"Ezechiel"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Capitolele 1-10

În profeţia lui Ezechiel nu mai este vorba de împrejurările emoţionante cu care ne-am ocupat în cartea Ieremia: suntem pe un alt teren. Ieremia se găsea în cetatea vinovată, asupra căreia plana judecata şi era asuprit sub povara răului care adusese ruina. El dădea o mărturie care aparent nu avea nici un rezultat, când până şi în supărarea personală a inimii lui, potrivit măsurii omeneşti, această mărturie susţinea gloria lui Dumnezeu. Ezechiel fusese luat captiv împreună cu împăratul Ioiachin, sau cel puţin făcea parte dintre cei care erau captivi în acea perioadă şi profeţiile lui datează din acea perioadă, lucru pe care este important să-l reţinem pentru a înţelege revelaţiile care i-au fost date. Pentru el nu mai era vorba de date legate de o domnie a unui împărat a lui Iuda sau al lui Israel pentru că poporul este captiv printre naţiuni. Israelul este privit ca un tot şi sunt aduse în scenă interesele poporului. În acelaşi timp, luarea Ierusalimului sub Zedechia nu se produsese încă, ceea ce îi dă profetului ocazia de a revela nelegiuirea acelui împărat, nelegiuire care ajunsese la culme prin revolta lui, pentru că Nebucadneţar socotise de preţ jurământul făcut în numele lui Yahven şi contase pe acest nume, de care Zedechia nu a ţinut cont.

Astfel, primele douăzecişitrei de capitole cuprind mărturia lui Dumnezeu împotriva lui Israel în general şi împotriva Ierusalimului în mod special. După aceea sunt judecate naţiunile din jur. Apoi, începând din capitolul 33, profetul reia subiectul lui Israel vestind atât restaurarea cât şi judecata. În fine, de la capitolul 40 până la sfârşit, avem descrierea templului şi a împărţirii ţării.

Capitolul 1

În primul capitol întâlnim o dată care se raportează la Paştele ţinut sub Iosia. Dar cu ce scop este aceasta? N-aş putea spune. Uniiau gândit că acei treizeci de ani se raportează la jubileu, dar nu aş îndrăzni să mă pronunţ asupra acestui aspect. Dar aici sunt şi alte aspecte importante.

Tronul lui Dumnezeu nu mai este văzut la Ierusalim, ci independent de această cetate şi înafara ei: este tronul suveran şi universal al lui Dumnezeu. De pe acel tron, Dumezeu judecă însăşi cetatea Ierusalimului. Profeţia începe cu descrierea acestui tron. Atributele lui Dumnezeu, care sunt la baza acestui tron, ne sunt prezentate prin cele patru categorii de făpturi create pe pământ, cele patru fiind reunite într-una, fiecare din cele patru fiind cea mai importantă cel puţin din categoria ei. Cele patru se apropie de semnele întrebuinţate de păgâni pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu în idolatria inventată de ei. Idolatria se instituie pornind de la o personificare a atributelor lui Dumnezeu. Acele atribute au devenit dumnezeii lor, demonii împingându-i pe oameni să se închine la acei dumnezei, demonii guvernându-i pe oameni prin aceste mijloace, astfel încât oamenii se închinau de fapt demonilor.

Această închinare a degenerat rapid, astfel încât s-a ajuns să fie dumnezei oriunde se găsea ceva de dorit sau ceva care inspira teamă sau corespundea poftelor care inspirau acele dorinţe sau produceau temeri, sentimente pe care demonul le cultiva pentru ca lui să-i fie adusă închinarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Ori, aceste atribute Îi aparţin Unicului Dumnezeu, creator şi stăpân peste orice creatură, dar, în viziunea profetului, ca în fapt, ele nu sunt, cu toată puterea şi gloria lor în exerciţiu, decât suporţii tronului pe care este aşezat Dumnezeul Cel Adevărat*. În toate se manifestă energia cea mare a lui Dumnezeu, cu mijloacele întrebuinţate: inteligenţă, forţă, stabilitate şi rapiditate în judecată. Cursul tuturor evenimentelor de pe pământ depindea de acel tron. Acea energie vie anima totul: punea în mişcare heruvimii care susţineau tronul şi erau plini de ochi ei înşişi, iar roţile guvernării lui Dumnezeu mergeau fiecare drept înainte, mişcate de acelaşi Duh. Totul depindea de voinţa şi scopul Celui care, stând pe tron, judeca cu dreptate. Maiestatea, guvernarea şi providenţa se uneau pentru a alcătui tronul gloriei Sale, dar toate instrumentele gloriei Sale erau sub “întindere”, iar Cel care era glorificat era deasupra. Şi tocmai pe El îl ignoră păgânii.

* Erudiţii necredincioşi, care, necunoscându-L pe Dumnezeu, au idei destul de sărace, atribuie originea viziunii lui Ezechiel taurilor şi leilor din Ninive, care aveau capete omeneşti şi aripi. Prin aceasta ei se trădează pe ei înşişi, arătând că nici nu-L văd, nici nu-L cunosc pe Cel care este aşezat deasupra acelor animale. Nu mă-ndoiesc câtuşi de puţin că, în esenţă, aceste imagini reprezintă heruvimii, dar păgânii, fiind necredincioşi în pretinsa lor înţelepciune, erau conduşi de Satan şi se închinau la ceea ce este sub acea “întindere” (v. 22, 23,). În viziunea lui Ezechiel, heruvimii erau doar atribute simbolice, iar Cel care era obiectul închinării era deasupra întinderii (v. 26). Iată deci care este diferenţa, sub acest aspect, dintre idolatrie şi revelaţia lui Dumnezeu.

Acest tron al Domnului Dumnezeu, suprem şi suveran peste tot, este văzut în Caldeea*, unde profetul se afla printre naţiuni, şi nu mai este în relaţie cu pământul la Ierusalim. În tron nu mai este cuprinsă vreo lege, ci guvernarea se exercitî fără intermediar. În consecinţă, vocea lui Dumnezeu i s-a adresat lui Ezechiel ca unui fiu al omului, titlu care se potrivea cu mărturia unui Dumnezeu care vorbea nemaifiind în mijlocul poporului Său, ci, dimpotrivă, care judeca din înălţimea tronului său suveran. Este titlul lui Hristos Însuşi privit ca respins şi înafara lui Israel, deşi El nu încetează, în har, să gândească la binecuvântarea poporului. Aceasta îl pune pe profet în relaţie cu poziţia lui Hristos Însuşi. Isus, fiind astfel respins, nu mai dorea ca ucenicii Lui să-L numească Hristos (Luca 9 ), pentru că Fiul omului trebuia să sufere**.

* Spunând aceasta înţeleg simplul fapt că era în graniţele imperiului Caldeenilor, pe râul Chebar, care este în nord-estul Mesopotamiei.

** Această deosebire, întemeiată pe Psalmul 2 şi Psalmul 8 , este întotdeauna păstrată cu grijă. Comparaţi cu Natanael în Ioan 1 .

Acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Ezechiel în ceea ce priveşte relaţiile lui profetice în mărturie şi exemplul lui. Dumnezeu fiind respins, profetul Lui a luat această poziţie alături de tron pentru a judeca naţiunea în totalitate şi Ierusalimul în mod special, vestind însă şi restaurarea lor în har. El a fost trimis din partea lui Yahve la un popor răzvrătit pentru a le spune că Yahve a vorbit. Fie că ei erau dispuşi să asculte, fie că-şi astupau urechile, judecata le făcea cunoscut că un profet era prezent acolo. Prima lui mărturie este compusă din plângeri, regrete şi blesteme. Şi totuşi comunicările Cuvântului lui Dumnezeu sunt pline de blândeţe, considerate ca revelaţii din partea Lui şi ca având loc între Dumnezeu şi om (cap. 2).

Capitolul 3 şi următoarele

Câteva principii importante în relaţiile lui Dumnezeu cu Israel sunt prezentate în capitolul 3, dar trebuie să remarcăm şi o trăsătură ce caracterizează cartea lui Ezechiel în comparaţie cu Ieremia. Ieremia se adresa imediat contemporanilor săi, adică poporului lui Dumnezeu într-o mărturie care, trecând prin inima rănită şi zdrobită a profetului, prezenta minunata răbdare a lui Dumnezeu, invitând, până şi în ultimul moment, poporul Lui la pocăinţă. Cu ezechiel lucrurile nu stau aşa. El a vestit ceea ce făcea ca judecata să fie o necesitate. El a fost trimis la Israel, dar la Israel într-o stare de împietrire. Gura lui era închisă faţă de popor, pe care nu trebuia să-l mustre. El le-a putut transmite, la timpul potrivit, unele declaraţii din partea lui Yahve, care i-a deschis gura pentru ca poporul să înţeleagă că în mijlocul lor era un profet, dar el personal nu s-a adresat poporului nici direct, nici ca moralizator, ca unui popor care era obiectul actual al căilor lui Dumnezeu. Yahve i-a descoperit nelegiuirile care L-au obligat să-Şi respingă poporul şi să nu mai lucreze faţă de ei ca faţă de un popor recunoscut de El, potrivit cu principiile de guvernare pe care El Însuşi le stabilise. Această profeţie cuprinde o expunere divină a purtării lui Israel cu ocazia ruperii relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său, şi, în acelaşi timp, revelaţia unor principii noi pentru conduita lor. Vorbesc despre acea parte a profeţiei care se referă la Israel, pentru că sunt şi diferite judecăţi asupra naţiunilor ca şi descrierea stării viitoare a ţării şi a templului viitor, lucruri pe care profetul trebuia să le comunice lui Israel dacă acesta se pocăia.

În capitolul 3, Yahve a dat mărturie că acel popor era mai împietrit decât orice naţiune păgână: era neruşinat şi cu inima încăpăţânată. Ezechiel a trebuit să-şi facă fruntea dură ca un diamant pentru ca să le prezinte cuvântul pe care trebuia să li-l vestească spunând că Yahve le vorbea, fie că ei ar fi ascultat sau nu. Prin puterea Duhului, profetul a fost transportat în mijlocul captivilor din Tel-Aviv. Dar, deşi casa lui Israel era încăpăţânată, Dumnezeu deosebea în ea o rămăşiţă, aşa că iată că profetul trebuia să-i avertizeze în mod individual. Pentru aceasta era el pus. Dacă cuvântul lui era primit, cel care-l asculta avea să fie cruţat. Ezechiel avea responsabilitatea de a-şi îndeplini acea funcţie, dar fiecare urma să sufere consecinţele pentru purtarea lui după ce va fi auzit cuvântul. Poporul nu mai era deci judecat ca un tot, nu mai era ca un ansamblu care depindea de conduita publică a naţiunii sau a împăratului. Israel era răzvrătit, dar cel care asculta cuvântul avea să trăiască. Dumnezeu acţiona potrivit cu harul Lui răbdător. Profetul a văzut tot singur gloria lui Yahve şi Duhul i-a anunţat că el nu avea să mai iasă pentru a fi în mijlocul poporului, ci trebuia să fie legat în casa lui şi că Dumnezeu avea să-i facă limba să rămână lipită de cerul gurii pentru că era un popor încăpăţânat, şi, ca popor, nu mai trebuia să primească avertismente, cu excepţia situaţiei când Dumnezeu avea să deschidă gura profetului pentru ca el să vorbească de sus celor de jos vestindu-le cuvântul lui Yahve, iar cel care avea să asculte avea să asculte. Yahve nu mai avea intenţia să stăruie în afecţiune, cum o făcuse.

Capitolul 4 - 6

În capitolul 4 înafară de judecata generală a lui Dumnezeu asupra stării lui Israel este prezentată şi starea Ierusalimului - asupra căruia apăsa toată nelegiuirea poporului, care ajunsese la culme -, modul în care se prezenta cetatea înaintea ochilor lui Dumnezeu, pe care îl dispreţuia. Profetul, asediind în mod figurat cetatea, trebuia să spună despre anii de nelegiuire care duceau la acea judecată. Pentru Israel în general 390 de ani, pentru Iuda 40 . Este sigur că aceste date nu se raportează la durata împărăţiei lui Israel separate de Iuda şi apoi la durata împărăţiei lui Iuda pentru că împărăţia lui Israel a durat nu mai mult de 254 de ani, iar cea a lui Iuda, de la căderea Samariei aproximativ 134 de ani. S-ar părea că perioada calculată de la separarea celor zece seminţii sub Ieroboam socotind anii lui Israel deoarece, din acel moment, Israel a avut o existenţă separată în timp ce Iuda era tot, în timp ce domnia lui Solomon a durat patruzeci de ani. După domnia lui, Iuda a fost cuprins în numele general Israel, conform uzanţei lui Ezechiel, deşi el distinge cele două împărăţii în unele ocazii, din cauza poziţiei lui Zedechia şi a căilor lui Dumnezeu în viitor. Motivul pentru care este folosit numele de Israel este destul de evident, şi anume faptul că, prin captivitate, întreaga naţiune fusese plasată sub judecată şi era în aceeaşi stare şi Israel era numele poporului în ansamblu.

Acesta fusese pus deoparte şi fusese instaurat un imperiu al naţiunilor. În unele situaţii Iuda este deosebit de Israel deoarece încă mai exista o rămăşiţă la Ierusalim (care a fost judecată şi mai aspru decât masa poporului, este drept, dar care încă mai exista) şi pentru că în zilele din urmă vor fi împrejurări deosebite în istoria lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Noul Testament: cele douăsprezece seminţii sunt luate împreună în vorbirea apostolilor, dar totuşi iudeii, cei din Iuda, sunt în mod constant deosebiţi din punct de vedere istoric. În fond, Ezechiel profeţea în acelaşi gen de împrejurări. De aici, în parte, după cum am văzut, vine şi numele de “fiul omului” care i s-a dat lui, după cum Daniel a fost numit “om preaiubit”. Omul puternic era Nebucadneţar, dar cel care, prin Duhul, reprezenta rasa lui înaintea lui Dumnezeu era Ezechiel, după cum omul după dorinţa lui Dumnezeu era Daniel, care era iubit de Dumnezeu.

Este sigur că durata de 390 de ani reprezintă aproximativ durata Israelului de la moartea lui Solomon până la distrugerea templului. Unii au vrut să socotească cei patruzeci de ani ai lui Iuda de la paştele sărbătorit sub Iosia, presupunând că distrugerea templului de către Nebucadneţar a avut loc la patru sau cinci ani după captivitatea lui Zedechia, dar nu a fost aşa, ci distrugerea templului a avut loc în acelaşi ani, cu o lună mai târziu (2. Împ. 24:12). Ioiachin a fost luat captiv în al optulea an al lui Nebucadneţar. Zedechia a domnit 11 ani (Ieremia 52:1-8 ). În al nouăsprezecelea an al lui Nebucadneţar, Nebuzaradan a ars casa lui Yahve (v. 13), şi, citind de la versetul 6, vedem clar că a fost la o lună după ce a fost prins Zedechia, în acelaşi an. Luând în calcul cei patruzeci de ani pentru Iuda ca fiind domnia lui Solomon rezultă că Israel nu a făcut nimic altceva decât să păcătuiască de la aşezarea împărăţiei, pentru că numai sub Solomon a fost o împărăţie stabilă, care a avut pace. David a întemeiat împărăţia, iar responsabilitatea familiei lui a început cu Solomon (2. Sam 7 ).

Urmărind revelaţia dată lui Ezechiel, vedem că Ierusalimul a fost cucerit şi populaţia lui a fost aproape complet nimicită. Rămăşiţa s-a văzut risipită şi urmărită de sabie şi numai o parte din acea rămăşiţă a fost cruţată în final, dar şi din această parte au fost unii care au fost aruncaţi în foc*, acel foc care s-a întins peste toată casa lui Israel. Altfel spus, judecata care avea să cadă asupra rămăşiţei care nu pierea în cetate definea poziţia întregii case a lui Israel. Astfel este determinat profetul să vorbească în mod constant despre întregul Israel, pentru că atât timp cât era o rămăşiţă la Ierusalim, naţiunea mai avea un loc pe pământ, dar după ce răzvrătirea nelegiuită a lui Zedechia a dus la distrugerea Ierusalimului, ea a încetat să mai aibă un loc pe pământ.

* Aşa pot înţelege acest pasaj, pentru că traducerea franceză poate conduce la gândul că este vorba de fire de păr aruncate în foc, dar prenumele din ebraică este valabil şi pentru masculin şi pentru feminin singular.

Această judecată a Ierusalimului are elemente extram de importante pentru înţelegerea acestei părţi din istoria poporului şi a căilor lui Dumnezeu. Yahve a spus: “Acesta este Ierusalimul. L-am pus în mijlocul naţiunilor şi în jurul lui sunt ţări” (Ezechiel 5:5 ). Dar, în loc să fie o mărturie în mijlocul acelor naţiuni, astfel încât casa lui Yahve să fi putut atrage naţiunile şi să le fi plasat sub responsabilitatea de a se sui acolo, Ierusalimul a fost departe de a da o mărturie adevărată despre Dumenze, care locuia acolo. Mai mult chiar, locuitorii Ierusalimului au depăşit răutatea naţiunilor idolatre. Iată de ce Dumnezeu avea de executat judecăţi în mijlocul ei, chiar înaintea naţiunilor, ca dreaptă răsplată pentru păcatele lor. Ierusalimul avea să fie pustiit şi de ocară printre naţiunile din jur. Şi nu numai atât, ci judecata (cap. 6) avea să fie executată nu numai asupra Ierusalimului ci şi asupra tuturor înălţimilor, a tuturor munţilor lui Israel. Toate cetăţile aveau să fie pustiite, toţi idolii lor nimiciţi şi poporul risipit. Ei aveau să ştie că nu degeaba îi ameninţase Yahve cu acele judecăţi. Focul avea să-i ajungă şi pe cei care erau departe, ca şi pe cei de aproape: ţara urma să fie pustiită şi închinătorii la idoli ucişi în jurul zeităţilor lor infame. Cu toate acestea, Dumnezeu avea să-Şi amintească de mila Lui chiar în mijlocul judecăţilor şi să cruţe o mică rămăşiţă dintre cei risipiţi, iar celor scăpaţi urma să le fie scârbă de ei înşişi din cauza urâciunilor de care se făcuseră vinovaţi. Ierusalimul a fost judecat, ca şi munţii lui Israel, prea renumiţi pentru idolii şi înălţimile lor.

Capitolul 7

În fine, în capitolul 7, întregul pământ este sub sentinţa lui Dumnezeu, toate cele patru colţuri ale pământului. Cei care vor scăpa judecăţii universale se vor tângui, izolaţi pe munţi, după ce vor fi pierdut totul, neavând nici o putere ca să se opună. Cele mai rele naţiuni urmau să stăpânească ţara, iar podoaba măreţiei lui Yahve, pe care El o stabilise în glorie, după ce a fost profanată prin urâciunile lui Israel, avea să fie abandonată spre profanare fiind dată în mâinile străinilor. Locul sfinţeniei Lui urma să fie călcat în picioare şi urma să vină nenorocire după nenorocire şi nimic nu putea să le fie de ajutor. Yahve urma să judece poporul după cum merita.

Judecata solemnă era astfel pronunţată asupra întregului popor. Totul era pustiit, iar în ceea ce priveşte relaţiile lui Israel cu Dumnezeu, fie în ceea ce privea în mod direct poporul, fie prin intermediul familiei lui David, care era răspunzătoare de menţinerea relaţiilor, totul era pierdut. Harul putea să lucreze în continuare, dar poporul şi casa lui David erau complet falimentare pentru că numele lui Dumnezeu era hulit în loc să fie glorificat. Judecata executată este singura mărturie dată în legătură cu Numele Lui. Venea judecata completă asupra celor patru colţuri ale pământului şi Israel nu mai era o naţiune. Ce gând solemn, că judecata a trebuit să fie unica mărturie care a putut fi dată despre Dumnezeu! Capitolul 7 încheie această primă profeţie, care este foarte importantă deoarece ea declară judecata executată complet asupra poporului lui Dumnezeu pe pământ.

Capitolele 8 - 9

Cu capitolul 8 începe o nouă profeţie, care cuprinde mai multe revelaţii deosebite şi care se întinde până la sfârşitul capitolului 9. Capitolul 8 şi următoarele, până la capitolul 11 constituie o parte în sine. Iuda mai rămăsese încă în Ierusalim deşi mulţi fuseseră luaţi captivi împreună cu Ioiachin. Templul a fost distrus cinci ani mai târziu. Aceasta era situaţia Ierusalimului, care este judecat în aceste capitole. Bătrânii lui Iuda s-au prezentat înaintea profetului şi Yahve s-a folosit de acea ocazie pentru a-i arăta acestuia toate enormităţile care trebuiau să aducă judecata asupra poporului. În profeţia din anul anterior, Dumnezeu, prin gura profetului, îl ameninţase pe Israel că avea să dea locurile lui sfinte să fie călcate de păgâni (Ezechiel 7:20, 22 ). Aici Yahve arată în detaliu cauzele acestei judecăţi. Gloria lui Yahve i s-a arătat profetului, care, în viziunile lui Dumnezeu, a fost transportat la Ierusalim, unde, în curţi şi camere şi la uşi, i-a arătat toate formele de idolatrie prin care bătrânii şi alţii din Israel pângăreau chiar casa lui Yahve. Dacă ne amintim istoria lui Ieremia şi mărturia exterioară afişată, cu pretenţia că legea nu avea să piară din lipsă de preot (Ieremia 18:18 ), atunci înţelegem ipocrizia şi nelegiuirea extremă a iudeilor.

Gloria lui Yahve a vizitat templul şi a rămas în partea dinspre cetate. Acolo, după ce a expus în detaliu înaintea profetului enormităţile care se comiteau, Yahve a ordonat să fie executată judecata pe care o meritau, cruţând rămăşiţa care suspina din cauza acelor urâciuni. Ceea ce ne arată, sub aspect moral, starea sufletelor rele şi îi făcea să-şi dea frâu liber nelegiuirii era absenţa unei intervenţii a lui Yahve ca urmare a vinovăţiei lor, care, datorită necredinţei lor, a avut efectul de a-i face să spună că Yahve a abandonat pământul şi că El nu vede. Aşa era împietrirea inimii lor.

Capitolul 10

În capitolul 10, întreaga cetate a fost dată spre a fi consumată. Însăşi gloria lui Yahve prezidează şi ordonă. El era pe terenul casei, care era umplută de gloria Lui în judecată, după cum odinioară o umpluse în binecuvântare. Tronul lui Yahve era deoparte. Ni se prezintă încă odată o descriere a tuturor părţilor componente ale acestuia. Yahve a lăsat tronul Său şi a venit pe terenul casei, fapt care constituie un element interesant în această judecată. Heruvimii şi roţile sunt nişte grozăvii, animate de o energie vie şi pline de ochi, având posibilitatea de a face totul, dar Yahve l-a pus pe profet să ia personal cunoştinţă de păcatele şi idolatriile urâcioase prin care era profanat sanctuarul Lui. Guvernarea Lui providenţială lucra fără-ndoială cu putere pentru a executa judecata Lui, dar Yahve, Cel a cărui casă fusese întinată, a venit personal pe terenul ei pentru a dirija judecata asupra cetăţii şi pentru a pune El Însuşi un semn asupra celor credincioşi, prin care ei să fie puşi la adăpost de judecata care urma să vină (Ezechiel 9:3-4 şi următoarele, şi de la începutul cap. 8). Această intervenţie personală a lui Yahve prezintă interes pentru a ne arăta răul pe care El îl cunoştea bine, pentru a-i însemna şi a-i păzi pe cei care gemeau din cauza răului şi pentru a dirija judecata.

sursa: https://comori.org/