Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 11
Dumnezeu i-a judecat pe cei care conduceau nelegiuirea şi se încurajau cu gândul că cetatea nu putea fi luată*. Ei aveau să iasă din cetate şi să fie judecaţi la graniţa lui Israel. Unul dintre cei răi a murit înaintea ochilor profetului, ceea ce l-a făcut să suspine şi să mijlocească din toată inima pentru Israel. Ca răspuns, Dumnezeu a făcut o deosebire între cei din Ierusalim şi cei din captivitate. Pentru cei din urmă, Dumnezeu a fost un loc sfânt peste tot şi El urma să-i readucă în ţara lor şi să-i restabilească acolo. Îi va curăţi şi le va da o inimă nouă. Ei vor fi poporul Lui şi El va fi Dumnezeul lor. Dar pentru cei care umblau după urâciunile lor, căile lor vor fi răsplătite prin judecată. Rămăşiţa este întotdeauna deosebită şi purtarea individuală este condiţia pentru binecuvântare pentru a-i stabili în final pe cei credincioşi ca popor al lui Dumnezeu.
* Ne amintim de îndemnurile date prin Ieremia de a se supune lui Nebucadneţar şi chiar de a ieşi din cetate pentru a merge la el.
După aceea gloria lui Yahve a părăsit cetatea şi a rămas pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Isus şi unde va coborâ pentru spre gloria lui Israel. Această parte a profeţiei se încheie aici.
Capitolul 12
Capitolul al doisprezecelea anunţă fuga şi prinderea lui Zedechia, care avea să fie dus la Babilon, fără ca el să vadă. Toate forţele lui Iuda aveau să fie risipite şi ţara avea să rămână pustie. O mică rămăşiţă a captivilor urma să declare în mijlocul naţiunilor urâciunile care au adus asupra lor judecata, acea judecată care venea curând, pentru că răbdarea lui Dumnezeu faţă de poporul său îi condusese pe ei la concluzia necredinţei că Dumnezeu nu va interveni, dar efectul cuvintelor Lui nu avea să mai fie amânat.
Capitolul 13 judecă profeţii care înşelau poporul din Ierusalim prin pretinsele lor viziuni de pace.
Capitolul 14
Bătrânii lui Israel au venit şi s-au aşezat înaintea profetului. Aici Dumnezeu prezintă clar înaintea profetului noile principii după care urma să guverneze. Acei bătrâni îşi puseseră urâciuni înaintea ochilor, aşa că Dumnezeu urma să-i judece potrivit cu nesocotinţa lor. Ca naţiune, ei eral toţi la fel. Yahve nu putea spune altceva decât: “Pocăiţi-vă”. Profeţii şi poporul urmau să fie pedepsiţi împreună. Dar, mai mult, dacă cei mai buni oameni de pe pământ s-ar găsi într-o ţară pe care Yahve avea s-o judece, prin dreptatea lor, ei nu vor putea decât să-şi salveze propria viaţă. Dumnezeu urma să-i primească pe cei drepţi în mod individual şi nu avea să mai recunoască o naţiune după ce respinsese pe cea pe care o recunoscuse (comparaţi cu Geneza 8 ). Dumnezeu făcea să vină asupra Ierusalimului toate judecăţile. Şi totuşi o rămăşiţă urma să fie cruţată şi ceea ce i s-a spus profetului despre urâciunile care se petreceau în cetate avea scopul de a-l consola faţă de judecăţile care veneau asupra cetăţii. Judecata lui Dumnezeu, care dă pe poporul său în mâna vrăjmaşilor, este o povară ce apasă pe inima celui care iubeşte poporul, dar văzând cum a fost dezonorat numele lui Dumnezeu, el este consolat cu privire la judecata executată.
Capitolul 15
Viţa este absolut inutilă dacă nu aduce rod: nu este bună decât să fie pusă pe foc ca să fie arsă. Aşa urma să fie cu locuitorii Ierusalimului. O imagine izbitoare a distrugerii Ierusalimului, care nu este demn de o soartă mai bună.
Capitolul 16
Citind acest capitol trebuie să ne amintim că este vorba despre Ierusalim şi nu de Israel. Şi nu este vorba de răscumpărare, ci de căile lui Dumnezeu. El l-a făcut să trăiască, l-a curăţat, l-a uns şi l-a înfrumuseţat pe cel care era în mizerie şi lipsit de frumuseţe. Dar tot ce îi dăduse Yahve, Ierusalimul a folosit pentru a oferi în primul rând idolilor şi apoi pentru a cumpăra favoruri şi ajutor de la egipteni şi asirieni şi nu a Yahve. Cetatea urma să fie judecată ca o femeie adulteră. Yahve avea să-i aducă împotriva ei pe aceia pe care ea îi căutase. Plină de orgoliu, ea nu dorea să audă nici de Samaria, nici de Sodoma, nume pe care Yahve le foloseşte pentru a umili. Ea era mai josnică decât acelea pe care, cu tot orgoliul ei, a trebuit să le recunoască drept surori. Dar, după ce avea să fie pe drept condamnată şi umilită, cetatea Ierusalimului urma să fie obiectul harului perfect al lui Dumnezeu, care avea să o restabilească, amintindu-Şi de iubirea Lui şi de legământul cu ea.
În temeiul vechilor relaţii cu El, ea nu avea să mai fi distrusă, nu mai mult decât Samaria sau Sodoma, iar harul care se va exercita faţă de ea va fi suficient pentru a le restaura şi pe ele, acel har suveran al răscumpărării şi iertării, care nu este legământul cu Ierusalimul sub lege. Pentru Ierusalim, Yahve avea să stabilească un legământ special, iar cele două surori ale ei urmau să-i fie date ca fiice. Ea avea să tacă gândind la tot harul lui Dumnezeu care a iertat-o. Versetul 55 vorbeşte de ceva absolut perpetuu, dar promisiunea din versetul 60 are baze complet noi. Samaria, Sodoma şi Ierusalimul sunt împreună la judecată, dar harul suveran are propriile lui căi şi timpul lui, astfel că toate trei pot fi şi vor fi restaurate, dar Yahve va avea legământul său cu Ierusalimul, găsindu-şi împlinirea promisiunea cu privire la alianţa liberă şi necondiţionată.
Capitolul 17
Capitolul 17 ne prezintă judecata Duhului lui Dumnezeu asupra lui Zedechia pentru că a dispreţuit jurământul pe care Nebucadneţar îl pusese să-l facă în numele lui Yahve. Cum Israel nu a rămas integru înaintea lui Dumnezeu, Yahve a încredinţat imperiul mondial căpeteniei naţiunilor pe care El a ridicat-o. Aşa a fost planul pe care L-a hotărât El. Dar el a creat în inima lui Nebucadneţar dispoziţia de a respecta numele lui Yahve: Iuda ar fi putut să mai rămână încă centrul binecuvântării religioase şi lampa lui David ar fi mai luminat acolo chiar dacă împărăţia familiei ar fi fost supusă căpeteniei naţiunilor în aşteptarea rezultatului judecăţilor şi căilor lui Dumnezeu. Pe acea bază s-a încheiat legământul între Nebucadneţar şi Zedechia, iar numele lui Yahve a fost inclus spre confirmarea legământului.
Şi nu cel dintre naţiuni a fost cel care a călcat convenţia. Zedechia a adăugat la toate celelalte păcate ale lui şi pe acela de face imposibilă existenţa unui popor şi a unui împărat care să fie ai lui Dumnezeu. Numele lui Yahve a fost dispreţuit de Zedechia şi călcat în picioare mai mult decât ar fi făcut-o cel dintre naţiuni. El a complotat cu egiptul pentru a se sustrage de sub dominaţia lui Nebucadneţar, pe care, în judecată, Dumnezeu Însuşi îl pusese căpetenie. Aceasta a adus la culme nelegiuirea lui Israel şi a adus judecata finală, dar a lăsat loc suveranităţii lui Dumnezeu care urma să doboare copacul cel înalt şi să-l ridice pe cel mic, să-l usuce pe cel verde şi să dea viaţă celui uscat, şi harului care avea să ia acel mic vlăstar din familia lui David pentru a-l ridica pe muntele puterii Sale şi a-l face un cedru mare, care va purta roade şi va oferi adăpost sub umbra lui. Toate puterile de pe pământ aveau să recunoască cuvintele şi faptele lui Yahve.
Capitolul 18
Capitolul 18 cuprinde un principiu important al căilor lui Dumnezeu, care a fost scos în evidenţă în acel timp: acela că Dumnezeu îl judecă pe fiecare după purtarea lui. Naţiunea rea este judecată ca atare. În fond, nu pentru nelegiuirea părinţilor era ea judecată, ci propriile lor nelegiuiri de atunci aducea asupra lor judecata pe care părinţii lor o meritaseră. Dar acum, cu privire la pământul lui Israel, principiul guvernării expus în Exod 34:7 era abrogat, iar sufletele care îi aparţineau lui Yahve individual trebuiau să sufere individual pentru propriile lor păcate. Şi Dumnezeu urma să ierte păcătosul care se pocăia, pentru că Lui nu-i face plăcere moartea păcătosului. Tot despre guvernarea lui Israel pe pământ este vorba: fiecare urma să fie judecat în mod individual, potrivit căilor lui*.
* Este important să observăm că aici este vorba despre judecata temporală, care merge până la moarte. Profetul răspunde la afirmaţia lui Israel că ei sufereau din cauza păcatelor părinţilor lor, potrivit principiului prezentat în cartea Exod: el le-a declarat că Dumnezeu nu avea să lucreze cu Israel după acel principiu, că sufletul sau viaţa fiecăruia îi aparţineau lui Dumnezeu şi că Dumnezeu avea să lucreze în judecată faţă de fiecare pentru propriile lui păcate, nu să pedepsească fiul pentru păcatele tatălui. Apoi el a prezentat principiile potrivit cărora va acţiona în îndurare şi în judecată, dar juecăţile sunt judecăţi temporale, iar moartea este moartea cea fizică în lumea aceasta. Dacă cel rău se întoarce de la păcatele pe care le-a comis, va trăi şi nu va muri, nemaifiind nimicit pentru păcatele de care s-a pocăit. Tot aşa el rău va muri cu siguranţă şi sângele lui va fi asupra lui; sufletul care va păcătui, acela va muri. Nu este vorba despre tată, nici de moartea fiului pentru păcatele tatălui său, ci sufletul sau persoana care a păcătuit va muri pentru propriile lui păcate. Se pune accent pe cuvântul “acela”.
Capitolul 19
Capitolul 19 zugrăveşte captivitatea lui Ioiachin, apoi a lui Ieconia, şi în final slăbirea completă a familiei lui David.
Capitolul 20
Capitolul 20 începe o nouă profeţie care continuă, cu subdiviziunile ei, până la sfârşitul capitolului 23. Este de remarcat că diviziunile generale se fac după ani. Capitolul 20 este important. Capitolele anterioare au vorbit despre păcatul Ierusalimului, dar aici Duhul urmăreşte păcatul şi în mod special idolatria lui Israel, adică a poporului, privit ca popor încă din timpul când era în Egipt: chiar de atunci începuse idolatria printre ei. Pentru Numele Lui, Dumnezeu îi scosese din ţara robiei şi le dăduse rânduielile Lui şi sabatele Lui, acestea din urmă fiind semnele legământului dintre El şi popor. Dar Israel s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în pustiu. El se gândea atunci să-i nimicească, dar nu i-a distrus complet şi i-a avertizat pe copiii lor, care, cu toate acestea, au urmat calea părinţilor lor. Totuşi Dumnezeu, pentru Numele Lui cel mare, Şi-a retras mâna, din cauza naţiunilor sub ochii cărora îi scosese din Egipt. Însă i-a avertizat în pustiu că urma să fie risipiţi printre naţiuni (v. Lev 26 şi Deut 32 ), şi, pentru că profanaseră sabatele lui Yahve şi urmaseră idolii părinţilor lor, aveau să se întineze cu darurile lor şi să ajungă robi ai idolilor pe care îi iubeau, ca să fie pustiiţi de Yahve, pentru că, după ce au fost aduşi în ţara promisă, L-au părăsit pe Yahve în favoarea înălţimilor. El nu avea să se mai lase întrebat de ei, ci avea să stăpânească asupra lor cu furie şi cu braţ întins. Încă din pustiu ameninţase El poporul cu risipirea lor printre naţiuni, iar de când îi introdusese în ţara Canaanului pentru gloria Numelui Său mare, Israel nu a făcut nimic altceva decât să-l dezonoreze. În final, El executa deci judecata cu care îi ameninţase. Israel, mereu dispus să se depărteze de Yahve, ar fi vrut să profite de aceasta ca să fie asemenea celorlalte naţiuni, dar Dumnezeu nu va permite aceasta şi va interveni în cele din urmă. După cum ne spune profetul, el va ţine poporul separat, în pofida tendinţelor lui, îi va scoate din mijlocul popoarelor şi îi va aduce în pustiu ca atunci când i-a scos din Egipt. Şi acolo îi va nimici pe cei răzvrătiţi cruţând rămăşiţa credincioasă, numai aceea fiind cea care va intra în ţară, pentru că acolo Yahve va fi adorat de poporul Său după ce îi va strânge din toate ţările în care i-a risipit şi va fi sfinţit în Israel în mijlocul naţiunilor. Israel va şti că el este Yahve atunci când va fi împlinit toate lucrurile potrivit promisiunilor lui. Poporului îi va fi scârbă de sine şi va înţelege că Yahve a lucrat spre gloria numelui său şi nu după căile stricate ale poporului.
Aici este judecata generală a naţiunii, şi în realitate a celor zece seminţii deosebite de Iuda. Cele zece seminţii sunt ca un tot, nefiind vinovate de respingerea scumpului Domn: ele erau atunci de mult timp risipite din cauza răzvrătirii împotriva lui Yahve. Şi ele vor fi aduse, dar vor trece ca o turmă sub toiagul legământului, cei răzvrătiţi fiind nimiciţi, numai rămăşiţa credincioasă va fi cruţată şi va intra în ţară. Ei nu vor fi deci în necazul deosebit din ultima jumătate de săptămână, nici sub puterea antihristului. Dumnezeu va lucra faţă de ei potrivit guvernării lui naţionale. Iuda, fără-ndoială, va avea parte de binecuvântarea din versetul 40, dar Dumnezeu vrea să arate că nu este numai Iuda, numai iudeii, cum spunem, ci tot Israelul, întregul popor, va fi în ţară şi se va bucura de binecuvântările promise odinioară. Aceasta face să reiasă câteva principii importante. Deşi se face aluzie la promisiunile originale şi ele există spre binecuvântarea deplină, Yahve se ocupă întâi de ţara Egiptului. Apoi este o acumulare de păcate. Îndurarea Domnului, care, în bunătatea Lui, cruţă o rămăşiţă, îi face şi mai vinovaţi că au uitat bunătatea Lui, agravând şi mai mult răul, “de la Abel până la Zaharia”, cum a spus Domnul.
Astfel, poporul este judecat pentru purtarea de la ieşirea din Egipt. Duhul lui idolatru s-a manifestat chiar şi în Egipt (comparaţi cu Amos 5:25,26 , citat în Fapte 7:42,43 ). Yahve, într-adevăr, pentru gloria Numelui Său, cruţase poporul, dar păcatul a rămas mereu înaintea Lui. Israelul privit ca un tot, ca o naţiune, este risipit, apoi pus din nou sub toiagul legământului, iar Dumnezeu deosebeşte rămăşiţa şi lucrează pentru a împlini, în harul Lui suveran, ceea ce este sigur că poporul era incapabil, privit ca având o responsabilitate. Israel, ca naţiune, este deosebit de Iuda, care are o poziţie deosebită. Cu privire la naţiune ca atare, răzvrătiţii din Israel sunt nimiciţi afară din ţară şi nu intră în ţară. Două treimi sunt nimiciţi la sfârşitul vremii (Zaharia 13:8,9 ). Dar, în acest ultim caz, iudeii sunt vinovaţi de respingerea şi moartea lui Isus. Aici este vorba despre căile lui Dumnezeu faţă de naţiunea vinovată încă de când era în Egipt, iar acolo de pedeapsa vrăjmaşilor şi ucigaşilor lui Hristos. În ambele cazuri harul este la lucru în favoarea rămăşiţei.
sursa: https://comori.org/