvoltarea acestor două principii, pentru că poporul şi familia lui David nu au fost deloc credincioşi faţă de Dumnezeu. Este trist şi umilitor când trebuie să recunoaştem că vrăjmaşii lui Dumnezeu au dreptate. Un singur lucru ne consolează: faptul că Dumnezeu are dreptate (Ezec. 14:22-23) şi că nu se poate ca El să nu reuşească să-şi împlinească promisiunile.
Capitolul 25
Capitolul 25 încheie, ca să spunem aşa, această parte a profeţiei, făcând un rezumat general al judecăţii lui Dumnezeu pe pământul pe care îl da în mâinile lui Nebucadneţar. Aplicaţia imediată la evenimentele deja împlinite nu prezintă mari dificultăţi, dar sunt dificultăţi dacă încercăm să facem aluzie la zilele din urmă. În primul rând Israel, care a avut întotdeauna uşa deschisă, este judecat. Capitolul începe vestind judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pentru că refuzase să asculte chemarea la pocăinţă care îi fusese adresată timp de douăzecişitrei de ani. Aici remarcăm împietrirea inimii poporului care se încăpăţâna în rău şi refuza să-şi plece gâtul înaintea mărturiei lui Dumnezeu în pofida strădaniei lui Dumnezeu - dacă putem spune aşa - de a-i avertiza. În fine, aşa vorbeşte Dumnezeu: “Yahve i-a trimis la voi pe toţi slujitorii Săi, profeţii, sculându-i de dimineaţă şi trimiţându-i, dar voi n-aţi ascultat” (Ieremia 25:4 , v şi 2. Cron 36:15 ).
Şi Yahve propusese dintotdeauna poporului o binecuvântare deplină şi îmbelşugată dacă s-ar fi pocăit, dar poporul nu a vrut să se pocăiască. Yahve a anunţat că avea să aducă toate popoarele din nord sub conducerea lui Nebucadneţar împotriva Ierusalimului şi împotriva naţiunilor din vecinătate pentru ca aceştia din urmă să bea cupa judecăţii pe care El le-o pregătise. Ierusalimul urma să-i slujească împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani, după care însuşi împăratul Babilonului avea să fie judecat şi pedepsit, după cum profeţise Ieremia împotriva tuturor acelor naţiuni, pentru că judecata care trebuia să înceapă la Ierusalim avea să fie o judecată universală. Ceea ce trebuia să se întâmple imediat era judecata naţiunilor din vecinătatea Palestinei şi apoi urma judecata Babilonului, care a fost instrumentul pentru judecata anterioară. Faptul că cetatea chemată cu numele lui Yahve a trebuit să fie pustiită implica judecata tuturor naţiunilor, drept care, în acţiunea simbolică a profeţiei, toate naţiunile care erau în relaţie cu Israel, toate cele cunoscute în acea vreme, au fost forţate să bea acea cupă. Dar profeţia foloseşte termeni care se extind la toate naţiunile de pe pământ. Aplicaţia versetului 26 nu merge dincolo de ceea ce s-a întâmplat prin intermediul lui Nebucadneţar, împăratul Şeşacului, care trebuia să bea şi el cupa după ceilalţi. Capitolul cuprinde principiul judecăţii universale. În versetele 29-38 este expus răul universal. Singura întrebare care poate fi pusă este aceea dacă în această distrugere ulterioară a tuturor împărăţiilor pământului expresia “împăratul Şeşacului” se aplică unei naţiuni care stăpâneşte acelaşi teritoriu sau este exclusiv cu privire la Nebucadneţar. Mă-ndoiesc că s-ar aplica la altcineva decât la împăratul Nebucadneţar*. Tabloul judecăţii generale încheie prima parte a acestei profeţii, iar ceea ce urmează ne prezintă detalii cu privire la cazuri particulare**.
* În orice caz, judecata nu mi se pare să fie mai mult decât oprimarea naţiunilor de împăratul naţiunilor, aşezat în locul tronului lui Dumnezeu de la Ierusalim şi distrugerea acestui împărat în finalul carierei lui nelegiuite.
** Nimicirea Babilonului este deosebit de importantă, întâi ca fiind cetatea în care Însuşi Dumnezeu a aşezat tronul în locul tronului Său de la Ierusalim, apoi ca fiind singura putere a naţiunilor înfiinţată direct de El, chiar dacă orice autoritate provine de la El. Celelalte împărăţii înlocuiesc Babilonul în căile providenţiale. De aceea, deşi acest principiu se arată doar parţial, Ierusalimul a fost restaurat la distrugerea Babilonului şi aceeaşi putere care a judecat Babilonul a şi restabilit poporul lui Dumnezeu în cetatea sfântă. Babilonul, cu ridicarea lui, autoritatea şi distrugerea lui îmbrăţişează căile directe ale lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi în putere faţă de poporul său. Tot restul nu va veni decât va o prelungire accesorie.
Capitolul 26
Capitolul 26 începe această serie de detalii printr-o profeţie cu privire la situaţia de la începutul domniei lui Ioiachim, prin care poporul cufundat deja în păcat este avertizat că va scăpa dacă se va pocăi. Am văzut caracterul profeţiilor lui Ieremia, ca şi cum Dumnezeu spunea: “Astăzi, dacă auziţi vocea Mea”. Împrejurările făceau ca acest apel la pocăinţă să fie urgent, pentru că, dacă Israel nu se pocăia, atunci casa lui Yahve urma să ajungă ca Silo. În aceasta vedem lucrurile cu privire la care Dumnezeu îl avertizase pe profet: s-au luptat împotriva lui, dar, după cum îl asigurase Yahve, nu l-au învins. Dumnezeu a întors inima conducătorului poporului în favoarea lui Ieremia, şi, de asemenea, mai existau unii care ţineau cont de căile lui Yahve, şi, deşi înţelegerea lor era limitată, era suficient că ei se temeau de Dumnezeu pentru ca Ieremia să fie salvat. Aici putem remarca felul în care conştiinţa îşi însuşeşte cuvântul lui Dumnezeu în aplicaţia lui imediată. Fără-ndoială, răul înainta, şi, odată ajuns la maturitate, judecata avea să fie executată, pentru că Dumnezeu nu loveşte deloc înainte ca nelegiuirea să fi ajuns la culme şi atunci se va împlini profeţia. Dar conştiinţa, sub influenţa cuvântului, ia cunoştinţă de lucrurile judecate de Dumnezeu chiar şi când lucrurile nu sunt coapte pentru judecată, care este momentan suspendată (v. 18-19).
Capitolele 27-28
Capitolele 27 şi 28 împreună au ca subiect principal supunerea pe care Dumnezeu le-o cerea Iudeilor faţă de căpetenia naţiunilor. Totuşi, înainte de a insista asupra acestui aspect, fac câteva remarci cu privire la modul în care Dumnezeu s-a îngrijit de poporul său, avertizându-l la fiecare pas că se îndrepta spre judecată. Ne amintim că Zedechia a atras asupra lui această judecată prin aceea că s-a revoltat împotriva împăratului Babilonului. La începutul domniei lui Zedechia, Yahve a trimis cuvântul său prin Ieremia pentru a-i avertiza pe toţi împăraţii din jur şi pe Zedechia însuşi că trebuiau să se supună, pentru că supunându-se vor avea pace, iar în caz contrar vor fi cotropiţi şi pieri.
Să remarcăm ce poziţie îi acordă împăratului Babilonului Dumnezeu în calitate de creator al întregului pământ, al omului şi al animalelor. Pentru un timp Dumnezeu i-a dat lui Nebucadneţar autoritate peste naţiuni şi peste toate fiarele câmpului şi el a dorit să stabilească această putere centrală şi universală, astfel încât naţiunea care nu i se supunea lui Nebucadneţar se împotrivea lui Dumnezeu însuşi şi urma să fie zdrobită (comparaţi cu Daniel 2:38 , unde şi păsările cerului sunt sub stăpânirea lui). Era o guvernare după voia lui Dumnezeu, care abandonase Ierusalimul şi nu îl mai proteja decât dacă se supunea acelei guvernări. Părea că împăraţii ţărilor din jur unelteau ceva împreună cu Zedechia pentru a scutura jugul împăratului Babilonului, şi cu această ocazie le-au fost trimişi ambasadori care să le transmită profeţia. Dumnezeu Îşi manifesta voinţa ca toţi să se supună sub acel jug pentru că El era cel care li-l impunea.
Faptul că Dumnezeu i-a încredinţat unui om puterea în această lume este extrem de remarcabil. În ceea ce-l priveşte pe deţinătorul puterii regale în Israel, el a fost pus la-ncercare în ceea ce priveşte ascultarea de Dumnezeu, dar nu a ştiut să se bucure de ceea ce aducea acea ascultare. Atunci Dumnezeu a abandonat acea guvernare directă în lume (totuşi rămânând în continuare suveran din cer), şi, respingându-l pe Israel, pe care-l alesese dintre naţiunile pe care le grupase în jurul lui şi al tronului pe care El îl aşezase acolo, a supus lumea unei căpetenii, încredinţând astfel omului puterea, supunându-l prin aceasta la o nouă încercare, anume aceea de a recunoaşte că Dumnezeu îl pusese stăpân pentru ca să-şi poată face voia în lume şi că Dumnezeu chiar îi favoriza puterea obligând pe toţi oamenii să i se supună. Şi o altă probă era dacă acea căpetenie avea să ştie să-i facă fericiţi pe oamenii care îi erau supuşi.
Nu intenţionez să intru aici în detaliile istoriei acestui om, acestea fiind tratate în studiul cărţii lui Daniel. Ştim că omul a eşuat: fără înţelepciune şi îngâmfat, el a făcut ravagii în lume şi a oprimat poporul lui Dumnezeu, a călcat în picioare sanctuarul Lui şi a pregătit pentru sine o judecată şi mai groaznică, Satan împingându-l să se opună judecăţii şi ajutându-l în răzvrătirea lui. Numai Nebucadneţar a corespuns sub toate aspectele tabloului prezentat anterior. El a fost capul de aur pentru că Dumnezeu îi încredinţase în mod direct guvernarea lumii. Cirus ocupă în mod personal o poziţie deosebită, care, sub anumite aspecte, este şi mai onorabilă, dar Imperiul Persan nu a făcut altceva decât să înlocuiască imperiul care exista deja, dar sursa şi caracterul puterii s-a deteriorat în continuu pe măsură ce s-au depărtat de Dumnezeu şi de darul Lui.
Falşii profeţi ca şi falşii învăţători se opun adevărului tocmai în ceea ce Dumnezeu pune pe poporul Său la încercare. Ei se pot folosi de toate celelalte părţi ale adevărului pentru ca să înşele, dând impresia că au mai multă credinţă în ele, dar este clar că ei nu cunosc niciodată taina lui Yahve. Totuşi, indiferent care sunt aparenţele, ele nu-L pot nici opri nici nu-L pot întoarce pe Dumnezeu de la ceea ce doreşte să facă. În acel timp poziţia adevăratului profet este penibilă: pentru un moment el poate să pară a fi redus la tăcere pentru că minciuna populară cucereşte inimile poporului. Aşa că Ieremia a trebuit să se retragă. Cu toate acestea, în lupta dintre adevăr şi minciună, Dumnezeu intervine adesea prin mărturii strălucite. Misiunea profetului în guvernarea lumii şi în legătură cu umblarea poporului este tot timpul mărturia despre judecata care va veni asupra necredinţei.
Capitolul 29
Pe de altă parte, profetul îi mângâie pe cei care, în urma judecăţii lui Dumnezeu, s-au supus jugului care li s-a impus: iudeii din Babilon trebuiau să rămână acolo în pace, urmărind prosperitatea cetăţii în care erau captivi. Timpul eliberării avea să vină, iar duhul de răzvrătire avea să fie pedepsit. În fine, după ce a insistat asupra supunerii poporului la judecată, Dumnezeu descoperă gândurile Lui de har. Acea supunere era necesară din cauza păcatului lui Israel, pentru că Dumnezeu nu-Şi schimbă caracterul şi nu se poate identifica cu un popor răzvrătit, dar El trebuia să se manifeste aşa cum este, adică în har. Executarea judecăţii şi starea de faliment în care era Israel au făcut să iasă şi mai bine în evidenţă tot adevărul şi toată strălucirea harului lui Dumnezeu.
Merită să ne oprim asupra câtorva detalii cu privire la împrejurările care însoţesc judecata şi domeniul afectat de urmările ei, ca şi asupra caracterului lui Dumnezeu care se arată în acestea.
Capitolul 30
În capitolul 30, Dumnezeu îi ordonă lui Ieremia să scrie într-o carte cuvintele judecăţii pe care o auzise, pentru că Dumnezeu dorea să restabilească poporul. Această eliberare îl va găsi pe Israel în cel mai mare necaz. Acesta este primul lucru care i-a fost prezentat profetului: nici o altă zi nu poate fi comparată cu acea zi a necazului lui Iacov. Este acea zi despre care vorbesc şi Matei 24 şi Marcu 13 , dar, în această situaţie extremă, Dumnezeu va veni în ajutorul poporului său, şi, după ce va fi executat judecata, El va lucra potrivit cu planurile harului său, astfel încât eliberarea va fi deplină şi completă. Israel Îi va sluji lui Yahve, Dumnezeul său şi David împăratul lui. Ruina era completă şi rana era incurabilă (v. 12) pentru că Dumnezeu a lovit pe poporul său din cauza mulţimii păcatelor lor. Totuşi, El este alături de poporul său pentru a-l salva, şi, în consecinţă, popoarele care au profitat de mânia Lui pentru a-l devora pe Israel vor fi devorate şi ele. Sionul urma să fie reconstruit pe locul lui din vechime şi bucuria şi pacea vor domni în locaşurile lui. Guvernatorii lor vor fi dintre fiii poporului. Israel va fi poporul lui Yahve, iar Yahve va fi Dumnezeu lui. În fine, un principiu pe care l-am văzut în mod clar prezentat în Isaia este anunţat aici, şi anume că judecata va cădea asupra celui rău, că această judecată venea întâi să lovească poporul lui Dumnezeu pentru că era rău şi trebuia să sufere consecinţele şi indiferent unde s-ar afla cel rău, judecata îl va ajunge. Unde va fi cadavrul acolo se vor strânge vulturii.
sursa: https://comori.org/