Categorie: Cartile Bibliei
Capitolele 11 şi 12
Câteva lucruri de remarcat cu privire la capitolul 11. Dumnezeu îl tratează în continuare pe Israel pe temeiul responsabilităţii, reamintindu-i invitaţia de a asculta, pe care i-o adresase încă de la ieşirea din Egipt. El urma să aducă asupra poporului răul cu care îl ameninţase. Şi totuşi îl mai numea încă pe Israel preaiubit. Dar, aşa corupt cum era, ce mai putea face Israel în casa Lui? În pofida a tot ceea ce ar fi putut fi ea pentru el, judecata avea să vină. În finalul capitolului, Ieremia se prezintă în poziţia rămăşiţei credincioase care are mărturia lui Dumnezeu. Poziţia lui aminteşte în mod constant de Hristos în Psalmi. În mod evident, Duhul lui Hristos se exprimă frecvent prin gura lui, dar, din câte văd eu, sunt folosiţi termeni care se leagă de împrejurările în care era Ieremia, ceea ce face ca sentimentele lui să nu fie atât de adânci ca acelea ale lui Hristos, chiar dacă intenţia este aceeaşi ca în Psalmi. Din cauza fidelităţii şi mărturiei date, Ieremia a fost ţinta uneltirilor celor răi. Domnul i-a descoperit acele lucruri, şi, potrivit dreptăţii care caracterizează starea rămăşiţei credincioase, Ieremia a cerut răzbunarea lui Dumnezeu*, aceea constituind mijlocul de eliberare a rămăşiţei.
* Dreptatea, la fel ca şi dragostea, îl caracterizează pe cel sfânt, ea fiind la locul ei acolo unde există adversari ai dragostei şi ai binecuvântării poporului preaiubit. Nu este vorba de evanghelie, de căile din prezent ale lui Dumnezeu în harul suveran, ci de spiritul profetic în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu . Acesta este motivul pentru care sfinţii din Apocalipsa cer răzbunare.
El vesteşte judecata acelor oameni răi prin cuvântul lui Yahve. În Psalmul 83 vedem aceleaşi principii şi aceeaşi răutate a vrăjmaşilor lui Dumnezeu, cu diferenţa că vrăjmaşii sunt dintre naţiuni, iar sfera gândurilor este mai vastă: totuşi Israel şi cunoaşterea lui Yahve constituie subiectul rugăciunii de acolo (caomparaţi şi cu cap. 9 şi Psalmul 65 ). În Ieremia mijlocirea ocupă mai mult spaţiu, pe când psalmul vorbeşte mai mult de judecată (comparaţi şi Psalmul 69 .6-7 şi Ier 15 .15). Cuvintele din Psalm, venind din însăşi gura lui Hristos, prezintă o cerere pentru alţii şi sunt mult mai impresionante. Apropierea acestor pasaje ne va ajuta să ne însuşim relaţia dintre poziţia lui Ieremia şi cea a rămăşiţei prezentate în Psalm. Putem compara şi Psalmul 73 şi începutul capitolului 12. Acest ultim capitol face parte din aceeaşi profeţie ca şi capitolul anterior. Ieremia pledează înaintea lui Dumnezeu în legătură cu judecăţile Lui, dar face aceasta cu smerenie şi în supunere, drept care Dumnezeu i-a răspuns făcându-l să simtă (în mod penibil de necesar) şi mai mult adâncimea răului în care se cufundase poporul. Dar, sprijinind credinţa profetului prin interesul personal cu care îi dă mărturie, Dumnezeu l-a făcut să înţeleagă că îşi abandonase moştenirea, şi, de aceea, el nu trebuia să se mai mire de felul în care mergeau lucrurile. În acelaşi timp, El Îşi descoperă intenţiile de a binecuvânta pe poporul său şi chiar şi pe naţiunile* printre care el urma să fie risipit, numai ca ele să înveţe căile lui Yahve.
* Vedem, în acelaşi timp, iubirea neobosită a lui Dumnezeu faţă de poporul său şi legătura fidelităţii Lui, pe care nimic nu o poate rupe. El numeşte vecinii Săi pe naţiunile dimprejurul ţării pe care a dat-o poporului său. Vedem, de asemenea, că sunt respinse toate sistemele naţiunilor cărora le fusese aşezat Israel drept centru din partea lui Dumnezeu, acestea încetându-şi existenţa odată ce Israel, care reprezenta pentru ele cheia de boltă, este luat (v. 14). Apoi, acele naţiuni urmau să fie restaurate şi binecuvântate ca şi Israel, cu condiţia ca ele să-L recunoască pe Yahve, pe Dumnezeul lui Israel. Hristos va reuni în persoana Lui cele două sisteme: cel de a avea naţiunile strânse în jurul lui Israel în calitate de centru al lor şi cel al supremaţiei individuale de Împărat al împăraţilor. El va fi singurul om căruia Îi va fi încredinţată împărăţia, şi Israel va fi restabilit, ca şi diferitele naţiuni şi împăraţii lor, fiecare avându-şi locul ei în ţară, ca înainte de Nebucadneţar, cu excepţia Edomului, Damascului, Haţorului şi a Babilonului însuşi, adică a acelor naţiuni care sunt pe teritoriul lui Israel. Babilonul, care a absorbit şi a înlocuit pe toate celelalte, trebuie să dispară prin judecata lui Dumnezeu pentru a le face loc din nou (comparaţi cap. 46 şi următoarele).
Capitolul 13
Amintind de modul în care Dumnezeu îl legase pe Israel de inima Lui, capitolul 13 anunţă judecata grozavă care avea să lovească poporul, ce urma să fie ca îmbătat, şi, prin ameninţarea cu judecata, poporul este invitat la pocăinţă. Ni se prezintă şi nelegiuirea fără speranţă a poporului şi durerea profundă a profetului la vederea încăpăţânării lor (comparaţi cu Luca 19:41 ). Acest zel al profetului pentru gloria lui Yahve, împotriva poporului care Îl dezonora, şi această emoţionantă afecţiune pentru ei în calitate de popor al lui Yahve arată peste tot lucrarea Duhului lui Hristos. Comparaţi cu Moise (Exod 32:27-31 şi ce urmează) şi cu Pavel (Romani 9 , 10:1; 2:15-16 ), cu deosebirea că, în Noul Testament, sub har, nu este invocată judecata, şi, comparaţi şi cu Hristos însuşi ( 23:31-37 ).
Capitolul 14
Capitolul 14 relatează despre o foamete care a avut loc în ţară. De asemenea, este anunţată pustiirea Ierusalimului prin foamete şi sabie. Dar trebuie să remarcăm aici emoţionanta mijlocire din versetele 7-10 şi 17-22 şi durerea profundă a Duhului lui Hristos, care se exprimă prin gura profetului, care suferă pentru toate necazurile lor. De remarcat încă un element caracteristic pentru starea poporului, pe care îl semnalează şi apostolul Petru, şi, cu privire la ultimele lui zile, Însuşi Domnul, şi anume acela că aveau profeţi falşi.
Capitolul 15
Începutul capitolului 15 continuă finalul capitolului 14, dar cuprinde şi o învăţătură remarcabilă şi principii foarte instructive. Yahve declară că şi de ar fi Moise şi Samuel, a căror iubire şi credinţă în mijlocirea pentru Israel au rămas fără egal printre toţi slujitorii lui Dumnezeu pentru popor care stătuseră înaintea Lui până atunci, chiar dacă acei doi conducători preaiubiţi ar fi fost prezenţi, totuşi Dumnezeu nu ar fi putut primi poporul ca fiind plăcut. Cine ar mai fi avut milă de el? Yahve însuşi avea să-i abandoneze. De la versetul 10 vedem adevărata poziţie a rămăşiţei credincioase într-un asemenea caz, care este o învăţătură din cele mai impresionante pentru noi.
Ieremia se plângea de soarta lui în mijlocul unui popor a cărui pedeapsă îi apăsa inima şi a cărui ură se încrâncena împotriva lui fără motiv. În versetele 11-14 vedem că el reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, rămăşiţa credincioasă este separată de masa celor răi. De la versetul 15 rămăşiţa se prezintă separată, dar poartă durerea pentru calamităţile care lovesc poporul, şi totuşi, în acelaşi timp, cere judecarea celor răi şi împotrivitori faţă de adevăr. Ca răspuns, profetul primeşte indicaţii precise privind umblarea unui credincios aflat într-o asemenea poziţie. Cuvântul mâncat şi digerat în inimă este puterea care determină această umblare (v. 15).
În loc să-l asocieze vrăjmaşilor şi batjocoritorilor poporului, care, văzând starea mizerabilă şi ipocrizia celor care se numeau poporul lui Dumnezeu, găseau un bun prilej să-i batjocorească, Cuvântul avea efectul de a-l face să se depărteze de acea stare a poporului, şi, datorită iubirii faţă de popor, să se izoleze ca şi cum ar fi cauzat el însuşi cauza indignarea lui Dumnezeu, ca şi când el ar fi fost poporul. Cuvântul care descoperea relaţiile lui Dumnezeu şi ale poporului, arătându-i poporului privilegiile şi îndatoririle lui, îl forţau pe profet să judece starea poporului, dar îl şi făceau să simtă toate consecinţele judecăţii lui Yahve - judecată atât de grozavă pentru inima lui - în măsura în care el realiza legătura strânsă de afecţiune şi binecuvântarea care Îl lega pe Dumnezeu de poporul Său în starea lui normală şi cele ce caracterizau acea stare normală. Profetul spune: “M-ai umplut de indignare” (v. 17).
În versetele 19-21, Dumnezeu dă instrucţiuni exacte cu privire la acea situaţie. El i s-a adresat lui Ieremia ca şi cum ar fi fost acel popor pe care îl reprezenta înaintea Lui dar şi, în acelaşi timp, potrivit cu credinţa lui individuală. Întâi i-a spus: “Dacă te vei întoarce, te voi aduce înapoi şi vei sta înaintea Mea”. Această uşă care rămâne deschisă până ce oamenii o închid este întotdeauna în căile lui Dumnezeu, deşi el ştie bine că omul nu vrea să profite de ea.
Oare totul se reduce, cât timp este pronunţat cuvântul “astăzi” (Psalmul 95 ) şi uşa este deschisă, la a invita poporul răzvrătit să se întoarcă? Nu, cel credincios are şi altceva de făcut: “dacă vei separa ce este de preţ de ce este fără valoare vei fi ca gura Mea”. Iată care este lucrarea deosebită a credinciosului pătruns de cuvânt chiar în mijlocul ruinei adusă de răzvrătirea poporului lui Dumnezeu. Când gândurile inimii lui sunt la reproducerea acestui Cuvânt şi a afecţiunilor lui Dumnezeu care sunt descoperite în el, poate el atunci să respingă în masă tot poporul ca fiind rău? Sigur că nu. Poate atunci el să accepte răzvrătirea lui, pentru care sunt şi mai vinovaţi tocmai pentru că sunt ai lui Dumnezeu? Nici aşa nu se poate. El trebuie să ştie să facă ceea ce face Dumnezeu, şi anume să ţină cont de tot ce este bun, şi, dacă este prea târziu pentru a păstra totul, să nu condamne niciodată ceea ce este de la Dumnezeu. Ochiul Lui pătrunzător nu pierde niciodată din vedere ceea ce Îi aparţine. Aşa sunt şi afecţiunile profetului.
Dar Dumnezeu este Acela care gândeşte în felul Lui propriu şi lucrează după voia Lui, care se ataşează de ceea ce este de preţ, recunoscând ce este de preţ şi separându-l de ce este de dispreţuit. Nu este tocmai judecata lui Dumnezeu asupra a ce este rău, dar atunci când răul face ca judecata să fie iminentă, energia Duhului şi forţa Cuvântului ne fac să ne ataşăm de bine, să deosebim ce este bun şi să-l separăm de rău, şi, dacă ştim să separăm acestea suntem ca gura lui Dumnezeu. Dumnezeu le va separa în judecată, lovind răul. La cel credincios separarea o face Duhul lui Dumnezeu, care separă ce este de preţ de ceea ce este de dispreţuit.
Mai este încă un al treilea principiu: odată ce, prin înţelegerea spirituală, credinciosul este despărţit de umblarea celor răzvrătiţi, el nu trebuie să gândească nici măcar o clipă să revină alături de ei. “Ei să se întoarcă la tine, dar tu să nu te întorci la ei”. În fine, în această poziţie, credinciosul este, din partea lui Dumnezeu, ca “un zid tare de aramă”. Împotriva lui sunt cei răzvrătiţi care se laudă cu numele de popor al lui Dumnezeu, dar ei nu vor învinge pentru că Domnul este cu el. Eliberarea îi este promisă lui Ieremia.
Dar această promisiune, a cărei aplicaţie imediată este cu privire la profet, cuprinde o învăţătură din cele mai valoroase pentru noi, având în vedere principiul care ne poate îndruma în timpuri asemănătoare: trebuie răbdare, dar drumul este trasat în mod clar. Uşa este întotdeauna deschisă din partea lui Dumnezeu, iar separarea a ceea ce este de preţ de ceea ce este fără valoare ne face ca gura lui Dumnezeu. Trebuie să refuzăm în mod absolut să ne întoarcem la necredincioşi. Acestea sunt principiile pe care Dumnezeu le expune aici. Cuvântul primit în inimă este resursa pentru a face acestea. Dar, chiar urmând aceste principii, credinciosul este departe de a dispreţui poporul decăzut. Dimpotrivă, inima credinciosului ia asupra sa toată durerea pentru situaţia poporului lui Dumnezeu sau pentru ceea ce poartă în mod public numele de popor al lui Dumnezeu.
Capitolul 16
În capitolul 16, Yahve îl învaţă pe Ieremia să evite orice relaţie de familie cu poporul şi să înceteze să mai mărturisească vreun interes cu privire la ceea ce se petrecea în acel popor. Aceasta deoarece El Însuşi rupsese complet relaţiile cu Israel şi avea să facă să înceteze mărturiile lui în mijlocul poporului şi să arunce poporul afară din ţara lui. Dar, după toate aceste evenimente, prin magnitudinea răului care avea să-l aducă asupra lor, el avea să-i facă să uite cum El i-a eliberat din Egipt în urma eliberării şi mai măreţe din acel rău, pentru că trebuia ca Dumnezeu să arate har şi să-şi asigure poporul, cu toate acestea.
Dar avea să înceapă prin răzbunarea pentru nelegiuirile poporului. În cele din urmă celelalte naţiuni vor veni şi vor recunoaşte că singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Israel.
Capitolul 17
În aceste împrejurări, ceea ce este cel mai important este încrederea în Yahve, pentru că acela care nu are această încredere se sprijină pe braţul de carne şi nu va vedea venind binele. În acel timp mânia lui Dumnezeu era aprinsă şi nu avea să se domolească. Cum să te încrezi într-o inimă înşelătoare şi mincinoasă? Yahve cercetează inimile pentru a răsplăti pe fiecare după lucrarea lui. Profetul, în numele poporului, se aruncă în braţele lui Yahve, şi, văzând răutatea adversarilor care se ridicau împotriva mărturiei lui Dumnezeu, el face apel la Dumnezeu. El nu dorise venirea zilei groaznice pe care o vestea şi nici avusese el intenţia de a înceta să se îngrijească, aşa cum se cuvenea, rugându-se pentru binele poporului ca să urmeze această mărturie a lui Dumnezeu. Ieremia i-a cerut lui Dumnezeu ca judecata grozavă cu care urma să fie pedepsit poporul să nu fie o groază pentru el. Dumnezeu era sursa speranţelor lui pentru ziua necazului. Ce imagine pentru starea rămăşiţei în zilele din urmă, dar şi pentru poziţia celui credincios în orice timp în care poporul lui Dumnezeu nu vrea să asculte mărturia lui. Cu toate acestea, în timpul care mai este încă numit “astăzi”, Dumnezeu, în îndelunga lui răbdare, deschide uşa pentru pocăinţa poporului şi a împăratului său, în eventualitatea că ei mai au urechi ca să audă.
Capitolul 18
Această uşă deschisă pentru pocăinţă este prezentată în mod clar înaintea poporului în această profeţie (v. 1-10), dar poporul, plin de îndrăzneală spre rău, a dispreţuit minunata răbdare a lui Dumnezeu şi s-a lăsat în voia pornirilor lui rele, prin care Satan i-a luat orice speranţă legată de Dumnezeu. Prin profet, Dumnezeu a anunţat judecata Lui, iar mărturia lui provoacă exprimarea unei conştiinţe împietrite în siguranţa şi imuabilitatea privilegiilor şi binecuvântărilor legate de rânduielile pe care Dumnezeu le dăduse poporului său, prin care ei întreţineau relaţiile lor cu El. Ce groaznică imagine a orbirii! Influenţa sistemului ecleziastic este din ce în ce mai mare din momentul împietririi conştiinţei împotriva mărturiei lui Dumnezeu deoarece necredinţa, care de fapt tremură, caută adăpost în presupusa stabilitate a ceea ce a rânduit Dumnezeu prin instituirea de forme apostate care constituie un zid contra mărturiei lui Dumnezeu, pe care ei urmăresc s-o ascundă, atribuind rânduielilor instituite de ei stabilitatea pe care numai Dumnezeu însuşi o poate da. Totuşi conştiinţa vorbeşte şi nu îl poate lăsa pe necredincios să se bucure de speranţa că este în relaţie bună cu Dumnezeu. Când Dumnezeu îşi deschide inima, ei spun că nu mai au ce să spere şi continuă să facă rele, pentru că, oricum, “legea nu va pieri de la preot, nici sfatul de la înţelept”, iar cum falşii profeţi ascultau ce voia poporul, poporul spune: “nici cuvântul fără profet”. Consider că avertismentul din acest capitol este extrem de solemn: nu este cu putinţă să ne imaginăm un tablou mai groaznic al poporului mărturisitor. Profetul a cerut judecata lor vorbind în duhul rămăşiţei călcate în picioare de răutatea adversarilor Domnului.
Capitolele 19-20
Capitolele 19 şi 20 ne prezintă judecata Ierusalimului în termeni care nu cer multe explicaţii. Ultimul din aceste capitole ne oferă un exemplu de opoziţie din partea preoţilor şi ne arată ceva din ce a avut de suferit Ieremia, fără însă ca aceste suferinţe să-l împiedice să-l denunţe chiar pe preot şi să repete ceea ce spusese cu privire la Ierusalim. Ne este prezentat şi efectul acestor suferinţe asupra inimii profetului: el fusese ca şi forţat de Yahve să dea acele mărturii şi nu avea acel duh care să se bucure în suferinţe prin puterea Duhului Sfânt - fapt care este valabil şi pentru rămăşiţa credincioasă. Ieremia era continuu subiect de batjocoră. Îl pândeau ca să găsească ceva să-i reproşeze, până într-atât încât el ar fi vrut să tacă, dar cuvântul lui Yahve era ca un foc în oasele lui. Toate acestea, adică profunda nelegiuire a oamenilor, sunt, vai! atât uşor de înţeles: oameni care poartă numele de popor al lui Dumnezeu, în aşa fel încât o inimă slabă dă înapoi în faţa unor asemenea nelegiuiri, dar, în aceste situaţii, cuvântul în sine este prea puternic pentru ca să poată fi ţinut în lăuntru. Cu toată această temere, ele era conştient că Yahve era cu el, aşa că Ieremia cerea răzbunare, aceasta fiind eliberarea şi chiar singurul mijloc de eliberare pentru cei care poartă mărturia lui Hristos într-o asemenea poziţie. Această eliberare este cântată în versetul 13, dar în versetele 14-18 vedem până unde poate împinge necazul personal un suflet pus la o asemenea încercare.
Acelaşi lucru se vede la Iov, care oferă o imagine a aceleiaşi stări, adică a unui suflet pus la-ncercare de toate răutăţile lui Satan, fără să aibă deplina cunoştinţă a harului însoţită de sentimentul nimicniciei sale şi uitând de sine. Aceasta va fi exact situaţia rămăşiţei credincioase în zilele din urmă. Hristos este modelul de comportament perfect în încercare, pentru că El a fost încercat în totul şi a simţit deplin realitatea încercărilor când a trebuit să sufere pentru alţii ca să pună bazele harului pentru ei.
sursa: https://comori.org/