Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 21
Cu versetul 1 din capitolul 21 începe o altă profeţie, care ne prezintă împlinirea ameninţărilor celei de dinainte în împrejurările invaziei lui Nebucadneţar, ceea ce se desfăşoară în capitolul 21. Yahve scosese şi ascuţise sabia Sa nu pentru a o băga la loc în teacă, ci pentru măcel. Profetul îl vedea pe Nebucadneţar la răscrucea celor două drumuri care duceau la Ierusalim şi la Amon. Ierusalimul avea să trateze ceea ce făcea împăratul ca pe o ghicire falsă, dar cetatea urma să fie luată în virtutea judecăţii lui Yahve. Purtarea lui, care amintea de toată umblarea lui păcătoasă, şi, de asemenea şi necredinciosul Zedechia a atins culmea nelegiuirii dispreţuind jurământul făcut în numele lui Yahve, trebuiau să ia sfârşit la judecarea nelegiuirilor, pentru că depăşiseră măsura. Mai mult chiar, era o judecată definitivă şi nu o pedeapsă care să lase speranţa că sabia scoasă avea să fie băgată din nou în teacă, după cum, pentru Numele Lui, poporul fusese atât de adesea cruţat. Era în mod real o schimbare revoluţionară în căile lui Dumnezeu: Dumnezeu a desfiinţat tronul Lui de pe pământ şi a început perioada naţiunilor. Yahve răsturna complet totul până la venirea Celui căruia totul îi aparţine de drept, adică a lui Hristos. Şi Amon avea să fie nimicit.
Cu cât mai mult medităm la profeţiile lui Ezechiel şi ale lui Ieremia, cu atât suntem mai impresionaţi. În primul rând, ele constată faptul deosebit de important pentru guvernarea lumii: că tronul lui Dumnezeu a fost desfiinţat de pe pământ şi guvernarea lumii i-a fost încredinţată omului sub forma unui imperiu printre naţiuni, apoi, în al doilea rând, este ridicat vălul cu privire la guvernarea lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Acest mijloc folosit de Dumnezeu pentru a vedea dacă omul era capabil să primească binecuvântarea, această probă la care a fost supus omul, a demonstrat deşertăciunea completă a fiinţei lui, răzvrătirea şi nebunia inimii lui, descoperind adevărul umilitor că omul este fundamental rău. Încă de la Egipt era un duh de răzvrătire, idolatrie şi necredinţă, care, în locul lui Yahve, Dumnezeul cel adevărat, prefera orice altceva din lume: un idol sau pe Asirian. Constant în păcat, nici eliberarea, nici judecata, nici binecuvântarea, nici experienţa propriei sale nebunii nu au putut schimba inima poporului, nici înclinaţiile lui naturale. Idolatria a început în Egipt împreună cu dispreţul faţă de cuvântul lui Yahve (fără ca bucuria de efectele promisiunii să fi adus vreo schimbare) - acestea au caracterizat poporul până la respingerea lui de către Yahve. Până atunci, vedem că Dumnezeu a manifestat o răbdare nedezminţită, a acordat îngrijirile cele mai tandre, a adresat chemările cele mai emoţionante, tot ce ar fi putut întoarce inima poporului către El, a intervenit în har pentru a-l scoate din nenorocirea lui, binecuvântându-l în fidelitatea pe care harul a produs-o pentru moment prin câte împărat credincios. Dumnezeu, după cum se exprimă în harul Lui, S-a sculat de dimineaţă pentru a trimite profeţi la poporul nerecunoscător până când a ajuns să nu mai fie nici o speranţă. Dar ei erau dedaţi la rău, şi, după cum au arătat Ezechiel şi Ştefan, Duhul lui Dumnezeu a revenit la primele manifestări ale inimii poporului, restul istoriei lui nefiind altceva decât expresia şi dovada a ceea ce era în inima lui. Judecata a fost executată din cauza a ceea ce era Israel chiar de la-nceput.
După ce s-a arătat deplin ceea ce era poporul, Dumnezeu şi-a schimbat căile în guvernare şi, în harul Său suveran, a păstrat restabilirea lui Israel potrivit promisiunilor, care urmează să se împlinească prin Cel care poate păstra binecuvântarea prin puterea Lui şi poate guverna poporul în pace. Nu este lipsit de interes să reamintim că acest har suveran care, în final, după ce firea omenească va fi fost pusă la încercare în mod deplin în ceea ce priveşte responsabilitatea, binecuvântează pe Israel, este, în căile lui Dumnezeu, punctul de plecare pentru noi şi pentru tot ceea ce ne aparţine, imediat ce ajungem acolo cu o inimă sinceră, având o convingere clară cu privire la păcatele noastre şi la starea noastră de păcat. De acolo vine necesitatea unei firi noi şi a iubirii lui Dumnezeu în darul Fiului Său, care ne-a deschis calea pentru toate binecuvântările. Crucea a stabilit, atât pentru Israel cât şi pentru noi, dreptatea prin care domneşte harul.
Capitolele 22 - 23
Capitolul 22 este o recapitulare a păcatelor Ierusalimului, ale profeţilor, preoţilor şi conducătorilor. Ochiul lui Dumnezeu căuta un om care să stea la spărtură şi nu găsea, aşa că mânia Lui i-a consumat pe toţi. Câtă forţă dau profeţiile cuvintelor Domnului: “de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Matei 23:37 ).
Yahve se justifică pentru judecata executată asupra Ierusalimului prin nelegiuirea şi necredinţa în care au umblat. Adulterul lor cu naţiunile au reamintit ceea ce era de la-nceput. Aceeaşi umblare a arătat aceeaşi fire. A sfârşit aşa cum şi începuse pentru că, în esenţă, a rămas la fel. Urma să aibă soarta Samariei. Samaria este numită “cortul meu”, iar Ierusalimul “cortul meu este în ea”.
Capitolul 24
Este pronunţată judecata definitivă asupra Ierusalimului, care comitea păcatul fără să se ruşineze. În ziua în care Nebucadneţar a asediat Ierusalimul, a murit soţia profetului, iar Ezechiel, deşi ea era fiinţa cea mai scumpă inimii sale, nu trebuia să plângă. Prin simbolul pe care îl reprezenta moartea soţiei sale, el a învăţat să-şi stăpânească inima în faţa judecăţii lui Yahve. Odată executată judecata, a fost deschisă gura profetului şi cuvântul lui Dumnezeu a fost adresat deschis rămăşiţei, pentru ca ei să-L cunoască pe Yahve. Ierusalimul avea să fie pus pe foc ca un cazan pentru ca să se topească tot şi totul să fie mistuit şi ars. Dumnezeu îl curăţise şi el nu fusese curăţit, aşa că mânia Lui era asupra cetăţii.
Capitolele 25 - 27
Capitolul 25 are un caracter deosebit. Naţiunile vecine care erau pe teritoriul lui Israel se bucurau din toată inima de distrugerea Ierusalimului şi a templului, şi de aceea Dumnezeu avea să execute judecăţi asupra lor. Amon, Moab, Edom şi filistenii sunt obiectele acestei profeţii. Putem vedea mărturia lui Dumnezeu împotriva Edomului, care este dezvoltată mai pe larg în Obadia. Acele naţiuni aveau să afle, prin judecata care urma să vină asupra lor, că Yahve este Domnul chiar dacă Ierusalimul nu a fost un martor credincios. Capitolele 24 şi 25 merg împreună. Capitolul 25, dacă are aceeaşi dată, anticipează evenimentele care au fost ocazia manifestării de ură care a dus la judecata pronunţată, dar acest duh s-a arătat la acele seminţii dintre naţiuni chiar de şa începutul pustiirilor lui Iuda şi Ierusalimului. Introducerea aici a acestor naţiuni este ceva uşor de înţeles, pentru că şi ele urmau să aibă aceeaşi soartă ca şi Ierusalimul, fiind cuprinse în judecată pentru că erau chiar pe teritoriul lui Israel. Un alt element remarcabil în profeţiile cu privire la Edom, care dă acestei profeţii o semnificaţie mai largă, este avertismentul că răzbunarea avea să fie executată la sfârşit asupra Edomului chiar prin mâna lui Israel (comparaţi Obadia 17-18 şi cap. 25.14).
Tirul, deşi era, într-un fel, pe teritoriul lui Israel, pentru că reprezintă lumea cu bogăţiile ei, în contrast cu Israelul, poporul lui Dumnezeu, şi că se bucură nu pentru că avea o ură personală de aceeaşi natură cu a celorlalţi ci pentru că avea interese opuse, astfel încât, sub acest aspect, distrugerea a ceea ce o incomoda îi aducea un fel de bucurie. Tirul putea da astfel frâu liber egoismului său materialist. Este important să remarcăm, în aceste profeţii, în ce mod Dumnezeu expune şi judecă toate gândurile oamenilor cu privire la poporul său şi ceea ce au fost ei faţă de El.
Capitolul 26 judecă Tirul din cauza relei voinţe faţă de poporul şi cetatea lui Dumnezeu.
Tirul este răsturnat ca sistem lumesc. Tot ce constituia gloria lui dispare sub suflarea lui Yahve.
Capitolul 28
Împăratul şi prinţului Tirului sunt judecaţi pentru orgoliul lor. Versetele de la 1 la 10 ne prezintă pe căpetenia gloriei acestei lumi ca om, care se înalţă şi vrea să treacă drept Dumnezeu după ce a dobândit bogăţii şi glorie prin înţelepciunea lui. Versetele de la 11 la 19 continuă să vorbească despre Tir, dar, n-am nici un dubiu, au o semnificaţie mult mai extinsă, dând indicii despre căderea lui Satan şi căile lui, care, prin păcatul nostru, este stăpân şi dumnezeu în lumea aceasta, lăsând totuşi în umbră evenimentul în sine. Prinţul Tirului reprezintă tirul şi spiritul lui, şi aceasta este ceva mult mai personal. Nu am îndoieli că aici este vorba chiar de Tirul istoric, după cum demonstrează versetele 16 - 18, dar repet că sunt convins că gândul Duhului merge mult mai departe. Lumea şi împăraţii ei, datorită avantajelor de care se bucură, sunt prezentate ca fiind grădina lui Dumnezeu. (Este vorba de guvernarea exterioară a lui Dumnezeu, care până atunci recunoştea diferitele naţiuni din jurul lui Israel). Aceasta se aplică mai ales la Tir, care era în aşezat teritoriul lui Israel, în ţara lui Emanuel, şi care, prin persoana lui Hiram, fusese aliat al lui Solomon şi chiar ajutase la construirea templului, ceea ce făcea ca vinovăţia lui să fie proporţională cu privilegiile. Este vorba de lume în relaţia cu Dumnezeu, iar dacă prinţul Tirului reprezintă această stare a lucrurilor ca fiind lumea, ba încă o lume foarte înălţată în capacităţile ei prin această poziţie, şi care se laudă cu acea poziţie pentru a se face Dumnezeu.
Împăratul ne prezintă poziţia în care, sub acest aspect, a fost aşezată lumea, faptul că ea şi-a părăsit poziţia iniţială imprimându-i caracterul apostat. Acest caracter lasă loc pentru expunerea caracterului apostaziei vrăjmaşului prezentat în aceste versete. El fusese acolo unde cresc plantele lui Dumnezeu* şi fusese înveşmântat cu pietre preţioase, adică cu toată varietatea de frumuseţi şi perfecţiuni în care este reflectată şi transformată lumina lui Dumnezeu, atunci când acestea se manifestă în creaţie sau în relaţie cu creaţia. Astfel, aici, reflexul variat al acestor perfecţiuni s-a produs în acea făptură care era mijlocul pentru manifestarea lor. Nu era lumina propriu-zisă (pentru că Dumnezeu este lumina, Hristos este lumina pe pământ, şi, cât timp el trăieşte în noi, noi suntem lumină în El): acesta era efectul luminii lucrând într-o făptură ca o rază de soare printr-o prismă. Este o desfăşurare a frumuseţii care nu este perfecţiunea esenţială, ci decurge din aceasta.
* Putem vedea, în Ezechiel 31:8-10 , că aceasta este o descriere a împăraţilor pământului, cel puţin înainte de Nebucadneţar, care a înlocuit stăpânirile împăraţilor diferitelor naţiuni recunoscute de Dumnezeu, ca urmare a ceea ce a fost la Babel, cu dominaţia lui, pe care o primise din partea lui Dumnezeu, iar în centul împărăţiei lui se afla poporul lui Dumnezeu, pentru ca ei să cunoască guvernarea lui Dumnezeu prin intermediul lui.
Relaţiile deosebite ale Tirului cu Israel adăugau ceva prestigiu poziţiei cetăţii de neguţători şi lăsa loc şi pentru prezentarea istoriei împăratului său ca imagine simbolică a stăpânitorului lumii acesteia.
Iată caracterul împăratului Tirului, vrăjmaşul lui Dumnezeu, căpetenia acestei lumi. Aici el era heruvimul uns, înveşmântat în pietre preţioase, a fost în eden, paradisul lui Dumnezeu, pe muntele lui Dumnezeu şi se plimba printre pietrele de foc. Era perfect în căile lui până când în el s-a găsit nelegiuirea. Atunci el a fost aruncat departe de muntele lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor lui. Inima lui se înălţase datorită frumuseţii lui şi el a ajuns să fie corupt. Vedem ceea ce era cel mai înălţat din creaţie, care lucra în guvernarea judiciară a lui Dumnezeu potrivit cu inteligenţa lui Dumnezeu (aceasta înseamnă caracterul de heruvim uns). El este îmbrăcat cu frumuseţea morală în care caracterul lui Dumnezeu străluceşte ca lumină*.
* Remarcaţi faptul că acestea au loc într-o făptură. În cazul lui Aaron, imagine a lui Hristos ca preot, aceasta a avut loc în perfecţiunea absolută a harului, care ne pune înaintea lui Dumnezeu potrivit cu perfecţiunea Lui în lumină; apoi aceasta se regăseşte în glorie ca temelie a cetăţii, mireasa Mielului ( 21 ). Aceste pietre prezintă rodul luminii perfecte, ceea ce este Dumnezeu în Sine, strălucind prin făptura Lui, în creaţie - har şi glorie.
El este recunoscut printre acele plante prin care Dumnezeu Îşi expunea înţelepciunea şi puterea Lui în creaţie, potrivit bunei Sale plăceri în calitate de Creator. El fusese acolo unde se exercita autoritatea lui Dumnezeu, pe muntele lui Dumnezeu. El se plimba acolo unde perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu se descopereau în toată gloria lor, gloria înaintea căreia răul nu putea sta - pietre de foc. Căile lui fuseseră perfecte. Dar toate aceste avantaje au fost ocazia căderii lui şi au caracterizat această cădere, pentru că privilegiile de care ne bucurăm caracterizează întotdeauna căderea noastră. Este vorba de locul de unde am căzut, pentru că a nu fi la înălţimea privilegiilor care ne sunt acordate este un semnal cu privire la starea noastră.
Mai mult chiar, căderea a fost nu printr-o ispită exterioară, ca în cazul omului - împrejurare care nu a făcut ca omul să nu mai fie vinovat, ci doar a modificat caracterul vinovăţiei. “Ţi s-a înălţat inima din cauza frumuseţii tale”. El s-a înălţat pe sine împotriva lui Dumnezeu şi a fost aruncat de pe puntele lui Dumnezeu, ca neevlavios. Independenţa şi siguranţa lui fac ca vinovăţia lui să fie şi mai mare atunci când, fiind aruncat pe pământ, goliciunea lui a fost arătată înaintea tuturor. Nebunia lui va fi evidentă înaintea tuturor. În final este prezentată judecata Sidonului, iar apoi, după ce Israel a rămas fără speranţă, când va fi fost împlinită judecata asupra naţiunii, Dumnezeu va readuce pe Israel şi-l va face să locuiască pentru totdeauna în pace în ţara lui.
Capitolele 29 - 32
Aceste capitole ne prezintă judecata asupra Egiptului. Egiptul este acela care, prin voinţa omului, a dorit să ocupe poziţia pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Nebucadneţar, şi acesta este motivul pentru care judecata lui are o importanţă deosebită şi este atât de cutremurătoare. Dumnezeu îi dăduse lui Nebucadeţar imperiul şi toţi trebuiau să i se supună. Imperiul puternic al lui Asur căzuse deja. Faraon, oricare erau ambiţiile şi pretenţiile lui, nu era cu nimic mai vrednic. În Ezechiel 31:10-14 vedem această judecată a Asirianului, căpetenia tuturor naţiunilor în ceea ce priveşte puterea, unde este scos în evidenţă în mod clar cum cel puternic dintre naţiuni cade înaintea acestei dispoziţii date Dumnezeu. Faraon avea să fie consolat văzând că toate ţările puternice aveau să fie răsturnate ca şi Totul trebuia să facă loc acestei noi puteri a lui Nebucadneţar. Marca specifică Egiptului este orgoliul firii care doreşte să-şi impună voinţa, nu să se supună lui Dumnezeu (v. 29.9). Un asemenea principiu nu va mai fi conducător la poporul lui Dumnezeu (v. 16). Egiptul îşi va avea locul lui, dar nu va mai domina. Judecata Egiptului va fi ocazia pentru binecuvântarea lui Israel, şi aceasta este valabil până la sfârşit. În nimicirea Asirianului, Dumnezeu a arătat că el nu dorea ca o naţiune să se înalţe astfel. Voinţa omului manifestată în Faraon nu avea să schimbe judecata. Nebucadneţar, după cum am văzut, a fost introdus în lume de Dumnezeu însuşi ca un principiu complet nou.
Remarcaţi că, în capitolul 32.26, Meşec şi Tubal se disting dintre celelalte popoare. Această profeţie cu privire la Egipt are o importanţă deosebită. Ea se compune din trei profeţii distincte.
Prima (cap. 29-30) se împarte în două părţi, capitolul 31 cuprinde cea de-a doua profeţie, iar capitolul 32 pe cea de-a treia, dar aceasta din urmă se extinde până la finalul capitolului 39 şi îmbrăţişează mai multe subiecte în raport cu soarta lui Israel în zilele din urmă. Vom remarca faptul că versetele din Ezechiel 29:17-21 constituie o profeţie care are cu totul altă dată, fiind introdusă datorită relaţiei dintre conţinutul ei şi ceea ce este prezentat anterior în acelaşi capitol. Versetele din Ezechiel 30:20-26 reprezintă, de asemenea, o profeţie distinctă, având altă dată.
Până în capitolul 25 am văzut mai mult argumente morale cu privire la starea lui Israel, iar de acolo, până la sfârşitul capitolului 32 subiectul dominant este executarea judecăţii, dar profeţia care vesteşte judecata este remarcabilă sub mai multe aspecte. Nebucadneţar este privit ca executorul judecăţii lui Dumnezeu, al cărui slujitor era. El a executat judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului, care devenise, prin excelenţă, sediul nelegiuirii, deşi era sanctuarul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, prin aceste judecăţi, el curăţă ţara lui Yahve de toate naţiunile care o stăpâneau pe nedrept. El a nimicit puterea omului pe care se sprijinea Israel, adică Egiptul, care nu va mai fi niciodată o naţiune dominatoare. Era ziua pentru toate naţiunile. Consecinţa judecăţilor care au lovit fie Ierusalimul răzvrătit, fie naţiunile, va fi şi restabilirea lui Israel prin promisiune şi puterea lui Dumnezeu în har după ce capcanele care-l făcuseră să cadă în rău vor fi înlăturate (v. Eezchiel 28:24-26, 29:16-21). Astfel, deşi istoric evenimentele se împlinesc prin intermediul lui Nebucadneţar, ne sunt arătate căile lui Dumnezeu pentru restabilirea lui Israel, în măsura în care acestea se leagă de judecăţile care trebuiau executate. Prin aceste judecăţi, toate naţiunile ca atare, la fel de bine ca şi Israel, care trebuia să fie centrul, după cum am văzut, dispar din scenă. Descriind aceste judecăţi, Duhul nu se limitează la a relata execuţia celor care trebuiau să cadă sau caăzuseră deja, ca Asur, Elamul şi Meşecul, ci dă detalii despre judecăţile asupra naţiunilor care au invadat ţara lui Israel sau au fost ca nişte curse pentru acest popor, astfel încât relatarea profetică a acestor judecăţi cuprinde speranţa asigurată pe care a harul eficace al Domnului o va împlini pentru Israel. Nu mă-ndoiesc că toată această profeţie despre judecăţi lasă să se întrevadă, într-o perspectivă care este apropiată prin puterea Duhului Sfânt, evenimentele din zilele din urmă, care vor împlini complet aceste planuri ale intenţiilor lui Dumnezeu.
Capitolul 30:3 vedem că este ceva general. Ne vom aminti că, prin Nebucadneţar, Dumnezeu a înlăturat aranjamentul pe care îl făcuse anterior pentru lume, descoperit în Deut 32 , şi anume rânduirea naţiunilor şi popoarelor în jurul lui Israel, poporul Său. El nu-l mai recunoaşte pe Israel ca popor al său. Această ordine a căzut de la sine, iar Babel, locul unde odinioară a început împrăştierea, a devenit centrul unei stăpâniri unitare. În legătură cu faptul că Israel nu mai era recunoscut ca popor, fiind judecat, Dumnezeu se adresează conştiinţei fiecăruia din acea naţiune în mod individual. Ori, de căderea acestui sistem se lega judecata naţiunilor şi chemarea unei rămăşiţe. Iată de ce profeţia îşi extinde sfera până la judecata finală a pământului, când această judecată şi această chemare trebuie să se-mplinească deplin. În consecinţă, Dumnezeu Însuşi eleiberează şi salvează poporul său, judecând între oaie şi oaie, executând mânia Lui împotriva tuturor celor care i-au călcat în picioare. Judecata imperiului unitar nu face parte din profeţiile lui Ezechiel (aceasta se găseşte în Daniel), cu excepţia că orice asupritor şi păstor rău este judecat (cap. 34). Acest imperiu nu va fi în relaţii directe cu Israel în zilele din urmă. Ca politică, el îi va favoriza pe evreii care nu-L recunosc pe Domnul. Ceea ce semnalez aici oferă cheia profeţiei: Ezechiel vorbea din mijlocul Israelului captiv şi nu se ocupa de Iuda, recunoscut în mod deosebit pe pământ şi supus puterii naţiunilor.
Am citat deja pasajele care arată că este vorba de eliberarea lui Israel de cursele din vechime. Pretenţiile omului sunt desfiinţate - Ezechiel 29:3-9 ; duhul de dominaţie - Ezechiel 31:10-14 . Deşertăciunea gloriei omului se vede la sfârşitul capitolului 31 şi în fiecare judecată din capitolul 32. Am văzut deja cum soarta Meşecului este prezentată în mod distinct, poate din cauza a ceea ce i se va întâmpla în zilele din urmă, lucruri care sunt anunţate mai departe, în Ezechiel 39:5 .
Este un aspect important care trebuie remarcat în această serie de profeţii care începe cu judecata Ierusalimului, centrul vechiului sistem al naţiunilor, în capitolul 24, şi anume că este o judecată asupra naţiunilor cu scopul ca toţi să-L cunoască pe Yahve, cu deosebirea că, în cazul lui Israel, este şi înţelegerea şi verificarea profeţiei (v. Ezechiel 24:24-27 - Israel; Ezechiel 25:5,7,11 - Amon şi Moab; v. 15-17 - răzbunarea deosebită împotriva filistenilor; cap. 26 - Tirul; cap. 28.2 - Sidonul; cap. 29 - Egiptul, ca şi în cap. 30:26 şi 32:15). Cu privire la Edom, Ezechiel 25:14 , se spune numai că Edomul va cunoaşte răzbunarea lui Yahve prin intermediul lui Israel, încă o dovadă că, în anumite privinţe, această profeţie se extinde până la zilele din urmă. În general deci, este manifestarea puterii lui Yahve în aşa fel încât El să fie cunoscut de toţi prin judecăţile pe care le execută, judecăţi care s-au realizat parţial prin cuceririle lui Nebucadneţar, dar care vor fi deplin împlinite mai târziu în favoarea lui Israel.
Este de remarcat faptul că, în versetul 12 din capitolul 35, în care este judecat Edomul, se spune numai: “Eu, Yahve, am auzit toate batjocurile tale”, dar, în versetele 4-9, despre Edom se spune: “vei cunoaşte că eu sunt Yahve”, astfel încât această cunoştinţă despre Yahve este dobândită este dobândită chiar prin judecată, pentru că atunci când tot pământul se va bucura, Edomul va fi un pustiu. Prin intermediul judecăţii toate naţiunile vor cunoaşte că Yahve este Dumnezeu, dar odată executată judecata, tot pământul se va bucura de binecuvântare, însă Edomul va avea parte doar de judecată. Putem compara cu Obadia. Edomul va suferi judecata prin mâinile celor puternici dintre naţiuni, dar Israel însuşi îi va da ultima lovitură. Putem deci vedea cele două modalităţi prin care Yahve se face cunoscut, în cazul lui Israel în Ezechiel 24:24-27, 26 :6, 34:27, 36:11, iar în celelalte cazuri prin judecăţi.
Am văzut că Domnul a anunţat nimicirea completă a Edomului, care este caracterizat de ura neînduplecată împotriva poporului lui Dumnezeu.
Mai este de remarcat, de asemenea, că, în cazul Tirului este judecată gloria comercială, iar în cazul Egiptului orgoliul bazat pe propriile forţe, acestea fiind umilite şi distruse în mod iremediabil (Ezechiel 26:21, 27 :36, 31:18, comparaţi şi cu Ezechiel 32:32 ). Aceasta s-aîmplinit în mod literal în ceea ce priveşte Tirul continental şi Egiptul Faraonilor.
sursa: https://comori.org/