Categorie: Cartile Bibliei
Avem privilegiul să mergem pe urmele paşilor lui Isus, ale Domnului şi Învăţătorului nostru, ca să le aducem celor care se găsesc sub puterea diavolului ceea ce îi eliberează pe deplin. „Se poate lua prada de la cel tare? Şi vor fi eliberaţi cei care sunt pe drept captivi?“ întreba Isaia în capitolul 49, versetul 24. Ştim răspunsul. Fiul lui Dumnezeu posedă putere eliberatoare; fiecare suflet mântuit reprezintă o părticică de ţară care a fost smulsă de sub stăpânirea diavolului şi care a fost adăugată Împărăţiei Domnului. Cât de minunat este să vezi steagul întunecat al diavolului dat jos şi aruncat, să vezi că Domnul a intrat solemn şi a luat în posesie ceea ce era al Lui şi că El foloseşte această nouă parte de ţară, ca de aici să obţină noi victorii!
Aceasta este lucrarea Domnului, însă Lui îi place să o dea în mâinile acelora pe care i-a eliberat, pentru că citim: „Cum vor auzi fără cineva care să predice?“ (Romani 10:14 ). „Ei au vorbit astfel încât a crezut o mare mulţime“ (Faptele Apostolilor 14:1 ). „Cel care-l întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“ (Iacov 5:20 ).
Însă lupta nu este uşoară, iar diavolul va apăra orice palmă de pământ a teritoriului său. Când am înţeles că avem de-a face cu puterea sa, atunci ne vom întoarce de la puterea şi înţelepciunea noastră închipuită spre Domnul. Să fim plini de dorinţa de a vesti vestea bună, însă tot aşa de stăruitor să căutăm locul unde se găseşte adevărata putere şi înţelepciune, prezenţa Domnului, şi să experimentăm că numai în dependenţă de El drumul conduce spre victorie!
„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului: pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii din locurile cereşti. De aceea luaţi toată armătura lui Dumne-zeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate. Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, peste toate acestea luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei“ (Efeseni 6:10-19 ).
Evanghelia harului lui Dumnezeu netezeşte drumul pentru ceea ce vine după aceea; cu privire la această ţintă, credincioşii sunt îndemnaţi să lupte şi să se roage; rezultatul final al Evangheliei vestite va fi triumful lui Dumnezeu şi nimicirea deplină a duşmanului. „Blestemaţi pe Meroza!“ Sunt unii care cred că pot „să rămână neutri“, că a fi creştin nu are nimic a face cu această luptă. Aceştia trebuie să ia aminte la cuvintele: „Blestemaţi pe Meroza! a zis Îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji“ (Judecători 5:23 ). De ce a rămas Ruben în ţarcul stânei, în timp ce lupta era în toi? De ce iubesc astăzi credincioşii confortul şi luxul şi rămân în siguranţa ţarcurilor stânei, în timp ce Evanghelia minunată a lui Dumnezeu este purtată în afară şi se opune întregii puteri şi viclenii a diavolului? Acolo unde domneşte o astfel de indiferenţă, şiretenia diavolului a avut succes, iar el a cucerit teren. Domnul să ne dăruiască har, ca să ne uităm pe noi înşine şi să luptăm mai departe! El ne conduce prin lumina înţelepciunii Sale şi prin lucrarea harului Său până la ivirea zorilor; atunci toţi duşmanii Lui vor fi nimiciţi, iar cei care Îl iubesc vor fi ca soarele când se arată în puterea lui (Judecători 5:31 ).
Biruim diavolul fiind gata să ne jertfim
Când diavolul nu reuşeşte să trezească în noi îndoială faţă de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu sau să ne împiedice de a face bine altora, atunci se va strădui să ne biruiască făcându-ne să avem o părere înaltă despre noi înşine - eul devine numărul unu în locul lui Dumnezeu.
În grădina Eden, aceasta a fost prima dovadă pentru abaterea de la Dumnezeu. Eva s-a gândit la sine; când a întins mâna ca să ia din rodul pomului, a dovedit că a început să iubească EUL mai mult decât pe Dumnezeu. Începând cu acea zi tristă, totdeauna a fost aşa în natura omului. La aceasta a făcut diavolul aluzie când a stat înaintea lui Dumnezeu şi a spus: „Piele pentru piele! Da, omul va da tot ce are pentru viaţa lui. Dar întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul lui şi de carnea lui şi vezi dacă nu Te va blestema în faţă“ (Iov 2:4-5 ). Diavolul a înţeles foarte bine caracterul căderii în păcat. El a ştiut cât de egocentrici sunt oamenii; ei ar fi jertfit totul, chiar şi pe Dumnezeul lor, ca să se salveze pe sine.
Domnul Isus, Modelul şi Conducătorul nostru, a fost cu totul altfel. El a jertfit de bunăvoie toate, chiar şi viaţa Sa. Când a fost ispitit de diavolul ca să-i fie milă de Sine şi să se retragă de la cruce, El a rămas pe drumul binecuvântat al dăruirii depline lui Dumnezeu. El L-a iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu tot sufletul şi cu toată puterea Sa şi a răspuns acelei mari ispite cu cuvintele: „Paharul pe care Mi L-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18:11 ).
Sfinţii lui Dumnezeu au victoria prin El, iar duşmanul va fi călcat în picioarele lor. Caracterul acestei victorii ne este prezentat clar în Apocalipsa 12:10-11 : „Şi am auzit în cer un glas puternic spunând: Acum a venit mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său; pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte“. Aici avem victoria asupra diavolului, căci ne sunt prezentaţi cei care, cu toate şireteniile şi multele sale ispite, au iubit mai mult pe Dumnezeu decât pe ei înşişi şi şi-au dat de bunăvoie viaţa din pricina mărturiei Lui. Dumnezeu a însemnat pentru ei mai mult chiar decât viaţa. Acesta este triumful lui Dumnezeu asupra diavolului în inimile alor Săi. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu; acesta este rezultatul dragostei Sale faţă de ei, care s-a descoperit în sângele Mielului. Acest sânge este pentru noi semnul de netăgăduit al unei iubiri care biruie orice duşman, al unei iubiri care nu a putut fi stinsă nici de apele cele mari ale morţii. Această dragoste triumfă în fiecare credincios şi copleşeşte în aşa fel inima, încât ea înseamnă totul pentru el, împreună cu adevărul şi realitatea lui Dumnezeu, care este izvorul acestei dragoste; toate celelalte sunt fără importanţă pentru el. Aşa a fost în cazul martirilor, care în mijlocul flăcărilor, pe stâlpul de tortură puteau să intoneze cântări de biruinţă, şi aşa va fi întotdeauna acolo unde biruie dragostea lui Dumnezeu.
Care este însă poziţia noastră faţă de această dragoste? În zilele noastre nu trebuie să suferim neapărat ca martiri din pricina lui Hristos; totuşi avem privilegiul să dovedim în fiecare zi că Îl iubim pe El mai mult decât pe noi înşine. Nu constă secretul adevăratei ucenicii tocmai în aceasta? Nu găsim tocmai aceasta exprimat în cuvintele Domnului? „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenicul Meu; şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:26-27 ).
„Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi salveze viaţa, şi-o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi-o va salva“ (Marcu 8:34-35 ). Această lucrare nu se bazează pe o lepădare de sine parţială, ci înseamnă lepădare totală a eului sau, cu alte cuvinte, o jertfire permanentă de sine, căci aceasta înseamnă să porţi crucea; comportându-ne astfel - pierzându-ne viaţa - păşim pe urmele Unuia care a fost totdeauna victorios.
Dacă mergem pe acest drum, suntem biruitori prin El. „Ce înseamnă a fi mai mult decât biruitor?“ a întrebat odată cineva, iar răspunsul a fost: „Să omori şase oameni şi să fii gata să omori şi pe al şaptelea.“ A fost acesta răspunsul corect? NU! Ci tocmai contrariul: să fii omorât de şase ori şi apoi să fii gata să te laşi omorât şi a şaptea oară. „Pentru Tine suntem daţi morţii (nu: omorâm) toată ziua“ (Romani 8:36 ).
Dacă suntem gata să ne jertfim în felul acesta din pricina Sa, avem victoria, iar Dumnezeu este proslăvit în noi.
Să observăm ce stă scris înainte şi după versetul citat, iar atunci vom înţelege secretul acestei victorii şi vom vedea cum este posibil să ne bucurăm şi în suferinţe, noi fiind din fire înclinaţi spre noi înşine. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie?“ (versetul 35). Nici una din aceste suferinţe trupeşti nu poate să ne despartă de dragostea Sa, cu toate că sufletul nostru poate să piardă conştienţa acestui fapt. Atunci suntem doborâţi şi înclinăm să murmurăm în încercările noastre; prin aceasta, diavolul câştigă. Dacă însă inimile noastre sunt îndreptate spre Domnul, Marele nostru Apărător, şi suntem dependenţi de El, atunci încercarea nu va putea decât să ne aducă mai aproape de El, iar noi vom putea să ne bucurăm din nou de dragostea, care este mai mare decât orice în-cercare. Atunci vom putea să ne lăudăm în încercările noastre; atunci lacrimile întristării vor deveni ca pietrele preţioase şi vom fi mulţumiţi şi fericiţi pe căile lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom fi adevăraţi biruitori.
Urmează constatarea care produce bucurie: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (versetele 38-39). Dacă mai întâi au fost suferinţele trupeşti, în care am avut nevoie de dragostea lui Hristos ca ajutor, aici sunt duşmanii spirituali, iar împotriva acestora merge Însuşi Dumnezeu. Ei nu pot să ne despartă de dragostea Sa, căci dragostea Sa este mai mare şi mai puternică decât toate. Toată puterea acestor lucruri spirituale este mobilizată, ca să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu şi să ne ţină în robie, însă crucea lui Hristos a nimicit domnia lor, iar, pe baza morţii Sale preţioase, dragostea lui Dumnezeu ne-a pus în siguranţă faţă de toate acestea. Aceasta este o realitate minunată, de aceea nu trebuie să ne temem. Fie ca lumina acestei incomparabile dragoste să umple şi să mişte inimile noastre în aşa fel, încât să fim gata să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, iar în felul acesta să fim biruitori prin Acela care ne-a iubit!
sursa: https://comori.org/