Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 3
Apostolul îi îndeamnă acum pe sfinţi să se bucure în Domnul. Un cuvânt atât de important pentru el încât îl repetă apăsat în Filipeni 4:4 . El a vorbit deja despre diferite tipuri de bucurie:
1. În a face cereri pentru sfinţi
2. Faptul că Hristos era predicat din belşug
3. Văzându-i sfinţi că umblă împreună în unitate
4. Fiind vărsat ca o jertfă de bucurie
Aici el părăseşte râurile, ca să zic aşa, şi merge la izvor, îndreptând inimile lor către Domnul Însuşi. Să scrie astfel de lucruri, pentru el nu putea fi greu (obositor) iar pentru sfinţi era de folos. Cât de mult avem noi nevoie să ni se amintească adevărata sursă a tuturor bucuriilor noastre! Fără îndoială că găsim bucurie în părtăşia cu sfinţii şi în slujirea lui Hristos, dar este nesigur pentru inimile noastre să îşi găsească odihna acolo. Sfinţii pot cauza durere şi dezamăgire, iar slujirea poate aduce descurajare, şi unde mai este atunci bucuria? Dar dacă inima este îndreptată către Domnul, oricare ar fi împrejurările, totul va fi bine.
Există însă lucruri care întunecă bucuria noastră şi se interpun între suflet şi Hristos. Apostolul vorbeşte mai departe în mod solemn despre unul în particular. Învăţătorii iudaizanţi erau la lucru pretutindeni, îndeajuns de activi chiar şi când el umbla din loc în loc, probabil cu atât mai mult acum că el era întemniţat. El îi descrie cu largheţe ca fiind „câini”, căci nu aveau niciun simţ al conştiinţei sau al ruşinii, precum şi „lucrători răi”, deoarece ei stricau lucrarea şi adevărul lui Dumnezeu; iar apoi rosteşte dispreţuitor „scrijelare”. Sfinţii trebuiau să se „păzească”: a fi conduşi de aceşti învăţători după lege şi rânduieli ar nimici bucuria lor şi ar despărţi inimile lor de Hristos. Orice ritual exterior* nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu (circumcizia nu înseamnă acum decât o „scrijelare”, o mutilare): „noi suntem circumcizia”, găsindu-ne moartea şi consacrarea pentru Dumnezeu în moartea lui Hristos, „cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne”.** Trebuie să remarcăm că nu despre păcatele grosolane ale cărnii se vorbeşte în acest capitol, ci despre religiozitatea ei: nu are nicio valoarea, iar cei care sunt în carne nu pot să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
* Nu includ aici Cina Domnului. Aceasta este în legătură cu noua creaţie şi se află pe un teren cu totul diferit.
** Este vrednic de remarcat, ca o confirmare a caracterului acestei epistole, că păcatul nu este nici măcar o singură dată menţionat, iar carnea este menţionată aici doar pentru a afirma că nu avem nicio încredere în ea. Credinciosul este privit în întregime ca umblând în puterea Duhului Sfânt.
Dacă cineva ar fi avut motive să se încreadă în carne, Pavel cu atât mai mult. El era un bărbat circumcis, un evreu dintre evrei, un beniamit, un fariseu, zelos împotriva a tot ceea ce părea să nesocotească legea, şi cu privire la dreptatea care era prin lege, el era fără vină. Cine ar fi putut reprezenta un tablou mai exact? Însă în orice s-ar fi putut lăuda Saul din Tars, sfântul şi apostolul Pavel se lăuda doar în Hristos. „Cele care îmi erau câştig le am socotit pierdere, datorită lui Hristos”. Aprigul legalist şi persecutor a fost oprit de Hristosul glorificat la apogeul parcursului său. El L-a văzut în gloria lui Dumnezeu, în acea zi memorabilă, pe dispreţuitul Nazarinean, pe ai Cărui ucenici îi persecuta până la moarte. Conştiinţa lui a fost atinsă, inima lui a fost atrasă. El a văzut o dreptate arătată în Hristos, care pune toate eforturile omeneşti în umbră, astfel încât cele pe care le privea ca fiind câştig, le socotea acum pierdere. El nu mai dorea acum să fie găsit ca având propria lui dreptate, chiar dacă ar fi fost posibil. De acum înainte inima lui era ocupată, nu cu sine sau cu fapte, ci cu Hristos. Şi după mulţi ani de suferinţă şi pierdere pentru Numele Său (o cale, desigur, cu încercări incomparabile, cu excepţia celor ale Domnului Său), el avea aceeaşi gândire, Hristos era totul. Totul nu era pentru el decât pierdere şi gunoi, prin comparaţie cu valoarea nespus de mare a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul. Spre deosebire de nechibzuiţii galateni, el continua să alerge bine, nepermiţând ca ceva să-l împiedice. El Îl priveşte pe Hristos aici ca un premiu ce va fi câştigat la sfârşit, iar dreptatea divină ca fiind aceea în care el va fi găsit în acea zi, lucru care este în concordanţă cu caracterul acestei epistole. Dintr-un alt punct de vedere, Hristos era deja al său atunci când el scria acestea, iar dreptatea divină de asemenea. Însă de-a lungul epistolei către filipeni credinciosul este privit ca străbătând pustia către ţinta cerească. Apostolul avea ţinta înaintea lui: Hristos; nu permitea ca nimic să-i distragă atenţia inimii şi astfel el căpăta sprijin şi energie pe calea încercărilor, ocării şi lucrărilor deosebite la care Domnul, de la început, îl chemase.
Pentru el sfârşitul era atât de binecuvântat, să-L câştige pe Hristos şi să fie găsit în El, nu având ca dreptate proprie pe cea care este din lege ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea care este de la Dumnezeu prin credinţă, pentru care lui nu i-a păsat cât de aspră şi dureroasă ar fi putut fi calea care l-a condus către ea. El dorea o cunoştinţă experimentală tot mai profundă a lui Hristos şi a puterii învierii Lui (şi cine a cunoscut-o mai bine decât el?) şi a părtăşiei suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Sa. Pentru el nu era deloc un privilegiu mărunt să bea din paharul Lui şi să fie botezat cu botezul Lui: într-adevăr, cu cât mai profunde suferinţele, cu atât mai mult dorea să fie asemenea lui Hristos, iar aceasta îi era îndeajuns. În versetul 11 citim: „Dacă voi ajunge cumva la învierea dintre morţi”. Ce semnificaţie posibilă poate fi ataşată expresiei „a morţilor”? Adevărul general al învierii poate cu greu să fie scopul unei dorinţe, căci niciun om nu poate o evite, toţi trebuie să învieze; dar Pavel avea înaintea sa glorioasa zi când Hristos se va întoarce şi îi va chema pe cei ai Săi din mormintele lor ca să poarte chipul Său ceresc. Învierea credinciosului are acelaşi caracter precum cel al Domnului Isus: „dintre cei morţi”, pentru binecuvântare, pentru gloria din casa Tatălui.
În mod evident, acest fapt apostolul nu-l obţinuse şi nici nu era deja desăvârşit. Însă el urmărea ca, dacă ar fi putut, să apuce lucrul pentru care fusese şi el apucat de Hristos Isus. Hristos l-a apucat pentru glorie, el dorea să apuce aceasta, pentru ca gloria să îşi aibă deplina ei putere asupra sufletului său. El dorea să uite toate lucrurile din urmă şi să facă un singur lucru, să se întindă către ţintă, către premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. El nu dorea să uite harul şi ce a făcut acesta pentru el (1. Timotei 1:12-16 ), dar dorea să uite sau să nu-şi găsească odihna în tot ce ar fi putut fi câştig pentru el pe cale. Dacă am o alergare de douăzeci de kilometri înaintea mea, voi fi poate mulţumitor când am trecut de borna de cincisprezece kilometri, dar nu voi dori să mă odihnesc acolo ci trebuie să las pe cincisprezece şi pe şaisprezece înpoia mea, la fel ca pe toate celelalte, şi să alerg drept spre ţintă. Aşa alerga şi Pavel: gloria, da, Hristos era înaintea lui, el nu se oprea din alergare. El îi îndeamnă pe sfinţi să facă la fel: „Deci câţi suntem desăvârşiţi să gândim aceasta” *; iar dacă cineva nu şi-a însuşit chemarea cerească aşa cum se cuvine, Dumnezeu îi va descoperi chiar şi aceasta. Dar toţi sunt responsabili să alerge spre ţintă, fie mari fie mici. Apostolul îi îndeamnă apoi pe sfinţi să fie imitatori ai săi (în 1. Corinteni 11:1 el spune „cum şi eu sunt al lui Hristos”) în alergarea aceasta către ţinta cerească şi le spune să ia aminte la cei dintre ei care umblau în acelaşi fel.
* Desăvârşit aici are sensul de creştere deplină, în versetul 12 înseamnă asemănarea cu Hristos în glorie.
Mai există o categorie de oameni la care trebuie să „luăm seama”, conform Romani 16:17 – cei care provoacă dezbinări şi prilejuri de poticnire contrar învăţăturii pe care am primit-o. Astfel de oameni trebuie evitaţi, dar toţi cei care umblau aşa cum umbla Pavel, şi care erau astfel exemple celor credincioşi în cuvânt şi umblare (1. Timotei 4:12 ), trebuiau să fie priviţi şi imitaţi. Menţionarea acestui fapt i-a întristat inima apostolului cu un gând dureros; existau dintre aceia despre care el vorbea adesea, şi despre care vorbea acum plângând, care erau vrăjmaşii crucii lui Hristos. Ei nu erau în mod necesar oameni care au abandonat mărturisirea lui Hristos, deşi ei nu au avut niciodată viaţă; ei erau duşmani ai crucii. Socotind calea că este una de ocară şi pierdere, ei renunţau la ea, iubind lucrurile pământeşti şi preferând o cale de confort şi libertinism. Sfârşitul lor era pieirea; dar apostolul simţea profund dezonoarea făţişă adusă Numelui Domnului Isus.
Cetăţenia creştinului este în cer, nu aici. Căminul său, partea sa, tot ce e al său, se găseşte acolo unde se află Hristos. Îl aşteptăm din cer, ca Mântuitor, pentru a-şi desăvârşi lucrarea Sa în noi prin schimbarea bietelor noastre trupuri. Mântuirea sufletelor o avem acum, pentru mântuirea trupului aşteptăm până în acea zi. Atunci El va schimba trupul smereniei noastre şi îl va transforma în asemănarea propriului Său trup de glorie. Minunat gând! Aceeaşi putere pe care El o va manifesta în împărăţia milenară supunându-Şi toate lucrurile, El o va exercita asupra trupurilor celor care sunt ai Săi. Astfel, la sfârşitul acestui capitol, El este Speranţa inimilor noastre, după ce L-am văzut la mijlocul capitolului ca fiind Ţinta inimilor noastre.
Capitolul 4
Versetul reprezintă o încheiere potrivită a subiectului tratat în Filipeni 3 . „De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şi cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor!” El îi plasează, ca să zic aşa, în afara lumii, având cetăţenia lor în cer, iar Hristos fiind în glorie ca Ţintă şi Speranţă a inimilor lor: el dorea ca ei să stea tari în această poziţie şi experienţă şi să nu fie clintiţi de amăgirile vrăjmaşului.
Apostolul le îndeamnă apoi pe cele două femei care era în mod evident în dezacord: „să aibă acelaşi gând în Domnul”. Nu era vorba despre cearta de un caracter grosolan şi libertin ca la Corint, totuşi era un lucru nepotrivit printre cei credincioşi pe care apostolul nu-l putea aproba. „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile” ( 2:15 ). El l-a rugat pe acest adevărat tovarăş de jug (probabil Epafrodit) să medieze acest conflict. Aceste femei au lucrat cu el în Evanghelie iar el avea consideraţie şi grijă faţă de ele: el dorea ca tovarăşul său de jug să joace rolul binecuvântat de împăciuitor, aşa cum a poruncit Însuşi Domnul nostru Isus. El îi îndeamnă din noi pe sfinţi, ca în Filipeni 3:1 , să se bucure în Domnul. Preţioasă mărturie cu privire la credincioşia Domnului înviat faţă de bietul său rob încercat; căci inima lui se bucura cu siguranţă de ceea ce el îi îndeamnă aici pe fraţi.
În acest capitol vedem cum creştinul, umblând în puterea Duhului, poate să umble deasupra tuturor împrejurărilor. Prin urmare suntem îndemnaţi la blândeţe, sau smerenie, căci Domnul este aproape. Cei sfinţi nu trebuie să se supere când li se face rău sau să se lupte pentru drepturile lor: mai degrabă calea noastră este să facem binele şi să suferim pentru el, în timp ce Domnul este ascuns în ceruri. Atunci când se va arăta, totul se va schimba, pentru că sfinţii Săi vor avea parte cu El. Între timp este privilegiul nostru să nu ne îngrijorăm, făcând cunoscut toate cererile noastre lui Dumnezeu. Nu doar chestiuni de mare importanţă ci şi cele mai mici. Suntem invitaţi să le vărsăm pe toate la picioarele Lui. În Matei 6 Domnul Isus i-a învăţat credinţa pe ucenicii Săi cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte, aici cuvântul este mai larg: „Nu vă îngrijoraţi de nimic”. Ce odihnă ne dă aceasta într-o astfel de lume – şi, putem adăuga, într-o astfel de Biserică precum aceasta! Nu ni se spune că ni se va răspunde la toate cererile ci că pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. Pavel I-a cerut, chiar L-a implorat, Domnului de trei ori să îndepărteze ţepuşul din carnea lui, dar i s-a spus simplu că harul Domnului îi era îndeajuns şi că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciune (2. Corinteni 12:9 ). Acelaşi apostol a cerut să îi fie îngăduit să meargă la Roma, dar pentru mulţi ani cererea lui a fost refuzată (Romani 15:23 ). El a dorit de asemenea o călătorie prielnică (Romani 1:10 ) dar Domnul a socotit potrivit să-l trimită ca întemniţat şi să zdrobească corabia. Suntem în mâna Domnului, El pune toate în ordine în înţelepciune desăvârşită pentru sfinţii Săi preaiubiţi, şi cine poate să-I fie sfetnic?
Pacea lui Dumnezeu este cumva un gând diferit de pacea lui Hristos, ambele diferă de, deşi decurg din, pacea cu Dumnezeu. „Vă las pacea; vă dau pacea Mea” (Ioan 14:27 ). Aceasta este pacea care a umplut întotdeauna inima lui Isus ca Om al credinţei desăvârşit aici jos. El I-a încredinţat totul Tatălui, iar noi suntem chemaţi pe aceeaşi cale. Pacea lui Dumnezeu este aceea care umple chiar inima lui Dumnezeu, pe care nimic nu o poate tulbura. Cerurile au fost întinate, pământul a căzut în ruină, Israel a falimentat, Biserica de asemenea, totuşi nimic nu tulbură pacea inimii Divine. Planurile Lui stau în picioarer, în ciuda întregii căderi a creaturii, acolo se odihneşte Dumnezeu şi acolo ne odihnim şi noi.
Ni se oferă hrană pentru gândurile noastre, căci coapsele minţii noastre trebuie să fie încinse: lucrurile adevărate, cele vrednice de respect, etc., toate trebuie să ne preocupe. Binecuvântată parte! Inima credincioasă nu face cu ochiul lucrurilor rele ci mai degrabă le urăşte şi le ocoleşte şi nu stăruie asupra lor. Nu putem să atingem ceva necurat fără să nu ne întinăm. Vedem lucrul acesta în mod izbitor în Numeri 19 . Preotul care stropea sângele viţelei, omul care punea cenuşa într-un loc curat, toţi cei care aveau de a face cu toată chestiunea aceasta erau necuraţi până seara, deşi ei doar acţionaseră pentru înlăturarea păcatului. Avem nevoie în mod special de acest îndemn cu privire la gândurile noastră în timpul actual, când există atât de multe lucruri rele care să ne umple mintea. Dacă minţile noastre se preocupă cu răul, ne întinăm, părtăşia noastră este întreruptă, starea noastră spirituală este în întregime degradată.
Dacă filipenii urmau să practice ce au învăţat, primit, auzit şi văzut în Pavel, Dumnezeul păcii avea să fie cu ei.
Apostolul îi laudă pentru grija lor faţă de el, dovedită prin venirea lui Epafrodit. Existase, se pare, un interval lung de timp fără vreun semn al dragostei; dar omul lui Dumnezeu vedea aceasta nu ca pe o nepăsare din partea lor, ci ca pe o lipsă de oportunitate. În acele zile sfinţii nu puteau să trimită prin poştă ceva lucrătorilor Domnului. Darurile trebuiau purtate, poate chiar mergând pe jos, multe sute de kilometri. Dar deşi le mulţumeşte lor şi Domnului pentru grija lor, apostolul nu vorbeşte despre lipsuri. „Am învăţat”, spune el, „în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte.” Binecuvântată superioritate asupra tuturor împrejurărilor – Hristos preocupând inima, iar Duhul lucrând cu putere în suflet! Este mai uşor pentru unii să ducă lipsă decât să prospere. David, atunci când era vânat ca o potârniche prin munţi, s-a încrezut în Dumnezeu. Atunci când a locuit în tihnă în Sion, Satan l-a ademenit în cele mai murdare păcate. Iosafat când era slab s-a bizuit pe Dumnezeu spunând „nu ştim ce să facem ... ochii noştri sunt spre Tine”, dar când era puternic şi bogat s-a aliat cu Ahab şi l-a ajutat pe cel neevlavios.
Pavel a fost bine disciplinat. Domnul i-a spus când l-a chemat: „îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9 ). Fie sătul, fie flămând, Hristos era totul. Ce poate vrăjmaşul să facă unuia ca acesta? Credinciosul are o viaţă care, lucrată de Duhul lui Dumnezeu, se ridică liniştită deasupra greutăţilor pe cale, şi care nu poate fi înfrântă.
Totuşi, filipenii procedaseră bine în exprimarea părtăşiei practice. Dacă apostolul învăţase cum să sufere lipsa, ar fi fost greşit ca sfinţii să îngăduie ca el să sufere astfel. În această privinţă filipenii se comportaseră întotdeauna bine, chiar trimiţându-i un slujitor pentru nevoile sale la distanţe lungi. Pavel numeşte aceasta rod care prisoseşte în folosul lor şi „un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu”. Minunat! Duhul foloseşte un limbaj asemănător cu acela folosit cu privire la jertfa lui Hristos din Efeseni 5:2 ; amintea de acel caracter înaintea lui Dumnezeu. Vor avea filipenii de pierdut datorită dărniciei lor? Nu, Dumnezeul lui Pavel va împlini orice trebuinţă potrivit bogăţiilor Sale în glorie, în Hristos Isus. Frumuseţea şi plinătatea acestei expresii se poate găsi în epistola către Efeseni.
Remarcaţi, el nu spune Dumnezeul „nostru”, ci Dumnezeul „meu”; căci el vorbeşte din experienţă, nu ca învăţătură. El L-a pus pe Dumnezeu la încercare, L-a cunoscut că este credincios, el putea să garanteze pentru El faţă de cei cărora le scria. Atunci când este vorba despre relaţie, el spune „Dumnezeul şi Tatăl nostru”, ca în versetul 20; orice credincios, experimentat sau nu, fiind un copil al lui Dumnezeu prin har.
El încheie cu salutări de la toţi fraţii care erau împreună cu El, menţionând în mod special pe cei care erau în casa Cezarului, dovedind că şi acolo Hristos avea pe ai Săi, posibil rod al lucrării sale ca întemniţat. Preţioasă simplitate a dragostei, pe care inimile noastre vor face bine să o cultive tot mai mult.
sursa: https://comori.org/