Categorie: Cartile Bibliei
Vedeţi acum cât de completă este declaraţia pe care am găsit-o cu privire la păcatele noastre: suntem îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu; avem răscumpărarea în Hristos Isus; avem sângele Lui ca ispăşire prin credinţa în El; avem dreptatea lui Dumnezeu în iertarea păcatelor; Dumnezeu este drept şi îl îndreptăţeşte pe cel care crede, Hristos fiind dat pentru greşelile noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră, chiar Dumnezeu înviindu-L dintre morţi. Astfel oricărei probleme cu privire la păcate, vinovăţie, la lucrurile pentru care suntem răspunzători în ziua judecăţii, i s-a pus capăt cu desăvârşire, şi iertarea, îndreptăţirea, răcumpărarea au fost puse în evidenţă în dreptate, şi aceasta prin harul desăvârşit.
Întreaga lucrare a lui Hristos, cu privire la lucrurile pentru care suntem răspunzători, este desăvârşită, Dumnezeu punându-Şi pecetea pe ea în înviere; harul este desăvârşit (pentru că şi el are mult de oferit); şi, noi cei care credem, suntem îndreptăţiţi prin credinţă înaintea lui Dumnezeu. Vom vedea că se ridică o altă întrebare; dar în ce priveşte păcatele noastre, tot ceea ce priveşte păcatele noastre, tot ceea ce am făcut, toate pentru care am fi avut de răspuns în ziua judecăţii, acestei probleme i s-a pus capăt cu desăvârşire. Dumnezeu a înfăptuit lucrarea Sa în har; Hristos, care a fost dat pentru greşelile noastre, este înviat dintre morţi. Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe împlinirea şi eficacitatea lucrării Sale. În Dumnezeul care a făcut aceasta credem; harul Său ne-a îndreptăţit în dreptate.
În toată această parte a epistolei nu este vorba de experienţă: este un punct care merită osteneala să fie notat. Fără îndoială suntem fericiţi, având ca urmare, iertarea păcatelor noastre; dar fericirea de care ne bucurăm astfel nu este consecinţa unei lucrări interioare, ducând la eliberare în puterea harului divin, ci o lucrare desăvârşită, împlinită, prin care s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu - lucrarea lui Dumnezeu satisfăcând tot ce cereau păcatele noastre, din cauza cărora ne declarase vinovaţi, pentru că „nu este niciunul drept, niciunul măcar”, şi ne-a dovedit ca atare. Dumnezeu i-a acuzat pe toţi, iudei şi greci, de a fi sub păcat; şi nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit, fiind îndreptăţiţi fără plată prin harul Său. Este vorba de o stare de vinovăţie, de vinovăţie demonstrată, nu de experienţă, şi apoi de îndreptăţire deplină prin jertfa lui Hristos, dat pentru păcatele noastre, nu de ceea ce se întâmplă în inimile noastre. Experienţa a ceea ce este în noi, şi eliberarea, vor veni mai târziu în capitolele 7 şi 8.
Ceea ce tocmai am spus arată cât de completă este această parte a epistolei noastre, în ceea ce priveşte subiectul particular pe care îl tratează, şi cum Evanghelia se referă în primul rând la vinovăţie şi la eliberare - la îndreptăţirea noastră de această vinovăţie, nu la starea noastră, deşi roadele omului celui vechi constituie această vinovăţie. Vedem în acelaşi timp cum se poate predica Evanghelia harului deplin şi fără plată al lui Dumnezeu, fără a trata prin aceasta natura şi starea noastră, deşi o stare sufletească statornică şi bine aşezată nu poate să existe fără experienţa şi eliberarea pe care ni le face cunoscute partea următoare a epistolei. Omul firesc poate să înţeleagă iertarea, plata unei datorii; un copil, pe punctul de a fi pedepsit, ştie ce înseamnă să fie iertat; dar numai un suflet care trece prin instrucţia interioară pe care o produce Duhul lui Dumnezeu poate să înţeleagă ce înseamnă păcatul în carne şi ce înseamnă eliberarea de sub puterea sa. Este perfect adevărat că pentru a exista o lucrare adevărată, chiar cu privire la iertare, trebuie ca noi să fi fost convinşi că suntem vinovaţi în păcatele noastre; trebuie să fie atinsă conştiinţa, trebuie ca vinovăţia să fie recunoscută, trebuie ca declaraţia epistolei, cu privire la această vinovăţie, anume că suntem sub păcat, să îşi găsească aplicaţia personală şi ecoul în conştiinţă; trebuie ca dreapta noastră condamnare să fie semnată şi ractificată de conştiinţa noastră, astfel încât să fim convinşi că noi - că eu - trebuie să fim îndreptăţiţi fără plată. Cu toate acestea vedem că numai cu simplul sentiment că am păcătuit, chiar atunci când nu este în noi niciun sentiment real al existenţei omului celui vechi şi al îndepărtării noastre de Dumnezeu prin ea, putem înţelege iertarea; putem chiar să o dăm drept adevărată, fără a o avea cu adevărat, şi fără ca vreo împăcare să fi avut loc, nu din cauza unei lipse de sinceritate, ci înşelându-ne singuri. Vedem astfel, repet, cum Evanghelia pocăinţei cu privire la păcatele de care suntem vinovaţi, şi iertarea acestor păcate, poate fi predicată fără ca experienţa a ceea ce suntem prin noi înşine să se fi produs în suflete. Nu este nevoie să o spun: trebuie să existe o recunoaştere curată a vinovăţiei noastre, în conştiinţă, pentru ca să existe la noi o realitate a pocăinţei sau a iertării; dar nu este necesară pentru aceasta o anume cunoaştere de sine bazată pe experienţă. Această cunoaştere de sine poate preceda cunoaşterea iertării, şi va fi în acest caz însoţită în general de o mare disperare sufletească şi vom găsi şi credinţa şi o odihnă statornică a conştiinţei. Dar cele două lucruri sunt în mod clar deosebite în această epistolă, experienţa a ceea ce suntem venind ultima. Mărturia - mărturia, demonstraţia şi judecata lui Dumnezeu cu privire la vinovăţia universală, la iertare şi la îndreptăţirea noastră - este deja deplină la sfârşitul versetul 11 al capitolului 5. Când vom ajunge la capitolele următoare, vom avea ocazia de a vorbi chiar de experienţă, şi de starea noastră în carne prin căderea lui Adam. Tot ce fac deocamdată este să arăt diferenţa care există între cele două lucruri.
Cu toate acestea înainte de a urmări desfăşurarea învăţăturii epistolei, voi face să iasă în relief un alt punct. Găsim în al treilea capitol o aluzie la ispăşire, şi la sfârşitul celui de al patrulea, istoria ţapului „Azazel” sau cel puţin ceea ce corespunde acestor două lucruri (a se compara Levitic 16 ). De aceea, versetul 25 al capitolului 3 trebuie tradus: „pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui”; de aceea Duhul menţionează „păcatele precedente”, şi apoi nu cu privire la această latură a lucrării unde Hristos ne este arătat ca purtând păcatele, ci la celălalt aspect al lucrării care este glorificarea caracterului lui Dumnezeu descoperit ca fiind drept şi îndreptăpţind pe cei care cred în Isus. Această a doua latură este mărturia adresată lumii: Hristos este arătat ca ispăşire prin credinţa în sângele Lui. Acest prim ţap era partea Domnului. Tot ce este Dumnezeu - măreţia Sa, adevărul Său, dreptatea Lui împotriva păcatului, dragostea Lui, totul a fost desăvârşit glorificat în moartea lui Hristos (Ioan 13:31,34 ; 17:4 ), fără a fi încă spus cine sau câte persoane vor fi mântuite. De aceea mesajul harului şi al rugăminţii fierbinte pot fi adresate tuturor: Dumnezeu este satisfăcut, glorificat în sângele pe care îl are înaintea ochilor, şi spune: „Veniţi!” Aici, sângele serveşte iertării, şi pentru ca Dumnezeu să fie drept îndreptăţit. La sfârşitul capitolului 4, Duhul introduce cuvântul „noi”; citim acolo că Hristos a fost dat pentru greşelile noastre, greşelile celor care pot vorbi prin credinţă, şi pot spune „noi”. Cuvântul vorbeşte aici în consecinţă de greşelile pozitive pentru care a fost dat Hristos, precum marele preot mărturisea păcatele poporului pe capul ţapului Azazel; pentru că purta păcatele, „păcatele noastre în trupul Lui pe lemn”, este un lucru diferit de a-L glorifica pe Dumnezeu în caracterul Său, murind acolo unde intrase păcatul. Cele două aspecte ale jertfei au locul şi importanţa lor specifică, unul pentru gloria lui Dumnezeu, şi pentru ca harul să se poată răspândi liber în dreptate, altul pentru a lua păcatele noastre, cum era necesar.
Reiau acum subiectul general cuprins în primele unsprezece versete din capitolul 5, care ne dau prezentarea completă a lucrării acestui har al răcumpărării prin Hristos, dat pentru greşelile noastre după harul nemărginit al lui Dumnezeu.
Epistola către Romani ne furnizează două prezentări distincte ale poziţiei credincioşilor: una care este cea cu care ne ocupăm în acest moment, şi care este conţinută în primele unsprezece versete din capitolul 5, şi alta pe care o găsim în capitolul 8; prima arătându-ne ce este Dumnezeu pentru noi în har, cu preafericitele consecinţe care decurg de aici, a doua făcându-ne cunoscută poziţia credinciosului în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi ce este Dumnezeu pentru el în această poziţie. Capitolul 8 ni-l prezintă pe credincios mai deplin şi complet înaintea lui Dumnezeu, natura lui rea fiind descoperită prin lege, şi eliberarea lui în această privinţă fiind făcută cunoscută; dar prima jumătate a capitolului 5, ne face cunoscut mai mult ce este Dumnezeu în El Însuşi în har. Unul dintre aceste pasaje ne spune ce este Dumnezeu pentru păcătos, şi ne prezintă în consecinţă mai mult ce este Dumnezeu în El Însuşi cu consecinţele care decurg din aceasta, în har; altul ni-l arată pe credincios în Hristos înaintea lui Dumnezeu, făcându-ne să facem un pas înainte cu privire la sacru, şi având un preţ deosebit prin faptul că ne arată ce este Dumnezeu pentru el, dar nu la fel de desăvârşit ce este Dumnezeu prin El Însuşi în Hristos faţă de oameni. Acest ultim subiect este ca urmare expus mai amplu în capitolul 5:1-11, unde găsim orice binecuvântare glorioasă care decurge din Hristos, de la pacea cu Dumnezeu, până la bucuria în El; dar este dragostea constatată faţă de noi pe când eram păcătoşi (şi din acest motiv mai mult ce este dragostea în Dumnezeu Însuşi), nu poziţia unui om în Hristos înaintea lui Dumnezeu; subiect asupra căruia vom avea ocazia să revenim mai pe larg când vom ajunge la capitolul 8.
Vom remarca numai aici că până la sfârşitul v.11 din capitolul 5, învăţătura Duhului Sfânt se referă la păcate, şi de la versetul 12 al acestui capitol până la sfârşitul capitolului 8, la eliberarea de păcat. Prima dintre aceste porţiuni ale epistolei vorbeşte de Hristos dat pentru greşelile noastre; a doua, de faptul că am fost răstigniţi cu El, şi că astfel suntem morţi faţă de păcat. Dar deocamdată subiectul care ne preocupă, este că Hristos a fost dat pentru greşelile noastre, şi că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Am aflat astfel că acest glorios adevăr este primit prin credinţă ca un lucru înfăptuit: Dumnezeu a primit jertfa ca o jertfă satisfăcătoare, lucru arătat prin faptul că L-a adus pe Hristos dintre morţi, Hristos care, în consecinţă a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Am găsit jertfa pentru a-L împăca pe Dumnezeu prin credinţa în sângele lui Hristos, în capitolul 3 - dreptatea lui Dumnezeu arătată, Dumnezeu fiind drept şi îndreptăţind pe cel care crede; şi acum, în capitolul 4, avem învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră, când fusese dat pentru greşelile noastre. Această lucrare înfăptuită în întregime fără noi, la care nu contribuim decât cu păcatele noastre (şi binecuvântat să fie Dumnezeu pentru că, noi care credem, putem spune că Hristos le-a purtat acolo), şi cu ura care L-a răstignit şi L-a dat morţii prin mâini nedrepte; această lucrare, care este rodul harului suveran şi fără plată al lui Dumnezeu şi al crucii lui Hristos dat pentru greşelile noastre, are pe ea pecetea lui Dumnezeu în înviere, ca fiind desăvârşită şi satisfăcătoare, şi mai mult decât aceasta, deşi nu vom merge mai departe aici, ca fiind rodul harului fără plată şi al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi.
Deci nu numai că dreptatea lui Dumnezeu a fost făcută cunoscută, cel care este în credinţa lui Isus; dar, „fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (capitolul 5:1). Tot ce se ridica între Dumnezeu şi noi prin păcatele noastre, a fost îndepărtat; învierea lui Hristos este mărtuirea acestui lucru din partea lui Dumnezeu pentru noi care, ştiind aceasta prin credinţă, avem astfel „pace cu Dumnezeu”. Pace cu Dumnezeu! Aici este o expresie de o foarte mare importanţă; este pacea cu Dumnezeu aşa cum este El. Dacă ar fi ceva care să tulbure moralmente natura Lui sfântă sau dacă am avea ceva pe conştiiţă nu am avea pace cu Dumnezeu; dar nu este nimic. Îndreptăţirea noastră este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, cunoscută prin credinţă, pentru ca să nu rămână nici pată, nici nor. Avem pacea cu Dumnezeu prin Domnul noastru Isus Hristos: El a îndeplinit-o, şi ea este desăvârşită. Dar tot prin El, avem acces, prin credinţă, la acest har sau la această bunăvoinţă în care suntem - ceea ce reprezintă - o bunăvoinţă mai bună decât viaţa, bunăvoinţă divină! Dacă îmi ridic ochii către Dumnezeu, nu găsesc nimic ca şi relaţie prezentă cu El în afară de bunăvoinţa divină odihnindu-se asupra mea. Nici un nor nu întunecă lumina feţei Sale; mă iubeşte cu iubirea cu care Îl iubeşte pe Isus, şi acolo îmi găsesc odihna. Speranţa care este înaintea mea, pentru că aceasta este valoarea jertfei lui Hristos, este gloria lui Dumnezeu. Mă glorific în această speranţă. El mă va introduce în această glorie, a cărei speranţă luminează deja cu o lumină cerească cărarea pe care merg.
Aceasta este în trăsăturile ei esenţiale binecuvântarea pe care o primesc ca urmare a lucrării bnecuvântate a lui Hristos, şi a harului pe care l-a dat, şi care îmi va da mie o parte în această lucrare, prin credinţă; dar aceasta nu este totul. De două ori Duhul Sfânt adaugă: „Şi nu numai atât”. Eu care cred, am într-adevăr, în aceste trei lucrări, anume pacea cu Dumnezeu cu privire la tot ce m-ar putea face vinovat şi ar îndepărta pacea, bunăvoinţa prezentă a lui Dumnezeu, şi speranţa gloriei Lui, prezentarea completă a ceea ce îmi este dat până ce va veni gloria însăşi. Trecutul, prezentul şi viitorul, un viitor etern, totul este desăvârşit hotărât dinainte şi rânduit în har.
Dar este un drum care duce la glorie şi mai mult decât aceasta, Cel care dăruieşte ca şi darul. Tot ce mă priveşte, cu privire la ce îmi dă harul, este desăvârşit; dar am mult de învăţat; sunt multe în mine care au nevoie să fie îndreptate multe poate de biruit, multe care tind să îmi ascundă vederea gloriei, şi să mă impiedice să îmi fixez inima asupra ei. Întâlnesc necazuri pe drumul meu, şi mă bucur şi mă glorific în ele de asemenea. Ele lucrează răbdare, supunerea voinţei, şi liniştea duhului care este rodul ei. Sunt adus astfel la o cunoaştere mai desăvârşită de sine, la o separare mai mare a inimii de lumea pe care o străbat, la un sentiment mai curat - partea mea fiind în altul - a ceea ce Dumnezeu este pentru mine de-a lungul drumului, cum israeliţii au aflat în deşert ce erau, şi care era bunătatea răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de ei, de-a lungul întregului drum. Israel a fost umilit şi încercat, ca să cunoască ce era în inima lui; dar mana nu a lipsit niciodată, chiar dacă ei s-au plictisit de ea; veşmintele lor nu s-au învechit, şi picioarele lor nu s-au umflat în timpul acestor patruzeci de ani. Dacă, în necredinţa lor au întors spatele muntelui amoriţilor, şi a trebuit să rătăcească în deşert încă treizeci şi opt de ani, Dumnezeul harului care îi scosese din Egipt, nu i-a părăsit, şi a mers cu ei în deşert. Spun aceasta prin analogie, pentru că aici apostolul nu vorbeşte de cădere, ci de necazuri şi de folosul acestora despre cele în care se bucura şi se glorifica: dacă ar fi fost vorba de căderi, nu ar fi putut face astfel.
Este o experienţă a sufletului care ne face în acelaşi timp mai capabili să discernem spiritual ceea ce sperăm, şi care, în acelaşi timp, ne desparte de lume care încearcă să ne ia vederea. Prin această experienţă, speranţa noastră devine mai clară, şi noi, noi devenim mai maturi în conştienţa că toată speranţa noastră şi casa noastră sunt acolo unde omul cel nou îşi are partea.
În ceea ce ne spune apostolul aici, există un alt element foarte important, în afară de rodul subiectiv în starea sufletească. Eu posed în acelaşi timp secretul tuturor acestor necazuri prin care trec, şi puterea care mă face capabil să le suport şi să le înţeleg sensul, pentru a le lega de o fericire care ne ridică deasupra tuturor acestora, şi ne îndreaptă sufletul către har, care se foloseşte de ele pentru a ne da o binecuvântare mai profundă şi eternă, harul Celui care nu-Şi ia ochii de peste cei drepţi, care binevoieşte să vegheze asupra noastră în toate detaliile pentru a lua cunoştinţă de caracterele noastre şi de starea noastră, şi pentru a face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru. Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre (versetul 5). Ce este în Dumnezeu, ce este Dumnezeu în natura Sa, este turnat, nu numai cunoscut, în inimile noastre, şi le umple cu puterea Lui. Este dragostea lui Dumnezeu, dar dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre, şi aceasta prin propria Lui prezenţă, menţionată aici pentru prima dată: Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Iertarea şi îndreptăţirea fiind depline şi absolute, orice obstacol este astfel îndepărtat, şi Duhul Sfânt poate veni să locuiască în noi, şi să aducă în inimile noastre ceea ce este Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a îndepărtat păcatele noastre a deschis calea pentru aceasta, şi acum prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum este El, şi El este dragoste, umple inima.
Introducerea Duhului Sfânt aici este un adevăr de cea mai mare importanţă. Botezarea cu Duhul Sfânt era unul dintre cele două mari fapte atribuite Domnului în primul capitol al Evangheliei după Ioan (vedeţi versetele 29-34). Ce găsim aici este aplicaţia practică, ca urmare a valorii şi eficacităţii acestui sânge, prin care păcatele celor care cred au fost îndepărtate. Astfel, la fel cum în Vechiul Testament, leprosul era spălat de apă, apoi stropit cu sânge, şi apoi uns cu undelemn, noi suntem spălati prin cuvânt, stropiţi de sângele lui Hristos, şi apoi unşi cu Duhul Sfânt. Această ungere este altceva decât naşterea din nou: aceasta se raportează la lucrarea Duhului Sfânt în cei care nu cred; dar noi suntem pecetluiţi după ce am crezut. Mai mult, această pecete a Duhului este întotdeauna, cred, asociată cu iertarea: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos”, spune Petru, „spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:38 ). În capitolul 10 din Fapte, când Petru vesteşte iertarea păcatelor, Duhul Sfânt Se pogoară peste Corneliu şi peste toţi cei care primiseră Cuvântul (versetele 43,44); şi aici la fel ca în Epistola către Romani, apostolul introduce Duhul Sfânt, când iertarea şi îndreptăţirea au fost descoperite, cum sunt în capitolul 4, şi într-adevăr deja din capitolul 3, şi înainte să fie vorba de experienţa a ceea ce suntem şi de poziţia noastră în Hristos.
Punctul pe care îl subliniez aici are importanţa lui practică pentru suflete. Baza acceptării noastre este clar stabilită; deplinătatea harului lui Dumnezeu faţă de noi în Hristos, şi speranţa gloriei care se leagă de aceasta, ne sunt asigurate prin moartea lui Hristos. Suntem iertaţi şi pecetluiţi. Harul care ne este prezentat aici nu are de a face cu ceea ce numim în mod obişnuit experienţă, ci este dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de noi, atunci când eram încă păcătoşi, şi nu aveam în orice caz nici o experienţă a ceea ce este bun: ea depinde de lucrarea lui Hristos pentru noi, lucrare al cărei preţ este peste noi înaintea lui Dumnezeu. Fiind astfel acceptaţi de Dumnezeu, suntem pecetluiţi. Este bine să înţelegem corect cum totul este împlinit cu privire la mântuire, cu privire la bucuria în mântuire, şi cu privire la încrederea în Dumnezeu. Experienţa are locul ei, şi un loc important; dar dragostea lui Dumnezeu în mântuire, şi judecata pe care Dumnezeu o face cu privire la lucrarea lui Hristos sunt de primă importanţă. Găsim creştini care vroiau să silească sufletele să aibă experienţa în capitolul 7, pentru ca mântuirea din capitolul 5 să fie adevărată. Această experienţă poate preceda, când aceasta are loc şi când sufletul înţelege în simplitate acceptarea sa în Hristos. Toată viaţa ulterioară a creştinului este o viaţă de har sigur, în afară de cazurile de disciplină specială; dar acceptarea din capitolul 5 poate fi cunoscută în ea însăşi în primul rând (în acest caz îndreptăţirea este iertarea; ea se aplică la ce am făcut; şi ea nu constă în faptul că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos); dar atunci, avem de învăţat să cunoaştem ce suntem prin noi înşine, şi care este locul nostru în Hristos.
Remarcaţi în plus, cum, în timp ce noi ne bucurăm de dragoste prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi, cunoaşterea şi dovada acestei dragoste se găsesc într-o lucrare împlinită în afara noastră şi în întregime independentă de noi, dar împlinită pentru noi când eram într-o stare de păcat şi totală neputinţă; „pentru că”, apostolul continuă, „pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi” (versetul 6). Neevlavioşi şi fără putere! Aşa eram, când lucrarea glorioasă a dragostei lui Dumnezeu a fost împlinită pentru noi. Dar acest fapt ne dă siguranţa că puritatea şi desăvârşirea lucrării şi naturii lui Dumnezeu erau în lucrarea deja înfăptuită. Lucrarea răspunde nevoilor noastre; ea nu găseşte niciun motiv în noi, în afara stării noastre de ruină: dragostea liberă şi suverană a lui Dumnezeu, dragostea care Îi este proprie, îi este singura sursă şi cauză eficientă. Poate că pentru un om drept, ar muri cineva; - pentru un om bun cineva chiar ar îndrăzni să moară; dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste (dragoste care Îi este proprie şi specifică), prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (versetele 7,8). Aici, găsim un principiu de har plin de binecuvântare pentru noi: Duhul Sfânt care descoperă adevărul, nu raţionează luând ca punct de plecare ce suntem noi, pentru a conclude ce va fi Dumnezeu. Acesta este întotdeauna felul de a raţiona al sufletului pe care l-a trezit Dumnezeu; şi este firesc, pentru că pentru conştiinţă şi judecată, trebuie să fie astfel; numai că este în acest suflet un sentiment insuficient al păcatului şi o gândire vagă despre milă, care slăbeşte efectul sentimentului păcatului, în orice măsură există el. Dar, chiar sufletul pocăit, raţionează astfel până se întâlneşte cu adevărat cu Dumnezeu şi cunoaşte harul Lui, cum îl vedem pe fiul risipitor vorbind despre a fi primit ca un om tocmit cu bani, când nu-l întâlnise încă pe tatăl lui. Duhul Sfânt ne face să vedem clar că suntem pierduţi dacă este vorba de judecată; dar El raţionează trăgând concluzii din ceea ce este Dumnezeu şi din ceea ce a făcut, pentru a deduce din aceasta urmările pentru noi. El caută să convingă după harul pe care îl descoperă. Astfel, aici, El spune: „Cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”; şi: „dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (versetele 9,10). Duhul deduce astfel, din ceea ce este Dumnezeu în har, urmările care decurg din aceasta, şi nu-şi ia punctul de plecare din starea noastră pentru a conchide care va fi urmarea vizavi de Dumnezeu. Sufletul ale cărui raţionamente urmează această ultimă direcţie este încă într-o stare legală; la el există sau nepăsare, sau iluzii despre sine, sau un amestec de lege şi har. În învăţătura Duhului Sfânt, nu există amestec: o condamnare evidentă pe terenul responsabilităţii, şi mântuirea şi binecuvântarea în virtutea harului prin dreptate.
Aici se sfârşeşte prima adăugare a apostolului la prezentarea completă a mântuirii pe care ne-a dat-o în versetele 1 şi 2 din acest capitol 5: speranţa nu ne face de ruşine, pentru că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, şi raţionamentele noastre au harul lui Dumnezeu ca bază şi punct de plecare şi se trag din el. Dar mai este ceva: „Şi nu numai atât”; - ci cunoscându-L astfel pe Dumnezeu, ne lăudăm în El prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea (versetul 11). Ne bucurăm nu numai în mântuirea pe care am obţinut-o, ci în Dumnezeul care ne este descoperit în această mântuire: potrivit cu ceea ce El ne-a descoperit în lucrarea Domnului nostru Isus Hristos, ne bucurăm în Dumnezeu. Scump adevăr! Este firesc să ne bucurăm în mântuirea care ne este dată, în speranţa gloriei; dar este şi mai mult a fi învăţat să ne bucurăm chiar în Dumnezeu, şi a-L cunoaşte astfel încât să ne bucurăm în El.
Apostolul încheie astfel prima parte a epistolei: îndreptăţiţi în bunăvoinţa lui Dumnezeu ca poziţie prezentă, şi având ca speranţă gloria, noi avem dragostea lui Dumnezeu care este o cheie de aici înainte pentru tot ce întâlnim pe drumul nostru, şi ne bucurăm în Cel pe care am învăţat să Îl cunoaştem prin această mare mântuire.
Dar, în această mare mântuire, iudaismul simplu dispare, şi apostolul în consecinţă se ridică, în gândirea lui, la un orizont mai vast: el contemplă întreaga stare a omului, aşa cum a făcut-o păcatul celui care s-a găsit primul aşezat ca om înaintea lui Dumnezeu, şi a antrenat rasa lui în consecinţele părăsirii lui de Dumnezeu. Fiecare om a adăugat ticăloşiei lui propriile păcate, şi aceasta constituie responsabilitatea personală, dar există starea universală a tuturor. Adam a antrenat întreaga sa rasă în păcat şi moarte, şi în alienarea de Dumnezeu şi în excluderea prezenţei Sale, dar fiecare a adăugat partea lui de păcat; şi astfel (raţionamentul trecând din versetul 12 în versetul 18), printr-o singură greşeală, cu toate că, din cauza harului, nu sunt toţi condamnaţi, cu toate acestea însemnătatea şi tendinţa acestei fapte se întind la rasa întreagă; la fel cum, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele acestei dreptăţi au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii (versetul 18). Nu toţi sunt îndreptăţiţi, nici nu sunt toţi condamnaţi, ci importanţa actului în sine, în fiecare dintre aceste două cazuri, este universală şi se întinde în aplicarea sa la toată rasa spre care se îndreaptă urmările sale. Aplicarea eficace a faptei nu vine peste toţi, ci însemnătatea şi direcţia actului, în fiecare dintre cazuri, sunt dacă pot spune astfel, la adresa tuturor. Consecinţele actului sunt „către” toţi: este acelaşi cuvânt care este folosit în versetul 22 din capitolul 3, în contrast cu „peste toţi cei care cred”. Fapta lui Adam este în efectul ei la adresa tuturor, şi la fel fapta lui Hristos.
Paranteza care cuprinde versetele 13-17 inclusiv, ne arată locul pe care legea îl ocupă în legătură cu ceea ce am spus, dincolo de cele două mari acte „principale” de mizerie şi de binecuvântare. Păcatul era în lume de la Adam până la Moise, pe când nu era încă lege; dar actele specifice nu puteau fi socotite acolo unde nu era lege care să le interzică. Cuvântul grecesc redat în versetul 13 prin „se socoteşte” este un cuvânt diferit de cel pe care Scriptura îl foloseşte în general când vorbeşte de „a socoti dreptate”, şi semnifică a pune un lucru special în contul cuiva, ceea ce celălalt cuvânt nu semnifică: îl regăsim, am spus deja, în Epistola către Filimon, versetul 18. Acolo unde nicio lege nu interzicea un act, acesta nu putea fi socotit cuiva ca o încălcare de lege; totuşi moartea domnea - efectul şi mărturia păcatului fiind acolo - asupra acelora care nu păcătuiseră asemenea călcării lui Adam, adică, nu încălcaseră, ca Adam o poruncă sigură şi cunoscută. Pasajul citat de apostol, este din Osea, capitolul 6:7, unde acelaşi principiu este rânduit cu privire la Adam şi la Moise: „Ei (adică Israel), ca Adam, au călcat legământul”. Adam avea o poruncă formală; o lege formală a fost dată sub Moise; - dar în acest interval de timp, acolo unde era lege formală, păcatul şi moartea au domnit. Ruina era universală: harul şi însemnătatea actului lui Hristos, nu vor fi şi ele la fel? Acesta este sensul versetul 15, dar care a fost cu privire la acesta efectul legii? Versetul 16 ne spune: când a venit harul, el a avut de a face cu o mulţime de greşeli, ca şi cu păcatul şi cu îndepărtarea de Dumnezeu în general. Apoi, superioritatea harului este demonstrată şi în versetul 17, în faptul că - dacă prin geşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur - nu viaţa va domni, ci cei care primesc plinătatea harului şi darul dreptăţii, vor domni în viaţă printr-Unul, Isus Hristos.
Astfel, în toate privinţele, am putea spune har mult mai mult decât păcat. Harul putea să aibă de a face cu o mulţime de greşeli; dar trebuie să fie la fel de întins ca păcatul omului, şi în însemnătatea lui, şi cu privire la cei cărora li se adresează. El era astfel printr-un singur Om, faţă de care primul nu a fost decât o imagine; primul om fiind omul responsabil, al doilea Om fiind Omul hotărârilor lui Dumnezeu înainte ca lumea să existe. Mai mult, dacă harul era aplicat, nu răspundea numai nevoilor pe care le găsea şi viaţa nu domnea numai acolo unde domniseră deplinătatea harului şi darul judecăţii domneau ei înşişi în viaţă prin Unul singur, Isus Hristos. Acesta este sensul parantezei versetelor 13-17.
În versetul 18, găsim universalitatea însemnătăţii actului lui Adam şi al actului lui Isus Hristos, în versetul 19 eficacitatea efectivă sau efectul real al fiecăruia dintre aceste acte asupra acelora care erau cu adevărat asociaţi cu aceste două mari căpetenii, cuvântul „mulţi” (sau mai precis „cei mulţi”) desemna mulţimea persoanelor asociate în realitate cu fiecare dintre aceste căpetenii. Păcatul lui Adam nu era limitat, în efectele lui, numai la Adam; ci prin neascultarea unuia singur, cei „mulţi” asociaţi lui au fost făcuţi păcătoşi; şi de asemenea, prin ascultarea lui Hristos, cei „mulţi” asociaţi lui Hristos sunt făcuţi drepţi. Nu este vorba aici de responsabilitate şi de învinuire (pentru că atunci când este vorba de ele, fiecare este tratat după faptele lui, cărora li se aplică judecata şi jertfa), ci apostolul vorbeşte de o stare în care cei „mulţi” sunt aduşi prin „căpetenia” căreia îi aparţin, în contrast cu responsabilitatea personală. Un act, neascultarea lui Adam, îi aducea pe cei care erau asociaţi lui în condiţia de a fi păcătoşi; tot un act, ascultarea Unuia singur - al lui Hristos - îi făcea drepţi pe cei care erau asociaţi Lui, îi aşeza în această stare şi în această condiţie înaintea lui Dumnezeu: toate acestea, în contrast cu responsabilitatea individuală, deşi fiecare persoană asociată cu „căpetenia” este aşezată în starea care este consecinţa acestuia. Cei „mulţi”, în condiţia lor, erau astfel înaintea lui Dumnezeu, ca rezultat al conduitei care o caracteriza pe căpetenie. Apostolul nu vorbeşte aici, repet, de conduita reală a oricărui om în mod individual, ci de o condiţie a persoanelor, care era rezultatul acţiunii caracteristice celui care era reprezentantul şi căpetenia rasei sale înaintea lui Dumnezeu el vorbeşte de o stare dependentă de conduita căpeteniei. Aici este punctul important. Domnul şi respectiv Adam prin actul şi conduita lor îi plasează pe cei care sunt asociaţi lor într-o anumită condiţie.
Legea intervine (versetul 20), în contrast cu o stare în care căpeteniile respective îi aduceau pe cei care erau legaţi de ele. Ceea ce este de cea mai mare importanţă de a înţelege bine în acest pasaj este, nu putem să nu o spunem din nou, că starea era consecinţa conduitei căpeteniei şi nu conduita membrilor găsind răspuns în cea a căpeteniei. Judecata se raportează la aceste fapte; aici, este vorba de o stare care este rezultatul neascultării lui Adam, sau al ascultării lui Hristos. Legea a intervenit, între aceste două acte, într-un scop special, „ca să prisosească greşeala”: dar greşeala nu este aici starea constituită prin fapta altuia, ci fapta persoanei sub legea care interzicea faptele ei, în contrast cu ce afecta întreaga rasă prin neascultarea unui singur om, şi toţi credincioşii în Hristos prin ascultarea lui Hristos. Legea a intervenit la o anumită epocă între cele două „căpetenii” ale stărilor opuse, omul neascultător şi Omul ascultător, şi ea a intervenit cu scopul de a face să prisosească greşeala sigură, nu păcatul. Dumnezeu nu poate face nimic pentru ca păcatul să prisosească; dar, acolo unde păcatul este deja, Dumnezeu poate trimite o poruncă specială care să îl înterzică - o lege care să îl arate sub caracter mai deplin, şi care arată că nu este numai un lucru rău, ci o dispreţuire a autorităţii lui Dumnezeu, o greşeală sigură şi o încălcare - o lege, pe care voinţa perversă a omului o foloseşte ca o provocare pentru a-L ofensa pe Dumnezeu. Aşa era legea.
Apostolul schimbă acum expresia pentru a reveni la subiectul lui principal; spunând, nu: „Unde greşeala”, ci „unde păcatul a prisosit”, adică pretutindeni unde se găsea un fiu al lui Adam - cu lege, sau fără lege - pretutindeni unde era păcatul, harul (Dumnezeu intrând pe scenă în har suveran) a prisosit (versetul 20). Păcatul domnise prin moartea care era dovada lui prezentă cu toţi oamenii. Dacă dreptatea, corelativul firesc al păcatului, ar fi domnit, ar fi adus condamnarea; dar Dumnezeu este dragoste, este bogat în îndurare, şi astfel harul domnea - însuşirea suverană a lui Dumnezeu în bunătate. Dar trebuie să fie dreptate, şi este astfel: harul domneşte prin dreptate. El domneşte prin dreptate, cu siguranţă nu prin cea a omului, pentru că în acest caz nu ar mai fi har; ci, prin ascultarea Unuia singur, mai mult sunt făcuţi drepţi, şi harul domneşte prin dreptate (este declaraţia abstractă a firii care este opusă faptului că păcatul domneşte) în viaţa eternă, ca păcatul pentru moarte - prin Isus Hristos Domnul nostru. Aici este o expunere clară şi completă a bazei şi modalităţii mântuirii noastre. Este remarcabil de văzut cum Scriptura, în puţine cuvinte, prezintă întreg adevărul. În aceste câteva cuvinte, întreaga sursă, modalitatea şi scopul mântuirii noastre sunt prezentate în mod complet şi clar.
sursa: https://comori.org/