Categorie: Cartile Bibliei
Cititorul care trece la a studia epistola lui Iacov după epistolele lui Pavel constată o schimbare bruscă, semnificativă mai ales prin comparaţie cu Epistola către evrei, care, în alcătuirea Bibliei noastre, o precede pe cea a lui Iacov. Principalul obiectiv al Epistolei către evrei era acela de a-i determina pe creştinii iudei să o rupă definitivă cu vechile tradiţii religioase pentru a-i despărţi de orice lucru pământesc şi a-i aduce într-o relaţie exclusiv cerească cu Hristos.
Nu la el de mare este contrastul dacă trecem la această epistolă după Faptele apostolilor, pentru că aşa este această epistolă aşezată în multe dintre scrierile mai vechi cu autoritate şi în unele versiuni care le-au urmat. Aceste epistole „generale“, cum mai sunt ele numite, nu sunt aşezate după cele ale lui Pavel, ci înaintea lor. Astfel, contrastul nu este atât de şocant, ci apare mai normal şi este mai uşor de înţeles deoarece epistola lui Iacov se potriveşte cu situaţia existentă în bisericile din Iudeea, în special în cea de la Ierusalim. Ei erau zeloşi pentru lege şi mergeau la templu la ora de rugăciune – nu numai simplii israeliţi, ci chiar şi preoţi, o mare mulţime care au venit la ascultarea de credinţă. Nu avem nici un motiv să presupunem că aceia au abandonat jertfele, nici celelalte funcţii preoţeşti. Aceasta poate părea ciudat acum, când oamenii cercetează şi judecă situaţia din zilele noastre, dar cu o asemenea abordare este imposibil să fie înţelese corect scripturile. Trebuie să primim lucrurile aşa cum ne sunt date în Biblie, pentru că numai astfel putem căuta să formăm raţionamente în acord cu Dumnezeu.
Din prima parte a cărţii Faptele apostolilor rezultă clar că încă mulţi dintre primii creştini de la Ierusalim ţineau cu tărie la ceea ce era iudaic, fapt confirmat şi de imaginile de mai târziu pe care Duhul Sfânt ni le prezintă cu privire la biserica de la Ierusalim. Ei foloseau credinţa în Hristos mai curând pentru a îndeplini în mod conştiincios îndatoririle lor ca iudei. Indiferent ce ar spune unii, acest fapt nu poate fi negat. Cei care nu au fost niciodată într-o asemenea poziţie, dacă îşi cunosc poziţia de creştini, nu vor fi conduşi spre un asemenea comportament, ci vor fi păziţi de aşaceva. Duhul Sfânt prezintă în mod hotărât că situaţia în biserica de la Ierusalim era aşa cum m-am străduit să o enunţ.
Apoi, epistola lui Iacov a fost scrisă nu numai pentru biserica de la Ierusalim, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Aceasta ne pregăteşte pentru un cerc mai larg: nu numai cel al iudeilor creştini, ci cel al israeliţilor, indiferent unde se vor fi găsit ei – nu numai în ţară ci şi înafara ei -, după cum este scris: „către cele douăsprezece seminţii care sunt în diaspora“. Pe scurt, este evident că, dintre epistolele inspirate, cea a lui Iacov are un loc excepţional. Nu trebuie să ne surprindă că aceia care nu au ţinut cont de acest fapt au înţeles greşit epistola lui Iacov. Cu toţii ştim că marele reformator Luther, în mod neîntemeiat, a manifestat neîncredere şi chiar dispreţ faţă de această parte a scripturii, dar sunt convins că orice om care, să nu zicem că dispreţuieşte, ci măcar caută să nu ia în consideraţie epistola lui Iacov are o mare pierdere. Lui Luther nu i-ar fi stricat deloc, ba chiar i-ar fi fost de folos să înţeleagă această scriere a lui Iacov. Avea nevoie de aceasta sub mai multe aspecte, şi noi de asemenea. Este o nefericită amăgire atunci când un suflet se lasă condus de gândurile sale subiective pentru a da laoparte orice text din cuvântul lui Dumnezeu, pentru că fiecare text are un loc important şi fiecare are rostul lui. Oare este prea mult să ceri ca un document să fie judecat potrivit cu alcătuirea lui expresă, care se vede? Sigur că nu trebuie să luăm subiectele lui Pavel pentru ca, pe baza lor, să interpretăm epistola lui Iacov. Ce ar putea fi oare mai nepotrivit, ca să nu mai vorbesc de afirmaţia că epistola ar fi neinspirată, – chiar sub aspectul bunului simţ şi discernământului – decât un asemenea gând? Aşa s-au poticnit - şi au şi căzut, ca să nu spunem mai mult - oamenii de acest text valoros şi util sub aspect practic din Cuvântul lui Dumnezeu.
Se cuvine să citim acest text aşa cum este, sau, mai curând, aşa cum l-a scris Dumnezeu, dincolo de controverse, nu numai pentru creştinii dintre iudei, nici numai pentru iudei, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Epistola îi priveşte pe toţi în calitate de creştini şi acordă locul potrivit tuturor celor care aveau credinţa în Domnul Isus. A considera că aceasta nu priveşte pe nimeni altcineva este o greşeală. Oamenii pot să o abordeze considerând că toate epistolele sunt adresate tuturor creştinilor, dar aceasta este o abordare greşită. Când cineva vine cu această idee preconcepută, sau cu oricare alta, pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai este de mirare că nu înţelege sensul divin al cuvântului, deoarece El este deasupra noastră şi infinit mai înţelept. Se cuvine ca noi să ne însuşim ceea ce El doreşte să ne înveţe. Nu există o mai mare sursă de erori decât studiul pornit cu idei preconcepute. Şi nu este de mirare că, ori de câte ori cineva se apropie de scripturi cu idei preconcepute, sperând să descopere confirmări în loc să caute să afle gândul lui Dumnezeu din ceea ce a descoperit El, rezultatul este dezamăgire. Ceea ce este neotrivit este în om şi nu în cuvântul divin. Să căutăm, cu rugăciune, să evităm această cursă.
Iacov scrie urmărind două aspecte. El se numeşte „rob al lui Dumnezeu“ – ceea ce, în mod clar, reprezintă un teren larg, pe cere şi un evreu îl respectă. Pe de altă parte, el mai adaugă „şi al Domnului Isus Hristos“ – cuvinte care duc imediat la divergenţe între creştini şi evrei deoarece majoritatea istaeliţilor ar respinge o asemenea slujbă. Cu toate acestea, Iacov le scrie şi unora şi altora. De observat că el nu se numeşte „fratele Domnului“, cu toate că aşa era şi aşa este şi numit în Epistola către galateni. Nu cred că mai are rost să explic faptul că autorul epistolei nu este fiul lui Zebedei, deoarece acela a căzut victimă violenţei lui Irod Agripa înainte de a fi fost scrisă această epistolă. Nu am nici o-ndoială că scriitorul este „Iacov cel drept“ şi „fratele Domnului“, dar, după cuviinţă, şi într-un mod atât de frumos încât am face bine să medităm la aceasta, el evită să se numească fratele Domnului. Era destul de normal ca alţii să-l numească aşa, dar el se numeşte doar nu doar „rob al lui Dumnezdeu“ ci şi „al Domnului Isus Hristos“.
El le scrie celor douăsprezece seminţii din diaspora şi le trimite salutări. Nu este genul de salutare din epistolele lui Pavel şi cele ale celorlalţi apostoli, cu care ne-am familiarizat, ci exact formula de salut folosită în Fapte 15 de apostolii şi bătrânii de la Ierusalim când le-au scris adunărilor dintre naţiuni spre a le feri de a intra sub jugul legalismului. Şi, din vreme ce el era persoana care pronunţa hotărârea, prezintă interes să vedem legătura dintre ceea ce Iacov scria atunci şi ceea ce scrie aici.
Ţelul Duhului Sfânt era acela ca, prin acela care avea o poziţie importantă la Ierusalim, să fie adresate chemări puternice către toţi israeliţii, indiferent unde se vor fi aflat ei. Aceasta este evident fără a cerceta în profunzime şi nu este o opinie, ci este ceea ce ne spune în mod expres Dumnezeu. În această privinţă nu trebuie să existe nici o controversă din vreme ce apostolul Iacov ne informează că în acest scop a scris. Ca urmare, epistola este potrivită acestui scop. Sigur că este deosebită, dar este la fel de deosebită în Noul Testament cum este de deosebită cartea lui Iona în Vechiul Testament. Ştim că, în ansamblu, profeţii se adresau poporului Israel, aşa că misiunea lui Iona la Ninive, cea mai renumită cetate a naţiunilor din acele zile, este ceva special. După cum scripturile evreilor prezintă o excepţie, tot aşa şi Noul Testament prezintă o excepţie. Şi oare ce anume ar putea convinge mai bine mintea omenească îngustă, care ar vrea ca totul să fie potrivit cu noţiunile ei? În ansamblu, Noul Testament se adresează creştinilor, dar aceasta nu este valabil în cazul epistolei lui Iacov. Adică, în Vechiul Testament avem un mesaj adresat, în mod excepţional, naţiunilor, iar în Noul Testament, o epistolă adresată, în mod excepţional, evreilor. Nu este aşa oare? Prin această diferenţă importantă se poate vedea bine că este acelaşi gând divin, care este altfel decât concepţiile strâmte ale oamenilor. Să reţinem aceasta şi vom vedea că ne este de folos în toate, ca şi în cercetarea cuvântului pe care citim acum.
„Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite,“ scrie el, „ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“ (Iacov 1 .2-3). Astfel rezultă imediat că suntem pe un teren practic – manifestarea evlaviei atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de om -, Duhul Sfânt accentuând aceasta de la primul îndemn al epistolei. „Socotiţi ca o mare bucurie … când treceţi prin felurite ispite“. Ispitele, încercările (pentru că este clar că se referă la încercări externe), nu sunt nicidecum monştrii grozavi pe care îi vede necredinţa. Apostolul Pavel spune că acestea ne sunt rânduite. Israeliţii, fără-ndoială, găseau că este greu, dar Duhul lui Dumnezeu găseşte potrivit să-i înveţe că nu era cazul să socotească încercarea a fi motiv de întristare. Aceasta deoarece Dumnezeu se foloseşte de încercare având anumite scopuri morale, El tratând firea care se opune voinţei Sale. „Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“.
Şi cum se produce aceasta? Aici este prezentat un alt aspect esenţial al epistolei: nu este vorba doar de încercările care vin aici, pe pământ, asupra credinciosului. În mod cert, când spune aceasta el se adresează fraţilor în Hristos. El nu priveşte doar la cele douăsprezece seminţii, ci la cei credincioşi, după cum vedem şi la începutul capitolului următor: „Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare“. Cred deci că aici este vorba de oameni care sunt capabili să înţeleagă ceea ce este spiritual. „Dacă îi lipseşte cuiva înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu“.
Asupra acest două aspecte extrem de importante se insistă pe tot parcursul epistolei: unul este acela că este de folos nu numai să te bucuri de ceea ce este plăcut, ci şi de dificultăţile pe care Dumnezeu le trimite spre binele nostru. Binecuvântarea nu constă în traiul uşor şi în onoruri, ci, dimpotrivă, în a socoti încercarea ca fiind o bucurie şi a primi de le Dumnezeu ceea ce este dureros, având certitudinea că El nu greşeşte niciodată şi că totul este rânduit spre binecuvântarea desăvârşită a alor Săi. Dar aceasta deschide calea care îl face pe om să simtă nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu pentru a putea înţelege şi a trage foloase din încercare, deoarece, după cum ştim, orice încercare este spre binecuvântarea celor care trec prin ea. Dar pentru a avea acest discernământ avem nevoie de înţelepciune, ceea ce duce la: „dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea“. Este deci nevoie de dependenţă de Dumnezeu, de acel duh care este obişnuit să aştepte de la El şi să se plece înaintea Lui, pe scurt, este nevoie de ascultare. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da“. Vom vedea la urmă de unde vine aceasta, dar deocamdată avem doar un îndemn general. „dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui“. Astfel, el arată că credinţa înseamnă încredere în Dumnezeu şi că îndoielile din minte, dubiile în legătură cu Dumnezeu, nu înseamnă altceva decât necredinţă. Asemenea îndoieli sunt manifestări care practic neagă atitudinea pe care o are cineva care cere de la Dumnezeu. Este ca şi cum ar sufla şi cald şi rece. Pare a cere de la Dumnezeu, dar, de fapt, nu are încredere în El. O asemenea persoană nu trebuie să aştepte nimic de la Domnul.
Apoi este prezentat modul în care aceasta funcţionează în practică: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui pentru că va trece ca floarea ierbii“. Tot ce ţine de un concurs de împrejurări temporare este sortit să dispară şi nu ţine nicidecum de firea lui Dumnezeu aşa cum ni se descoperă în adevăr şi har de Fiul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu răstoarnă judecăţile lumii în toate privinţele: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui“, motivul fiind că acestea vor „trece ca floarea ierbii“ (ceea ce este pur natural). „Pentru că a răsărit soarele cu arşiţa lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea înfăţişării ei a pierit: aşa şi bogatul se va veşteji în căile lui“.
Pe de altă parte, cineva poate fi binecuvântat şi trebuie să fie binecuvântat. Aici apare un contrast deplin şi motivul pentru care ne sunt prezentate acestea, deoarece există o legătură perfectă între versete, chiar dacă aceasta nu este evidentă la prima vedere. „Ferice de omul care rabdă ispita,“ deci care nu este expus instabilităţii necredinţei pe care am văzut-o, nici nu se încrede numai în resursele naturale, ca în versetul anterior. Omul care rabdă ispita o acceptă şi o socoteşte a fi spre bucurie, şi atunci este binecuvântat deoarece „va primi cununa vieţii, pe care a promis-o Domnul celor care-L iubesc“.
După aceasta urmează o altă caracteristică, însă a încercării în răul lăuntric, nu în exterior. Există încercări care vin de la diavol, după cum există încercări care vin de la Dumnezeu şi sunt de folos pentru om. Există încercări ale credinţei şi ispite ale cărnii.
Acum este deci clar că încercarea credinţei este scumpă, după cum este şi de folos, şi de aceasta a fost vorba până aici. Dar acum este prezentat celălalt tip de încercare, şi este important să apreciem just situaţia, deoarece, din câte ştiu, este singurul loc din scriptură în care este prezentat direct. În alte pasaje ispitele înseamnă încercări şi nu îndemnuri lăuntrice spre rău, iar încercările nu au nici o legătură cu firea rea, ci, dimpotrivă, sunt mijloacele folosite de Domnul în iubirea Lui pentru a-i încerca pe aceia în care El are încredere, iar acestea lucrează spre binecuvântarea acelora pe care El i-a binecuvântat deja. Aici, pe de altă parte, găsim sensul cel mai obişnuit al ispitei, şi, vai! faptul că acest sens este atât de obişnuit arată ce fel de oameni suntem, cât de puţin avem a face cu Dumnezeu şi cât de multe lucruri avem în comun cu lumea! „Nimeni, fiind ispitit, să nu spună: «Sunt ispitit de Dumnezeu» pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă“.
Deci, nu numai că Dumnezeu nu permite accesul răului la El Însuşii, dar nici nu va ispiti la rău pe nimeni. În gândirea lui Dumnezeu nu are loc gândul de a-l determina pe cineva să facă vreun rău deoarece El este deasupra oricărui rău, şi acesta este temeiul pentru binecuvântarea oricărui copil al lui Dumnezeu, binecuvântare care se va manifesta deplin atunci când se va fi terminat cu răul care vine din firea omului. Răul este din om deoarece „fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă, apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte“. Nu în acelaşii mod abordează problema apostolul Pavel. Nu că ar fi vreo contradicţie, cât de mică, între cei doi, pentru că sunt în armonie perfectă, ci chestiunea este privită din alt punct de vedere, iar motivul este evident, deoarece în Romani 7 , la care mă refer, Pavel vorbeşte nu despre purtare ci despre fire. Dacă este să privim la fire este clar că păcatul este prezent de mai înainte şi că poftele sunt efecte ale păcatului. Dar aici este vorba despre păcat în comportament, şi, ca urmare, acţiunea exterioară păcătoasă este rezultatul lucrării răului din lăuntru. Astfel, vedem că este, ca să nu spunem mai mult, cel puţin o mare problemă de incapacitate de a percepe, o insensibilitate care este nevrednică - ba nu, care chiar este vrednică de orice persoană care se consideră în măsură să judece cuvântul lui Dumnezeu -, o poziţie ruşinoasă pentru o făptură – pentru un om -, şi mai ales pentru un creştin. Dar şi aici, ca peste tot, este un caz de orbire şi ignoranţă care pune un text din scriptură în contradicţie cu altul.
La aceasta aţi putea spune: „Şi nu întâmpini niciodată vreo dificultate?“ Ba da, dar ce se cuvină să facă oricine găseşte ceva dificil în Cuvântul lui Dumnezeu? Trebuie să aştepte lumina de la Dumnezeu. Nu încerca să încerce să rezolvi singur dificultăţile, ci ai o atitudine de dependenţă. Cere înţelepciune, cere-o pe toată de la Dumnezeu, „care dă cu dărnicie şi nu reproşează“. El va limpezi orice este spre gloria Lui. Nu există nici un om cu sufletul exersat, nici în această clădire, nici în altă parte, care să nu fi avut experienţa adevărului despre care vorbesc acum. Nu există vreun bărbat care să fi fost condus într-o cât de mică măsură la înţelegerea căilor lui Dumnezeu şi să nu fi experimentat că pasaje pe care odinioară le găsea atât de dificile şi nu le înţelegea au ajuns să aducă multă lumină sufletului său. De aceea, graba în a rezolva dificultăţile duce doar la a găsi contradicţii fie la Dumnezeu fie în cuvântul Său – în cuvânt deoarece este mai adânc decât noi, iar la El pentru că nu dă unui prunc acea cunoştinţă care se potriveşte unui om matur. Acum este evident că aşaceva este doar nebunie, această grabă care împiedică binecuvântarea şi înaintarea. Cu toate acestea, nimic nu este mai simplu decât ceea ce ne descrie şi ne recomandă aici apostolul, şi, de asemenea, nimic nu este mai sigur.
Acum trecem la celălalt aspect: „Nu vă rătăciţi, preaiubiţii mei fraţi! Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus“. Am văzut sursa răului, care se găseşte în firea căzută a omului, în care, fără-ndoială, lucrează satan, chiar dacă vrăjmaşul nu ne este prezentat aici. Îl vom întâlni mai departe, în capitolul 4, dar aici este vorba doar despre firea omului. După aceasta el îşi înalţă privirea către Dumnezeu. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“. Primul lucru pe care-l urmăreşte Duhul Sfânt este să-L îndreptăţească pe Dumnezeu, iar aceasta este ceva care nu ţine deloc de noi. După cum răul vine din noi, tot ce este bun vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu numai că este sursa a tot ce este bun – din vreme ce orice se dă bun şi orice dar desăvârşit este de la Dumnezeu (atât modul în care este dat cât şi lucrul dăruit) –, ci, în plus, la Dumnezeu nu se produce nici o schimbare, pe când făptura, chiar în cea mai bună stare, nu poate decât să se schimbe.
Astfel, în acest verset este cea mai bună apărare a gloriei morale a lui Dumnezeu, prezentată în contrast cu falimentul omului în slăbiciune şi în rău. Dar scriitorul merge mai departe şi afirmă – şi încă în modul cel mai admirabil - adevărul acţiunii suverane a harului. El a proclamat deja această suveranitate a lui Dumnezeu, iar acum prezintă cum se aplică aceasta la noi. Nu numai că Dumnezeu este bun, ci El este şi un dăruitor care nu dă decât ce este bun şi dă tot ce este bun. Nepătat în sfinţenia Lui şi neschimbat în lumina Lui, Dumnezeu lucrează în dragostea Lui, iar rodul acestei iubiri suverane pline de energie este că El nu se limitează numai la a binecuvânta, cu toate că aceasta este ceva nespus de scump de la El. Binecuvântarea este mult mai puţin decât ceea ce cunoaştem în creştinism şi chiar decât ceea ce ne spune până şi Iacov în această epistolă foarte cuprinzătoare. În ziua strălucită, Dumnezeu va binecuvânta făptura, dar, în ziua întunecată pe care omul o numeşte „azi“, Dumnezeu nu numai că îi binecuvântează pe cei care cred, ci face mult mai mult. Noi înşine suntem născuţi din El. Adică El îi transmite credinciosului firea Lui. Şi face aceasta fără să I se fi cerut şi nu pe merit. În mod nemeritat! Pentru că nu era nimic altceva decât rău, după cum ni s-a arătat mai înainte. În firea omului căzut nu era nimic bun, iar de la Dumnezeu a este numai bine.
Trebuie să repet: aici nu numai că vedem binele, ci este vorba de o transmitere a naturii Sale spirituale, iar El face aceasta prin cuvântul adevărului. Scriptura este mediul de transmitere. Această transformare are loc revelaţia Lui, prin care El lucrează asupra sufletelor, sursa acesteia fiind voinţa Lui suverană. „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale“. El intenţionează ca, în final, să dea binecuvântarea deplină, care, în ceea ce priveşte guvernarea, va fi în mileniu, când răul va fi ţinut sub control pentru ca să nu se manifeste, şi aceasta spre gloria Lui. Dar aceasta nu-L poate satisface deplin pe Dumnezeu, aşa că scriptura ne descoperă că va veni un timp când totul va fi după voia lui Dumnezeu. Atunci totul va fi, şi încă în cel mai deplin sens, odihnă – atunci când se va fi rezolvat orice problemă legată de lucrarea Lui şi de responsabilitatea omului -, când El, intrând în rezultatul lucrării Sale, ne va da să intrăm în odihna Lui. Atunci vom fi nu numai cele dintâi roade dintre făpturile Lui, ci şi în odihnă deplină potrivit cu cerurile noi şi pământul cel nou în care locuieşte dreptatea.
Între timp, noi, cei care suntem astfel născuţi, fiind cele dintâi roade, avem binecuvântarea minunată. Nu suntem numai obiecte ale binecuvântării, pentru că, vai! cât de des o binecuvântare dată a fost pierdută, ajungându-se la necinstirea Numelui Său şi la stricăciunea omului. După cum ştim, Dumnezeu a binecuvântat la început, şi încă a binecuvântat tot ce făcuse, dar binecuvântarea în sine nu avea stabilitate. Pentru a avea stabilitatea asigurată, totul trebuie să se bazeze pe Acela care este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, care ne dă o fire potrivită cu aceea a lui Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o transmitere a firii divine către cei care au căzut, iar aceasta este prin Hristos, şi aşa a fost întotdeauna. Se poate ca nu întotdeauna acest fapt să fie cunoscut în mod conştient, dar pentru a avea o bază pentru binecuvântarea neschimbată şi o comuniune, într-o cât de mică măsură, între făptură şi Dumnezeu este necesar ca făpturii să-i fie transmisă natura divină. Despre aceasta vorbeşte Iacov. Nu mai este nevoie să ne întrebăm cum se leagă aceasta cu Petru, Ioan şi Pavel. Înţelegem imediat că acela care dispreţuieşte o asemenea epistolă este un om – nu de dispreţuit, deoarece Dumnezeu nu doreşte ca noi să dispreţuim pe cineva, după cum nici El nu dispreţuieşte pe nimeni -, dar, cu siguranţă, un om pentru care să fim îndureraţi că a putut avea vreodată asemenea gânduri fiind un suflet născut din Dumnezeu şi slujitor al lui Isus Hristos.
Pe acest temei al firii divine transmise către făptură, prin aceasta fiind transmisă şi judecata morală, vine îndemnul practic: „Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare“. Ascultarea este exact atitudinea care exprimă dependenţa. Cel care este slujitor al lui Dumnezeu priveşte spre Dumnezeu, se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă de la Dumnezeu. Aceasta este poziţie potrivită pentru cine este născut din Dumnezeu. „Preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire“. Vorbirea poate fi expresia firii noastre, a ceea ce suntem noi, iar îndemnul de a fi „încet la vorbire“ şi „grabnic la ascultare“ Îl are în mod clar pe Dumnezeu în vedere şi se referă la cuvântul Lui şi la ceea ce ar face cuvântul Lui să fie înţeles. Să fim deci, şi noi, grabnici la ascultare şi înceţi la vorbire.
Mai este încă un lucru la care trebuie să luăm aminte, şi anume că firea noastră se exprimă nu numai prin limbă ci şi prin sentimentele din inimă, şi, vai! se exprimă prim mânia făpturii căzute. Să fim deci înceţi nu numai la vorbire ci şi la mânie. Vedeţi imediat că avem un îndemn întemeiat întâi pe anatomia spirituală –dacă pot spune aşa – a firii noastre, după care ne este prezentat caracterul minunat al vieţii celei noi pe care am primit-o prin credinţa în Isus Hristos, viaţă care ştim că este a noastră deoarece suntem născuţi prin cuvântul adevărului. Urmează apoi motivul: „pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“.
Nu este necesar să remarcăm că aici nu este vorba despre îndreptăţirea lui Dumnezeu în sens moral. Iacov nu tratează acest subiect şi nu pune problema cum anume un păcătos este îndreptăţit. De aceea, el nu-l contrazice sub nici o formă pe Pavel în ceea ce este cu privire la credinţă sau îndreptăţire deoarece el nu tratează aceleaşi probleme pe care le tratează Pavel. Când două persoane se ocupă cu aceeaşi problemă şi ne spun lucruri contrarii, atunci bineînţeles că se contrazic, dar dacă acele două persoane se ocupă de două chestiuni diferite, chiar dacă acestea sunt într-o relaţie strânsă, atunci nu este contradicţie, şi aşa este cazul cu Pavel şi Iacov în ceea ce ne stă înainte, aceasta ca fără să spunem un cuvânt despre inspiraţie, care face contradicţia imposibilă. Amândoi folosesc cuvintele „credinţă“, „fapte“ şi „îndreptăţire“, dar nu tratează aceeaşi problemă, ci sunt două probleme diferite. Vom vedea ulterior motivul pentru această abordare, dar doresc mai curând să fac pe scurt această remarcă pentru a ajuta sufletele care găsesc dificultăţi, deoarece aceasta prezintă o cursă, mai ales pentru aceia care se bazează mult pe analogii verbale.
Să privim la harul Domnului pentru a înţelege scriptura. Mulţi au obiceiul ca, dacă întâlnesc aceeaşi expresie, să-i acorde întotdeauna acelaşi sens. Dar aceasta nu este valabil nici în vorbirea obişnuită, nici în cuvântul lui Dumnezeu. Aici, de exemplu, găsim dreptatea lui Dumnezeu în cu totul alt sens decât acela care ne este atât de familiar în epistolele lui Pavel. Iacov vorbeşte despre ceea ce nu Îi este plăcut Lui deoarece nu se potriveşte cu El, şi este clar că mânia omului Îl ofensează pe Dumnezeu. Aceasta nu lucrează nimic potrivit moralei Sale. Pasajul vorbeşte despre practică şi nu despre doctrină.
„De aceea, lepădând orice necurăţie şi revărsare de răutate, primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit, care poate să vă mântuiască sufletele“. Trebuie să remarcăm cât de departe este aceasta de a impune o lege. Este o grijă deosebită pentru a ne păzi de această idee atât de răspândită. Un iudeu ar fi fost înclinat să se gândească la o lege din vreme ce, în mod firesc, privea legea ca fiind singurul standard. Dar, pe de altă parte, Iacov este departe de a elimina legea, după cum vom vedea în această epistolă. Cu toate acestea, el are grijă să arate că, în acest pasaj, cuvântul se ocupă de lăuntrul omului, că este cuvânt „sădit“ şi nu o lege exterioară şi că acest cuvânt poate mântui sufletul. Cuvântul pătrunde prin credinţă, sau, după cum spune apostolul în Epistola către evrei, este „amestecat cu credinţă“ în aceia care-l aud. „Fiţi dar împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă“. Este clar că ne aflăm în domeniul trăirii practice. Acesta este gândul călăuzitor şi ţelul epistolei.
„Pentru că, dacă cineva este ascultător al Cuvântului şi nu împlinitor, acesta seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească într-o oglindă“. Se poate să aibă o imagine foarte clară despre sine însuşii, pentru un moment poate vedea clar ceea ce este, dar uită repede totul. „S-a privit pe sine şi a plecat şi a uitat îndată cum era“. Vai, cât de adevărat este aceasta! Şi cât de mult corespunde cu viaţa! Este vorba de acea privire a sufletului care creează convingerea prin adevăr, când sufletul este forţat să discearnă originea gândurilor sale. Ce sentimente sunt atunci când lumina lui Dumnezeu străluceşte asupra omului şi în lăuntrul lui! Dar cât de repede trece aceasta în loc să rămână în suflet! Puterea duhului lui Dumnezeu poate săpa în inimă aceste lucruri. Dar aici apostolul prezintă lipsa lucrării lăuntrice, situaţie în care inteligenţa este despărţită de conştiinţă, ceea ce este ilustrat, după cum am văzut, prin intermediul unui om care aruncă o privire în oglindă, după care îşi întoarce spatele şi pleacă. Pe când acela care „şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii“ are putere în permanenţă.
Şi pare potrivit să spunem că, departe de a fi legalist în sensul rău al cuvântului, Iacov este un om inspirat, care, cel puţin la fel de mult ca oricare altul, ucide spiritul legalist chiar prin această expresie. În tot Noul Testament nu există un gând mai valoros, nici o expresie mai puternică pentru aceasta. În domeniul corespunzător nu există nimic mai bun, mai clar sau mai izbitor. Oamenii găsesc deseori spirit legalist la Iacov pentru că ei înşişi vin cu acel spirit. Sufletele lor sunt sub acea influenţă, şi, ca urmare, ei întunecă lumina lui Iacov cu ceea ce are scopul de a fi folosit spre a învălui în întuneric vinovăţia lor.
Ce este legea libertăţii? Este cuvântul lui Dumnezeu care îl conduce pe omul născut prin cuvântul adevărului, îndemnându-l, susţinându-l şi întărindu-l în acele lucruri în care viaţa cea nouă îşi găseşte plăcerea. Ca urmare, această lege acţionează într-un fel exact contrar aceluia în care legea lui Moise acţiona asupra israelitului. Aceasta este evident din cuvintele: „Să nu…“[1] De ce? Pentru că ei doreau să facă ceea ce Dumnezeu interzicea. Dorinţele omului, aşa cum este el, sunt spre rău, iar legea pronunţă un veto împotriva voinţei omului. În mod necesar, legea are un caracter negativ şi nu unul pozitiv. Legea interzice ceea ce omul este înclinat să facă şi ceea ce doreşte el, aşa că ea este mijlocul prin care putem detecta firea noastră căzută şi răzvrătită. Aşa că aceasta nu este în nici un caz legea libertăţii, ci legea robiei şi a condamnării care aduce moartea.
Legea libertăţii aduce aspecte pozitive pentru aceia care o iubesc – nu mai este în primul rând negarea a ceea ce voinţa şi poftele omului caută, ci în primul rând manifestarea vieţii celei noi potrivit cu ceea ce este conform naturii sale. Astfel, aceasta a fost, pe bună dreptate, deseori descrisă ca fiind asemenea unui părinte iubitor care îi spune copilului că trebuie să meargă într-un loc sau altul, şi îi spune să meargă chiar în acele locuri despre care ştie că acelui copil i-ar place mult să le viziteze. Aşa este legea libertăţii, ca şi cum cineva i-ar spune copilului: „Acum, copile, trebuie să te duci să faci aceasta şi aceea“, ştiind tot timpul că nu i-ar putea face o favoare mai mare copilului. Nu este o poruncă împotriva voinţei copilului, ci mai curând este vorba de a-i îndrepta afecţiunile spre obiectul cel mai scump lui. Copilul este privit cu dragoste şi condus de dragostea părintelui, care ştie care este dorinţa copilului – o dorinţă potrivit firii celei noi pe care Dumnezeu Însuşi a sădit-o în el. El i-a dat o viaţă care iubeşte căile Lui şi cuvântul Lui, care urăşte răul, se simte revoltată faţă de rău şi este profund îndurerată de orice cădere în păcat care se întâmplă din neveghere, indiferent cât de mică ar părea a fi abaterea. Legea libertăţii constă nu atât într-o oprelişte pusă în calea satisfacerii omului cel vechi, cât în îndrumarea omului cel nou, pentru că inima îşi găseşte plăcerea în ceea ce este bun, sfânt şi adevărat, iar cuvântul lui Dumnezeu pe de-o parte ne supune la exerciţii pentru a fi strâns lipiţi de ceea ce este o bucurie pentru inima unui creştin şi ne întăreşte dezgustul faţă de tot ce ştim că nu îi este plăcut Domnului.
Aşa este legea libertăţii. Ca urmare, „cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui“. Este totuşi necesar să ne ocupăm de celălalt aspect: „dacă cineva gândeşte că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia acestuia este deşartă“.
Capitolul se încheie dându-ne un exemplu despre ce este „religia curată şi neîntinată“, în rincipal sub aspect practic, fără a pierde nici un moment din vedere obiectivul principal. Întâi este vorba de a „cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor“ – adică pe acele persoane de la care cineva nu ar putea primi nimic măgulitor pentru carne şi faţă de care nu ar putea nicidecum să facă o slujire cu scopul de a obţine foloase pentru sine. Apoi urmează „a se păstra neîntinat de lume“. Cât de des nu se întâmplă să auzim oameni citând, ca un obicei, din acest verset pentru a susţine practica lor, omiţând însă ultima parte a versetului! Cum se face că ei uită ultima propoziţie? Oare nu tocmai aceia care citează astfel au cea mai mare greutate să-şi însuşească în mod sincer adevărate valoare a versetului? Să ne străduim să tragem foloase din acest avertisment, mai presus de orice din lecţia valoroasă din cuvântul lui Dumnezeu.
Din ceea ce am văzut se naşte, în mod firesc, întrebarea: De ce sunt potrivite aceste îndemnuri în special pentru cele douăsprezece seminţii? Sigur că putem pune această întrebare, deoarece aceia care preţuiesc cuvântul lui Dumnezeu nu se jenează să cerceteze care este obiectul lui. Mai curând suntem încurajaţi să întrebăm de ce anume este potrivit cu înţelepciunea lui Dumnezeu ca asemenea cuvinte să-i fie prezentate lui Israel şi în special celor douăsprezece seminţii ca fiind credinţa Domnului Isus Hristos. Iacov tratează acest subiect în capitolul următor.
[1] N. a.) Dacă îmi amintesc bine, un om celebru care a scris un eseu asupra libertăţii în care observa că, în lipsa unui îndreptar moral pozitiv, creştinii se îndreaptă spre legea lui Moise. Putem oare concepe ceva mai superficial decât această remarcă? Sau se poate găsi o dovadă mai evidentă despre cum este orbirea necredinţei? Dar aşa este acolo unde nu este cunoscut Hristos. Nu este oare o izbitoare dovadă că superstiţia există la necredincios la fel ca şi gândirea liberă? În această privinţă, şi teologul şi scepticul ajung la aceeaşi concluzie, care vine din aceeaşi sursă – din faptul că nu Îl văd şi nu Îl preţuiesc pe Hristos. Viaţa în Hristos este pozitivă, pe când legea este esenţial negativă. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă acea viaţă, iar Duhul îi dă putere, dar pentru aceasta este nevoie de credinţă, pe care nu o are nici unul nici celălalt.
sursa: https://comori.org/