Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Caracterul specific al Evangheliei după Marcu; subiectul ei
Evanghelia după Marcu are un caracter care diferă în anumite aspecte de toate celelalte. Fiecare evanghelie, aşa cum am văzut, are un caracter anume; fiecare dintre ele se ocupă de Persoana Domnului Isus dintr-un punct de vedere diferit: ca o Persoană divină, Fiul lui Dumnezeu; ca Fiu al Omului; ca Fiu al lui David, Mesia prezentat iudeilor, Emanuel. Dar Marcu nu se ocupă de nici unul dintre aceste titluri. Aici El este Slujitorul - mai ales în lucrarea Sa de a prezenta Cuvântul - slujirea activă a lui Hristos în evanghelie. Este adevărat că pe parcursul întregii Sale lucrări se arată într-un mod cu totul deosebit gloria Sa divină, deşi El nu caută manifestarea acestei glorii, şi chiar îi evită consecinţele; însă subiectul cărţii rămâne slujirea. Fără îndoială, vom vedea dezvoltat caracterul învăţăturii Domnului (şi în consecinţă vom vedea adevărul desprinzându-se de formele iudaice sub care era ţinut), precum şi descrierea morţii Sale de care depindea tot ceea ce ţine de temelia credinţei. Dar ceea ce distinge această Evanghelie este caracterul de slujire şi de Slujitor care este ataşat vieţii Domnului Isus - lucrarea pe care a venit s-o facă în mod personal în viaţa Sa pe pământ. De aceea descrierea naşterii Sale nu se găseşte în această Evanghelie. Marcu începe istorisirea sa cu începutul predicării evangheliei. Ioan Botezătorul este crainicul, înainte-mergătorul Aceluia care a adus această veste bună oamenilor.
Misiunea lui Ioan Botezătorul
Mesajul este nou - cel puţin în caracterul absolut şi complet pe care îl ia în aplicaţia sa directă şi imediată. Nu era vorba de privilegiile iudaice care se obţineau prin pocăinţă şi întoarcerea la Domnul. Domnul urma să vină, conform promisiunii Sale. Ioan, ca să pregătească drumul înaintea Lui, predica pocăinţa pentru iertarea păcatelor. Acesta era lucrul necesar; iertarea păcatelor celor care se pocăiau era elementul esenţial, scopul precis al misiunii lui Ioan.
Pocăinţa şi iertarea păcatelor
Pocăinţa şi iertarea păcatelor sunt în mod clar în legătură cu responsabilitatea omului; aici este prezentată responsabilitatea lui Israel în poziţia sa naţională înaintea lui Dumnezeu. Şi, punând această responsabilitate într-o lumină clară în ce priveşte starea omului înaintea lui Dumnezeu, în condiţia sa morală de responsabilitate, această pocăinţă şi iertare de păcate îl califică pe om pentru a putea primi binecuvântarea pe care Dumnezeu o avea în vedere - îl califică din punct de vedere moral prin faptul că omul priveşte păcatul aşa cum îl priveşte Dumnezeu; şi îl califică din punct de vedere al responsabilităţii, prin aceea că Dumnezeu iartă toate păcatele. De asemenea, iertarea păcatelor este în mod necesar un lucru prezent şi actual. Este o iertare în guvernare sau în cârmuire, aşa cum este o iertare care aduce îndreptăţirea, dar principiul este acelaşi, şi ultima este temelia celei dintâi. Însă iertarea în guvernare poate fi însoţită de felurite căi de a lucra ale lui Dumnezeu, totuşi păcatul nu mai apare în relaţia prezentă dintre om şi Dumnezeu; în ceea ce priveşte iertarea pentru îndreptăţire, ea apare ca un adevăr etern. Iertarea pentru a avea îndreptăţirea - ca în Romani 4 , care arată prin citarea Psalmului 32 caracterul de neimputare a păcatului - este bazată pe lucrarea lui Hristos; de aceea este un lucru absolut şi de neschimbat. Păcatul nu mai este luat în considerare şi niciodată nu va mai fi amintit, pentru că lucrarea care îl îndepărtează dinaintea ochilor lui Dumnezeu este îndeplinită şi sfârşită; această lucrare - eternă, absolută şi de neschimbat în ea însăşi - este baza tuturor relaţiilor lui Dumnezeu cu omul, în har. Harul domneşte prin dreptate. Capitolele 9 şi 10 din Evrei dovedesc aceasta atunci când este vorba de conştiinţă, de apropierea de Dumnezeu în locurile sfinte. Tot aşa este în Romani 3 - 5 , unde problema se pune în mod juridic, iar subiectul este cu privire la judecată, mânie şi îndreptăţire. Pacea cu Dumnezeu şi împăcarea, oricât de mari ar fi, nu sunt un final, ci un început sau o temelie a binecuvântărilor. Aici, în Marcu, aceasta era temelia tuturor binecuvântărilor pe care Israel le va avea prin noul legământ (bazat pe moartea lui Hristos); dar naţiunea respingând împăcarea, cei care credeau intrau în binecuvântări mai bune, cereşti. În Exod 32:14,34 ne este prezentată iertarea în cârmuire, şi nu îndreptăţirea. În cazul marelui păcat al lui David, păcatul, odată recunoscut, era iertat; nelegiuirea era îndepărtată, dar rămânea în urma păcatului o disciplină severă, pentru că David dăduse vrăjmaşilor Domnului ocazia de a-L huli. Gloria lui Dumnezeu în dreptate trebuia menţinută în faţa întregii lumi (2. Samuel 12:13,14 ).
Aici găsim oferta făcută lui Israel pentru iertarea actuală, care se va împlini în zilele din urmă; şi atunci, când lunga perioadă de respingere se va termina prin iertarea în guvernare, ei vor fi de asemenea - rămăşiţa cel puţin - iertaţi şi îndreptăţiţi prin moartea lui Hristos şi vărsarea sângelui Său, pentru a se putea bucura de promisiunile de sub noul legământ (comparaţi Fapte 3 ).
Conştiinţa poporului mişcată; mărturisirea păcatelor
Profeţii anunţaseră deja iertarea dacă poporul se întorcea la Domnul; dar aici iertarea era scopul însuşi al predicării. Poporul iese în mare număr ca să profite de ea. Cel puţin conştiinţa lor era mişcată; şi indiferent de orgoliul căpeteniilor acestui popor, Israelul îşi simţea starea în care se găsea, îndată ce un lucru din afara rutinei religioase putea să lucreze cu adevărat asupra inimii şi conştiinţei lor - adică atunci când Dumnezeu vorbea. Ei îşi mărturisesc păcatele (versetele 4,5). Poate la unii dintre ei nu exista această conştiinţă atinsă profund; adică nu era cu adevărat o lucrare de aducere la viaţă spirituală; dar această conştiinţă era totuşi pusă în activitate prin mărturia lui Dumnezeu.
Vestirea lui Ioan
Dar Ioan (versetele 6-8), separat într-un mod rigid de restul poporului, şi trăind în afara societăţii omeneşti, vesteşte sosirea Unuia mai mare decât el, Căruia nu este vrednic să-I dezlege cureaua sandalelor. Acela va predica nu numai pocăinţa acceptată prin botezul cu apă; El va da Duhul Sfânt, această putere, acelora care vor primi mărturia Sa. Aici Evanghelia trece rapid la descrierea slujbei Aceluia pe care Ioan Îl desemnase cu aceste cuvinte. Descrierea prezintă doar sumar acele aspecte referitoare la intrarea Domnului în slujba Sa.
Poziţia Domnului în slujire pe pământ
Domnul ia locul în mijlocul celor pocăiţi din poporul Său şi, supunându-Se botezului lui Ioan, priveşte cum cerul I se deschide şi Duhul Sfânt coboară asupra Lui în chip de porumbel. Tatăl Îl recunoaşte pe pământ, ca fiind Fiul în care Îşi găseşte plăcerea. Apoi Isus este condus de Duhul Sfânt în pustiu şi acolo este supus ispitirilor lui Satan pentru patruzeci de zile. El este alături de animalele sălbatice şi îngerii îşi desfăşoară lucrarea lor faţă de El (versetele 9-13). Aici vedem întreaga Sa poziţie - caracterul pe care-L ia Domnul pe pământ - toate trăsăturile acestui caracter şi relaţiile Sale cu ceea ce-L înconjura sunt concentrate în aceste două sau trei versete. Sunt lucruri pe care le-am văzut în detaliu în Evanghelia după Matei.
Domnul, întotdeauna gata de a sluji; Cuvântul puterii Lui
Apoi (versetul 14) Ioan dispare de pe scenă pentru a face loc lucrării publice a lui Hristos, pentru care el nu era decât înainte-mergător; şi Hristos Însuşi Se prezintă în poziţia de mărturie, spunând că vremea s-a împlinit; că adică nu mai era vorba acum nici de profeţii, nici de timpuri viitoare; că Dumnezeu urma să-Şi întemeieze Împărăţia şi că oamenii trebuiau să se pocăiască şi să primească vestea bună care le era adusă chiar în aceste momente.
Evanghelistul trece repede1 la toate aspectele slujbei lui Hristos. Prezentându-L pe Mântuitorul ca Acela care întreprinde lucrarea publică de a chema sufletele să primească vestea bună ca pe un lucru prezent (deoarece sosise timpul împlinirii căilor lui Dumnezeu), evanghelistul Îl prezintă pe Isus atunci când cheamă şi pe alţii să împlinească, urmându-L pe El, aceeaşi lucrare în Numele Său. Cuvântul Său nu rămâne fără efect: cei pe care-i cheamă părăsesc totul şi Îl urmează2. În ziua sabatului El intră în cetate pentru a da învăţătură (versetele 21,22). Cuvântul Său nu constă în raţionamente, care nu fac decât să demonstreze incertitudinea omului, ci ele se prezintă cu autoritatea Aceluia care cunoaşte adevărul pe care-l vesteşte - autoritate care era cu adevărat aceea a lui Dumnezeu, care poate să transmită adevărul. El vorbeşte ca Unul care are această autoritate şi dă dovadă despre lucrul acesta. Cuvântul care se prezintă aici oamenilor are putere asupra demonilor. Un om posedat de un demon se afla acolo (versetele 23-26). Duhul rău dădea fără să vrea mărturie despre Acela care vorbea şi a cărui prezenţă nu o putea suporta; dar Cuvântul care trezise pe demon avea de asemenea putere să-l alunge. Isus îl mustră - îi ordonă să tacă şi să iasă din om; şi duhul necurat, după ce şi-a manifestat realitatea prezenţei şi a răutăţii sale, se supune şi iese din om. Aceasta era puterea Cuvântului lui Hristos.
1 Această rapiditate caracteristică în Marcu este ilustrată prin acel cuvânt "îndată" (eutheos).
2 Aici, ca şi în Matei, este prezentat faptul în sine. Descrierea din Luca va da ocazia să intrăm mai mult în detalii asupra acestei chemări a ucenicilor. Ei fuseseră mai mult sau mai puţin asociaţi cu Domnul chiar din timpul zilelor lui Ioan Botezătorul - cel puţin aceia care ne sunt prezentaţi aici.
Caracterul slujbei Sale în dependenţă de Dumnezeul şi Tatăl Său
Nu este de mirare că vestea despre această minune s-a răspândit în toate împrejurimile (versetul 28); dar Domnul urmează lucrarea slujbei Sale în toate locurile unde are ocazia (versetul 29 şi următoarele). El intră în casa lui Petru, a cărui soacră avea febră. O vindecă îndată; apoi, după trecerea sabatului Îi sunt aduşi toţi bolnavii. Iar El, întotdeauna gata să slujească (scump Domn!), îi vindecă pe toţi.
Dar Domnul nu face acest lucru pentru a Se înconjura cu o mare mulţime; dimineaţa, cu mult înainte de ivirea zorilor El merge în pustiu pentru a Se ruga. Aşa era caracterul slujbei Sale - împlinit în comuniune cu Dumnezeul şi Tatăl Său şi în dependenţă de El. El merge singur într-un loc pustiu. Ucenicii Îl găsesc şi Îi aduc la cunoştinţă că toţi Îl caută; dar inima Sa este în întregime pentru lucrarea pe care o are de făcut. Ceea ce-L pune în mişcare nu este nicidecum aşteptarea mulţimilor. El urmează drumul Său pentru a împlini lucrarea care-I fusese încredinţată - vestind adevărul în mijlocul poporului; aceasta era lucrarea căreia i Se dedicase.
Vindecarea leprosului: slujire în puterea dragostei
Dar oricât de mult a fost Isus devotat acestei slujbe, inima Sa nu a devenit rigidă prin preocuparea cu activitatea Sa. El a rămas întotdeauna acelaşi, în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu. Un sărman lepros I se prezintă recunoscând puterea Sa, dar dovedind incertitudine în ceea ce priveşte voinţa şi dragostea Sa care exercitau această putere (versetul 40 şi următoarele). Iar această groaznică boală, nu numai că îl izola de societate pe omul bolnav, dar de asemenea îi pângărea pe toţi cei care l-ar fi atins. Însă nimic nu-L poate opri pe Isus în lucrarea la care Îl chema dragostea Sa. Leprosul era un nefericit îndepărtat din societatea semenilor săi şi exclus din casa Domnului. Dar puterea lui Dumnezeu se afla înaintea lui. Leprosul trebuia să fie sigur cu privire la bunăvoinţa pe care inima sa întristată nu ştia dacă se putea baza. Cine s-ar fi ocupat de un mizerabil ca el? El avea credinţă în ceea ce priveşte puterea care se afla în Hristos; dar gândurile lui cu privire la sine însuşi nu-i permiteau să vadă întinderea dragostei care venise la el. Atunci Isus întinde mâna Sa şi îl atinge.
Acela care era cel mai smerit dintre oameni Se apropie de păcat şi de semnele acestui păcat şi le îndepărtează; Omul, care în puterea dragostei Sale, atingea pe lepros fără să Se pângărească, era Dumnezeu, singurul în stare să alunge lepra care îl făcea mizerabil şi proscris pe cel contaminat.
Autoritatea Domnului arătând dragostea şi dumnezeirea Sa
Domnul vorbeşte cu o autoritate care descoperă imediat întreaga Sa dragoste şi divinitatea Sa: "Vreau, fii curăţit" (versetul 41). Vreau - era chiar dragostea de care leprosul se îndoia, autoritatea lui Dumnezeu care este singurul îndreptăţit să spună: Vreau . Efectul cuvintelor Sale este expresie a voinţei Sale. Aşa se întâmplă întotdeauna când Dumnezeu vorbeşte. Şi cine ar fi fost în stare să vindece lepra dacă nu Yahve? Oare să fi fost tocmai El Însuşi care a coborât suficient de mult pentru a atinge această fiinţă întinată, care la rândul ei întina pe oricine intra în relaţie cu ea? Da, El era singurul, Cel coborât era Dumnezeu, dragostea care ajunsese atât de jos şi care făcând aceasta se dovedea puternică pentru a salva pe fiecare om care se încredea în ea. Era o curăţie care nu putea fi întinată, manifestată în putere, care putea în consecinţă să lucreze în dragoste faţă de cel care se găsea în cea mai rea stare, şi găsea plăcere să facă lucrul acesta. El a venit la omul întinat nu pentru a fi întinat prin contactul cu omul, ci pentru a-i îndepărta acestuia întinăciunea. El, prin har, îl atingea pe lepros şi lepra era îndepărtată.
Isus Se retrage departe de aclamaţiile oamenilor şi îl îndeamnă pe cel care fusese vindecat să meargă să se prezinte preoţilor, aşa cum spunea legea lui Moise. Dar această supunere faţă de lege, de fapt, dădea mărturie că El era Domnul, pentru că numai Domnul în perioada legii putea să dea curăţirea suverană a leprosului. Preotul era doar martorul împlinirii acestui lucru. Vindecarea leprosului devine un fapt auzit de toţi şi atrage mulţimile, ceea ce face ca Isus să plece în pustiu.
Capitolul 2
Drepturile dumnezeieşti de a ierta
Câteva zile după aceasta, El revine în cetate şi imediat mulţimea se strânge. Ce tablou minunat al lucrării de slujire a Domnului! El le predică. Acesta era scopul şi lucrarea Sa (vedeţi Marcu 1:38 ). Dar chiar atunci când este devotat împlinirii cu smerenie a lucrării care Îi este încredinţată, tocmai această slujbă şi dragostea Sa - pentru că cine slujeşte ca Dumnezeu atunci când El binevoieşte să facă lucrul acesta? - fac să reiasă drepturile Sale divine. El ştie care este adevărata sursă a tuturor acestor rele şi poate să aducă remediul. "Păcatele tale sunt iertate" (versetul 5)., spune El sărmanului paralitic, care este adus la El cu o credinţă ce nu se dă înapoi din faţa dificultăţilor şi stăruie în ciuda acestor dificultăţi - stăruinţă a credinţei care este alimentată de sentimentul nevoii şi de certitudinea cu privire la puterea ce se găseşte în Acela pe care-L caută. Apoi prin răspunsul Său la raţionamentul cărturarilor, El închide gura tuturor celor care Îl contraziceau. Isus exercită puterea care-L autoriza să pronunţe hotărârea de iertare a sărmanului bolnav *. Raţionamentele învăţătorilor scoteau în evidenţă, prin doctrina lor, pe Acela care Se afla acolo; tot aşa, sentinţa preotului care îl declara pe lepros curat punea pecetea autorităţii preoţeşti asupra adevărului că Yahve care vindecă pe Israel era acolo pe pământ (versetul 12). Isus Îşi urmează slujba şi mărturia; iar efectul acestor lucrări este scoaterea în evidenţă a faptului că Domnul Se află acolo şi cercetează pe poporul Său. Se împlinea Psalmul 103 în ce priveşte drepturile şi descoperirea Persoanei Aceluia care era la lucru.
* Trebuie să facem distincţia între iertarea în guvernare şi iertarea absolută a păcatelor. Numai că, în starea în care se află omul, prima n-ar fi putut exista fără cea de-a doua. Dar iertarea absolută nu putea fi pe deplin manifestată mai înainte de respingerea şi moartea lui Hristos.
Chemarea lui Levi
Isus părăseşte cetatea; poporul se strânge în jurul Lui; El îi învaţă din nou (versetul 13). Şi foloseşte această ocazie a chemării lui Levi pentru a arăta o nouă desfăşurare a lucrării Sale. El venise pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe cei drepţi. Apoi El declară că nu putea să pună în vechile forme ale fariseismului noua energie divină care se desfăşura în El. Şi mai era un alt motiv pentru cele ce se întâmplau - prezenţa Mirelui. Cum puteau să postească nuntaşii atât timp cât Mirele era cu ei? Mirele va fi luat de la ei şi atunci va fi timpul pentru a posti (versetele 18-20).
Apoi Isus insistă asupra incompatibilităţii vaselor vechi iudaice cu puterea evangheliei care nu ar face altceva decât să strice iudaismul, dacă acesta s-ar ataşa evangheliei (versetele 21,22). Ceea ce s-a întâmplat în momentul când ucenicii au traversat lanurile de grâu, confirmă această doctrină.
Lucruri noi de har şi de putere; lucrurile vechi care trec
Poruncile pierdeau autoritatea lor în prezenţa Împăratului rânduit de Dumnezeu, respins şi străin pe pământ. Mai mult, sabatul - semn al alianţei dintre Dumnezeu şi iudei - fusese făcut pentru om şi nu omul pentru sabat; în acest fel, Isus, Fiul Omului, era Domn al sabatului. Ca Fiu al lui David respins, poruncile îşi pierdeau puterea lor şi Îi erau subordonate. Ca Fiu al Omului, posesor (în ochii lui Dumnezeu) al tuturor drepturilor pe care Dumnezeu le dăduse omului, El era Domn al sabatului care fusese făcut pentru om (versetele 25-28). Ca un principiu, lucrurile vechi trecuseră. Dar aceasta nu era totul. Erau cu adevărat lucruri noi de har şi de putere care nu se potriveau cu vechea ordine a lucrurilor. Dar trebuia lămurită această chestiune: dacă putea Dumnezeu să lucreze în har şi să binecuvânteze în suveranitate pe poporul Său - adică dacă El trebuia să Se supună autorităţii oamenilor, care făceau caz de poruncile Sale împotriva bunătăţii divine, sau dacă trebuia, potrivit cu puterea şi cu dragostea Sa, să facă binele, pentru că El este mai presus de toate. Trebuia oare omul să pună limite lucrării bunătăţii lui Dumnezeu? Pentru că ea era acel vin nou pe care Domnul îl aducea omului.
Capitolul 3
Vindecarea omului cu mâna uscată; slujirea Domnului potrivit cu bunătatea şi drepturile lui Dumnezeu
Aceasta era problema ridicată în sinagogă atunci când a fost vindecat omul cu mâna uscată. Domnul pune această întrebare în mod public şi o adresează conştiinţei acelora care-L priveau; dar nu-I răspunde nici o inimă, nici o conştiinţă şi de aceea El Îşi continuă slujirea potrivit cu bunătatea şi drepturile lui Dumnezeu, şi îl vindecă pe om 1. Fariseii şi vrăjmaşii lor, irodianii - pentru că toţi se uniseră împotriva lui Dumnezeu - se consultă împreună cum să-L omoare pe Hristos. Isus Se îndreaptă spre mare 2. Acolo mulţimea Îl urmează, după ce văzuse toate lucrurile pe care le-a împlinit; de aceea El este obligat să ia o corabie pentru a Se îndepărta de mulţime. Duhurile Îi sunt supuse fiind forţate să recunoască faptul că El este Fiul lui Dumnezeu; dar El le interzice să-L facă cunoscut.
1 Apare limpede modul în care vechiul sistem, bazat pe ceea ce omul trebuia să fie pentru Dumnezeu, este pus de o parte pentru a introduce ceea ce Dumnezeu este pentru om. Dar cum primul sistem fusese stabilit de Dumnezeu, numai cuvintele şi lucrările lui Isus îi autorizau să renunţe la lucrurile de dinainte. Dar iudeii nu fac altceva decât să scoată la iveală în mod clar opoziţia şi ura lor faţă de descoperirea deplină a Aceluia care rânduise şi celălalt sistem (comparaţi Ioan 15:22-24 ).
2 Adică, marea Tiberiadei.
Slujirea Sa nu se limitează la iudaism
Aşa a fost viaţa Sa de Om aici, pe pământ: a predicat, a căutat suflete, era devotat tuturor, dovedindu-Se prin faptele Sale posesor al puterii divine, ascunzându-Se în acelaşi timp departe de privirile oamenilor când împlinea aceste lucruri, departe de laudele lor - aşa a fost viaţa Sa omenească pe pământ. Dragostea şi puterea divină se descoperă în această lucrare pe care o făcea din dragoste şi în împlinirea căreia se manifesta această putere. Iar aceste lucruri nu puteau să fie limitate de iudaism, oricât de supus a fost Domnul poruncilor pe care Dumnezeu le-a dat iudeilor.
Necredinţa care aduce condamnare fără speranţe
Iar când Dumnezeu Se manifestă în felul acesta nu întârzie să se arate împotrivirea omului carnal *. Aici se încheie descrierea slujbei lui Hristos şi sunt prezentate rezultatele ei. Apoi, în ceea ce urmează, acest efect este prezentat atât cu privire la nelegiuirea omului cât şi la gândurile lui Dumnezeu. Între timp Domnul rânduieşte doisprezece din ucenicii Săi pentru a-L însoţi şi pentru a-i trimite să predice în Numele Său (versetele 13-19). El putea nu numai să facă minuni, ci de asemenea să dea altora această putere, şi făcea aceasta cu toată autoritatea. Se reîntoarce apoi în casă şi mulţimile se strâng din nou. Şi aici, gândurile omului se ridică şi se manifestă în acelaşi timp cu cele ale lui Dumnezeu. Cei din familia Lui Îl caută ca pe unul care-şi pierduse minţile. Cărturarii, având influenţă ca oameni instruiţi, atribuie lui Satan o putere pe care n-o puteau tăgădui.
* Iată secretul întregii descrieri a istoriei lui Isus, Fiul lui David. Toate promisiunile pentru iudei erau concentrate în Persoana Sa, Slujitorul oricărei nevoi şi a oricărei dureri, deşi era Dumnezeu şi deşi Dumnezeu Se manifesta în El; iată ceea ce omul nu putea să suporte. Gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.
Domnul le răspunde, arătând că orice păcat în mod general putea fi iertat; dar a recunoaşte de unde vine puterea şi totuşi a atribui această putere vrăjmaşului, mai degrabă decât a recunoaşte pe Acela care deţinea acea putere, o astfel de atitudine nu însemna o necredinţă ignorantă, ci o opoziţie deschisă, o hulă împotriva Duhului Sfânt - era un păcat care nu putea fi iertat niciodată (versetele 23-30). Omul puternic se afla acolo; dar Isus era mai puternic decât el, pentru că alunga demonii. Ar încerca oare Satan să nimicească sau să-şi dezbine propria casă? Faptul că puterea lui Isus se manifesta în felul acesta îi făcea pe oameni să fie fără scuză. "Omul tare" al lui Dumnezeu venise: Israel Îl respingea, iar în ce priveşte căpeteniile acestui popor, prin hula împotriva Duhului Sfânt se aşezau pe ei înşişi sub o condamnare fără speranţă. Tocmai de aceea Domnul distinge imediat rămăşiţa care primea Cuvântul Său, prezentând-o aparte faţă de tot ceea ce Îl lega de Israel potrivit cărnii. "Mama Sa şi fraţii Săi" sunt ucenicii care-L înconjoară şi cei care fac voia lui Dumnezeu. Aceasta cu adevărat l-a pus pe Israel de o parte în momentul acela.
Capitolul 4
Caracterul prezent şi viitor al slujbei Domnului şi rezultatul acesteia
Acest capitol prezintă adevăratul caracter şi rezultatul lucrării Sale, şi toată istoria slujirii care urma să fie împlinită într-un viitor foarte îndepărtat; de asemenea responsabilitatea ucenicilor în raport cu lucrurile binecuvântate de care urmau să aibă parte; cum şi calmul Aceluia care Se încredea în Dumnezeu atunci când împlinea această lucrare; furtunile care aveau să urmeze şi care aveau să încerce credinţa în clipele în care Isus în aparenţă nu Se ocupa de ai Săi; şi de asemenea siguranţa îndreptăţită a credinţei, la fel şi puterea care o susţine.
Întregul caracter al lucrării, fie în acest moment, fie până la revenirea lui Isus, este descris în acest capitol 4.
Semănătorul şi sămânţa
Domnul reîncepe lucrarea Sa obişnuită de învăţătură, dar face lucrul acesta de pe acea poziţie nouă pe care Se afla acum în relaţiile Sale cu iudeii. El seamănă sămânţa. Nu mai caută rod în via Sa. Vedem în versetul 11 cum este scoasă în evidenţă deosebirea dintre iudei şi ucenicii Săi. Ucenicilor le era dat să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care erau afară, toate lucrurile erau spuse în parabole. Nu voi repeta aici observaţiile pe care le-am făcut vorbind despre această parabolă în Matei. Ceea ce urmează de la versetul 21 aparţine în mod esenţial Evangheliei după Marcu.
Am văzut cum Domnul Se ocupa de predicarea evangheliei Împărăţiei şi încredinţa şi altora predicarea acestei evanghelii. El era Semănătorul şi semăna Cuvântul: iată lucrarea Sa, care era şi a lor. Dar se aprinde oare o lumină pentru a o ascunde apoi? De altfel, nimic nu va fi ascuns. Dacă omul nu face să se vadă în viaţa lui adevărul pe care l-a primit, Dumnezeu va scoate totul în evidenţă; fiecare să ia seama la lucrul acesta!
Obiectul slujirii încredinţate ucenicilor
În versetul 24, Domnul aplică acest principiu ucenicilor Săi. Ei trebuiau să fie atenţi la ceea ce auzeau, pentru că Dumnezeu Se va purta faţă de ei în conformitate cu credincioşia pe care au manifestat-o în administrarea Cuvântului care le-a fost încredinţat. Dragostea lui Dumnezeu trimitea oamenilor Cuvântul harului şi al Împărăţiei; iar scopul slujirii încredinţate ucenicilor era acela de a face să ajungă acest Cuvânt la conştiinţa oamenilor. Hristos comunica acest cuvânt ucenicilor, iar ei trebuiau să-l transmită altor oameni în toată plinătatea lui. În căile guvernării lui Dumnezeu li se va măsura după măsura credincioşiei cu care au dat curs liber acestei mărturii a dragostei (potrivit darului pe care l-au primit). Dacă ei ascultau ceea ce El le transmitea, atunci urmau să primească şi mai mult; pentru că, este un principiu general, cel care îşi va însuşi practic lucrurile pe care le-a primit, va primi şi mai mult, iar aceluia care nu şi le va însuşi, i se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are.
Absenţa Împăratului; reîntoarcerea Sa la timpul secerişului
Apoi Domnul arată ceea ce se va întâmpla în privinţa Lui Însuşi. Domnul semănase; şi după cum sămânţa germinează şi creşte fără intervenţia directă a semănătorului, tot aşa Hristos va lăsa să crească evanghelia în lume fără să intervină într-un mod văzut; iar acesta era un caracter cu totul aparte al Împărăţiei: Împăratul nu era în ea. Dar când vine timpul secerişului, semănătorul are din nou de a face cu sămânţa. La fel va fi şi cu Isus: El va reveni pentru a Se ocupa de seceriş. În acest interval dintre semănat şi secerat toate lucrurile au continuat ca şi cum ar fi fost lăsate la întâmplare, fără intervenţia personală a Domnului Isus.
Sămânţa de muştar: formarea unei mari puteri pământeşti ca rezultat al predicării adevărului
Domnul foloseşte încă o parabolă pentru a ilustra caracterul Împărăţiei (versetul 30). Grăuntele mic pe care-l seamănă va deveni un mare sistem care se va înălţa mult pe pământ şi care va fi capabil să protejeze pentru un timp pe cei care se vor adăposti sub el.
Astfel găsim aici lucrarea predicării Cuvântului; responsabilitatea lucrătorilor cărora Domnul le va încredinţa această predicare în timpul absenţei Sale; activitatea Domnului la început şi la sfârşit, la semănat şi la secerat, El Însuşi rămânând departe în intervalul dintre aceste două evenimente; şi, în sfârşit, găsim formarea unei mari puteri pământeşti ca rezultat al adevărului pe care El îl predica şi care acum nu forma decât un mic nucleu în jurul Lui.
Furtuna, prezenţa Creatorului, necredinţa ucenicilor
Mai rămânea acum Domnului să arate încă un aspect al istoriei viitoare a celor care aveau să-L urmeze. Ei aveau să întâlnească pe drumul lor mari dificultăţi. Vrăjmaşul va ridica o furtună împotriva lor (versetele 35-41). Hristos în aparenţă nu Se ocupa de situaţia lor. Ei Îl cheamă şi-L trezesc prin strigăte cărora El le răspunde în har. Vorbeşte vânturilor şi mării; şi se face o tăcere mare. În acelaşi timp Domnul mustră necredinţa ucenicilor. Ar fi trebuit să conteze pe El şi pe puterea Sa divină şi să nu fie stăpâniţi de gândul că ar fi putut să fie El Însuşi înghiţit de ape. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte de relaţia lor cu El - adică de faptul că, prin har, ei sunt asociaţi cu El.
Ce linişte este aceasta a Domnului Isus! Furtuna nu-L înspăimântă. Devotat slujbei Sale, El Se odihnea într-un moment în care această lucrare a Sa nu-I mai cerea să fie direct activ. Se odihnea în timpul traversării mării. Aşa era slujba Sa care nu-I acorda decât aceste puţine momente, smulse din mijlocul împrejurărilor în care se desfăşura lucrarea Sa. Liniştea Sa divină de nezdruncinat Îi permitea să doarmă în timpul furtunii. Cu ucenicii nu era la fel. Uitând puterea, ignorând gloria Aceluia care Se afla alături de ei, nu se gândeau decât la ei înşişi, ca şi cum Isus îi uitase. Şi într-o astfel de situaţie un singur cuvânt din partea Sa dezvăluie în Persoana Lui pe Acela care este Domnul creaţiei.
Aceasta este adevărata stare a ucenicilor atunci când Israelul este pus deoparte. Furtuna se ridică şi Isus pare să nu-i dea atenţie. Dar credinţa ar fi trebuit să recunoască faptul că se aflau în aceeaşi corabie cu El. Dacă Isus lasă să crească ceea ce a semănat până la timpul secerişului, totuşi El Se află în aceeaşi corabie; în tot acest timp El nu împărtăşeşte deloc mai puţin soarta alor Săi, sau mai degrabă am putea spune că ei au parte de a Sa. Pericolele Îl aveau în vedere pe El şi lucrarea Lui, dar aceasta înseamnă în acelaşi timp că ele nu-i puteau peticita cu adevărat lucrarea. Cât de mare este nebunia necredinţei! Presupuneţi, chiar şi numai o clipă: când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a împlini răscumpărarea şi planurile rânduite de Dumnezeu, ei să poată gândi că, în faţa ochilor oamenilor, El şi toată lucrarea Lui ar putea să se piardă într-un lac în timpul unei furtuni întâmplătoare! Binecuvântat fie Numele Său, suntem în aceeaşi corabie cu El! Dacă Fiul lui Dumnezeu nu Se va scufunda, nici noi nu ne vom scufunda.
Capitolul 5
Demonizatul eliberat de sub puterea lui Satan, chemat să slujească în absenţa lui Isus
Dar într-un alt sens, ucenicii lui Isus nu sunt împreună cu El. Ei sunt chemaţi să slujească în acea perioadă în care El părăseşte locul în care se desfăşoară lucrarea. Acest lucru îl vedem în istorisirea demonizatului Legiune, eliberat din starea sa mizerabilă. Omul, şi mai ales Israelul, era în totalitate supus puterii vrăjmaşului. Hristos, potrivit lucrării puterii Sale, a eliberat în mod desăvârşit pe acela în favoarea căruia s-a manifestat această putere. Acest om este acum îmbrăcat - nu mai este gol, i-a venit mintea la loc şi se află la picioarele lui Isus pentru a asculta cuvintele Sale (versetele 1-16). Dar oamenii din acea zonă se tem şi-L alungă pe Isus - această atitudine a avut-o întreaga lume faţă de Hristos; şi istoria turmei de porci ne oferă de asemenea o imagine a lui Israel după momentul în care rămăşiţa a fost vindecată. Ei sunt necuraţi şi Satan îi împinge la nimicire. Dar în timp ce Isus Se îndepărtează, acela care a probat în mod personal efectele puternice ale dragostei Sale ar fi dorit să rămână alături de El; dar el trebuia să meargă la ai săi şi să ducă alor săi mărturia a tot ceea ce Isus făcuse. Trebuia deci să slujească în absenţa lui Isus.
În toate aceste istorisiri vedem lucrarea şi devotamentul slujitorului, dar în acelaşi timp puterea divină a lui Isus manifestată în această lucrare.
Vindecarea unei femei şi învierea unei fetiţe
În împrejurările care urmează vindecării demonizatului se găseşte un tablou al adevăratei poziţii a lui Isus în lucrarea Sa (versetul 21 şi în continuare). El este chemat pentru a vindeca pe fiica lui Iair - în acelaşi mod cum venise pentru a-i vindeca pe iudei, dacă aceasta ar fi fost posibil. Pe când mergea spre casa lui Iair pentru a-Şi împlini lucrarea, o sărmană femeie bolnavă incurabil se atinge cu credinţă de marginea veşmintelor Lui şi este vindecată pe loc. Aşa a fost cu Isus în trecerea Sa prin mijlocul iudeilor. Din mulţimea care-L înconjura, câteva suflete, prin har, L-au atins cu credinţă. Boala lor într-adevăr era incurabilă, dar Isus avea viaţa în El Însuşi potrivit puterii lui Dumnezeu; şi credinţa care-L atingea punea în mişcare această putere. Omul îşi recunoştea starea, dar era vindecat. Pentru ochii fizici Isus Se afla în mijlocul întregului Israel - dar numai credinţa avea parte de binefacerile acestui fapt, în sentimentul propriilor ei nevoi şi în acelaşi timp al gloriei Persoanei Sale.
Este limpede că orice remediu era inutil pentru aceea spre care Se îndreaptă Domnul Isus în acest drum pe care-L face. El o găseşte moartă. Totuşi El nu este împiedicat să-Şi atingă scopul. O învie, pentru că El poate să dea viaţa. Aşa s-a întâmplat şi cu Israel. Pe drum, cei care aveau credinţă în Isus erau vindecaţi, deşi erau incurabili în ei înşişi; dar în ceea ce priveşte pe Israel ca naţiune, el se găsea mort în păcatele şi greşelile lui. În aparenţă aceasta oprea desfăşurarea lucrării lui Isus, dar harul va reda în final viaţa lui Israel. Harul desăvârşit al lui Isus înlătură efectul veştii rele aduse de cei din casa căpeteniei sinagogii. Mesagerii îl anunţă pe Iair de moartea fiicei sale şi spun că nu mai este nevoie să-L tulbure pe Învăţătorul, dar Domnul îi spune imediat: "Nu te teme, crede numai". Într-adevăr, chiar atunci când Domnul va da viaţa unui Israel mort, la sfârşitul vremurilor, lucrul acesta se va face totuşi prin credinţă. Iar cazul sărmanei femei, deşi în aplicaţia directă nu depăşeşte sferă iudaică, se poate aplica totuşi în principiu ca o imagine a vindecării oricăruia dintre naţiuni, care prin har ajunge să se atingă de Isus prin credinţă.
Această istorisire arată deci caracterul slujbei lui Isus şi modul în care această slujbă a trebuit să se desfăşoare având în vedere starea omului.
Capitolul 6
Slujire răbdătoare însoţită de mărturia judecăţii pentru respingerea misiunii Sale
În ceea ce urmează, Marcu reia istoria propriu-zisă a acestei lucrări. Totuşi Îl vedem pe Isus deja respins de un popor orbit, în ciuda puterii de care El dăduse dovadă şi care dădea mărturie despre gloria Persoanei Sale. În acelaşi timp, El Îşi continuă slujba şi trimite pe ucenici fără să precupeţească vreun efort; dar îi trimite cu mărturia judecăţii care îi aşteaptă pe cei care se fac vinovaţi de respingerea misiunii Sale - respingere care de fapt se împlinea deja. Totuşi Domnul continuă să dea dovezi în milă şi bunătate, ale faptului că Yahve, plin de compasiune pentru poporul Său, Se afla acolo; şi-i pregăteşte pe ucenicii Săi pentru a înţelege că rezultatul lucrării Sale este sigur şi anume moartea Sa prin mâna naţiunilor cărora Îl vor preda marii preoţi.
Slujirea Domnului, limitată de necredinţa lui Israel, se extinde în afara acestui popor
Pentru iudei, Isus era tâmplarul, fiul Mariei. Necredinţa oprea mâna binefăcătoare a lui Dumnezeu cu privire la ei. Isus Îşi continuă lucrările şi le desfăşoară în altă parte, şi trimite înaintea Sa pe ucenicii Săi - trimitere care implica posedarea unei puteri divine. Misiunea pe care o primesc de la El îi îndreaptă pe ucenici tot spre Israel şi ei aveau să pronunţe judecata împotriva ţării lui Emanuel, ţării lui Israel, ca fiind o ţară întinată, oriunde mărturia lor avea să fie respinsă. Trebuiau să pornească la drum bazându-se pe protecţia puternică a Aceluia care-i trimitea şi pe faptul că nu vor duce lipsă de nimic. Domnul suveran dispunea de toate lucrurile. Hristos poate să dea nu numai binecuvântări - El Însuşi fiind canalul acestor binecuvântări - ci poate să dea ucenicilor Săi şi autoritatea de a alunga demonii. Ucenicii îşi îndeplinesc sarcina.
Acest pasaj arată într-un fel remarcabil poziţia şi gloria lui Hristos. El este Slujitorul; pentru oameni, El este fiul tâmplarului. În noua Sa slujbă El nu ia alt loc decât acela de a împlini ceea ce Dumnezeu Îi dăduse să facă. N-a putut să facă acolo nici o minune din cauza necredinţei lor. El era întotdeauna gata să lucreze, dar era împiedicat în exercitarea dragostei Sale atunci când nici o uşă nu se deschidea pentru a primi influenţa ei; şi firea, care judecă toate lucrurile potrivit cu ceea ce se vede, nu poate să deschidă niciodată o astfel de uşă. Dar acolo unde se manifesta o nevoie, dragostea Sa, care nu obosea niciodată, lucra şi trebuia să lucreze. Câţiva bolnavi profită în acel moment de o dragoste care nu dispreţuia pe nici unul dintre ei, şi aceasta pentru că dragostea nu caută folosul său.
Puterea şi dragostea arătată în Slujitorul dependent
Dar în versetul următor, Acela care nu putea să facă nici o minune (pentru că slujirea Sa depindea de nişte condiţii divine, pe baza cărora Dumnezeu avea să întemeieze şi să continue relaţiile Sale cu oamenii pentru a Se descoperi pe El Însuşi) dă acum altora putere asupra duhurilor necurate, o putere de origine divină. Oricine poate să facă minuni dacă Dumnezeu îi dă această putere; dar numai Dumnezeu poate da puterea aceasta. Cei doisprezece nu aveau să ducă lipsă de nimic pentru că Emanuel era acolo; ei trebuiau să vestească judecata, dacă mesajul lor ar fi fost respins. Dragostea divină făcuse ca Domnul Isus să Se găsească acolo ca un slujitor dependent; dar Slujitorul dependent era Dumnezeu prezent în har şi în dreptate.
Împotrivirea ucigaşă a autorităţilor în Israel; moartea lui Ioan Botezătorul
Iar toate aceste manifestări de putere au ca efect trezirea conştiinţei celui care domnea atunci în Israel; şi evanghelistul deschide pentru noi această istorie a atitudinii ucigaşe a autorităţilor lui Israel din timpul acela împotriva martorilor adevărului (versetul 14 şi următoarele). Irod îl omorâse pe Ioan pentru a satisface nelegiuirea unei femei care-i plăcea, nelegiuire pe care o împărtăşea cu ea. Un dans valora pentru el mai mult decât viaţa unui profet al lui Dumnezeu. Aşa era guvernatorul lui Israel!
Mila şi puterea lui Isus; cei săraci săturaţi cu pâine
Apostolii revin. Isus îi ia deoparte din mijlocul mulţimii curioase şi pline de nevoi şi îi duce într-un loc pustiu; dar mulţimea îi urmează. Iar Isus are milă de cei săraci din turmă, deşi Se afla respins din mijlocul ţării pe care o iubea; şi de aceea manifestă în favoarea lor puterea lui Yahve pentru a-i binecuvânta, potrivit Psalmului 132. El satură cu pâine pe cei săraci. După ce dă drumul mulţimilor, El traversează marea mergând pe ape, ajungându-i din urmă pe ucenici, iar în momentul acela vântul încetează. Despre aceasta am vorbit atunci când am meditat asupra Evangheliei după Matei. Lucrarea ucenicilor se terminase, dar inimile lor, încă împietrite în vremea aceea în ciuda tuturor minunilor pe care le-au văzut, uită toate aceste minuni. Domnul continuă lucrarea Sa de binecuvântare. Era de ajuns o atingere pentru ca cineva să fie vindecat.
Capitolul 7
Inima omului şi inima lui Dumnezeu
Puterea dominantă care se manifesta atunci în mijlocul iudeilor se dovedise ostilă mărturiei lui Dumnezeu şi omorâse pe cel pe care El îl trimisese pe calea dreptăţii. Cărturarii şi cei care pretindeau că urmăresc dreptatea, aduseseră stricăciune în mijlocul poporului prin învăţătura lor şi călcaseră legea lui Dumnezeu. Ei spălau paharele şi oalele, dar nu şi inimile lor; şi cu scopul câştigului dădeau la o parte îndatoririle pe care copiii le aveau faţă de părinţi.
Dar Dumnezeu priveşte la inima omului de unde iese orice fel de necurăţie, nelegiuire şi violenţă (versetele 14-23). Aceasta este ceea ce întinează pe om şi nu a mânca fără a te spăla pe mâini. Iată judecata acestei religiozităţi fără conştiinţă şi fără temere de Dumnezeu şi adevăratul discernământ cu privire la ceea ce este inima omului înaintea lui Dumnezeu, care are ochii prea curaţi pentru a privi răul. Dar Dumnezeu trebuie de asemenea să-Şi descopere inima Sa; şi dacă Isus judeca inima omului cu ochii lui Dumnezeu - dacă manifesta căile Sale şi credincioşia Sa faţă de Israel, totuşi în mijlocul tuturor acestor lucruri El demonstra ceea ce Dumnezeu era pentru cei care simţeau că au nevoie de El şi care veneau la El prin credinţă, recunoscând bunătatea Sa şi bazându-se numai pe ea. Din regiunile Tirului şi ale Sidonului vine o femeie dintr-o rasă condamnată dintre naţiuni, o siro-feniciană. Domnul, ca răspuns la rugăciunea pe care ea o face de a vindeca pe fiica sa, îi spune despre copii (iudei), că ei trebuiau să fie săturaţi întâi, şi că nu se potrivea să ia pâinea copiilor pentru a o da căţeilor. Era un răspuns care ar fi fost foarte greu de primit de femeia aceasta, dacă simţământul pe care-l avea despre nevoile ei şi despre bunătatea lui Dumnezeu n-ar fi depăşit şi n-ar fi dat la o parte orice considerente.
Aceste două lucruri o făceau smerită şi gata să recunoască favoarea suverană a lui Dumnezeu faţă de poporul pe care l-a ales în această lume. Nu avea El dreptul să-Şi aleagă un popor? Iar ea nu făcea parte din poporul acesta. Dar aceasta nu nimiceşte bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Ea nu era decât un căţel dintre naţiuni, dar bunătatea lui Dumnezeu era de aşa fel încât El avea pâine şi pentru căţei. Hristos, expresie perfectă a lui Dumnezeu, manifestarea lui Dumnezeu Însuşi în carne, nu putea tăgădui bunătatea Sa şi harul Său şi să spună cumva că credinţa îşi face despre Dumnezeu idei care depăşesc realitatea, pentru că El Însuşi era dragostea lui Dumnezeu. Suveranitatea lui Dumnezeu era recunoscută - adică nu se manifesta nici o pretenţie, nu era reclamat nici un drept din partea omului. Sărmana femeie nu se baza decât pe har. Credinţa ei folosea, cu o inteligenţă dată de Dumnezeu, harul care depăşea promisiunile făcute lui Israel. Ea pătrunde în inima Dumnezeului dragostei, aşa cum este El descoperit în Isus şi aşa cum El pătrunde în inima noastră. Şi în felul acesta femeia se bucură de roade. Pentru că aşa se desfăşurau lucrurile: Dumnezeu Se afla El Însuşi direct în prezenţa omului şi în relaţie cu el, iar omul aşa cum era înaintea lui Dumnezeu - şi nu printr-o regulă sau printr-un sistem prin care omul se pregăteşte pentru a se afla înaintea lui Dumnezeu.
Auzul şi vorbirea dăruite în har
În minunea care urmează (versetele 31-37) vedem pe Domnul cum dă, prin acelaşi har, auzul şi graiul unui om surd şi care nu putea nici să-şi exprime gândurile. Era un om care nu putea să primească nici un beneficiu, pentru că nu putea să audă Cuvântul lui Dumnezeu, şi care nici nu putea să-L laude pe Dumnezeu. Domnul revine la locul în care Se prezentase El Însuşi ca lumină a lui Israel; aici El lucrează numai faţă de rămăşiţă. Îl ia deoparte pe surdo-mut, îl desparte de mulţime. Este acelaşi har care înlocuieşte orice pretenţie de dreptate a omului şi care se desfăşoară faţă de cei nefericiţi. Forma sub care harul se manifestă, deşi se exercită acum în favoarea rămăşiţei lui Israel, se aplică la starea iudeilor, ca şi la aceea a naţiunilor - acesta este harul. Iar manifestarea este întotdeauna de acest fel: El ia pe om deoparte din mulţime, pentru ca să se poată manifesta lucrarea lui Dumnezeu. Mulţimea acestei lumi nu are nici o parte la acest har. Îl vedem aici pe Isus; inima Sa este mişcată de starea omului şi mai ales de aceea a Israelului Său iubit, pe care o ilustrează atât de profund acest sărman surdo-mut. Isus îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească. Aşa se întâmplau lucrurile în mod individual şi aşa va fi şi cu rămăşiţa lui Israel în zilele din urmă. Domnul lucrează El Însuşi şi face toate lucrurile bune. Puterea vrăjmaşului este nimicită, surzenia omului şi incapacitatea de a se servi de limba lui, aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, sunt îndepărtate de dragostea care lucrează cu puterea lui Dumnezeu.
Minunea cu pâinile dădea mărturie despre prezenţa Dumnezeului lui Israel potrivit promisiunilor Sale; dar minunea cu surdo-mutul vorbeşte despre harul care depăşeşte limitele acestor promisiuni din partea lui Dumnezeu, care judecă starea celor care pretind să aibă un drept prin propria lor îndreptăţire şi judecă starea omului care este rău în el însuşi. Harul acesta eliberează pe om şi-l binecuvântează în dragoste, smulgându-l de sub puterea lui Satan şi făcându-l capabil să audă vocea lui Dumnezeu şi să-L laude.
Domnul Se ascunde de iudei, fiind respins; harul şi puterea Sa sunt arătate
Mai sunt în această parte descriptivă a istoriei Domnului câteva fapte mişcătoare pe care aş dori să le menţionez. Aceste fapte arată duhul în care lucra Isus în timpul acela. El Se retrage departe de iudei, după ce a arătat goliciunea şi făţărnicia închinării lor şi nelegiuirea inimii oricărui om, inimă care nu este decât o sursă de stricăciune şi de păcat.
Domnul, în acest moment solemn care punea în evidenţă respingerea lui Israel, Se retrage departe din popor într-un loc unde nu exista posibilitatea să lucreze în mijlocul lor; El Se retrage spre graniţele cu cetăţile străine canaanite, Tir şi Sidon (Marcu 7:24 ), şi inima Sa apăsată ar fi dorit ca nimeni să nu ştie unde Se află. Dar Dumnezeu fusese manifestat prea clar în bunătatea şi puterea Sa, ca Isus să poată rămâne ascuns acolo unde erau nevoi. Vestea despre ceea ce făcuse se răspândise peste tot; şi ochiul pătrunzător al credinţei descoperă pe Acela care putea să răspundă nevoilor ei. Credinţa Îl găseşte pe Isus, în timp ce toţi aceia care aveau în aparenţă drept la promisiuni sunt înşelaţi de această pretenţie, de privilegiile pe care considerau că le au. Credinţa este cea care-şi cunoaşte nevoile şi care nu mai ştie alte lucruri decât că Isus este singurul care poate răspunde acestor nevoi. Pentru cel aflat în nevoie se descoperă ceea ce este Dumnezeu privit prin credinţă, potrivit harului şi puterii care sunt în Isus. Ascuns faţă de iudei, El este har faţă de păcătoşi. În acelaşi fel (Marcu 7:33 ), când vindecă pe surd de surzenia lui şi de dificultatea de a vorbi, El îl conduce departe de mulţime, priveşte spre cer şi suspină. Apăsat în inima Sa de necredinţa poporului, El ia deoparte pe cel care a beneficiat de puterea Sa; priveşte spre sursa suverană a oricărei bunătăţi, a oricărui ajutor pentru om, şi Se întristează gândindu-Se la starea în care se află omul.
Această vindecare vorbeşte deci în special despre rămăşiţa dintre iudei potrivit alegerii harului; rămăşiţă separată printr-un har divin de marea masă a naţiunii, prin credinţa care era activă în mijlocul ei.
Inima lui Hristos este departe de a avea aversiune faţă de poporul Său (pământesc). Sufletul Său este întristat de sentimentul acestei necredinţe care-l separă pe Israel de El Însuşi şi de mântuirea pe care dorea să i-o dea; El îndepărtează în acelaşi timp surzenia inimii unora dintre ei şi le dezleagă limba pentru ca Dumnezeul lui Israel să fie glorificat.
Tot aşa, la moartea lui Lazăr, Hristos Se întristează de durerea pe care moartea o aduce inimii omului. Dar în acel caz este o mărturie publică.
Credinţa nu este părăsită, dar puterea nu se arată acolo unde este necredinţă
Vom vedea în capitolul 8 un alt exemplu care ilustrează ceea ce am spus. Isus conduce pe orb în afara cetăţii. El nu părăseşte pe Israel atunci când acesta arată credinţă; dar îl separă de mulţime pe cel care are această credinţă şi-l pune în legătură cu puterea Sa, cu harul Său, cu cerul de unde vine orice binecuvântare - binecuvântare care în consecinţă se extinde şi asupra naţiunilor. Puterea nu se exercită în mijlocul necredinţei care se manifestă ca atare. Aceste lucruri arată destul de clar poziţia lui Hristos faţă de popor. El Îşi continuă slujirea, retrăgându-Se către Dumnezeu din cauza necredinţei lui Israel; dar Se retrage spre Dumnezeul oricărui har. Inima Sa găseşte un refugiu în aceasta, până la marele ceas al ispăşirii.
Capitolul 8
Intervenţia neobosită a lui Dumnezeu, în ciuda respingerii
Tocmai de aceea, cred, ne este prezentată această a doua minune a înmulţirii pâinilor. Domnul Se manifestă în favoarea lui Israel, dar nu ca Acela care administrează puterea mesianică în mijlocul poporului (ceea ce, aşa cum am văzut, era indicat de numărul doisprezece), ci în ciuda respingerii Sale de către Israel, El continuă să-Şi manifeste puterea într-un mod divin aparte de starea omului. Numărul şapte* exprimă întotdeauna perfecţiunea supraomenească - ceea ce este complet; complet însă atât în ce priveşte puterea binelui cât şi a răului, atunci când această putere a răului nu este omenească. Aici este vorba despre aspectul divin.
* Putem remarca faptul că numărul şapte este cel mai mare număr prim, adică indivizibil; doisprezece este numărul cel mai divizibil cu putinţă.
Scopul principal al acestei minuni care se desfăşoară iarăşi este tocmai intervenţia Dumnezeului care nu oboseşte şi care lucrează potrivit propriei Sale puteri.
Starea mai-marilor lui Israel şi a rămăşiţei
După aceasta ni se arată starea căpeteniilor lui Israel şi starea rămăşiţei. Fariseii cer un semn; dar nici un semn nu va fi dat acestei generaţii. Cererea lor era o manifestare de necredinţă atât timp cât aveau înaintea lor dovezi abundente cu privire la ceea ce era El; şi tocmai aceste minuni îi conduseseră pe ei să pună întrebarea.
Domnul Se îndepărtează de ei. Dar starea de orbire şi lipsa de inteligenţă a rămăşiţei se arată de asemenea (versetul 16). Domnul îi avertizează pe ai Săi să evite spiritul şi învăţătura fariseilor care pretindeau să aibă un zel sfânt pentru Dumnezeu, şi al irodianilor care erau nişte sectari aserviţi duhului lumii şi care, pentru a plăcea împăratului, Îl puneau cu totul deoparte pe Dumnezeu.
Folosind cuvântul "aluat", Domnul dă ucenicilor ocazia de a manifesta puţina lor inteligenţă spirituală. Dacă iudeii nu învăţau nimic din minunile Domnului, ci cereau alte semne, ucenicii înşişi nu realizează puterea divină care se manifesta în ei. Nu mă îndoiesc că orbul din Betsaida ilustrează exact această stare (versetele 22-26).
Orbul din Betsaida; anunţarea suferinţelor şi morţii lui Isus
Isus îl ia de mână şi-l conduce departe de cetate şi de mulţime. El foloseşte pentru a produce1 vindecarea, ceva care era al Lui, ceva ce avea virtutea propriei Sale persoane. Primul efect descrie starea ucenicilor. Ei vedeau, fără îndoială, dar confuz, "oameni, ca nişte copaci, umblând". Dar dragostea Domnului nu oboseşte în faţa încetinelii înţelegerii lor, datorată necredinţei; El lucrează faţă de ei potrivit puterii propriei Sale intenţii şi îi face să vadă lucrurile clar. Apoi - departe de Israel - incertitudinea necredinţei este văzută în contrast cu certitudinea credinţei (oricât de obscură ar fi inteligenţa acesteia din urmă); şi Isus, oprindu-i pe ucenici să vorbească despre lucrurile care le erau certe (timpul pentru convingerea lui Israel cu privire la drepturile lui Hristos ca Mesia trecuse), vesteşte ceea ce trebuie să I se întâmple pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu în har, ca Fiu al Omului, şi ca urmare a respingerii Sale de către Israel 2. În acest fel acum totul este la locul lui, ca să spunem aşa. Israelul nu-L vede în Isus pe Mesia; Isus nu Se mai adresează deci poporului ca atare. Ucenicii Săi, care-L recunoşteau ca Mesia, aud din gura Lui anunţul despre moartea şi învierea Sa.
1 Scuipatul, având în vedere legătura lui cu sfinţenia rabinilor, era foarte preţuit de iudei din acest motiv; aici însă eficacitatea lui este în raport cu Persoana Celui care-l folosea.
2 Nu se vorbeşte aici nimic nici despre Adunare, nici despre cheile Împărăţiei. Ele depind de acele aspecte care nu sunt prezentate aici în mărturisirea lui Petru - nu găsim aici cuvintele "Fiul Dumnezeului celui viu". Găsim gloria Împărăţiei venind în putere, în contrast cu Hristosul respins, Profet Slujitor în Israel.
Împotrivirea lui Petru ca instrument al lui Satan
Un adevăr practic foarte important este că poţi să ai adevărata credinţă fără ca inima să fie formată potrivit cu deplina descoperire a lui Hristos şi fără ca firea păcătoasă să fie răstignită practic în aceeaşi proporţie cu măsura cunoaşterii cu privire la subiectul credinţei. Petru recunoştea bine prin învăţătura lui Dumnezeu că Isus era Hristosul; dar era departe de a avea o inimă în totul potrivită gândurilor lui Dumnezeu în Hristos. Când Domnul le vorbeşte despre respingerea, umilinţele şi moartea Sa, lucruri care urmau să se petreacă în faţa întregii lumi, firea lui Petru, deranjată de ideea de a avea un Stăpân respins şi dispreţuit în felul acesta, îşi arată energia, îndrăznind să-L mustre pe Domnul Însuşi (versetul 32). Această tentativă a lui Satan de a-i descuraja pe ucenicii care află despre ruşinea crucii, provoacă o reacţie hotărâtă din partea Domnului. Motivul mustrării atât de violente a lui Petru, care era în acele momente instrumentul lui Satan şi vorbea din partea acestuia, este tocmai iubirea Sa pentru ucenici, mai ales atunci când privea aceste sărmane oi în faţa cărora vrăjmaşul punea o piatră de poticnire. Motivul faptei lui Petru era simplu: gândurile sale erau la lucrurile oamenilor şi nu la cele ale lui Dumnezeu; însă crucea conţine în ea însăşi toată gloria lui Dumnezeu. Omul preferă însă gloria omului şi din cauza aceasta Satan poate să-l conducă.
Domnul cheamă poporul şi pe ucenicii Săi şi le explică în mod clar că, dacă vor să-L urmeze, trebuie să îşi ia partea cu El şi să-şi ducă crucea. În felul acesta, pierzându-şi viaţa, o vor salva; iar sufletul valora mai mult decât orice alt lucru. Mai mult, dacă cineva se ruşina de Isus şi de cuvintele Sale, Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri. Pentru că, oricât de mare a fost smerenia Lui, gloria Îi aparţinea. Este o glorie pe care o dezvăluie pentru un moment în faţa celor mai de seamă dintre ucenicii Săi, pentru a le întări credinţa.
Capitolul 9
Transfigurarea: venirea împărăţiei în putere şi glorie pe pământ
În Evanghelia după Matei am văzut transfigurarea anunţată în termeni care se raportau la subiectul acelei evanghelii, Hristosul respins luând poziţia Sa glorioasă de Fiu al Omului. În toate Evangheliile transfigurarea este în raport cu momentul în care această tranziţie este în mod clar pusă în evidenţă, dar are un caracter particular în fiecare dintre ele. În Marcu, am văzut slujirea smerită şi devotată a lui Hristos în predicarea Împărăţiei, alături de gloria divină care străbătea totuşi chiar şi prin această smerenie a Sa. În consecinţă, manifestarea tranziţiei către glorie este vestită aici ca venire a Împărăţiei în putere. Nu există diferenţe esenţiale între descrierea pe care o avem aici faţă de ceea ce găsim în Matei, cu excepţia faptului că izolarea lui Isus şi a celor trei ucenici ai Săi în acest moment este remarcată mai clar aici în versetul 2 şi faptele sunt descrise simplu fără a adăuga nimic altceva. Domnul le porunceşte apoi să nu spună nimănui ceea ce au văzut până când El va învia dintre morţi.
Putem remarca aici că într-adevăr vedem manifestarea Împărăţiei în putere. Nu este vorba de puterea Duhului Sfânt care pune pe păcătos, ca un mădular sfânt al trupului, în legătură cu Hristos, Capul, descoperindu-i gloria cerească a lui Hristos, aşa cum este El la dreapta Tatălui. Aici Hristos este pe pământ. El este aici în legătură cu marii martori ai vremii iudaice (legea şi profeţia), martori care Îi cedează însă în întregime locul, deşi participă şi ei la gloria Împărăţiei împreună cu El. Dar Hristos este manifestat în glorie pe pământ: Omul din glorie este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu aşa cum este cunoscut în nor; era o prezentare sau o manifestare a gloriei aşa cum se va vedea ea pe pământ, gloria Împărăţiei, iar Dumnezeu rămâne în nor, deşi de acolo Îşi descoperă gloria. Nu este deci vorba încă de poziţia noastră fără văl, fără perdeaua dinăuntru; pentru noi această perdea, în ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, este sfâşiată de sus până jos şi avem o deplină libertate de a intra în locurile sfinte prin sângele lui Hristos. Dar acesta este un privilegiu spiritual, şi nu o manifestare publică, pentru că trupul nostru (care este ca un văl ce acoperă realitatea spirituală pentru ochii lumii) nu este rupt; dar trupul lui Hristos s-a frânt* şi aceasta ne dă dreptul de a intra în locurile sfinte.
* Intrarea în nor nu face parte din descoperirea prezentată aici. Găsim acest lucru menţionat în Luca. Norul pentru Israel era locul în care Dumnezeu locuia; era (Matei 17 ) un nor luminos.
O nouă ordine de lucruri stabilită prin înviere
Dar această poziţie de glorie nu putea să fie luată de Domnul şi nu se putea manifesta acum odihna glorioasă, ci numai într-o nouă ordine de lucruri; Hristos trebuia să învie dintre morţi pentru a o întemeia. Această nouă ordine de lucruri nu se potrivea cu prezentarea lui Isus ca Mesia, aşa cum era atunci. De aceea le porunceşte ucenicilor Săi să nu vestească nimănui ceea ce văzuseră decât după învierea Sa. Iar atunci aceasta trebuia să fie o confirmare puternică a învăţăturii despre Împărăţia care vine în glorie. Această manifestare a gloriei întărea credinţa ucenicilor în timpul acela (la fel cum Ghetsimani îi învăţa despre realitatea suferinţelor şi a luptelor Domnului cu prinţul întunericului); iar mai târziu, atunci când Hristos Îşi va fi luat noua Sa poziţie, această manifestare avea să rămână subiectul şi întărirea mărturiei lor.
Putem vedea în 2. Petru 1:19 caracterul acestei manifestări şi raporturile ei cu Împărăţia cerească de glorie despre care au vorbit profeţii. Citiţi acest pasaj astfel: "Ni s-a confirmat şi mai mult cuvântul profeţiei".
Fiul Omului este Învierea şi Viaţa
Ucenicii se opriseră în prag. Deşi ochii lor erau deschişi, ei vedeau de fapt "oameni ca nişte copaci care umblau". Ce putea să însemne "a învia dintre morţi"? se întrebau între ei (versetul 10). Învierea le era cunoscută; toată secta fariseilor credea în aceasta. Dar ei ignorau faptul că această putere care elibera din starea în care omul şi chiar sfinţii se găseau, avea să se manifeste numai faţă de unii, în timp ce alţii urmau să fie lăsaţi încă în acea stare. Ei nu se îndoiau de faptul că va fi o înviere în care Dumnezeu va învia pe toţi cei morţi în ziua de la urmă. Dar ei nu înţelegeau nimic din adevărul acesta că Fiul Omului este El Însuşi Învierea şi Viaţa – triumful absolut al ultimului Adam asupra morţii, Fiul lui Dumnezeu având viaţa în El Însuşi, manifestată prin învierea Sa dintre cei morţi (eliberare care, la vremea ei, va fi de asemenea împlinită în sfinţi). Fără îndoială, ei primeau cuvintele Domnului ca fiind adevărate, ca având autoritate; dar mesajul acestor cuvinte rămânea neînţeles.
Dificultăţile necredinţei
Iar necredinţa nu pierde ocazia de a găsi anumite greutăţi pe care să le folosească drept justificare în propriii ei ochi, care refuzau să vadă dovezile divine ale adevărului – dificultăţi suficient de mari în aparenţă şi care pot să tulbure şi duhul acelora care prin har sunt dispuşi să creadă sau care au crezut, dar care sunt încă slabi în credinţă.
Profeţii spuseseră că Ilie trebuie să vină mai întâi. Cărturarii insistau asupra acestui fapt (versetul 11). Frapaţi de gloria care confirma într-o manieră absolută ceea ce spunea Domnul Isus despre El Însuşi, ucenicii vorbesc despre această dificultate. Aveau această convingere despre Persoana Domnului Isus în duhul lor, convingere pe care le-o produsese gloria pe care o văzuseră, iar acum mărturisesc această dificultate de înţelegere cu privire la care tăcuseră până atunci, neîndrăznind s-o exprime. Dar acum dovada este îndeajuns de puternică pentru a le da curajul să privească dificultatea în faţă.
Suferinţe înaintea gloriei
Într-adevăr, Cuvântul vorbea despre această venire şi Isus acceptă Cuvântul ca fiind adevărul însuşi. Ilie trebuia să vină şi să restabilească toate lucrurile. Şi el va veni înainte de manifestarea gloriei Fiului Omului; dar trebuie ca Fiul Omului să sufere mai întâi şi să fie respins. Aceasta de asemenea era scris, la fel cum era descrisă şi misiunea lui Ilie. De altfel înaintea acestei arătări a lui Hristos, care îi punea pe iudei la încercare în ceea ce priveşte responsabilitatea lor, Dumnezeu n-a omis să furnizeze acestui popor o mărturie potrivită puterii şi duhului lui Ilie, iar ei îl primiseră rău, aşa cum au vrut. Era scris că Fiul Omului avea să sufere înainte de a fi în gloria Sa, iar acesta era la fel de adevărat cum era scris că Ilie avea să vină. În rest, cum am spus, din punct de vedere al mărturiei date iudeilor, cel care din punct de vedere moral luase locul lui Ilie venise deja. Şi l-au tratat aşa cum urmau să-L trateze şi pe Domnul. Tot în sensul acesta Ioan spusese că nu este Ilie, citând Isaia 40 , care vorbeşte despre mărturie; dar el nu citează niciodată Maleahi 4 , care se referă la Ilie personal. Domnul (Matei 11:10 ) face o aplicaţie a versetului 1 din Maleahi 3 ; dar Ioan citează din Isaia.
Slăbiciunea credinţei şi puterea Domnului care vindecă
Când Isus coboară de pe munte, mulţimea se strânge repede în jurul Lui, mirată aparent de absenţa Sa misterioasă dintre ucenicii Săi; mulţimile Îl salută cu respectul pe care l-a inspirat întreaga Sa viaţă. Dar ceea ce s-a întâmplat în timpul absenţei Sale nu făcea decât să confirme adevărul solemn că Isus trebuia să plece de pe pământ, adevăr care tocmai fusese scos în evidenţă printr-o mărturie şi mai glorioasă. Rămăşiţa însăşi, cei care credeau, nu ştiau să profite de puterea care se găsea atunci pe pământ. Credinţa celor credincioşi nu putea nici ea să realizeze prezenţa lui Mesia, a puterii Domnului, a Vindecătorului lui Israel. La ce bun să rămână El încă în mijlocul poporului şi al ucenicilor?
Sărmanul tată exprimă întristarea sa în mod mişcător prin cuvinte care arată o inimă integră, transformată de sentimentul nevoilor ei, dar slabă în credinţă. El descrie starea jalnică a copilului său; şi inima sa prezintă un tablou real despre starea rămăşiţei, despre credinţa care trebuia încă să fie susţinută din cauza necredinţei sub care era îngropată; Israelul nu era într-o stare mai bună decât acest sărman copil. Dar puterea care era capabilă de orice se afla acolo, nu aceasta era dificultatea. Exista oare credinţă pentru a profita de această putere? Aceasta era întrebarea. "Dacă poţi", spune tatăl întristat lui Isus. "Dacă poţi" (răspunde Domnul), se aplică credinţei tale; "dacă tu poţi crede, toate lucrurile sunt cu putinţă". Sărmanul tată, om cu o inimă adevărată, mărturiseşte cu lacrimi propria sa stare şi caută în bunătatea lui Hristos un ajutor pentru ceea ce lui îi lipseşte.
Astfel se manifestă deplin poziţia lui Israel. Puterea divină se afla acolo pentru a-l vindeca, pentru a-l elibera de puterea lui Satan. Aceasta trebuia să se facă prin credinţă, pentru că sufletul trebuia să revină la Dumnezeu. Şi credinţa exista în aceia care, atinşi de mărturia şi puterea harului lui Dumnezeu, căutau la Isus un remediu pentru răul din ei şi o temelie pentru speranţele lor. Credinţa lor era însă slabă şi oscilantă; dar oriunde ea se găsea, Isus Se manifesta potrivit puterii divine a propriului Său har şi a bunătăţii lui Dumnezeu, care îşi avea măsura în ea însăşi. Oricât de departe ar putea să meargă necredinţa la aceia care profită de harul unei dispensaţii, Isus totuşi răspunde la o nevoie reală care Îi este prezentată, oriunde şi oricând cineva priveşte spre El. Pentru noi, aceasta este un mare har şi o mare încurajare.
Totuşi pentru ca această putere să se manifeste prin omul însuşi (şi Dumnezeu la aceasta îl chema), trebuia ca omul să se apropie în mod intim de Dumnezeu – ca acela căruia îi fusese încredinţată această putere să fie obişnuit cu comuniunea cu Dumnezeu, îndepărtându-se de tot ceea ce l-ar fi pus în legătură cu lumea şi carnea.
Necredinţa adusă la Isus; vrăjmaşul alungat
Să rezumăm aici principiile acestei descrieri pentru a înţelege aplicaţia lor generală. Domnul, care avea să plece pentru a nu Se mai afla în lume până în momentul venirii Sale în glorie, găseşte, coborând de pe muntele transfigurării, un exemplu al puterii lui Satan asupra omului, asupra poporului iudeu. Omul şi Israel au fost sub această putere aproape de la începutul existenţei lor. Credinţa, care recunoaşte intervenţia lui Dumnezeu în Hristos şi caută în El un adăpost împotriva răului prezent, este slabă, oscilantă, preocupată de răul a cărui vedere îi ascunde în mare măsură puterea care domină răul şi care este în stare să-l îndepărteze. Dar simţământul acestei nevoi este suficient de profund, încât credinţa cere desfăşurarea acestei puteri.
Ceea ce pune capăt relaţiilor dintre Hristos şi om este această necredinţă care nu ştie să conteze pe o putere prezentă. Nu starea generală a omului face aceasta, pentru că mizeria omului este tocmai aceea care L-a adus pe Hristos aici pe pământ. Dar atotputernicia Lui este prezentă, şi nu trebuie decât credinţă pentru a profita de ea. Dar dacă inima, din cauza puterii vrăjmaşului, se întoarce către Isus, ea poate (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu) să prezinte lui Isus chiar şi necredinţa ei, aşa cum I-ar prezenta oricare alt lucru. Există în El dragoste şi putere pentru orice fel de slăbiciune. Poporul se adună, mulţimea fiind atrasă la vederea puterii vrăjmaşului. Poate oare Domnul să vindece? Sau poate El să lase mărturia puterii lui Satan să invadeze inimile? Vedem manifestarea curiozităţii oamenilor a căror imaginaţie este umplută de efectul puterii vrăjmaşului. Dar, oricare ar fi necredinţa omului, Hristos Se afla acolo, mărturia unei puteri care, în dragoste pentru oameni, nimicea efectele puterii vrăjmaşului. Poporul se strânge – Isus vede aceasta şi cu un cuvânt îl alungă pe vrăjmaş. El lucrează potrivit cerinţelor puterii Sale şi conform intenţiilor dragostei lui Dumnezeu. Astfel puterea vrăjmaşului face loc intervenţiei lui Isus, pe care slăbiciunea credinţei tatălui tindea cumva să o împiedice. Totuşi, dacă aducem orice slăbiciune a noastră şi starea noastră mizerabilă înaintea lui Hristos, El răspunde potrivit plinătăţii puterii Sale.
Înţelegerea căilor lui Dumnezeu împiedicată de carne
Pe de altă parte, dacă firea se amestecă în gândurile credinţei, ea împiedică înţelegerea căilor lui Dumnezeu. În timpul călătoriilor Sale, Domnul Isus explica moartea Sa şi starea nouă pe care o va avea în înviere. Este oare de mirare că El arată ca rea lipsa de inteligenţă a ucenicilor, care le ascundea aceste adevăruri şi umplea duhurile lor cu gânduri despre o glorie pământească, mesianică? Aici se afla secretul lipsei lor de înţelegere. El spusese lucrurile clar; dar mergând pe drum ei se certau să ştie cine va avea primul loc în Împărăţie (versetul 34). Inimile lor erau pline de gânduri fireşti în ceea ce-L privea pe Domnul Isus, diametral opuse faţă de gândurile lui Dumnezeu. Când slăbiciunea este prezentată în faţa Domnului Isus, ea găseşte un răspuns în puterea şi harul Său suveran; dar carnea şi poftele ei ne ascund, chiar atunci când ne gândim la El, întreaga întindere a gândurilor lui Dumnezeu. În această Împărăţie ucenicii căutau propria lor glorie; crucea, adevărata cale către glorie rămânea neînţeleasă de ei.
Ucenicii primesc învăţătură cu privire la respingerea Domnului
Domnul (versetul 31 şi următoarele) reia apoi cu ucenicii marele subiect care se afla în faţa Lui în momentul acela, această problemă care urma atunci să se decidă. El urma să fie respins; iar El Se îndepărtează de mulţime cu ucenicii Săi, pentru a-i învăţa în această privinţă. Dar aceştia, preocupaţi de gloria Sa şi de drepturile Sale ca Mesia, nu înţeleg nimic din cuvintele Lui. Chiar credinţa lor, aşa cum era, îi orbeşte cu privire la tot ce era dincolo de aceste lucruri, pentru că, prin acest ataşament faţă de persoana lui Hristos, această credinţă – sau mai degrabă propriile lor inimi în care credinţa se găsea – făcea o legătură directă între Isus şi împlinirea lucrurilor pe care firea lor pământească le dorea şi le căuta în El, spre propriul lor folos. Cât de vicleană este inima! Aceasta se trădează în discuţia pe care o au ei pentru locul dintâi. Credinţa lor este prea slabă pentru a suporta acele iluminări care erau contrare ideilor lor (versetul 32). Aceste idei se manifestă în mijlocul lor pe faţă. Isus îi mustră şi le prezintă ca exemplu un copilaş, aşa cum făcuse adesea. Cel care îl urma pe Hristos trebuia să aibă un spirit absolut contrar aceluia al lumii – un spirit care se potrivea cu ceea ce era slab şi dispreţuit de orgoliul lumii. Cine primea pe un astfel de copilaş Îl primea pe Hristos, şi primindu-L pe Hristos, îl primea pe Tatăl. Era vorba de lucruri eterne, iar în faţa acestora duhul omului trebuie să fie ca acela al unui copil.
Viaţa creştină, separată pentru Dumnezeu şi împărtăşind respingerea Domnului
Lumea era în aşa măsură opusă lui Hristos încât acela care nu era împotriva Lui, era pentru El *. Fiul Omului urma să fie respins. Din acest moment ei trebuiau să aibă credinţă în Persoana Sa şi nu să-I slujească într-un anumit fel. Dar vai, ucenicii se gândeau tot la ei înşişi: "El nu ne urmează". Ei ar fi trebuit să fie părtaşi respingerii Stăpânului lor; iar dacă cineva le-ar da să bea un pahar cu apă rece, Dumnezeu Îşi va aminti de aceasta. Orice lucru care i-ar fi făcut să se poticnească în umblarea lor, fie chiar ochiul drept sau mâna dreaptă, acele lucruri trebuiau smulse; pentru că acum nu era vorba de lucrurile unui Mesia pe pământ, ci de lucrurile eterne. Orice lucru va fi pus la încercare prin prisma perfectei sfinţenii a lui Dumnezeu şi aceasta prin judecată, într-un fel sau altul. Fiecare, bun sau rău, va fi sărat cu foc. Dacă există viaţă, focul nu consumă decât carnea; deoarece atunci când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea. Dacă judecata atinge pe cei răi (şi cu siguranţă îi va atinge), aceasta este condamnarea, adică un foc care nu se stinge. Dar pentru cei drepţi mai este un alt lucru: ei sunt săraţi cu sare. Puterea harului sfânt care leagă sufletul de Dumnezeu şi-l păzeşte de răul dinăuntru, această putere nu va lipsi acelora care sunt consacraţi lui Dumnezeu, a căror viaţă este o jertfă pentru El.
* Unele persoane găsesc o dificultate în a împăca aceste cuvinte cu celelalte: "cine nu este cu Mine este împotriva Mea". Dar cele două sunt într-un acord perfect atunci când înţelegem care este punctul principal; Hristos era criteriul divin pentru a aprecia starea omului şi aceasta aduce lucrurile la rezultatul lor final. Lumea era în totalitate, în mod absolut, împotriva Lui. Dacă un om nu era împotriva Lui, nu exista cale de mijloc, era pentru El. Dar în momentul în care lucrurile ajung la finalitatea lor, dacă un om nu este pentru El, atunci acel om este din lume şi în consecinţă împotriva Domnului.
Sarea nu vorbeşte despre acele lucruri dulci, plăcute, pe care harul le produce fără îndoială, ci vorbeşte despre acea energie divină din noi care pune toate lucrurile în legătură cu Dumnezeu, şi care consacră inima, legând-o de El printr-un sentiment de obligaţie, de dorinţă reală, respingând orice lucru care îi este potrivnic (obligaţie care decurge din har şi care se manifestă puternic din chiar această pricină). Astfel, în practică, acesta era un har distinctiv şi anume energia sfinţeniei care separă de orice rău, punând pe om deoparte pentru Dumnezeu. Sarea era un lucru bun: ea desemnează aici efectul produs în suflet sau mai degrabă starea însăşi a acelui suflet laolaltă cu harul care produce această stare. Astfel cei care se oferă lui Dumnezeu sunt puşi deoparte pentru El; ei erau sarea pământului. Iar dacă sarea îşi pierde savoarea ei, cu ce se mai poate săra la loc? Ea slujeşte pentru a da gust altor lucruri; dar dacă sarea are nevoie ea însăşi să fie sărată, atunci este evident că nimic nu o mai poate săra. La fel va fi şi cu creştinii: dacă cei care sunt ai lui Hristos nu dau această mărturie, atunci unde, în afara lor, s-ar putea găsi ceva care să-i facă să producă această mărturie? Iar acest sentiment de obligaţie faţă de Dumnezeu care separă de rău, această judecată a răului în inimă trebuie să fie un lucru autentic în noi înşine. Nu era vorba aici de judecarea altora, ci de a se aşeza fiecare înaintea lui Dumnezeu, devenind sare în felul acesta, având această sare în ei înşişi. Faţă de ceilalţi trebuie căutată pacea; adevărata separare de orice rău ne face capabili să umblăm împreună în pace.
Într-un cuvânt, creştinii trebuie să rămână separaţi de rău şi aproape de Dumnezeu în ei înşişi şi să umble împreună cu Dumnezeu, rămânând în pace între ei.
Este imposibil să ai o învăţătură mai clară, mai importantă şi mai scumpă. În doar puţine cuvinte aceasta judecă şi dirijează întreaga viaţă creştină.
Relaţiile lui Dumnezeu cu omul; ascultarea Domnului ca Om
Dar era vremea în care se apropia sfârşitul lucrării Domnului. După ce a descris, principial, cerinţele eterne şi caracterul vieţii creştine, Isus readuce în capitolul următor toate relaţiile lui Dumnezeu cu omul la acele aspecte originale, punând deoparte lumea şi gloria ei, dar în acelaşi timp şi gloria iudaică văzută din punctul unei împliniri imediate, arătând care este drumul vieţii eterne prin cruce şi prin puterea lui Dumnezeu care mântuieşte. Şi ia El Însuşi în aceste clipe locul de ascultare şi de slujire – locul care se potriveşte omului – în mijlocul tuturor acestor evenimente: pe de altă parte Dumnezeu Însuşi era introdus în caracterul Său propriu de Dumnezeu, în natura Sa, în drepturile Sale divine, lăsându-se deoparte anumite aspecte ale gloriei lui Dumnezeu care ţin de dispensaţii şi de relaţiile specifice dintre Dumnezeu şi om în aceste perioade.
Capitolul 10
Relaţiile naturale restabilite
Ni se prezintă aici un principiu frapant - relaţiile naturale (aşa cum Dumnezeu le-a format la început) sunt restabilite în autoritatea lor originală, în timp ce inima este judecată şi, mai mult, în timp ce crucea este arătată ca fiind singurul mijloc de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, Cel care era sursa creatoare a acestor relaţii. Pe pământ, Hristos nu putea să ofere decât crucea acelora care-L urmau. Unii dintre ucenici au putut să vadă gloria care avea să urmeze crucii; dar în ce Îl privea, El lua locul de slujitor. Iar ucenicii aveau să fie formaţi pentru această glorie şi introduşi în ea prin cunoaşterea lui Dumnezeu prin Isus Hristos; de fapt aceasta era viaţa eternă. Toate celelalte mijloace intermediare, aflate acum în mâinile oamenilor, deveniseră ostile faţă de Dumnezeu care rânduise în vechime astfel de mijloace; şi prin urmare ostile faţă de manifestarea lui Dumnezeu în persoana lui Hristos.
Familia; legea şi inima omului; adevărata stare a omului
De aceea găsim (versetele 1-12) originea relaţiilor dintre bărbat şi femeie, aşa cum erau ieşiţi ei din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu; în versetele 13-16, interesul pe care Isus îl dădea copilaşilor, locul lor în faţa ochilor plini de bunătate ai lui Dumnezeu, şi valoarea morală a ceea ce reprezentau ei înaintea oamenilor.
În versetul 17 ajungem la chestiuni legate de lege, de lume şi la inima omului aşezată în prezenţa acestora două. Dar în acelaşi timp vedem că Isus găseşte plăcere în lucrurile care sunt vrednice de iubit în făptura pe care a creat-o - principiu de un interes deosebit, care este dezvoltat în acest capitol - şi aşează în acelaşi timp din punct de vedere moral o piatră de încercare înaintea inimii omului. În ceea ce priveşte legea, privită din punctul de vedere al inimii fireşti (adică privită prin prisma faptelor exterioare pe care legea le cere), tânărul păzise toate acestea; păzise legea cu o sinceritate naturală, cu o dreptate pe care Isus ştia s-o aprecieze ca o calitate a făpturii Sale şi pe care şi noi trebuie întotdeauna să o recunoaştem acolo unde ea există. Este important să ne amintim că Acela care, ca Om, era într-un mod desăvârşit pus deoparte pentru Dumnezeu - şi aceasta pentru că avea gândurile lui Dumnezeu - ştia să recunoască în acelaşi timp obligaţiile imuabile care decurgeau din relaţiile stabilite de Dumnezeu Însuşi şi de asemenea recunoştea tot ceea ce era vrednic de iubit în făptura lui Dumnezeu ca atare. Având gândurile lui Dumnezeu - fiind Dumnezeu manifestat în trup - ar fi putut El oare să nu recunoască acele aspecte care erau din partea lui Dumnezeu aşezate în făptura Sa? Făcând aceasta El trebuia să stabilească clar obligaţiile relaţiilor în care aşezase făptura Sa şi Îşi manifestă tandreţea pe care o simţea faţă de cei mai nevârstnici reprezentanţi ai spiritului pe care El îl preţuia (versetul 16). El trebuie să iubească această integritate naturală care poate să se manifeste în făptura Sa. Dar în acelaşi timp El trebuie să judece adevărata stare a omului în plinătatea manifestărilor sale, să judece afecţiunile care se opreau asupra obiectelor propuse de Satan şi să judece voinţa care respingea pe Dumnezeu şi se depărtase de El. El chema pe om să părăsească aceste deşertăciuni şi să-L urmeze pe Hristos; prin aceasta inima omului era din punct de vedere moral pusă la încercare.
Legea folosită pentru îndreptăţirea de sine
Isus scoate în evidenţă şi într-un alt fel perfecţiunea absolută a lui Dumnezeu. Tânărul vedea perfecţiunea lui Hristos din afară, şi avea încredere în puterea omului de a împlini ceea ce este bun. Văzând împlinirea practică a acestor lucruri în Isus, el I se adresează, omeneşte vorbind, cu sinceritate, pentru a învăţa regula vieţii eterne de la Acela în care vedea atâta perfecţiune, deşi nu vedea în Omul acesta decât un simplu Rabi. Acest gând este exprimat în salutarea sa sinceră şi cordială. El aleargă, îngenunchează în faţa acestui Învăţător care în aprecierea sa avea un loc atât de înalt şi îi spune: "Bunule Învăţător!" Limitele omeneşti ale gândurilor sale cu privire la această bunătate şi de asemenea încrederea lui în puterea omului, se manifestă prin aceste cuvinte: "Ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?" Domnul, înţelegând tot sensul profund al cuvintelor lui, îi răspunde: "Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu" (versetul 18). Acela care-L cunoaşte pe Dumnezeu va respecta ceea ce Dumnezeu a creat atunci când acel lucru se prezintă la locul lui şi aşa cum se cuvine. Dar numai Dumnezeu este bun. Omul, dacă are pricepere, nu are pretenţia de a fi bun înaintea lui Dumnezeu, nici nu visează la vreo bunătate omenească. Acest tânăr spera să devină bun prin lege *, şi credea că Isus era bun ca Om. Dar oricât de mari ar fi fost avantajele pe care carnea le-ar putea avea, acestea nu făceau decât să închidă mai mult omului poarta spre viaţă şi spre cer. Omul nu era bun, ci păcătos, iar carnea profita de lege pentru a se autoîndreptăţi. Într-adevăr, dacă trebuie să căutăm îndreptăţirea, este pentru că nu o avem (adică suntem păcătoşi şi nu putem ajunge la această dreptate prin noi înşine). De altfel, avantajele acestei lumi, care pare să-l facă pe om în stare de a face binele, în realitate nu fac altceva decât să-i lege inima de lucruri pieritoare, hrănind egoismul său şi făcându-l să preţuiască prea puţin pe Dumnezeu.
* Remarcaţi că el nu întreabă: ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? El se aştepta ca prin intermediul legii să obţină viaţa.
Omul în prezenţa lui Dumnezeu
Dar învăţăturile acestui capitol merg şi mai departe în acest subiect al stării omului înaintea lui Dumnezeu. Gândurile cărnii însoţesc şi dau forma lor afecţiunilor inimii aceluia care este deja înviat prin Duhul harului, prin puterea de atracţie a lui Hristos, până când Duhul Sfânt dă acestor afecţiuni puterea prezenţei Sale, punând ca singur subiect în faţa inimii gloria lui Hristos în cer. Şi în acelaşi timp Duhul Sfânt face să strălucească (pentru inima celui credincios) pe cruce lumina acestei glorii, arătând crucea în toată valoarea ei de răscumpărare care a fost împlinită acolo şi în harul divin care îi este sursa; şi tot Duhul Sfânt produce asemănarea cu Hristos în acela care poartă crucea împreună cu El.
Petru nu înţelegea cum era cu putinţă ca cineva să fie mântuit, dacă avantaje atât de mari ca acelea pe care le aveau iudeii în relaţiile lor cu Dumnezeu (şi care erau evidente în mod deosebit în cazul acelui tânăr), nu făceau decât să închidă drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul îl întâmpină tocmai pe acest teren, pentru că discuţia acum era tocmai despre acest subiect: omul în faţa lui Dumnezeu. Din punct de vedere al omului lucrul acesta era imposibil - acesta este un al doilea adevăr de toată profunzimea - şi aceasta datorită stării sale. Nu numai că nu era nimeni bun, cu excepţia lui Dumnezeu, dar nici unul nu putea să fie mântuit dacă se ţinea cont de ceea ce era omul în el însuşi. Oricât de mari erau avantajele sale care-i slujeau ca mijloace de a se prezenta înaintea lui Dumnezeu, acestea nu i-ar sluji la nimic în starea sa de păcat. Dar Domnul introduce o altă sursă de speranţă - "toate sunt posibile la Dumnezeu".
Tot ce am spus mai sus, de fapt toată această parte a Evangheliei, prezentând această sursă de speranţă cu totul nouă, pune deoparte sistemul iudaic; acesta se baza pe posibilitatea de a obţine dreptatea şi un loc înaintea unui Dumnezeu care până atunci nu Se descoperise deplin, iar obţinerea acestor lucruri se putea face prin nişte porunci rânduite în mod divin; dar această nouă sursă de speranţă Îl descoperea pe Dumnezeu, şi aducea inima omului faţă-n faţă cu El, ca ceva real, în har, fără îndoială, totuşi faţă în faţă, în starea în care această inimă se găsea. Ucenicii, care nu primiseră încă Duhul Sfânt, sunt tot sub influenţa vechiului sistem şi nu văd pe oameni decât ca nişte copaci care umblă; sunt lucruri dezvoltate din plin în acest capitol. Ei puteau, într-adevăr, să gândească la Împărăţie, dar făceau aceasta cu gânduri fireşti.
A-L urma pe Domnul; răsplătirea
Dar carnea, gândurile fireşti, merg şi mai departe în aprecierea lor cu privire la viaţa care se capătă prin har. Petru aminteşte Domnului că ucenicii părăsiseră totul pentru a-L urma. Domnul răspunde că oricine* lăsase toate aceste lucruri din dragoste pentru El şi pentru Evanghelie, va avea toate acele lucruri care îl vor face fericit în afecţiunile din relaţiile sociale rânduite de Dumnezeu şi în toate acele aspecte pe care lumea le poate da pentru a produce o bucurie reală - lucruri pe care le putea avea de o sută de ori mai mult, împreună cu împotrivirea pe care El însuşi a întâlnit-o în această lume. Iar în veacul viitor (Petru nu se gândea la acesta), va avea nu un avantaj individual, particular, ci viaţa eternă. Domnul ieşea astfel din sfera promisiunilor care se legau de Mesia pe pământ, pentru a intra şi a introduce şi pe alţii în ceea ce era etern. Iar în ceea ce priveşte răsplătirea individuală, lucrurile nu puteau fi judecate după aparenţe.
* Acest cuvânt ieşea din raporturile pe care ucenicii le aveau cu iudeii şi admitea în principiu prezenţa naţiunilor.
Crucea: locul slujirii, umilirii şi ascultării
Ucenicii de fapt Îl urmau pe Isus şi se gândeau la răsplătire, dar prea puţin se gândeau la cruce, care era drumul spre răsplătire; de aceea erau miraţi văzându-L pe Isus care Se ducea de bunăvoie la Ierusalim, acolo unde oamenii voiau să-L omoare; şi din cauza aceasta ucenicii se temeau (versetul 32). Urmându-L, ei erau departe de a fi la înălţimea pe care o implica drumul acesta. Isus le explică foarte clar ce va urma, le vorbeşte despre respingerea Sa şi despre intrarea Sa în noua lume prin înviere. Ioan şi Iacov, prea puţin mişcaţi de aceste comunicări din partea Domnului, se folosesc de credinţa lor în faptul că Hristos este Împărat, pentru a-I prezenta dorinţa firească a inimii lor, şi anume de a fi la dreapta şi la stânga Sa în glorie. Domnul îi asigură din nou că vor trebui să poarte crucea împreună cu El şi ia El Însuşi locul aceluia care trebuie să împlinească lucrarea care îi este încredinţată, chemându-i şi pe alţii la comuniunea cu suferinţele Sale. În ceea ce priveşte gloria Împărăţiei, ea va fi a acelora pentru care Tatăl a pregătit-o: El nu putea să dispună de aceste lucruri, decât pentru aceia care erau rânduiţi mai dinainte de către Tatăl. Aşa este locul de slujire, de smerenie şi de ascultare în care această evanghelie ni-L prezintă întotdeauna pe Domnul Isus. Aşa trebuia să fie şi locul pe care să-l ocupe ucenicii.
Am văzut mai înainte manifestările firii pământeşti într-un tânăr integru pe care Isus îl iubea şi de asemenea în ucenicii care nu ştiau să îşi ocupe adevărata poziţie împreună cu Hristos. Contrastul dintre aceste lucruri şi triumful Duhului Sfânt este remarcabil dacă facem comparaţie cu ceea ce găsim în Filipeni 3 .
Dreptatea omenească fără valoare pentru Pavel; dreptatea lui Dumnezeu prin credinţă, strălucind cu lumina gloriei lui Hristos
Saul ni se arată ca un om ireproşabil în exterior din punct de vedere al legii, ca şi tânărul din Evanghelie, dar el a văzut pe Hristos în glorie şi prin învăţătura Duhului Sfânt a înţeles ce înseamnă acea dreptate prin care Hristos a luat un loc în glorie, poziţie din care i S-a descoperit lui Saul. Din momentul acesta tot ceea ce-i fusese un câştig era o pierdere pentru el. Mai dorea el o îndreptăţire firească, o dreptate a omului pe care o putea încă împlini, după ce văzuse dreptatea care strălucea în gloria lui Hristos? Avea dreptatea care venea de la Dumnezeu prin credinţă. Ce mai valora acea dreptate pentru care lucrase atât de mult, acum când avea dreptatea desăvârşită pe care Dumnezeu o dădea prin credinţă? Nu numai păcatele erau înlăturate, dar dreptatea omului devenea prin această altă dreptate un lucru fără valoare. Iar ochii acestui om fuseseră deschişi în felul acesta prin lucrarea Duhului, prin privirea către Hristos. Existau nişte lucruri care câştigaseră inima acelui tânăr şi care-l reţineau în acea lume pe care Hristos urma s-o părăsească, lume care, respingându-L pe Hristos, Îl respingea pe Dumnezeu; puteau oare astfel de lucruri să-l reţină pe acela care-L privise pe Hristos într-o altă lume? Toate nu erau pentru el decât gunoaie. El pierduse toate pentru a-L câştiga pe Hristos. El consideră toate aceste lucruri ca fiind absolut fără valoare. Duhul îl eliberase în întregime de toate acestea, descoperindu-i-L pe Hristos.
Uimirea şi teama ucenicilor în contrast cu dorinţa lui Pavel
Iar această manifestare a lui Hristos glorificat în faţa inimii omului merge încă mai departe. Omul care astfel o rupe cu lumea, trebuie să-L urmeze pe Acela la gloria Căruia vrea să ajungă; iar aceasta se face prin aşezarea sub cruce. Ucenicii părăsiseră totul pentru a-L urma pe Isus. Harul îi alipise de Hristos pentru a-L putea urma. Duhul Sfânt însă nu-i legase încă de gloria Sa. El urcă la Ierusalim. Ei se miră şi se tem atunci când Îl urmează, deşi El merge înaintea lor şi ei pot să vadă comportarea şi prezenţa Sa. Pavel caută să cunoască puterea învierii Sale: el doreşte comuniunea cu suferinţele Sale şi să fie făcut asemenea cu moartea Sa. În locul mirării şi al temerii, erau o deplină inteligenţă spirituală şi dorinţa de a fi asemenea cu această moarte de care ucenicii se temeau; iar aceasta pentru că el găsise în moarte pe Hristos, din punct de vedere moral, şi aceasta era calea spre gloria pe care Pavel o văzuse.
Hristos Însuşi dorit, nu un loc bun aproape de El
De altfel, această privire spre Hristos purifică dorinţele inimii, chiar cu privire la glorie. Ioan şi Iacov voiau pentru ei înşişi cel mai bun loc în Împărăţie - dorinţă care se slujea (cu un scop carnal şi egoist) de inteligenţa credinţei - inteligenţă însă care nu vedea decât până la jumătate şi căuta mai întâi de toate Împărăţia, nu gloria şi lumea viitoare. Pavel însă văzuse pe Hristos; dorinţa sa unică referitoare la glorie era să-L aibă pe Hristos - "ca să câştig pe Hristos" - şi o nouă stare de lucruri potrivită cu această dorinţă; nu un loc bun alături de El în Împărăţie, ci Îl voia pe Hristos Însuşi. Aceasta este eliberarea - efect al prezenţei Duhului Sfânt care descoperă un Hristos glorificat.
Crucea ca singura cale a credinţei spre Dumnezeu
Putem să remarcăm faptul că în fiecare din aceste cazuri Domnul vorbeşte despre cruce. Aceasta era singura trecere din lumea căzută în lumea de glorie şi viaţă eternă *. Tânărului, Domnul îi arată crucea; ucenicilor care-L urmau El le arată de asemenea crucea; lui Ioan şi Iacov, care cereau un loc bun în Împărăţie, El le arată paharul pe care ei aveau să-l bea, urmându-L. Viaţa eternă, deşi era acum primită, se afla în plinătatea ei de bucurie potrivit scopului lui Dumnezeu de cealaltă parte a crucii.
* Din momentul transfigurării până în momentul când se discută despre drepturile Sale ca Fiu al lui David, crucea este permanent prezentată. Lucrarea de Profet şi de Predicator pe care o împlinise până atunci se termină odată cu transfigurarea, în care a strălucit gloria Sa viitoare în această lume, glorie ce urma să vină după crucea care trebuia să fie capătul slujirii Sale aici pe pământ. Dar înainte de a ajunge la cruce, Isus Se prezintă ca Împărat. Matei începe prin prezentarea Împăratului, dar Marcu are în vedere mai întâi de toate Profetul.
Să remarcăm de asemenea că Domnul era atât de perfect şi în mod atât de divin deasupra păcatului în care zăcea firea, încât putea să recunoască tot ceea ce era de la Dumnezeu în aceasta şi să arate în acelaşi timp că orice relaţie între om şi Dumnezeu era imposibilă dacă s-ar fi bazat pe ceea ce este omul. Avantajele aparente nu erau decât piedici. Era necesară această trecere prin ceea ce înseamnă moartea firii; trebuie să avem o dreptate divină şi să intrăm în duh (iar mai târziu chiar şi în trup) într-o altă lume, pentru a-L urma, a fi cu El, "pentru a-L câştiga pe Hristos". Ce lecţie solemnă!
De fapt principiul este acesta: Dumnezeu singur este bun, iar - odată cu intrarea păcatului - dacă El Se manifestă, este imposibil ca omul să fie în relaţie cu El; dar la Dumnezeu totul este posibil. Crucea este singura cale către Dumnezeu; Hristos conduce pe om la cruce şi El trebuie să fie urmat pe calea aceasta, care este cea a vieţii eterne. Cel care are duhul unui copilaş intră pe ea prin har; duhul de slujire şi de renunţare la sine îl conduce pe calea aceasta. Hristos a umblat pe acest drum, dându-Şi viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Aici se termină această parte din învăţătura Domnului. Smerenia în slujire este acel loc în care ne aşează Hristos; este drumul pe care El Însuşi a mers. Acest capitol este demn de toată atenţia pe care prin har creştinul i-o poate acorda. El vorbeşte despre terenul pe care trebuie să stea omul; el arată până unde poate Dumnezeu să meargă în a recunoaşte ceea ce este natural şi de asemenea arată drumul pe care ucenicii trebuie să-l urmeze aici pe pământ.
Ultimele relaţii ale Domnului cu Israel; credinţa orbului din Ierihon
În versetul 46 începe un alt subiect. Domnul intră pe calea ultimelor relaţii cu Israel, prezentându-Se ca Împărat, Emanuel, mai degrabă decât Profetul care trebuia să fie trimis. Ca Profet, lucrarea Sa fusese împlinită. El fusese trimis "pentru a predica", aşa spusese ucenicilor Săi. Această slujire Îl adusese până la cruce, aşa cum am văzut. Şi El a trebuit să vorbească despre cruce celor care-L urmau, ea fiind rezultatul aşteptat. Acum El reia legăturile Sale cu Israel, dar ca Fiu al lui David. El Se apropie de Ierusalim de unde Se îndepărtase şi unde urma să fie respins; şi se manifestă în El puterea lui Dumnezeu. Cel care aduce binecuvântarea cu preţul propriei Sale vieţi, trece prin Ierihon, cetatea blestemului. Sărmanul orb* (şi aşa era într-adevăr poporul acesta) recunoaşte că Isus Nazarineanul este Fiul lui David. Harul lui Isus răspunde cu putere nevoilor poporului Său care se exprimă prin credinţă şi prin stăruinţă, cu toate piedicile pe care i le punea în cale mulţimea care nu simţea aceste nevoi şi care nu-L urma pe Isus decât atrasă de manifestările puterii Sale, fără să aibă acea credinţă din inimă. Această credinţă are sentimentul nevoilor ei. Isus Se opreşte, îl cheamă pe orb şi desfăşoară în faţa întregului popor puterea divină care în mijlocul lui Israel răspundea acestei credinţe ce recunoştea în Isus din Nazaret pe adevăratul Fiu al lui David, pe Mesia. Credinţa acestui sărman om îl vindecase. Şi el Îl urmează pe Isus, pe acest drum, cu sinceritate şi fără teamă. Credinţa care recunoştea atunci pe Isus ca fiind Hristosul era o credinţă dată de sus, deşi probabil nu cunoştea încă nimic despre crucea pe care El tocmai o vestise ucenicilor Săi ca o consecinţă a credincioşiei şi a slujirii Sale, lucruri în care credinţa trebuie să umble dacă este adevărată, reală.
* Am remarcat deja că orbul de la Ierihon este în primele trei Evanghelii punctul de început al istoriei ultimelor relaţii ale lui Hristos cu iudeii şi începutul suferinţelor Sale finale, momentul în care lucrarea Sa în general şi slujirea Sa se încheiaseră.
Capitolul 11
Hristos prezentându-Se la Ierusalim ca Împărat
În ceea ce urmează Isus Se prezintă în faţa Ierusalimului ca fiind Împăratul. Primirea Sa arată cât de mare a fost efectul pe care mărturia Sa l-a avut asupra inimilor celor simpli. De asemenea, Dumnezeu dorea ca această primire să aibă loc. Nu prea este diferenţă în descrierea pe care o avem aici faţă de cea din Matei. Doar că Împărăţia este descrisă mai simplu aici şi este reprezentată în felul acesta: "Împărăţia tatălui nostru David" (versetul 10).
Judecătorul tuturor; înţelepciunea omului în prezenţa lui Dumnezeu
Cu ce demnitate, Isus, ca Judecător a toate, ia acum cunoştinţă de tot ceea ce se făcea în templu şi iese fără să spună nimic! Domnul vizitase templul Său, după ce intrase în cetate pe mânzul unei măgăriţe pe care nu se aşezase niciodată vreun om. El judecă pe Israel în acea imagine a smochinului blestemat *. Gloria Domnului şi a casei Domnului este revendicată cu autoritate - pe care Isus o pretinde şi o exercită în propria Sa Persoană. Cărturarii şi marii preoţi se trag înapoi în faţa ascendentului pe care Cuvântul Său I-l dăduse asupra celor din popor; şi, oricât de mare era răutatea lor, El iese din cetate fără să fie bruscat. A doua zi, când ucenicii Săi văd că smochinul se uscase până la rădăcină şi se miră de aceasta, El îi asigură că tot ce vor cere cu credinţă se va împlini, dar că pentru a avea privilegiul acesta vor trebui să se manifeste în har. Cărturarii, preoţii şi bătrânii, neînţelegând adevărurile, Îl întreabă care este autoritatea Sa; dar Isus Se adresează conştiinţei lor, în aşa fel încât le demonstrează incompetenţa lor în a-I adresa o astfel de întrebare, descoperind în acelaşi timp şi lipsa lor de sinceritate. Ei nu ştiu ce să răspundă cu privire la botezul lui Ioan; atunci cu ce drept Îl supuneau ei întrebărilor lor cu privire la propriile Sale drepturi? Ei nu au putut să se decidă atunci când întrebarea le-a fost pusă. Pe de altă parte, prin răspunsul lor ei ar fi aprobat fie lucrarea lui Isus, fie ar fi pierdut autoritatea asupra poporului tăgăduind botezul lui Ioan, acela care dăduse mărturie despre Hristos. Nu se mai punea problema ca Domnul să-i poată câştiga. Dar ce lucru zadarnic este această înţelepciune a omului în prezenţa lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui!
* Smochinul aici este o imagine a omului sub vechiul legământ, a cărnii în faţa cerinţelor lui Dumnezeu, din care nici un rod nu mai trebuie să crească vreodată.
Diferite caracteristici ale Evangheliilor lui Matei şi Marcu cu privire la schimbarea dispensaţiilor
Schimbarea dispensaţiilor şi păcatul care-L respingea pe Împărat au un loc mai larg şi mai precis în Evanghelia după Matei. În Marcu se vorbeşte mai mult despre slujirea lui Hristos ca Profet. Apoi Isus Se prezintă ca Împărat, aşa cum am văzut. În cele două Evanghelii Îl vedem pe Yahve care împlineşte slujba pe care a găsit de cuviinţă să o ia. Prin urmare găsim în Matei acuzaţii mult mai personale adresate iudeilor, ca în parabola celor doi fii (Matei 21:28-32 ), şi detaliul schimbării de dispensaţie în parabola nunţii (Matei 22:1-14 ). Aceste două parabole nu se găsesc în Evanghelia după Marcu. În aceasta Duhul lui Dumnezeu ne prezintă demnitatea neschimbată a persoanei Domnului şi faptul acesta simplu al respingerii atât a Profetului cât şi a Împăratului, respingere care avea să aducă judecata asupra lui Israel. În rest este aceeaşi mărturie generală pe care am văzut-o şi în Matei.
Capitolul 12
Legea ca principiu al binecuvântării; piatra de încercare a inimii în respingerea lui Hristos
Apoi Domnul dă rezumatul întregii legi ca principiu al binecuvântării în relaţia dintre făptură şi Dumnezeu şi arată acel lucru care era o piatră de încercare pentru inimă în momentul în care Hristos era respins. Spun "pentru inimă", pentru că încercarea adevărată acolo se desfăşura, deşi părea să fie pentru înţelegere, sau inteligenţă. Chiar şi atunci când principiile erau cu adevărat corecte, dacă Hristos era respins, inima care nu era ataşată Persoanei Sale nu putea să-L urmeze pe calea pe care o conducea această respingere. Şi ansamblul planurilor lui Dumnezeu care depindeau de această respingere apărea ca un lucru greu de înţeles. Cei care erau ataşaţi Persoanei Sale şi-L urmau se găseau pe calea aceasta fără a fi înţeles toate de la început. Astfel Domnul prezintă miezul legii - întreaga lege - ca învăţătură esenţial divină şi prezintă gândul în care planurile lui Dumnezeu sunt transferate pe noua scenă unde trebuie să se împlinească în afara răutăţii şi voinţei rele a omului. De aceea aceste versete (28-37) ne prezintă legea şi pe Fiul lui David, care ia locul de Fiu al Omului - Domn, la dreapta lui Dumnezeu. Acesta era de fapt secretul a tot ceea ce se întâmpla. Uniunea cu El Însuşi a trupului Său, Adunarea, era tot ceea ce avea să rămână în urma Lui. Numai în Marcu, Profetul recunoaşte starea morală care sub lege poate să tindă spre intrarea în Împărăţie (versetul 34). Cărturarul acesta avea un duh de înţelegere.
Adevăratul şi falsul devotament
Tabloul pe care ni-l prezintă Matei (capitolul 23) cu privire la starea care urma să aducă judecata nu se găseşte prezentat aici. În Matei 23 subiectul central este altul. Isus în poziţia Sa de Profet îi învaţă pe ucenicii Săi din punct de vedere moral; dar judecata lui Israel pentru că L-au respins pe Fiul lui David nu se află aici în faţa ochilor Săi în acelaşi fel în care o vedem în Matei (adică Duhul Sfânt nu Se ocupă aici în mod esenţial de faptul respingerii Domnului). Este prezentat apoi adevăratul caracter al devotamentului cărturarilor, iar ucenicii sunt puşi în gardă împotriva acestora. Domnul de asemenea îi face să simtă şi să înţeleagă acele aspecte care, în ochii lui Dumnezeu, dădeau o adevărată valoare darurilor care erau aduse la templu.
Capitolul 13
Slujba ucenicilor în Israel şi în mărturie, continuând propovăduirea Domnului
În acest capitol Domnul are în vedere îndeosebi slujba apostolilor în împrejurările în care urmau să se găsească, mai degrabă decât evoluţia dispensaţiilor şi a căilor lui Dumnezeu cu privire la Împărăţie - punct de vedere prezentat mai mult în Evanghelia după Matei, care dezvoltă acest subiect.
Vom remarca faptul că întrebarea ucenicilor prezintă într-o manieră generală subiectul care-i preocupa. Ei întreabă când se vor împlini judecata asupra templului şi toate acele lucruri. Versetele 9-13 de asemenea, deşi cuprind şi câteva împrejurări care se găsesc în Matei 24 , se referă mai degrabă la lucrurile pe care le găsim scrise în Matei 10 . Era vorba într-adevăr de slujirea pe care ucenicii aveau s-o împlinească în mijlocul lui Israel şi ca o mărturie faţă de acele autorităţi care aveau să-i persecute, evanghelia fiind predicată tuturor naţiunilor înainte de venirea sfârşitului. Ucenicii trebuiau să ia locul pe care Isus îl ocupase în mijlocul poporului, adică să fie nişte predicatori; dar mărturia lor trebuia să se extindă mult mai departe. Ei aveau să întâlnească toate greutăţile posibile şi persecuţiile cele mai dure.
Înştiinţaţi mai dinainte de venirea unor zile de necaz fără egal
Avea să vină un anumit moment în care această slujire va lua sfârşit, iar acest timp era indicat prin semnul binecunoscut al urâciunii pustiirii. Atunci ei trebuiau să fugă. Aveau să fie nişte zile de necaz fără egal, şi semne şi minuni care dacă ar fi cu putinţă i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi. Dar ei erau preveniţi cu privire la aceste lucruri. După vremea aceasta totul va fi zdruncinat şi Fiul Omului Se va reîntoarce. Mărturia va fi înlocuită de putere şi Fiul Omului va strânge pe cei aleşi ai Lui (din Israel) de pe toată faţa pământului.
Judecata apropiată a Ierusalimului şi cea viitoare
Mi se pare că în această Evanghelie Domnul prezintă laolaltă, mai mult decât în altele, judecata care urma să vină asupra Ierusalimului şi judecata care este încă viitoare, atrăgând atenţia asupra acesteia din urmă, pentru că Se ocupă mai mult de comportamentul ucenicilor Săi în mijlocul acestor împrejurări. Israel şi tot sistemul în mijlocul căruia Domnul Se manifestase trebuiau să fie puse deoparte pentru un timp, pentru a introduce Adunarea şi Împărăţia în caracterul ei ceresc şi apoi mileniul - adică Adunarea în gloria sa şi Împărăţia întemeiată în putere - timp în care sistemul legal şi Israelul sub primul legământ vor fi în cele din urmă puse deoparte. În aceste două perioade de timp poziţia generală a ucenicilor avea să fie aceeaşi; dar în ultima dintre aceste perioade faptele vor fi mult mai aproape de aspectele definitive. Şi Domnul vorbeşte în mod deosebit despre aceasta. Totuşi era nevoie de un avertisment adresat ucenicilor cu privire la aspectele care erau iminente pentru momentul în care se găseau cu privire la evenimentele care aveau să-l pună deoparte pe Israel şi mărturia sa. Iar ei primesc aici acest avertisment tocmai din cauza pericolului care-i pândea.
Efortul iudeilor pentru a restabili în vremurile din urmă sistemul lor împotriva hotărârilor lui Dumnezeu nu va face decât să aducă o apostazie deschisă şi judecata finală. Va fi un timp de necaz fără egal despre care vorbeşte Domnul. Din momentul primei nimiciri a Ierusalimului de către Titus până la venirea Domnului, iudeii sunt puşi deoparte şi se află sub această judecată care se exercită asupra lor într-o măsură mai mare sau mai mică.
Durata necunoscută a slujirii în timpul absenţei Stăpânului
Ucenicii sunt chemaţi să vegheze pentru că nu ştiu care este ceasul în care Stăpânul va veni. Această atitudine a ucenicilor este aici în mod deosebit înaintea ochilor Domnului. Despre această mare zi şi acel ceas în care acestea se vor întâmpla, nu ştiu nici îngerii şi nici chiar Fiul, în poziţia de Profet. Pentru că Isus trebuie să stea la dreapta lui Dumnezeu până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale, iar momentul în care El Se va ridica din această poziţie nu este încă descoperit. Tatăl l-a păstrat, spune Isus, în propria Sa autoritate. Vedeţi şi Fapte 3 , unde Petru le cere iudeilor să se pocăiască pentru ca astfel Domnul să vină din nou. Ei au respins mărturia Sa; şi acum ei aşteaptă împlinirea deplină a tot ceea ce a fost spus. Până atunci ucenicii au fost lăsaţi pentru a sluji în timpul absenţei Stăpânului. El a dat poruncă mai ales portarului să vegheze. Ei nu ştiau la ce ceas va veni Stăpânul. Aceasta se aplică ucenicilor în relaţie cu Israel, dar în acelaşi timp este un principiu general pe care Domnul îl adresează tuturor.
Capitolul 14
Planurile omului şi felul lui Dumnezeu de a aranja lucrurile
Acest capitol reia firul istorisirii, dar prezintă împrejurările solemne care se referă la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului.
Cărturarii şi preoţii se sfătuiesc deja împreună cum ar putea să-L prindă pe Isus cu înşelăciune şi să-L omoare. Ei se tem de influenţa poporului care admira lucrările Sale, bunătatea şi blândeţea Sa. Ar fi vrut să evite să-L prindă în momentul sărbătorii, atunci când mulţimea se afla în număr mare la Ierusalim: dar Dumnezeu avea alte gânduri. Isus trebuia să fie Mielul nostru de Paşti - adorabil Domn! - şi să Se ofere pentru a fi jertfă pentru ispăşire. Aşa erau gândurile lui Dumnezeu şi aşa se manifesta dragostea lui Hristos; iar Satan nu ducea lipsă de slujitori care să împlinească tot ceea ce puteau să facă rău împotriva Domnului. Iar odată ce Isus Se oferă El Însuşi, poporul va fi dispus în curând să-L predea chiar celor dintre naţiuni, şi să se comporte astfel faţă de Acela care îi atrăsese prin bunătatea şi prin lucrările Sale; iar trădarea nu avea să lipsească nici ea pentru a-L preda fără dificultate în mâinile preoţilor. Totuşi căile lui Dumnezeu care Îl recunoşteau şi-L prezentau în harul Său, aveau să aibă primul loc; iar cina din Betania şi din Ierusalim aveau să preceadă, una, propunerea lui Iuda către marii preoţi, iar cealaltă, actul în sine de trădare. Oricât de mare ar fi răutatea omului, Dumnezeu ia întotdeauna locul pe care El îl doreşte şi nu permite niciodată puterii vrăjmaşului să ascundă căile Sale din faţa ochiului credinţei, şi nici nu lasă pe poporul Său fără o mărturie clară a dragostei Sale.
Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu ca să împlinească planul Său, în timpul, în felul şi prin instrumentele alese de El
Această parte de istorie este remarcabilă. Dumnezeu pune înaintea noastră gândurile şi temerile căpeteniilor poporului pentru a ni le face cunoscute, dar totul rămâne absolut în mâinile Sale; iar răutatea omului, trădarea şi puterea lui Satan, atunci când lucrează în felul cel mai energic (niciodată n-au fost mai active ca în acele momente), nu fac decât să împlinească gândurile lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos. Înainte de trădarea lui Iuda, El primeşte mărturia afecţiunii Mariei. Dumnezeu pune pecetea acestei afecţiuni asupra Aceluia care urma să fie trădat. Şi, pe de altă parte, înainte să fie părăsit şi predat, Isus poate să arate toată iubirea Sa pentru ai Săi la cea din urmă masă pe care o ia împreună cu ei, instituind Cina. Ce mărturie frumoasă a interesului lui Dumnezeu în grija Sa pentru copiii Săi ca să-i mângâie în cel mai întunecat moment al întristării lor!
Dragostea faţă de Hristos determină o comportare potrivită
Remarcaţi de asemenea în ce fel dragostea pentru Hristos, chiar în mijlocul întunericului din jur, găseşte lumina necesară pentru a fi condusă în astfel de clipe. Maria nu avea nici o descoperire profetică, dar pericolul iminent în care Se afla Domnul Isus din cauza urii iudeilor, stimulează afecţiunea ei şi o îndeamnă să împlinească un act care trebuia să fie mărturisit în toată lumea unde se va vesti moartea lui Hristos şi dragostea Sa pentru noi. Aceasta este adevărata pricepere, adevărata călăuzire în lucrurile morale. Fapta Mariei scoate şi mai mult în evidenţă întunecimea din inima lui Iuda; este o faptă îmbrăcată în lumina inteligenţei divine, iar aceasta prin mărturia pe care o dă Domnul Însuşi. Această afecţiune pentru Hristos discerne ceea ce este potrivit - cântăreşte binele şi răul într-un mod corect şi la momentul potrivit. Este un lucru bun să te preocupi de săraci, dar în acest moment tot gândul lui Dumnezeu se concentra asupra sacrificiului lui Hristos. Ocazia de a-i ajuta pe săraci se putea prezenta oricând şi este un lucru bun şi drept ca cineva să ajute pe săraci. Dar a-i pune în comparaţie cu Domnul Isus, în momentul jertfei Sale, aceasta ar fi însemnat să-i scoţi din locul lor şi să uiţi tot ceea ce este preţios pentru Dumnezeu. Iuda, care nu ţinea decât la bani, profita de poziţia pe care o avea pentru interesele lui. El avea ochi nu pentru valoarea cea mare pe care o avea Hristos, ci mai degrabă pentru dorinţa cărturarilor. Înţelepciunea lui venea de la vrăjmaş, aşa cum cea a Mariei era de la Dumnezeu.
Lucrurile îşi urmează cursul şi Iuda se înţelege cu marii preoţi pentru a-L vinde pe Isus pentru bani. Aranjamentul este încheiat potrivit gândurilor lor şi alor sale. Este totuşi atât de remarcabil să vedem aici felul în care - dacă pot spune astfel - Dumnezeu Însuşi domină situaţia. Chiar în clipa în care răutatea omului dă pe deasupra sau puterea lui Satan se exercită la cel mai înalt grad, totul se împlineşte perfect în momentul, în modul şi prin instrumentele dorite de Dumnezeu. Nimic, nici cel mai mic lucru nu-I scapă de sub control. Nu se împlineşte nimic altceva decât ceea ce vrea, cum vrea şi când vrea El. Ce mângâiere pentru noi! Şi în împrejurările care ne sunt acum puse înainte în acest text din Scriptură, ce mărturie evidentă! Duhul Sfânt remarcă în text această dorinţă, uşor de înţeles, a mai-marilor poporului şi a cărturarilor, de a evita momentul sărbătorii. Inutilă dorinţă! Jertfa trebuia să aibă loc în acea perioadă şi aşa a fost.
Ultimul Paşte din timpul vieţii lui Isus, Mielul lui Dumnezeu
Se apropia clipa ultimului Paşte din viaţa lui Isus - acest Paşte în care El Însuşi trebuia să fie Mielul, şi dincolo de care nu trebuia să mai rămână nici un alt memorial decât acela al Lui Însuşi şi al lucrării Sale. Atunci Domnul trimite pe ucenicii Săi pentru a pregăti tot ceea ce era necesar pentru sărbătoare. Seara El Se aşează împreună cu ucenicii Săi pentru a discuta cu ei, pentru a le mărturisi, pentru ultima dată, dragostea Sa pentru ei ca Acela care i-a însoţit şi îi va însoţi. Şi în timp ce face aceasta, trebuie să-i anunţe că unul dintre ei Îl va trăda (pentru că El trebuia să experimenteze suferinţa în toate aspectele ei). Inima fiecăruia din cei unsprezece s-a întristat la gândul acesta *. Trebuia într-adevăr ca vânzătorul să fie unul dintre aceia care mâncau din aceeaşi farfurie cu El. Dar vai de omul acesta! Fără îndoială, nici gândul unei astfel de nelegiuiri, nici durerea inimii Sale nu pot să oprească revărsarea dragostei lui Hristos. El le oferă dovezile acestei dragoste în Cina Domnului. De acum ei aveau să-şi aducă aminte nu de o eliberare temporară, ci de El, de jertfa Sa. Totul era absorbit în El, şi în El murind pe cruce. Apoi, dându-le paharul, El pune baza noului legământ în sângele Său (în imagine simbolică), prezentând acest sânge ca împărtăşire cu moartea Sa - adevărata băutură a vieţii. După ce au băut toţi din pahar, El le spune că acesta este sigiliul noului legământ - lucru bine cunoscut de iudei, din scrierile lui Ieremia, adăugând că acest sânge era vărsat pentru mulţi. Moartea Domnului Isus urma să fondeze noul legământ şi să plătească răscumpărarea multora. Pentru aceasta trebuia deci ca El să moară, iar legăturile pământeşti între Isus şi ucenicii Săi erau distruse. Isus nu avea să mai bea din rodul viţei (imaginea acestor legături) mai înainte de a reînnoi într-un alt mod această relaţie cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când Împărăţia va fi întemeiată, El va fi din nou cu ei pentru a reînnoi aceste relaţii de intimitate (sub o altă formă şi într-un mod mult mai înalt, fără îndoială, dar într-o manieră reală). Dar acum toate se schimbau. Ei cântă şi apoi ies pentru a se duce la locul obişnuit pe Muntele Măslinilor.
* Este un lucru foarte frumos şi mişcător în întrebarea pe care o pun ucenicii. Inimile lor deveniseră dintr-odată serioase şi cuvintele lui Isus aveau asupra lor toată greutatea unei mărturii divine. Ei nu aveau sub nici o formă gândul de a-L trăda, cu excepţia lui Iuda, dar cuvintele Sale erau în mod sigur adevărate, sufletele lor recunoşteau aceasta, şi ei trăiau toată această punere la încercare, auzind declaraţiile lui Hristos. Ei nu dovedesc această orgolioasă certitudine că nu-L vor trăda cu nici un chip, ci inima lor se înclină în faţa cuvintelor solemne şi teribile ale lui Isus. Iuda mai întâi evită întrebarea; dar apoi, pentru a nu da impresia că se separă de ceilalţi, o pune şi el, iar urmarea este faptul că este desemnat personal de Domnul Isus ca fiind vânzătorul, adevărată uşurare pentru ceilalţi ucenici (Matei 26:25 ).
Legătura cu ucenicii Săi reluată şi stabilită prin înviere
Legătura dintre Domnul Isus şi ucenicii Săi aici pe pământ urma într-adevăr să fie ruptă, dar aceasta nu era prin faptul că El îi părăsea cumva pe ai Săi. La ultima cină petrecută împreună cu ei, El a întărit sau cel puţin a manifestat în mod atât de profund sentimentele inimii Sale şi puterea (dinspre El) a acestor legături. Dar ei se vor poticni din cauza poziţiei pe care El o va lua şi Îl vor părăsi. Totuşi, mâna lui Dumnezeu se regăseşte în toate aceste împrejurări. El este acela care va bate Păstorul. Dar odată înviat dintre cei morţi Isus avea să reia relaţiile cu ai Săi - cu cei sărmani din turmă. Avea să meargă înaintea lor în Galileea, acolo unde începuseră aceste relaţii, departe de orgoliul naţiunii şi acolo unde, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, lumina apăruse în mijlocul lor.
Moartea lui Hristos ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului
Moartea Îi stătea acum înainte. Trebuia să treacă prin ea ca să se poată stabili acele legături dintre Dumnezeu şi om. Păstorul va fi lovit de Domnul oştirilor. Moartea era judecata din partea lui Dumnezeu; putea omul să stea în faţa acestei judecăţi? Unul singur putea. Petru, iubindu-L prea mult pe Hristos pentru ca inima sa să-L abandoneze, avansează prea mult pe drumul acesta al morţii, pentru ca mai târziu să dea înapoi, dând astfel o mărturie şi mai elocventă despre incapacitatea în care se găsea de a traversa adâncul care se deschidea acum înaintea ochilor Stăpânului său, Cel care era atât de puţin cunoscut de ei. În definitiv, pentru Petru nu se punea decât problema aspectului exterior al morţii. Slăbiciunea pe care i-o inspira teama îl făcea incapabil să privească adâncul pe care păcatul l-a deschis în faţa paşilor noştri. În momentul în care Isus vesteşte tot ceea ce urmează să aibă loc, Petru pretinde că va face faţă acestor împrejurări. El este sincer în dragostea sa, dar nu ştia ce este omul atunci când este descoperit înaintea lui Dumnezeu şi când se află în prezenţa puterii vrăjmaşului care foloseşte moartea drept armă. Petru mai experimentase înfrângerea; iar dacă privirea la Isus îi inspira dragoste, aceasta nu însemna în acelaşi timp că firea (carnea) - aceea care ne împiedică să-L glorificăm pe El - a murit în manifestările practice. Petru însă nu cunoştea nimic din acest adevăr. Moartea lui Hristos este aceea care a scos în evidenţă starea în care ne găseam, aducând singurul remediu posibil - moartea şi viaţa de înviere. Ca şi chivotul la Iordan, Hristos a trebuit să treacă singur prin râu, pentru ca apoi poporul Său răscumpărat să poată traversa pe uscat. Ei nu mai trecuseră niciodată pe drumul acesta.
Perfecţiunea şi gloria arătate în încercarea Domnului
Domnul Isus înaintează spre finalul încercării Sale - încercare care nu face decât să scoată în evidenţă perfecţiunea şi gloria Sa şi să-L glorifice pe Dumnezeu, Tatăl Său, în acelaşi timp, dar încercare care conţinea tot ceea ce ar fi putut să-L oprească, dacă L-ar fi putut opri ceva, şi ea merge până la moarte şi până la povara mâniei lui Dumnezeu - povară care trece dincolo de posibilitatea noastră de a gândi.
În Ghetsimani: cunoaşterea deplină a Domnului despre ce avea să vină peste El
El Se apropie de luptă şi de suferinţă, nu cu uşurătatea lui Petru, care se aruncă înainte în ignoranţa lui, ci se apropie cu o cunoaştere deplină, aşezându-Se în prezenţa Tatălui Său, înaintea Căruia totul era deja cântărit, şi unde voinţa Aceluia care Îi impunea această sarcină este în mod clar afirmată prin comuniunea cu El. În felul acesta Isus împlineşte această lucrare aşa cum era ea gândită de Dumnezeu, potrivit cu lărgimea şi intenţia gândurilor şi naturii Sale, şi într-o perfectă ascultare de voia Sa.
Realizând toată întinderea suferinţelor Sale, dar în comuniune cu Tatăl Său
Isus Se îndepărtează pentru a Se ruga. El traversează din punct de vedere moral toată întinderea acestor suferinţe, simţind toată amărăciunea lor în comuniune cu Tatăl Său. Având aceste suferinţe în faţa propriilor ochi, El le aşează înaintea inimii Tatălui Său, pentru ca, dacă ar fi fost posibil, acest pahar să treacă de la El. Iar dacă nu, va şti că primeşte acest pahar chiar din mâna Tatălui Său. Datorită evlaviei Lui a fost ascultat şi rugăciunile Sale au fost împlinite. El Se găsea acolo ca om - fericit să-i aibă pe ucenici veghind împreună cu El, fericit de a Se izola şi de a-Şi revărsa inima la sânul Tatălui Său, în starea de dependenţă a unui om care se roagă. Ce imagine!
Petru, care voia să moară pentru Stăpânul Său, nu este capabil nici măcar să vegheze împreună cu El. Domnul îi arată cu blândeţe inconsecvenţa sa, recunoscând totuşi că de fapt duhul său era plin de bunăvoinţă, dar carnea era fără valoare în lupta cu vrăjmaşul şi în încercarea spirituală.
Caracterul moral şi legătura evenimentelor în Marcu, arătând pe Slujitorul credincios
Descrierea lui Marcu, care trece atât de repede de la un eveniment (care scoate în evidenţă întreaga stare a oamenilor cu care era asociat Domnul Isus) la un altul în aşa fel încât să le aşeze pe toate în raport unele cu celelalte, este de asemenea mişcătoare, la fel ca şi descrierile mai detaliate din celelalte Evanghelii. Aici, în Marcu, fiecărui pas făcut în această descriere îi este imprimat un caracter moral, dându-i în ansamblu un interes pe care nimic nu l-ar putea egala (cu excepţia a ceea ce este deasupra tuturor gândurilor şi a tuturor lucrurilor) decât Persoana Aceluia care este prezentat aici înaintea ochilor noştri. El este Acela care veghea alături de Tatăl Său; pentru că, la urma urmei, dependent aşa cum era El în har, ce-ar fi putut face omul pentru El? Iar Domnul, în poziţia Sa de om desăvârşit, nu S-a putut baza decât pe Unul singur şi astfel a fost Omul perfect. El Se întoarce pentru a Se ruga, apoi revine şi îi vede din nou dormind, şi din nou Se întoarce pentru a-Şi prezenta situaţia înaintea Tatălui Său. Apoi îi trezeşte pe ucenicii Săi pentru că sosise ceasul în care nu mai puteau să facă nimic pentru El. Iuda se apropie cu sărutul său. Isus Se supune. Petru, care dormea în timpul rugăciunii stăruitoare a Stăpânului său, se trezeşte pentru a lovi atunci când Acesta se supune ca un miel pe care îl duci la măcelărie. El loveşte pe unul din cei care asistau la scenă şi-i taie urechea. Isus discută cu aceia care veniseră să-L ia, amintindu-le că atunci când era, omeneşte vorbind, în permanenţă expus puterii lor, ei nu au pus mâna pe El; iar faptul că aceasta se întâmpla acum avea un motiv anume - sfaturile şi Cuvântul lui Dumnezeu care trebuiau să se împlinească. Aceasta era împlinirea fidelă a slujbei care Îi fusese încredinţată. Toţi Îl părăsesc şi fug; cine altul în afara Lui Însuşi putea să urmeze drumul acesta până la capăt?
Un tânăr, este adevărat, a încercat să meargă mai departe. Dar imediat soldaţii pun mâna pe el, luându-i învelitoarea de in subţire pe care acesta le-o lasă şi fuge. Cu cât omul se aventurează mai mult, în afara puterii Duhului Sfânt, pe acest drum unde se găsesc puterea lumii şi a morţii, cu atât mai mare este ruşinea cu care scapă de acolo, dacă Dumnezeu permite o astfel de scăpare. Tânărul fuge de acolo gol.
Martorul credincios înaintea marelui preot; necredincioşia lui Petru
Martorii eşuează nu în a-şi manifesta răutatea, ci în exactitatea mărturiei; tot aşa cum nici forţa nu a avut nici o putere împotriva Lui înainte de a veni momentul pe care Dumnezeu îl hotărâse. Iar în acest moment survine mărturisirea Domnului Isus, credincioşia Sa în a spune adevărul în mijlocul acelei adunări, iar aceasta devine motivul pentru care ei Îl pot condamna. Omul nu poate nimic, deşi înfăptuieşte toate lucrurile în ceea ce priveşte voinţa şi vinovăţia lui. Dar omul este neputincios în toate privinţele, şi în mărturia pe care o dau vrăjmaşii lui Isus, şi în afecţiunea pe care trebuiau să I-o nutrească ucenicii Săi! Isus este Acela care mărturiseşte despre adevăr; Isus de asemenea este Cel care veghează împreună cu Tatăl - Isus Se supune acelora care n-ar fi putut niciodată să pună mâna pe El până în momentul când a sosit ceasul hotărât de Dumnezeu. Sărmanul Petru! El a mers mai departe decât tânărul din grădină; şi îl regăsim aici, în firea lui pământească, pe poziţia mărturiei, în acel loc în care trebuia să fie dată mărturia, în faţa puterii vrăjmaşului şi a instrumentelor acestuia! Vai! Petru nu va scăpa. Dacă vorbele lui Petru sunt false, Cuvântul lui Hristos este adevărat - inima Sa va fi credincioasă şi plină de dragoste, dacă aceea a lui Petru (ca şi a noastră) este necredincioasă şi laşă. Isus mărturiseşte adevărul, iar Petru îl tăgăduieşte. Totuşi nu este lipsit de harul scumpului nostru Mântuitor; atins de acest har, Petru îşi acoperă faţa şi izbucneşte în lacrimi.
Împăratul respins este Fiul Celui Binecuvântat, Fiul Omului
Rămânea acum să se împlinească acel cuvânt profetic: "Va fi dat în mâinile naţiunilor". Acolo El este acuzat de a fi Împărat, şi răspunsul Său că este Împărat cu adevărat va constitui de fapt cauza morţii Sale. Dar acesta era adevărul.
Mărturisirea pe care Isus o făcuse în faţa preoţilor (versetele 61,62), atinge relaţiile Sale cu Israel, aşa cum am văzut şi alte exemple în această Evanghelie. Slujba Sa era predicarea în mijlocul adunării lui Israel. El Se prezentase acolo ca fiind Împăratul, Emanuel. Acum El mărturiseşte că este pentru Israel întreaga speranţă a poporului. "Eşti Tu", întrebase marele preot, "Hristosul, Fiul Celui Binecuvântat?" (versetul 61). Acestea erau, potrivit Psalmului 2, titlul şi poziţia glorioasă a Aceluia care reprezenta speranţa lui Israel. Dar Isus adaugă şi ceea ce El va fi (şi anume caracterul pe care avea să-L ia după ce va fi respins de popor, acel caracter sub care Se va prezenta poporului răzvrătit); este vorba de ceea ce se descrie în Psalmul 8 şi 110 şi în Daniel 7 , iar rezultatul acestor lucruri va fi aşezarea Fiului Omului la dreapta lui Dumnezeu şi venirea Lui pe norii cerului. Psalmul 8 nu-L prezintă pe Hristos decât într-o manieră generală; Psalmul 110 şi Daniel 7 prezintă pe Mesia în acest mod special potrivit căruia Hristos vorbeşte aici despre El Însuşi. Hula pe care marele preot I-o atribuie nu reprezenta altceva decât respingerea Persoanei Sale, pentru că iar ceea ce Isus spunea se găsea scris în Cuvânt.
Capitolul 15
Înaintea lui Pilat; răstignirea
În faţa lui Pilat, Isus face o frumoasă mărturisire. El dă mărturie despre adevăr acolo unde gloria lui Dumnezeu cerea lucrul acesta şi unde această mărturie era opusă puterii vrăjmaşului. În toate celelalte privinţe nu răspunde nimic. El îi lasă pe ceilalţi să facă ceea ce cred de cuviinţă, iar evanghelistul nu intră în alte amănunte. Această mărturisire era ultima slujbă şi ultima datorie pe care Domnul a avut-o de împlinit. Ea este dată acum. Iudeii, în locul Domnului Isus, îl preferă pe Baraba, care era un ucigaş; iar Pilat, ascultând glasul mulţimii care fusese câştigată de marii preoţi, Îl dă pe Isus pentru a fi răstignit. Isus suportă insultele soldaţilor, care combinau mândria şi obrăznicia clasei lor cu duritatea călăului a cărui funcţie o împlineau. Triste specimene ale naturii noastre! Hristosul care venise să-i mântuiască, era pentru moment sub puterea lor. El Îşi folosea puterea nu pentru a Se mântui pe Sine, ci pentru a elibera pe alţii de sub puterea vrăjmaşului. În sfârşit, ei Îl duc la Golgota pentru a-L răstigni. Acolo Îi dau un amestec ameţitor pe care El îl refuză; şi este răstignit cu doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga, împlinindu-se astfel (singurul lucru pe care l-au putut împlini oamenii) tot ceea ce era scris cu privire la Domnul. Acum era ceasul iudeilor şi al preoţilor; ei, vai! îşi împliniseră dorinţa inimii. Dar prin aceasta scot în evidenţă fără să ştie gloria şi perfecţiunea Domnului Isus. Templul trupului Său n-ar fi putut fi reclădit fără a fi mai întâi dărâmat astfel; şi ca nişte simple instrumente, ei confirmă ceea ce El vestise mai înainte. El îi mântuia pe alţii, dar nu Se mântuia pe Sine Însuşi. Acestea sunt cele două aspecte ale perfecţiunii morţii lui Hristos în raport cu omul.
Voia lui Dumnezeu împlinită; slujirea Domnului împlinită în ascultare până la capăt
Dar, oricare au fost gândurile lui Hristos şi suferinţele Lui în relaţia Lui cu oamenii (aceşti câini, tauri din Basan), lucrarea pe care a trebuit s-o împlinească avea profunzimi care treceau dincolo de aceste lucruri exterioare. Întunericul a acoperit pământul - mărturie divină şi plină de înţelegere pentru ceea ce acoperea cu o obscuritate mult mai profundă sufletul lui Isus părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului; dar care arăta prin aceasta într-un mod incomparabil mai mult decât în alt loc perfecţiunea Sa absolută, în timp ce întunericul marca într-un mod exterior întreaga Sa separare de lucrurile din afară, lucrarea întreagă desfăşurându-se doar între El şi Dumnezeu, potrivit perfecţiunii acestor două Persoane. Puţin înţeles de ceilalţi, totul se desfăşoară acum între El şi Dumnezeu; iar Isus, scoţând din nou un mare strigăt, Îşi dă duhul (versetul 37). Lucrarea Sa era împlinită. Ce-ar mai fi putut să facă într-o lume în care a trăit numai pentru a împlini voia lui Dumnezeu? Totul era împlinit, şi în mod necesar El iese din scenă. Nu vorbesc aici de o necesitate fizică de a muri, pentru că El încă Îşi păstra puterea; dar, respins din punct de vedere moral de lume, mila Sa faţă de lumea aceasta nu-şi mai găsea locul; voinţa lui Dumnezeu se împlinise perfect prin El Însuşi. Băuse în sufletul Său din paharul morţii şi al judecăţii asupra păcatului. Nu-I mai rămânea decât să moară; şi El, într-o ascultare până la capăt, Îşi dă duhul pentru a începe într-o altă lume (fie în sufletul Său separat de trup, fie în glorie) o viaţă în care răul nu va putea intra niciodată şi unde omul cel nou va fi pe deplin fericit în prezenţa lui Dumnezeu.
Ascultarea împlinită în moartea Prinţului vieţii
Lucrarea Sa se terminase. Ascultarea Sa lua sfârşit în moarte - ascultarea Sa şi prin consecinţă viaţa Sa trăită în mijlocul păcătoşilor. Ce scop ar fi avut o viaţă în care să nu mai fie ascultare de împlinit? Iar ascultarea era desăvârşită în moarte, şi El Îşi dă duhul. De acum drumul în Locul Prea Sfânt este deschis - perdeaua este sfâşiată de sus până jos. Centurionul, unul dintre naţiuni, recunoaşte în Isus care moare Persoana Fiului lui Dumnezeu. Până atunci Mesia şi iudaismul erau noţiuni care mergeau împreună. În moartea lui Hristos iudaismul Îl respinge, şi El este Salvatorul lumii. Iar perdeaua nu-L mai ascunde acum pe Dumnezeu. Aceasta era de altfel tot ceea ce iudaismul putea face în această privinţă. Manifestarea harului perfect se desfăşoară faţă de cei dintre naţiuni care - pentru că Isus Îşi dădea viaţa cu un strigăt care dovedea existenţa unei puteri atât de mari - recunoşteau că se aflau în faţa Prinţului vieţii, a Fiului lui Dumnezeu. Pilat de asemenea se miră că a murit deja. El nu crede aceasta decât în momentul în care centurionul i-o confirmă. Lipsit total de credinţă - departe fiind de har şi chiar de dreptatea omenească - Pilat nu-şi pune nici o problemă.
Trupul lui Isus pus în mormânt
Moartea lui Isus nu Îl smulge însă din inimile acelor persoane slabe care-L iubeau (care poate nu au luat parte în această luptă, dar pe care harul Lui îi face să iasă acum din locurile unde stăteau retraşi); aceste femei evlavioase care Îl urmaseră şi care îngrijiseră de nevoile Sale, şi Iosif care, deşi atins în conştiinţa lui, nu-L urmase încă, toţi aceştia, întăriţi în aceste momente de mărturia harului şi a perfecţiunii lui Isus (integritatea acestui sfătuitor al poporului găsind în împrejurările respective nu o ocazie de teamă, ci acele lucruri care îl determină să se dea pe faţă) - aceste femei şi Iosif, deci, se ocupă fiecare într-un anumit fel de trupul lui Isus. Acest cort al Fiului lui Dumnezeu nu este lăsat fără acele îngrijiri care erau datorate de om faţă de Acela care tocmai părăsise acel cort. De altfel providenţa lui Dumnezeu, la fel şi lucrarea Sa în inimi, au îngrijit de toate acestea. Trupul lui Isus este aşezat în mormânt şi toţi aşteaptă sfârşitul sabatului pentru a împlini ceea ce se cuvenea faţă de trupul Său. Femeile văd unde este locul mormântului.
Capitolul 16
Învierea; legătura restabilită între Isus şi rămăşiţă
Ultimul capitol este divizat în două părţi - fapt care a dat naştere chiar la întrebări cu privire la autenticitatea versetelor 9-20. Prima parte a capitolului (versetele 1-8) descrie finalul istorisirii în restabilirea acelui lucru pe care l-am văzut pe parcursul întregii Evanghelii - relaţiile profetului lui Israel şi ale Împărăţiei cu poporul (sau cel puţin cu rămăşiţa poporului ales). Ucenicii, şi Petru, pe care Domnul îl recunoaşte în mod individual (cu adevărat prin har, datorită lepădării lui), trebuiau să meargă să-L întâlnească în Galileea, aşa cum le spusese. Acolo a fost restabilită legătura între Isus înviat şi cei sărmani ai turmei care-L aşteptau (doar aceştia fiind recunoscuţi ca popor înaintea lui Dumnezeu). Femeile nu spun nimic celorlalţi. Mărturia lui Hristos înviat a fost încredinţată doar ucenicilor Săi, acestor galileeni dispreţuiţi. Teama a fost mijlocul folosit de providenţa lui Dumnezeu pentru a le împiedica pe femei să vorbească despre acest lucru, aşa cum ele în mod natural ar fi făcut-o.
Mesajul trimis prin Maria Magdalena; însărcinarea ucenicilor cu privire la orice făptură
Versetele 9-20 constituie o altă mărturie. Ucenicii nu apar aici ca o rămăşiţă aleasă, ci caracterizaţi de necredinţa specifică omului. Mesajul este trimis lumii întregi. Maria Magdalena, mai înainte posedată de şapte demoni - sclavă absolută a acestei puteri înspăimântătoare - este folosită pentru a comunica învierea Sa însoţitorilor lui Isus. După aceea El Însuşi li Se arată şi le dă însărcinarea (versetele 12-15). Le spune să meargă în toată lumea şi să predice evanghelia oricărei făpturi. Nu mai este acum vorba în mod specific de evanghelia împărăţiei. Oricine în lume credea şi se alătura lui Hristos prin botez avea să fie mântuit; cel care nu credea urma să fie condamnat. Era o chestiune de mântuire sau de condamnare - cel care credea era mântuit, iar cel care refuza mesajul era condamnat. Mai mult, dacă cineva era convins de adevăr, însă refuza să se unească cu ucenicii mărturisind pe Domnul, situaţia sa era cu atât mai gravă. Prin urmare este spus: "Cel care crede şi este botezat". Semne ale puterii aveau să-i însoţească pe cei credincioşi, iar aceştia din urmă aveau să fie păziţi de puterea vrăjmaşului.
Semne ale puterii care biruieşte pe cea a vrăjmaşului; proclamarea harului către toţi oamenii
Primul semn trebuia să constituie stăpânirea lor asupra duhurilor rele; cel de-al doilea, dovada acelui har care se întindea dincolo de limitele înguste ale lui Israel, adresându-se întregii lumi. Ei aveau să vorbească în felurite limbi.
În afară de aceasta, în ce priveşte puterea vrăjmaşului în a le face rău, veninul şerpilor şi otrava urmau să nu aibă nici un efect asupra lor, iar bolile trebuiau să se supună autorităţii lor.
Într-un cuvânt, totul trebuia să însemne răsturnarea puterii pe care vrăjmaşul o avea asupra omului, precum şi proclamarea harului către toţi oamenii.
Înălţarea lui Hristos la tronul puterii; sfera de slujire a ucenicilor
După ce le-a dat astfel însărcinarea, Isus Se înalţă la cer şi Se aşează la dreapta lui Dumnezeu - locul de unde puterea Sa avea să iasă pentru a binecuvânta, şi de unde El Se va întoarce pentru a-i pune pe cei sărmani ai turmei în posesia împărăţiei. Între timp ucenicii ocupă locul Său lărgind sfera slujirii lor până la marginile pământului; iar Domnul întăreşte cuvântul lor prin semnele care-i însoţeau.
S-ar putea crede că am zăbovit prea puţin asupra suferinţelor lui Hristos prezentate în cele ce-am scris despre această Evanghelie. Acest subiect nu poate fi niciodată epuizat; el este la fel de vast ca Persoana şi lucrarea lui Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru aceasta! În Luca avem mai multe detalii, iar eu am urmat ordinea de gânduri pe care Evanghelia a aşezat înaintea mea; şi impresia mea este că, în ce priveşte răstignirea lui Hristos, evanghelistul are în vedere împlinirea slujirii Sale. Subiectul său principal este Profetul. El a trebuit să-I relateze istoria până la sfârşit, iar noi posedăm, într-o scurtă istorisire, o cu totul completă imagine a evenimentelor care marchează sfârşitul vieţii Domnului - imagine a ceea ce El trebuia să împlinească în rolul de Slujitor al Tatălui Său. Această ordine a Evangheliei am urmărit-o.
sursa: https://comori.org/