Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Cititorul care trece la a studia epistola lui Iacov după epistolele lui Pavel constată o schimbare bruscă, semnificativă mai ales prin comparaţie cu Epistola către evrei, care, în alcătuirea Bibliei noastre, o precede pe cea a lui Iacov. Principalul obiectiv al Epistolei către evrei era acela de a-i determina pe creştinii iudei să o rupă definitivă cu vechile tradiţii religioase pentru a-i despărţi de orice lucru pământesc şi a-i aduce într-o relaţie exclusiv cerească cu Hristos.
Nu la el de mare este contrastul dacă trecem la această epistolă după Faptele apostolilor, pentru că aşa este această epistolă aşezată în multe dintre scrierile mai vechi cu autoritate şi în unele versiuni care le-au urmat. Aceste epistole „generale“, cum mai sunt ele numite, nu sunt aşezate după cele ale lui Pavel, ci înaintea lor. Astfel, contrastul nu este atât de şocant, ci apare mai normal şi este mai uşor de înţeles deoarece epistola lui Iacov se potriveşte cu situaţia existentă în bisericile din Iudeea, în special în cea de la Ierusalim. Ei erau zeloşi pentru lege şi mergeau la templu la ora de rugăciune – nu numai simplii israeliţi, ci chiar şi preoţi, o mare mulţime care au venit la ascultarea de credinţă. Nu avem nici un motiv să presupunem că aceia au abandonat jertfele, nici celelalte funcţii preoţeşti. Aceasta poate părea ciudat acum, când oamenii cercetează şi judecă situaţia din zilele noastre, dar cu o asemenea abordare este imposibil să fie înţelese corect scripturile. Trebuie să primim lucrurile aşa cum ne sunt date în Biblie, pentru că numai astfel putem căuta să formăm raţionamente în acord cu Dumnezeu.
Din prima parte a cărţii Faptele apostolilor rezultă clar că încă mulţi dintre primii creştini de la Ierusalim ţineau cu tărie la ceea ce era iudaic, fapt confirmat şi de imaginile de mai târziu pe care Duhul Sfânt ni le prezintă cu privire la biserica de la Ierusalim. Ei foloseau credinţa în Hristos mai curând pentru a îndeplini în mod conştiincios îndatoririle lor ca iudei. Indiferent ce ar spune unii, acest fapt nu poate fi negat. Cei care nu au fost niciodată într-o asemenea poziţie, dacă îşi cunosc poziţia de creştini, nu vor fi conduşi spre un asemenea comportament, ci vor fi păziţi de aşaceva. Duhul Sfânt prezintă în mod hotărât că situaţia în biserica de la Ierusalim era aşa cum m-am străduit să o enunţ.
Apoi, epistola lui Iacov a fost scrisă nu numai pentru biserica de la Ierusalim, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Aceasta ne pregăteşte pentru un cerc mai larg: nu numai cel al iudeilor creştini, ci cel al israeliţilor, indiferent unde se vor fi găsit ei – nu numai în ţară ci şi înafara ei -, după cum este scris: „către cele douăsprezece seminţii care sunt în diaspora“. Pe scurt, este evident că, dintre epistolele inspirate, cea a lui Iacov are un loc excepţional. Nu trebuie să ne surprindă că aceia care nu au ţinut cont de acest fapt au înţeles greşit epistola lui Iacov. Cu toţii ştim că marele reformator Luther, în mod neîntemeiat, a manifestat neîncredere şi chiar dispreţ faţă de această parte a scripturii, dar sunt convins că orice om care, să nu zicem că dispreţuieşte, ci măcar caută să nu ia în consideraţie epistola lui Iacov are o mare pierdere. Lui Luther nu i-ar fi stricat deloc, ba chiar i-ar fi fost de folos să înţeleagă această scriere a lui Iacov. Avea nevoie de aceasta sub mai multe aspecte, şi noi de asemenea. Este o nefericită amăgire atunci când un suflet se lasă condus de gândurile sale subiective pentru a da laoparte orice text din cuvântul lui Dumnezeu, pentru că fiecare text are un loc important şi fiecare are rostul lui. Oare este prea mult să ceri ca un document să fie judecat potrivit cu alcătuirea lui expresă, care se vede? Sigur că nu trebuie să luăm subiectele lui Pavel pentru ca, pe baza lor, să interpretăm epistola lui Iacov. Ce ar putea fi oare mai nepotrivit, ca să nu mai vorbesc de afirmaţia că epistola ar fi neinspirată, – chiar sub aspectul bunului simţ şi discernământului – decât un asemenea gând? Aşa s-au poticnit - şi au şi căzut, ca să nu spunem mai mult - oamenii de acest text valoros şi util sub aspect practic din Cuvântul lui Dumnezeu.
Se cuvine să citim acest text aşa cum este, sau, mai curând, aşa cum l-a scris Dumnezeu, dincolo de controverse, nu numai pentru creştinii dintre iudei, nici numai pentru iudei, ci pentru cele douăsprezece seminţii din diaspora. Epistola îi priveşte pe toţi în calitate de creştini şi acordă locul potrivit tuturor celor care aveau credinţa în Domnul Isus. A considera că aceasta nu priveşte pe nimeni altcineva este o greşeală. Oamenii pot să o abordeze considerând că toate epistolele sunt adresate tuturor creştinilor, dar aceasta este o abordare greşită. Când cineva vine cu această idee preconcepută, sau cu oricare alta, pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai este de mirare că nu înţelege sensul divin al cuvântului, deoarece El este deasupra noastră şi infinit mai înţelept. Se cuvine ca noi să ne însuşim ceea ce El doreşte să ne înveţe. Nu există o mai mare sursă de erori decât studiul pornit cu idei preconcepute. Şi nu este de mirare că, ori de câte ori cineva se apropie de scripturi cu idei preconcepute, sperând să descopere confirmări în loc să caute să afle gândul lui Dumnezeu din ceea ce a descoperit El, rezultatul este dezamăgire. Ceea ce este neotrivit este în om şi nu în cuvântul divin. Să căutăm, cu rugăciune, să evităm această cursă.
Iacov scrie urmărind două aspecte. El se numeşte „rob al lui Dumnezeu“ – ceea ce, în mod clar, reprezintă un teren larg, pe cere şi un evreu îl respectă. Pe de altă parte, el mai adaugă „şi al Domnului Isus Hristos“ – cuvinte care duc imediat la divergenţe între creştini şi evrei deoarece majoritatea istaeliţilor ar respinge o asemenea slujbă. Cu toate acestea, Iacov le scrie şi unora şi altora. De observat că el nu se numeşte „fratele Domnului“, cu toate că aşa era şi aşa este şi numit în Epistola către galateni. Nu cred că mai are rost să explic faptul că autorul epistolei nu este fiul lui Zebedei, deoarece acela a căzut victimă violenţei lui Irod Agripa înainte de a fi fost scrisă această epistolă. Nu am nici o-ndoială că scriitorul este „Iacov cel drept“ şi „fratele Domnului“, dar, după cuviinţă, şi într-un mod atât de frumos încât am face bine să medităm la aceasta, el evită să se numească fratele Domnului. Era destul de normal ca alţii să-l numească aşa, dar el se numeşte doar nu doar „rob al lui Dumnezdeu“ ci şi „al Domnului Isus Hristos“.
El le scrie celor douăsprezece seminţii din diaspora şi le trimite salutări. Nu este genul de salutare din epistolele lui Pavel şi cele ale celorlalţi apostoli, cu care ne-am familiarizat, ci exact formula de salut folosită în Fapte 15 de apostolii şi bătrânii de la Ierusalim când le-au scris adunărilor dintre naţiuni spre a le feri de a intra sub jugul legalismului. Şi, din vreme ce el era persoana care pronunţa hotărârea, prezintă interes să vedem legătura dintre ceea ce Iacov scria atunci şi ceea ce scrie aici.
Ţelul Duhului Sfânt era acela ca, prin acela care avea o poziţie importantă la Ierusalim, să fie adresate chemări puternice către toţi israeliţii, indiferent unde se vor fi aflat ei. Aceasta este evident fără a cerceta în profunzime şi nu este o opinie, ci este ceea ce ne spune în mod expres Dumnezeu. În această privinţă nu trebuie să existe nici o controversă din vreme ce apostolul Iacov ne informează că în acest scop a scris. Ca urmare, epistola este potrivită acestui scop. Sigur că este deosebită, dar este la fel de deosebită în Noul Testament cum este de deosebită cartea lui Iona în Vechiul Testament. Ştim că, în ansamblu, profeţii se adresau poporului Israel, aşa că misiunea lui Iona la Ninive, cea mai renumită cetate a naţiunilor din acele zile, este ceva special. După cum scripturile evreilor prezintă o excepţie, tot aşa şi Noul Testament prezintă o excepţie. Şi oare ce anume ar putea convinge mai bine mintea omenească îngustă, care ar vrea ca totul să fie potrivit cu noţiunile ei? În ansamblu, Noul Testament se adresează creştinilor, dar aceasta nu este valabil în cazul epistolei lui Iacov. Adică, în Vechiul Testament avem un mesaj adresat, în mod excepţional, naţiunilor, iar în Noul Testament, o epistolă adresată, în mod excepţional, evreilor. Nu este aşa oare? Prin această diferenţă importantă se poate vedea bine că este acelaşi gând divin, care este altfel decât concepţiile strâmte ale oamenilor. Să reţinem aceasta şi vom vedea că ne este de folos în toate, ca şi în cercetarea cuvântului pe care citim acum.
„Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite,“ scrie el, „ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“ (Iacov 1 .2-3). Astfel rezultă imediat că suntem pe un teren practic – manifestarea evlaviei atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de om -, Duhul Sfânt accentuând aceasta de la primul îndemn al epistolei. „Socotiţi ca o mare bucurie … când treceţi prin felurite ispite“. Ispitele, încercările (pentru că este clar că se referă la încercări externe), nu sunt nicidecum monştrii grozavi pe care îi vede necredinţa. Apostolul Pavel spune că acestea ne sunt rânduite. Israeliţii, fără-ndoială, găseau că este greu, dar Duhul lui Dumnezeu găseşte potrivit să-i înveţe că nu era cazul să socotească încercarea a fi motiv de întristare. Aceasta deoarece Dumnezeu se foloseşte de încercare având anumite scopuri morale, El tratând firea care se opune voinţei Sale. „Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic“.
Şi cum se produce aceasta? Aici este prezentat un alt aspect esenţial al epistolei: nu este vorba doar de încercările care vin aici, pe pământ, asupra credinciosului. În mod cert, când spune aceasta el se adresează fraţilor în Hristos. El nu priveşte doar la cele douăsprezece seminţii, ci la cei credincioşi, după cum vedem şi la începutul capitolului următor: „Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare“. Cred deci că aici este vorba de oameni care sunt capabili să înţeleagă ceea ce este spiritual. „Dacă îi lipseşte cuiva înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu“.
Asupra acest două aspecte extrem de importante se insistă pe tot parcursul epistolei: unul este acela că este de folos nu numai să te bucuri de ceea ce este plăcut, ci şi de dificultăţile pe care Dumnezeu le trimite spre binele nostru. Binecuvântarea nu constă în traiul uşor şi în onoruri, ci, dimpotrivă, în a socoti încercarea ca fiind o bucurie şi a primi de le Dumnezeu ceea ce este dureros, având certitudinea că El nu greşeşte niciodată şi că totul este rânduit spre binecuvântarea desăvârşită a alor Săi. Dar aceasta deschide calea care îl face pe om să simtă nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu pentru a putea înţelege şi a trage foloase din încercare, deoarece, după cum ştim, orice încercare este spre binecuvântarea celor care trec prin ea. Dar pentru a avea acest discernământ avem nevoie de înţelepciune, ceea ce duce la: „dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea“. Este deci nevoie de dependenţă de Dumnezeu, de acel duh care este obişnuit să aştepte de la El şi să se plece înaintea Lui, pe scurt, este nevoie de ascultare. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da“. Vom vedea la urmă de unde vine aceasta, dar deocamdată avem doar un îndemn general. „dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui“. Astfel, el arată că credinţa înseamnă încredere în Dumnezeu şi că îndoielile din minte, dubiile în legătură cu Dumnezeu, nu înseamnă altceva decât necredinţă. Asemenea îndoieli sunt manifestări care practic neagă atitudinea pe care o are cineva care cere de la Dumnezeu. Este ca şi cum ar sufla şi cald şi rece. Pare a cere de la Dumnezeu, dar, de fapt, nu are încredere în El. O asemenea persoană nu trebuie să aştepte nimic de la Domnul.
Apoi este prezentat modul în care aceasta funcţionează în practică: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui pentru că va trece ca floarea ierbii“. Tot ce ţine de un concurs de împrejurări temporare este sortit să dispară şi nu ţine nicidecum de firea lui Dumnezeu aşa cum ni se descoperă în adevăr şi har de Fiul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu răstoarnă judecăţile lumii în toate privinţele: „fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, şi bogatul în smerirea lui“, motivul fiind că acestea vor „trece ca floarea ierbii“ (ceea ce este pur natural). „Pentru că a răsărit soarele cu arşiţa lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea înfăţişării ei a pierit: aşa şi bogatul se va veşteji în căile lui“.
Pe de altă parte, cineva poate fi binecuvântat şi trebuie să fie binecuvântat. Aici apare un contrast deplin şi motivul pentru care ne sunt prezentate acestea, deoarece există o legătură perfectă între versete, chiar dacă aceasta nu este evidentă la prima vedere. „Ferice de omul care rabdă ispita,“ deci care nu este expus instabilităţii necredinţei pe care am văzut-o, nici nu se încrede numai în resursele naturale, ca în versetul anterior. Omul care rabdă ispita o acceptă şi o socoteşte a fi spre bucurie, şi atunci este binecuvântat deoarece „va primi cununa vieţii, pe care a promis-o Domnul celor care-L iubesc“.
După aceasta urmează o altă caracteristică, însă a încercării în răul lăuntric, nu în exterior. Există încercări care vin de la diavol, după cum există încercări care vin de la Dumnezeu şi sunt de folos pentru om. Există încercări ale credinţei şi ispite ale cărnii.
Acum este deci clar că încercarea credinţei este scumpă, după cum este şi de folos, şi de aceasta a fost vorba până aici. Dar acum este prezentat celălalt tip de încercare, şi este important să apreciem just situaţia, deoarece, din câte ştiu, este singurul loc din scriptură în care este prezentat direct. În alte pasaje ispitele înseamnă încercări şi nu îndemnuri lăuntrice spre rău, iar încercările nu au nici o legătură cu firea rea, ci, dimpotrivă, sunt mijloacele folosite de Domnul în iubirea Lui pentru a-i încerca pe aceia în care El are încredere, iar acestea lucrează spre binecuvântarea acelora pe care El i-a binecuvântat deja. Aici, pe de altă parte, găsim sensul cel mai obişnuit al ispitei, şi, vai! faptul că acest sens este atât de obişnuit arată ce fel de oameni suntem, cât de puţin avem a face cu Dumnezeu şi cât de multe lucruri avem în comun cu lumea! „Nimeni, fiind ispitit, să nu spună: «Sunt ispitit de Dumnezeu» pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă“.
Deci, nu numai că Dumnezeu nu permite accesul răului la El Însuşii, dar nici nu va ispiti la rău pe nimeni. În gândirea lui Dumnezeu nu are loc gândul de a-l determina pe cineva să facă vreun rău deoarece El este deasupra oricărui rău, şi acesta este temeiul pentru binecuvântarea oricărui copil al lui Dumnezeu, binecuvântare care se va manifesta deplin atunci când se va fi terminat cu răul care vine din firea omului. Răul este din om deoarece „fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă, apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte“. Nu în acelaşii mod abordează problema apostolul Pavel. Nu că ar fi vreo contradicţie, cât de mică, între cei doi, pentru că sunt în armonie perfectă, ci chestiunea este privită din alt punct de vedere, iar motivul este evident, deoarece în Romani 7 , la care mă refer, Pavel vorbeşte nu despre purtare ci despre fire. Dacă este să privim la fire este clar că păcatul este prezent de mai înainte şi că poftele sunt efecte ale păcatului. Dar aici este vorba despre păcat în comportament, şi, ca urmare, acţiunea exterioară păcătoasă este rezultatul lucrării răului din lăuntru. Astfel, vedem că este, ca să nu spunem mai mult, cel puţin o mare problemă de incapacitate de a percepe, o insensibilitate care este nevrednică - ba nu, care chiar este vrednică de orice persoană care se consideră în măsură să judece cuvântul lui Dumnezeu -, o poziţie ruşinoasă pentru o făptură – pentru un om -, şi mai ales pentru un creştin. Dar şi aici, ca peste tot, este un caz de orbire şi ignoranţă care pune un text din scriptură în contradicţie cu altul.
La aceasta aţi putea spune: „Şi nu întâmpini niciodată vreo dificultate?“ Ba da, dar ce se cuvină să facă oricine găseşte ceva dificil în Cuvântul lui Dumnezeu? Trebuie să aştepte lumina de la Dumnezeu. Nu încerca să încerce să rezolvi singur dificultăţile, ci ai o atitudine de dependenţă. Cere înţelepciune, cere-o pe toată de la Dumnezeu, „care dă cu dărnicie şi nu reproşează“. El va limpezi orice este spre gloria Lui. Nu există nici un om cu sufletul exersat, nici în această clădire, nici în altă parte, care să nu fi avut experienţa adevărului despre care vorbesc acum. Nu există vreun bărbat care să fi fost condus într-o cât de mică măsură la înţelegerea căilor lui Dumnezeu şi să nu fi experimentat că pasaje pe care odinioară le găsea atât de dificile şi nu le înţelegea au ajuns să aducă multă lumină sufletului său. De aceea, graba în a rezolva dificultăţile duce doar la a găsi contradicţii fie la Dumnezeu fie în cuvântul Său – în cuvânt deoarece este mai adânc decât noi, iar la El pentru că nu dă unui prunc acea cunoştinţă care se potriveşte unui om matur. Acum este evident că aşaceva este doar nebunie, această grabă care împiedică binecuvântarea şi înaintarea. Cu toate acestea, nimic nu este mai simplu decât ceea ce ne descrie şi ne recomandă aici apostolul, şi, de asemenea, nimic nu este mai sigur.
Acum trecem la celălalt aspect: „Nu vă rătăciţi, preaiubiţii mei fraţi! Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus“. Am văzut sursa răului, care se găseşte în firea căzută a omului, în care, fără-ndoială, lucrează satan, chiar dacă vrăjmaşul nu ne este prezentat aici. Îl vom întâlni mai departe, în capitolul 4, dar aici este vorba doar despre firea omului. După aceasta el îşi înalţă privirea către Dumnezeu. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“. Primul lucru pe care-l urmăreşte Duhul Sfânt este să-L îndreptăţească pe Dumnezeu, iar aceasta este ceva care nu ţine deloc de noi. După cum răul vine din noi, tot ce este bun vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu numai că este sursa a tot ce este bun – din vreme ce orice se dă bun şi orice dar desăvârşit este de la Dumnezeu (atât modul în care este dat cât şi lucrul dăruit) –, ci, în plus, la Dumnezeu nu se produce nici o schimbare, pe când făptura, chiar în cea mai bună stare, nu poate decât să se schimbe.
Astfel, în acest verset este cea mai bună apărare a gloriei morale a lui Dumnezeu, prezentată în contrast cu falimentul omului în slăbiciune şi în rău. Dar scriitorul merge mai departe şi afirmă – şi încă în modul cel mai admirabil - adevărul acţiunii suverane a harului. El a proclamat deja această suveranitate a lui Dumnezeu, iar acum prezintă cum se aplică aceasta la noi. Nu numai că Dumnezeu este bun, ci El este şi un dăruitor care nu dă decât ce este bun şi dă tot ce este bun. Nepătat în sfinţenia Lui şi neschimbat în lumina Lui, Dumnezeu lucrează în dragostea Lui, iar rodul acestei iubiri suverane pline de energie este că El nu se limitează numai la a binecuvânta, cu toate că aceasta este ceva nespus de scump de la El. Binecuvântarea este mult mai puţin decât ceea ce cunoaştem în creştinism şi chiar decât ceea ce ne spune până şi Iacov în această epistolă foarte cuprinzătoare. În ziua strălucită, Dumnezeu va binecuvânta făptura, dar, în ziua întunecată pe care omul o numeşte „azi“, Dumnezeu nu numai că îi binecuvântează pe cei care cred, ci face mult mai mult. Noi înşine suntem născuţi din El. Adică El îi transmite credinciosului firea Lui. Şi face aceasta fără să I se fi cerut şi nu pe merit. În mod nemeritat! Pentru că nu era nimic altceva decât rău, după cum ni s-a arătat mai înainte. În firea omului căzut nu era nimic bun, iar de la Dumnezeu a este numai bine.
Trebuie să repet: aici nu numai că vedem binele, ci este vorba de o transmitere a naturii Sale spirituale, iar El face aceasta prin cuvântul adevărului. Scriptura este mediul de transmitere. Această transformare are loc revelaţia Lui, prin care El lucrează asupra sufletelor, sursa acesteia fiind voinţa Lui suverană. „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale“. El intenţionează ca, în final, să dea binecuvântarea deplină, care, în ceea ce priveşte guvernarea, va fi în mileniu, când răul va fi ţinut sub control pentru ca să nu se manifeste, şi aceasta spre gloria Lui. Dar aceasta nu-L poate satisface deplin pe Dumnezeu, aşa că scriptura ne descoperă că va veni un timp când totul va fi după voia lui Dumnezeu. Atunci totul va fi, şi încă în cel mai deplin sens, odihnă – atunci când se va fi rezolvat orice problemă legată de lucrarea Lui şi de responsabilitatea omului -, când El, intrând în rezultatul lucrării Sale, ne va da să intrăm în odihna Lui. Atunci vom fi nu numai cele dintâi roade dintre făpturile Lui, ci şi în odihnă deplină potrivit cu cerurile noi şi pământul cel nou în care locuieşte dreptatea.
Între timp, noi, cei care suntem astfel născuţi, fiind cele dintâi roade, avem binecuvântarea minunată. Nu suntem numai obiecte ale binecuvântării, pentru că, vai! cât de des o binecuvântare dată a fost pierdută, ajungându-se la necinstirea Numelui Său şi la stricăciunea omului. După cum ştim, Dumnezeu a binecuvântat la început, şi încă a binecuvântat tot ce făcuse, dar binecuvântarea în sine nu avea stabilitate. Pentru a avea stabilitatea asigurată, totul trebuie să se bazeze pe Acela care este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, care ne dă o fire potrivită cu aceea a lui Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o transmitere a firii divine către cei care au căzut, iar aceasta este prin Hristos, şi aşa a fost întotdeauna. Se poate ca nu întotdeauna acest fapt să fie cunoscut în mod conştient, dar pentru a avea o bază pentru binecuvântarea neschimbată şi o comuniune, într-o cât de mică măsură, între făptură şi Dumnezeu este necesar ca făpturii să-i fie transmisă natura divină. Despre aceasta vorbeşte Iacov. Nu mai este nevoie să ne întrebăm cum se leagă aceasta cu Petru, Ioan şi Pavel. Înţelegem imediat că acela care dispreţuieşte o asemenea epistolă este un om – nu de dispreţuit, deoarece Dumnezeu nu doreşte ca noi să dispreţuim pe cineva, după cum nici El nu dispreţuieşte pe nimeni -, dar, cu siguranţă, un om pentru care să fim îndureraţi că a putut avea vreodată asemenea gânduri fiind un suflet născut din Dumnezeu şi slujitor al lui Isus Hristos.
Pe acest temei al firii divine transmise către făptură, prin aceasta fiind transmisă şi judecata morală, vine îndemnul practic: „Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare“. Ascultarea este exact atitudinea care exprimă dependenţa. Cel care este slujitor al lui Dumnezeu priveşte spre Dumnezeu, se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă de la Dumnezeu. Aceasta este poziţie potrivită pentru cine este născut din Dumnezeu. „Preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire“. Vorbirea poate fi expresia firii noastre, a ceea ce suntem noi, iar îndemnul de a fi „încet la vorbire“ şi „grabnic la ascultare“ Îl are în mod clar pe Dumnezeu în vedere şi se referă la cuvântul Lui şi la ceea ce ar face cuvântul Lui să fie înţeles. Să fim deci, şi noi, grabnici la ascultare şi înceţi la vorbire.
Mai este încă un lucru la care trebuie să luăm aminte, şi anume că firea noastră se exprimă nu numai prin limbă ci şi prin sentimentele din inimă, şi, vai! se exprimă prim mânia făpturii căzute. Să fim deci înceţi nu numai la vorbire ci şi la mânie. Vedeţi imediat că avem un îndemn întemeiat întâi pe anatomia spirituală –dacă pot spune aşa – a firii noastre, după care ne este prezentat caracterul minunat al vieţii celei noi pe care am primit-o prin credinţa în Isus Hristos, viaţă care ştim că este a noastră deoarece suntem născuţi prin cuvântul adevărului. Urmează apoi motivul: „pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“.
Nu este necesar să remarcăm că aici nu este vorba despre îndreptăţirea lui Dumnezeu în sens moral. Iacov nu tratează acest subiect şi nu pune problema cum anume un păcătos este îndreptăţit. De aceea, el nu-l contrazice sub nici o formă pe Pavel în ceea ce este cu privire la credinţă sau îndreptăţire deoarece el nu tratează aceleaşi probleme pe care le tratează Pavel. Când două persoane se ocupă cu aceeaşi problemă şi ne spun lucruri contrarii, atunci bineînţeles că se contrazic, dar dacă acele două persoane se ocupă de două chestiuni diferite, chiar dacă acestea sunt într-o relaţie strânsă, atunci nu este contradicţie, şi aşa este cazul cu Pavel şi Iacov în ceea ce ne stă înainte, aceasta ca fără să spunem un cuvânt despre inspiraţie, care face contradicţia imposibilă. Amândoi folosesc cuvintele „credinţă“, „fapte“ şi „îndreptăţire“, dar nu tratează aceeaşi problemă, ci sunt două probleme diferite. Vom vedea ulterior motivul pentru această abordare, dar doresc mai curând să fac pe scurt această remarcă pentru a ajuta sufletele care găsesc dificultăţi, deoarece aceasta prezintă o cursă, mai ales pentru aceia care se bazează mult pe analogii verbale.
Să privim la harul Domnului pentru a înţelege scriptura. Mulţi au obiceiul ca, dacă întâlnesc aceeaşi expresie, să-i acorde întotdeauna acelaşi sens. Dar aceasta nu este valabil nici în vorbirea obişnuită, nici în cuvântul lui Dumnezeu. Aici, de exemplu, găsim dreptatea lui Dumnezeu în cu totul alt sens decât acela care ne este atât de familiar în epistolele lui Pavel. Iacov vorbeşte despre ceea ce nu Îi este plăcut Lui deoarece nu se potriveşte cu El, şi este clar că mânia omului Îl ofensează pe Dumnezeu. Aceasta nu lucrează nimic potrivit moralei Sale. Pasajul vorbeşte despre practică şi nu despre doctrină.
„De aceea, lepădând orice necurăţie şi revărsare de răutate, primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit, care poate să vă mântuiască sufletele“. Trebuie să remarcăm cât de departe este aceasta de a impune o lege. Este o grijă deosebită pentru a ne păzi de această idee atât de răspândită. Un iudeu ar fi fost înclinat să se gândească la o lege din vreme ce, în mod firesc, privea legea ca fiind singurul standard. Dar, pe de altă parte, Iacov este departe de a elimina legea, după cum vom vedea în această epistolă. Cu toate acestea, el are grijă să arate că, în acest pasaj, cuvântul se ocupă de lăuntrul omului, că este cuvânt „sădit“ şi nu o lege exterioară şi că acest cuvânt poate mântui sufletul. Cuvântul pătrunde prin credinţă, sau, după cum spune apostolul în Epistola către evrei, este „amestecat cu credinţă“ în aceia care-l aud. „Fiţi dar împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă“. Este clar că ne aflăm în domeniul trăirii practice. Acesta este gândul călăuzitor şi ţelul epistolei.
„Pentru că, dacă cineva este ascultător al Cuvântului şi nu împlinitor, acesta seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească într-o oglindă“. Se poate să aibă o imagine foarte clară despre sine însuşii, pentru un moment poate vedea clar ceea ce este, dar uită repede totul. „S-a privit pe sine şi a plecat şi a uitat îndată cum era“. Vai, cât de adevărat este aceasta! Şi cât de mult corespunde cu viaţa! Este vorba de acea privire a sufletului care creează convingerea prin adevăr, când sufletul este forţat să discearnă originea gândurilor sale. Ce sentimente sunt atunci când lumina lui Dumnezeu străluceşte asupra omului şi în lăuntrul lui! Dar cât de repede trece aceasta în loc să rămână în suflet! Puterea duhului lui Dumnezeu poate săpa în inimă aceste lucruri. Dar aici apostolul prezintă lipsa lucrării lăuntrice, situaţie în care inteligenţa este despărţită de conştiinţă, ceea ce este ilustrat, după cum am văzut, prin intermediul unui om care aruncă o privire în oglindă, după care îşi întoarce spatele şi pleacă. Pe când acela care „şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii“ are putere în permanenţă.
Şi pare potrivit să spunem că, departe de a fi legalist în sensul rău al cuvântului, Iacov este un om inspirat, care, cel puţin la fel de mult ca oricare altul, ucide spiritul legalist chiar prin această expresie. În tot Noul Testament nu există un gând mai valoros, nici o expresie mai puternică pentru aceasta. În domeniul corespunzător nu există nimic mai bun, mai clar sau mai izbitor. Oamenii găsesc deseori spirit legalist la Iacov pentru că ei înşişi vin cu acel spirit. Sufletele lor sunt sub acea influenţă, şi, ca urmare, ei întunecă lumina lui Iacov cu ceea ce are scopul de a fi folosit spre a învălui în întuneric vinovăţia lor.
Ce este legea libertăţii? Este cuvântul lui Dumnezeu care îl conduce pe omul născut prin cuvântul adevărului, îndemnându-l, susţinându-l şi întărindu-l în acele lucruri în care viaţa cea nouă îşi găseşte plăcerea. Ca urmare, această lege acţionează într-un fel exact contrar aceluia în care legea lui Moise acţiona asupra israelitului. Aceasta este evident din cuvintele: „Să nu…“[1] De ce? Pentru că ei doreau să facă ceea ce Dumnezeu interzicea. Dorinţele omului, aşa cum este el, sunt spre rău, iar legea pronunţă un veto împotriva voinţei omului. În mod necesar, legea are un caracter negativ şi nu unul pozitiv. Legea interzice ceea ce omul este înclinat să facă şi ceea ce doreşte el, aşa că ea este mijlocul prin care putem detecta firea noastră căzută şi răzvrătită. Aşa că aceasta nu este în nici un caz legea libertăţii, ci legea robiei şi a condamnării care aduce moartea.
Legea libertăţii aduce aspecte pozitive pentru aceia care o iubesc – nu mai este în primul rând negarea a ceea ce voinţa şi poftele omului caută, ci în primul rând manifestarea vieţii celei noi potrivit cu ceea ce este conform naturii sale. Astfel, aceasta a fost, pe bună dreptate, deseori descrisă ca fiind asemenea unui părinte iubitor care îi spune copilului că trebuie să meargă într-un loc sau altul, şi îi spune să meargă chiar în acele locuri despre care ştie că acelui copil i-ar place mult să le viziteze. Aşa este legea libertăţii, ca şi cum cineva i-ar spune copilului: „Acum, copile, trebuie să te duci să faci aceasta şi aceea“, ştiind tot timpul că nu i-ar putea face o favoare mai mare copilului. Nu este o poruncă împotriva voinţei copilului, ci mai curând este vorba de a-i îndrepta afecţiunile spre obiectul cel mai scump lui. Copilul este privit cu dragoste şi condus de dragostea părintelui, care ştie care este dorinţa copilului – o dorinţă potrivit firii celei noi pe care Dumnezeu Însuşi a sădit-o în el. El i-a dat o viaţă care iubeşte căile Lui şi cuvântul Lui, care urăşte răul, se simte revoltată faţă de rău şi este profund îndurerată de orice cădere în păcat care se întâmplă din neveghere, indiferent cât de mică ar părea a fi abaterea. Legea libertăţii constă nu atât într-o oprelişte pusă în calea satisfacerii omului cel vechi, cât în îndrumarea omului cel nou, pentru că inima îşi găseşte plăcerea în ceea ce este bun, sfânt şi adevărat, iar cuvântul lui Dumnezeu pe de-o parte ne supune la exerciţii pentru a fi strâns lipiţi de ceea ce este o bucurie pentru inima unui creştin şi ne întăreşte dezgustul faţă de tot ce ştim că nu îi este plăcut Domnului.
Aşa este legea libertăţii. Ca urmare, „cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui“. Este totuşi necesar să ne ocupăm de celălalt aspect: „dacă cineva gândeşte că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia acestuia este deşartă“.
Capitolul se încheie dându-ne un exemplu despre ce este „religia curată şi neîntinată“, în rincipal sub aspect practic, fără a pierde nici un moment din vedere obiectivul principal. Întâi este vorba de a „cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor“ – adică pe acele persoane de la care cineva nu ar putea primi nimic măgulitor pentru carne şi faţă de care nu ar putea nicidecum să facă o slujire cu scopul de a obţine foloase pentru sine. Apoi urmează „a se păstra neîntinat de lume“. Cât de des nu se întâmplă să auzim oameni citând, ca un obicei, din acest verset pentru a susţine practica lor, omiţând însă ultima parte a versetului! Cum se face că ei uită ultima propoziţie? Oare nu tocmai aceia care citează astfel au cea mai mare greutate să-şi însuşească în mod sincer adevărate valoare a versetului? Să ne străduim să tragem foloase din acest avertisment, mai presus de orice din lecţia valoroasă din cuvântul lui Dumnezeu.
Din ceea ce am văzut se naşte, în mod firesc, întrebarea: De ce sunt potrivite aceste îndemnuri în special pentru cele douăsprezece seminţii? Sigur că putem pune această întrebare, deoarece aceia care preţuiesc cuvântul lui Dumnezeu nu se jenează să cerceteze care este obiectul lui. Mai curând suntem încurajaţi să întrebăm de ce anume este potrivit cu înţelepciunea lui Dumnezeu ca asemenea cuvinte să-i fie prezentate lui Israel şi în special celor douăsprezece seminţii ca fiind credinţa Domnului Isus Hristos. Iacov tratează acest subiect în capitolul următor.
[1] N. a.) Dacă îmi amintesc bine, un om celebru care a scris un eseu asupra libertăţii în care observa că, în lipsa unui îndreptar moral pozitiv, creştinii se îndreaptă spre legea lui Moise. Putem oare concepe ceva mai superficial decât această remarcă? Sau se poate găsi o dovadă mai evidentă despre cum este orbirea necredinţei? Dar aşa este acolo unde nu este cunoscut Hristos. Nu este oare o izbitoare dovadă că superstiţia există la necredincios la fel ca şi gândirea liberă? În această privinţă, şi teologul şi scepticul ajung la aceeaşi concluzie, care vine din aceeaşi sursă – din faptul că nu Îl văd şi nu Îl preţuiesc pe Hristos. Viaţa în Hristos este pozitivă, pe când legea este esenţial negativă. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă acea viaţă, iar Duhul îi dă putere, dar pentru aceasta este nevoie de credinţă, pe care nu o are nici unul nici celălalt.
Capitolul 2
„Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare. Pentru că, dacă va intra în sinagoga voastră un om cu un inel de aur, în haină strălucitoare, şi va intra şi un sărac în haină murdară, şi veţi privi la cel care poartă haina cea strălucitoare şi veţi spunea: «Tu aşază-te aici bine!», şi săracului îi veţi spune: «Tu stai acolo!» sau: «Aşează-te aici, la picioarele mele!», nu faceţi deosebire în voi înşivă şi nu v-aţi făcut judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care le-a promis-o celor care-L iubesc? Iar voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac“. Aici s-ar părea că înţelegem mai clar motivaţia. Putem vedea necesitatea, valoare şi înţelepciunea a ceea ce s-a spus, iar aici este ocazia pentru cuvintele de mai înainte: Israel era expus pericolului de a considera învăţăturile creştine ca fiind un sistem. Fiind un popor cu un statut religios excepţional, ei erau mult mai expuşi la aşaceva decât naţiunile. Mintea evreească era la fel de expusă riscului de a face din creştinism un cod pe cât erau de expuse naţiunile de a asocia creştinismul cu filozofia. Mintea grecului putea specula şi teoretiza despre creştinism, iar cea a evreului era dispusă să facă din creştinism ceva de genul Talmudului, adică de a-l reduce la un număr de precepte, astfel încât acesta să fie un sistem exterior.
Epistola tratează tocmai separarea credinţei de practică. Împotriva acestui fel de a trăi Duhul Sfânt lansează cuvintele de avertizare din acest capitol. Se face aluzie la lege: „Dacă, în adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii, «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!», bine faceţi. Dacă însă primiţi după înfăţişare, comiteţi un păcat, fiind dovediţi de lege ca şi călcători ai ei“. Urmează apoi cuvântul de cercetare pentru cei care vorbesc despre lege: „Pentru că, cine va păzi toată legea, şi va greşie în una, s-a făcut vinovat de toate. Pentru că, Cel care a spus: Nu comite adulter, a spus şi: Nu ucide. Iar dacă nu comiţi adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege“. Din folosirea astfel a acestor două lucruri, adică a legii împărăteşti cu privire la aproape, şi apoi a legii în general, el trece la legea libertăţii, pe care am explicat-o mai înainte. „Pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care nu a arătat milă. Mila se glorifică faţă de judecată“.
Este introdus faimosul pasaj care a încurcat multe minţi: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască?“ Este evident că nu poate, deoarece o credinţă care este neproductivă nu are legătura vitală cu Dumnezeu. La ce este bună o credinţă care constă numai în a adera la o mulţime de dogme, prin aceasta arătând că ea are o sursă omenească? Credinţa dată de Dumnezeu este aceea care mântuieşte, nu cea care este rodul firii omului. Am văzut deja aceasta, şi, de aceea, principiul de bază din primul capitol conduce în modul cel mai simplu la aplicaţia din ce de-al doilea. Exemplificarea este simplă şi izbitoare: „Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte şi lipsiţi de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar nu le daţi cele necesare trupului, ce folos?“ Evident, nu este de nici un folos. „Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine. Dar va spune cineva: «Tu ai credinţă şi eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; şi demonii cred, şi tremură!»“ Dacă există o diferenţă, avantajul este de partea celor care îi duc în rătăcire pe cei sărmani. Cel puţin ei simt, aşa că aceasta are efect asupra evreilor cu raţionamentele lor. „Vrei dar să ştii, o, om deşert?“ spune el. Nu numai corintenii erau deşerţi cu speculaţiile lor, ci la fel de deşerţi erau şi iudeii care vorbeau şi lucrau aşa. „Vrei dar să ştii, o, om deşert, că, fără fapte, credinţa este moartă?“
Dar caracteristica remarcabilă pe care trebuie să o cântărim este că, atunci când faptele sunt introduse astfel, ni se atrage atenţia asupra a ceea ce nu ar avea nici o valoare dacă acele fapte nu ar fi rezultatul credinţei, ba încă mai rău, ar fi chiar rele care ar atrage asupra lor pedeapsa cea mai severă. Să privim la Avraam sau la Rahav: dacă nu ar fi făcut acele fapte avându-L în vedere pe Dumnezeu, dacă nu ar fi avut credinţă, cine oare ar fi apreciat pozitiv ceea ce a făcut Avraam sau ceea ce a făcut Rahav? După legile omeneşti, Avraam şi-ar fi pierdut cel puţin libertatea, dacă nu chiar şi viaţa, pentru intenţia de a-l omorî pe Isaac, şi, fără-ndoială, judecată după legea ţării sale, Rahav trebuia să sufere cea mai grea pedeapsă pentru cea mai gravă trădare. Aşa ar fi dacă faptele lor ar fi judecate fără a-L avea în vedere pe Dumnezeu, faptul că ei au făcut acelea deoarece aşa era voia Lui. Dumnezeu dă un anumit caracter faptelor. Altfel, în ochii oamenilor, Avraam ar fi doar un tată care era gata să-şi ucidă fiul: ce ar putea fi mai rău? Pe scurt, dacă privim numai la fapta lui fără a ţine cont de credinţă, atunci ar fi cel mai rău lucru posibil. Şi ce altceva a făcut Rahav decât că şi-a trădat regele? Nu a dorit ea să dea cetatea în care se născuse şi crescuse tocmai în mâna celor care aveau să o radă din temelii?
Dar, de îndată ce-L luăm în considerare pe Dumnezeu cu voia Lui şi planurile Lui, nu mai este nevoie să mai spunem că aceste două fapte memorabile apar înveşmântate în lumină cerească. Una a fost o faptă împlinită în cea mai admirabilă supunere faţă de Dumnezeu – cu o nemărginită încredere în El, chiar atunci când nu putea şti cum avea să se mai împlinească promisiunea Lui, dar având siguranţa că ea se va împlini. Avraam a fost un om care a privit direct la Dumnezeu, a fost grabnic la ascultare şi încet la vorbire, unul în care strigătul puternic al firii a fost redus la tăcere astfel încât numai Dumnezeu i-a condus sufletul. Cum era singurul său fiu din Sara, inima lui era cu atât mai puternic ataşată de el, şi îi şi fusese dat ca o favoare de la Dumnezeu, dar, cu toate acestea, el l-a dat şi s-a pregătit să facă acea faptă groaznică chiar cu propria lui mână. Dacă de la începutul lumii a fost vreo lucrare a credinţei, atunci aceea este cea pe care Avraam era gata s-o facă cu propria lui mână! Nu este nevoie să zăbovim asupra istoriei cu Rahav, ci doar se cuvine să observăm cât de bine călăuzită de înţelepciunea divină este aluzia lui Iacov. Cum poartă aceasta marca inspiraţie divine! Cu atât mai mult când ştim că Pavel s-a referit la Avraam în cu totul alt scop! Dar, când Iacov a scris ceea ce ne stă înainte nu a fost nu mai puţin inspirat decât Pavel când a prezentat credinţa lui Avraam şi fapta lui spre sfârşitul vieţii sale (putem spune ultimul test al credinţei şi cel mai mare).
Aspectul esenţial pare să fie acesta: erau fapte, dar faptele asupra cărora insistă Iacov sunt deosebit de bune numai datorită credinţei şi sunt fapte care pot fi justificate numai prin credinţă. Oare lasă aceasta loc la interpretarea că faptele au valoare fără a avea credinţă? Şi reciproca este adevărată. Dumnezeu îndeamnă la fapte şi nu se mulţumeşte numai cu credinţă, dar El este şi Acela care produce faptele care au valoare datorită credinţei.
Astfel, unitatea indisolubilă dintre credinţă şi fapte nu a fost nicicând susţinută într-un mod mai binecuvântat decât în situaţiile pe care Iacov ni le pune înainte. El este atât de departe de a zdruncina credinţa încât presupune credinţa, iar lucrările pe care le recomandă au o marcă extrem de bine definită şi izbitoare.
Capitolul 3
Apoi ajungem la câteva îndemnuri practice. După cum am mai spus, el avertizează în special asupra limbii ca expresie a sentimentelor inimii dacă nu a răutăţii. „Din prisosul inimii vorbeşte gura“. Aici se deschide aplicaţia acestui cuvânt în alt domeniu, chiar mai important: cel al vorbirii publice spre zidire. „Nu fiţi mulţi învăţători, ştiind că vom primi mai mare judecată“. Pentru că este clar că ceea ce spune cineva în public va fi folosit ca standard pentru aprecierea lui, şi acea persoană trebuie să fie pregătită să fie judecată după acel standard. Dacă, ca regulă, se cuvine să fim înceţi la vorbire, de la aceasta nu face excepţie a da învăţătură altora, pentru că aceasta atrage o judecată mai severă. Este un îndemn care arată, pe de-o parte, pericolul de a greşi grăbindu-ne să ne folosim de o uşă deschisă fiind împinşi de dorinţa de afirmare a eului, iar, pe de altă parte, presupune libertatea perfectă între credincioşi. Este imposibil ca un asemenea îndemn să se aplice acolo unde există un regim al slujirii exclusive.
Astfel, în mod evident, învăţătura lui Iacov nu numai că expune clar adevărul binecuvântat cu privire la firea cea nouă, după cum am arătat deja, ci îndemnul lui presupune aceeaşi deschidere între creştini în exercitarea unui dar pentru slujire pe care o găsim în 1. Corinteni 14 şi în practică peste tot în biserica lui Dumnezeu. Epistola lui Iacov este departe de a fi în contradicţie cu alţii, cu toate că există destul de multe aspecte prezentate sub o formă nouă (pentru cele douăsprezece seminţii) atât din punct de vedere al sferei de cuprindere cât şi prin abordări specifice. Gândul lui Dumnezeu este acelaşi, iar Duhul, care a inspirat chiar şi cea mai deosebită dintre epistolele Noului Testament, ne prezintă ceva care este în armonie cu toate celelalte texte şi cimentează construcţia adevărului divin.
Se mai adaugă încă un motiv moral: „Pentru că toţi greşim deseori. Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze, de asemenea, tot trupul“. Din câte înţeleg, spunând aceasta el nu se limitează la vorbirea în public, cu toate că începe cu aceasta. „Iată, punem zăbală în gurile cailor“. El arată că unui om se poate să nu-i pară a fi mare lucru, dar nu trebuie să scuzăm ceea ce este rău numai pentru că sursa lui este mică. El demonstrează că tocmai cele mai mici lucruri deseori guvernează corpuri incomparabil mai mari. „Iată, şi corăbiile, care sunt aşa de mari şi sunt mânate de vânturi puternice, sunt conduse de o cârmă foarte mică“. Acest exemplu este aplicat la subiectul tratat: „Astfel şi limba este un mădular mic şi se laudă cu lucruri mari. Iată, un foc mica, ce pădure mare aprinde! Şi limba este un foc: lumea nedreptăţii; limba este aşezată printre mădularele noastre; ea întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii şi este aprinsă de gheenă“. Nu găsim în întreaga Biblie o imagine mai veridică a acestui rău fără speranţă la care sunt expuşi oamenii prin acest mic mădular foarte activ. „Pentru că orice specie, şi de fiare şi de păsări, şi de reptile şi de vietăţi de mare, este îmblânzită şi a fost îmblânzită de om; dar limba nici unul dintre oameni n-o poate îmblânzi“. Avem însă mângâierea că Dumnezeu poate să se ocupe de ea, Da, Dumnezeu, care îi dă credinciosului firea Lui şi ştie cum să doboare firea cea veche astfel încât să aibă loc să se manifeste El.
Şi Iacov nu cruţă marea inconsistenţă care se manifestă atât de des: „Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea îi blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese binecuvântare şi blestem. Fraţii mei, nu trebuie ca acestea să fie aşa“. Aceasta este întărit de diferite ilustrări , după care urmează imaginea omului înţelept, care se dovedeşte a fi înţelept nu prin cunoştinţele cu care-şi câştigă faima, ci prin practică. Iacov are mereu în minte aplicaţiile în viaţa de zi cu zi. Este întotdeauna lucrul cel mai potrivit, după cum era şi cel mai necesar atunci şi în acel loc. Dacă în această epistolă s-ar fi lansat pe marea întindere a adevărului, atunci el ar fi dat un impuls spre a acumula mai multe dogme, iar un asemenea curs ar fi agravat răul în loc să-l smulgă din rădăcină. Fiind el însuşii un om înţelept în lucrurile obişnuite, prin Duhul Sfânt i s-a dat înţelepciune divină pentru a trata problema curselor care stăteau înaintea celor douăsprezece seminţii, chiar şi a acelora dintre ei care mărturiseau credinţa în Domnul Isus Hristos.
Se pune deci problema cum să se dovedească dacă un om este înţelept sau nu. Sigur că nu prin multe vorbe, care de obicei tind spre a vorbi rău. „Să arate, din purtarea lui bună, faptele lui făcute în blândeţea înţelepciunii“. Dacă, dimpotrivă, în inimă este invidie şi duh de ceartă, cum s-ar putea lăuda cineva împotriva adevărului? Cât de sever pătrunde lucrurile, şi aceasta numai prin expunerea a ceea ce este! Ce expunere! Gândiţi-vă la oamenii care se glorifică în ruşinea lor! „Nu minţiţi împotriva adevărului“. Era inconsistenţă practică şi atitudine contrarie gândului lui Dumnezeu.
Ne sunt prezentate două feluri de înţelepciune – după cum sunt şi două feluri de ispite – una binecuvântată de Dumnezeu şi care este spre gloria omului care suferă, cealaltă este spre ruşinea omului pentru că îşi are originea în firea căzută în păcat. „Aceasta nu este înţelepciunea care coboară de sus, ci pământească, naturală, diabolică. Pentru că, unde este gelozie şi duh de partidă, acolo este dezordine şi orice lucru rău“. Lucrările dovedesc natura şi sursa acelei „înţelepciuni“. În orice cale rea este dezordine, dar „înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică“. Niciodată nu trebuie inversată această ordine deoarece această înţelepciune nu este doar paşnică, ci ea este în primul rând curată şi apoi paşnică. Ea susţine în primul rând caracterul şi gloria lui Dumnezeu, apoi caută roade ale păcii printre oameni. Dar aceasta nu este tot. Ea este blândă şi uşor de înduplecat sau care cedează. În loc să se angajeze într-o bătălie pentru drepturile care consideră că le are, fie ele reale sau închipuite, ea cedează manifestând har. Nu este la lucru încăpăţânarea de a-şi afirma propria persoană, care marchează aspiraţia senzuală spre înţelepciune a omului carnal, ci înţelepciunea care coboară de sus este cu blândeţe şi cedează, fiind plină de îndurare şi roade bune, fără a căuta ceartă şi fiind neprefăcută. Când un om ajunge să fie conştient că înţelepciunea lui are o sursă dubioasă, atunci este de înţeles că el nu vrea ca gândurile lui sau voinţa lui să întâmpine opoziţie, dar adevărul este că nu există nimic care marchează atât de mult superioritatea harului, adevărului şi înţelepciunii lui Dumnezeu ca aceea că Dumnezeu dă răbdare şi că nu apar manifestări ale nerăbdării de a impune ceea ce omul ştie că este drept şi adevărat. Când cineva insistă asupra valorii propriilor sale cuvinte sau caută de obicei să găsească nereguli la alţii, aceasta este un semn inerent şi sigur de slăbiciune. „Înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat“. Ea mai este şi „plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută“. Ea este caracterizată de judecata de sine, care îşi găseşte plăcerea în manifestarea căilor lui Dumnezeu. Şi „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace“. Astfel, dacă există pace pe cale, atunci dreptatea este şi sămânţă şi rod. Sămânţa, ca întotdeauna, trebuie să-şi producă propriul ei rod. „Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace“. Ce onoare să fim fii ai păcii într-o lume care este întotdeauna în război împotriva lui Dumnezeu şi a alor săi!
Capitolul 4
Vai! În Iacov 4 găsim exact contrariul păcii: certuri şi lupte. De unde sunt acestea? Nu din firea cea nouă, a cărei sursă binecuvântată este Dumnezeu, ci din cea veche. „Nu de acolo, din plăcerile voastre, care se războiesc în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi şi nu puteţi obţine; vă luptaţi şi vă războiţi; nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre. Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ Sper că nu va căuta cineva să spună că aceste persoane sunt născute din Dumnezeu. Am impresia că ceea ce s-a afirmat la începutul acestui discurs este cheia pentru a interpreta corect expresiile. Pe de altă parte, dacă uităm cui îi sunt adresate cuvintele şi presupunem că epistola îi are în vedere numai pe cei născuţi din Dumnezeu, atunci suntem nevoiţi să admitem lipsa de putere a cuvântului divin. Dacă primim mesajul cu simplitatea credinţei, atunci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este înţeles şi nu este nevoie să minimizăm nici o frază. Iacov îi are în vedere pe creştini, dar nu numai pe creştini. După cum spune el însuşii, a scris pentru israeliţi şi nu numai pentru aceia din Israel care sunt credincioşi. El s-a adresat în mod expres celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Indiferent dacă au credinţă sau nu, epistola li se adresează israeliţilor. Ca urmare, există un cuvânt adresat acelora care este clar că nu sunt născuţi din Dumnezeu, după cum există şi unul adresat celor născuţi din nou.
Având această impresie am citit: „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu. Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“. Mai este nevoie oare să vă spunem că acest verset a creat dificultăţi în mintea multora? Cu toate că nu sunt deloc pregătit pentru a face o dogmă cu privire la sensul lui, mi se pare o expresie aspră a presupune că duhul descris aici ar fi altul decât duhul omului. Nu ştiu cum s-ar putea spune, într-un mod potrivit, despre duhul omului că locuieşte în el. Putem înţelege expresia „duhul omului, care este în el“, pe care Pavel o foloseşte în 1. Corinteni 2 , dar el nu spune că ar fi duhul care locuieşte în om. Dar dacă nu este duhul omului, singurul duh despre care ni se spune în alte părţi că locuieşte în om (adică în cel credincios) este Duhul Sfânt. Şi aici este ceea ce conduce la dificultăţi: dacă este vorba despre Duhul lui Dumnezeu, cum anume poate fi prezentat acesta într-o asemenea relaţie? Trebuie să traducem şi să punem o punctuaţie ca în Noul Testament grec şi în Biblia Engleză[1]?
De aici mulţi au ajuns să fie de părere (şi tind şi eu spre aceasta, cu toate că nu m-aş încumeta să spun mai mult) că versetul s-ar cuveni să fie împărţit: „Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“ Este limpede că scriptura condamnă şi că Duhul Sfânt conduce într-o cu totul altă direcţie (comparaţi cu Galateni 5 ). Duhul omului carnal pofteşte cu invidie, fără-ndoială, dar Duhul care locuieşte în noi i se opune în toate, după cum ştim că şi scriptura i se opune.
Şi consider că aceasta se leagă de ceea ce urmează: „Însă El dă un har mai mare“. Aceasta, departe de a fi poftă cu invidie, este lucrarea lui Dumnezeu plină de bunătate. Numai harul este acela care ne-a transmis firea lui Dumnezeu şi numai harul întăreşte firea cea nouă prin darul Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Şi nu numai atât, ci „El dă un har mai mare“ şi „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi“. Cl care, ca şi Dumnezeu, înţelege ce este lumea aceasta şi ce este firea omului se smereşte înaintea Lui, aşa că lui i se dă mai mult har. Înţelegând tot ce este în jurul lui şi în el însuşii el se judecă pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Apoi, presupun – cu toate că nu m-aş aventura să fiu mai categoric – urmează rezultatul practic. „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“. Cât de multe nu cuprind aceste două îndemnuri! Unul este sursa a tot ce este bun, iar celălalt ne păzeşte de tot ce este rău. „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor“. Va căuta cineva să spună că păcătoşi înseamnă, de fapt, sfinţi? Sunt două categorii complet diferite. Prea multe persoane din cercurile evanghelice au obiceiul nepotrivit de a vorbi despre „păcătoşi mântuiţi“. Consider că aceasta nu numai că este inexact, ci este chiar periculos pentru că induce în eroare. Scriptura nu vorbeşte despre vreun „păcătos mântuit“. Nu putem bucura pentru un „păcătos care a fost mântuit“ dacă sufletele nostru cunosc acest har, dar dacă patentăm fraza „păcătos mântuit“, atunci efectul moral este că acela care este mântuit este, în continuare, liber să păcătuiască. Nu zic că oricine cunoaşte adevărul ar nega că un suflet mântuit, cât timp este încă prezentă carnea, poate păcătui dacă nu veghează. Ci acela care este mântuit are o viaţă nouă şi are duhul Sfânt, astfel încât a păcătui nu este în firea lui, ci el este dator să umble în Duhul după cum şi trăieşte prin Duhul. Evident, dacă păcătuieşte, atunci el lucrează contrar firii şi poziţiei sale şi a eliberării binecuvântate pe care Dumnezeu i-a dat-o în Hristos.
Astfel, este extrem de important modul în care este exprimat un adevăr. Chiar având cele mai bune intenţii, modul neadecvat de exprimare al adevărului poate face uneori sufletele să se poticnească, iar aceasta se întâmplă din cauza că noi nu ne supunem adevărului scump şi înţelepciunii minunate a lui Dumnezeu arătate în cuvântul Său. În loc să ajutăm sfinţenia, printr-un cuvânt neatent, cineva poate da frâu liber firii celei vechi. Nici un text din scriptură nu face aceasta. Este perfect adevărat că, atunci când Dumnezeu începe să lucreze cu un suflet, cu siguranţă, El începe cu un păcătos, dar El niciodată nu Se opreşte acolo. Nu cunosc nici o parte din cuvântul lui Dumnezeu în care un credincios, poate doar cu excepţia unei stări tranzitorii, să fie numit păcătos. Fără-ndoială că acela care a fost în primul rând al tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, privind cum era când se mândrea cu legea firii, nu se putea caracteriza decât ca fiind „cel dintâi dintre păcătoşi“, mai ales când gândind la nemăsuratele bogăţii ale harului lui Dumnezeu pe care el avea favoarea de a le transmite sufletelor. La această mărturisire ne alăturăm şi noi din toată inima, aşa cum se şi cuvine, dar, în acelaşi timp, este evident că a fi, în acelaşi timp, şi sfânt şi păcătos este o contradicţie.
Pe scurt, scriptura nu confirmă o asemenea combinaţie, şi cu cât ne descotorosim mai repede de expresii care nu sunt cu nimic mai bune decât nişte incantaţii religioase, cu atât mai bine pentru toţi. Ar fi o pierdere de timp să vorbim acum despre aşaceva dacă nu ar fi ceva practic, dar sunt convins că este momentul, şi că aceasta ca şi alte expresii stereotipe ale lumii religioase trebuie să fie examinate serios în lumina scripturii. Protestanţii şi evanghelicii nu sunt cu nimic mai buni decât romano-catolicii şi cu nimic mai buni decât evreii, care au fost înaintea lor. Cel mai înţelept pentru noi este să ne descotorosim de orice expresie ne-scripturală care are influenţă în prezent.
Insist asupra faptului că eu consider că aici cuvântul „păcătoşi“ arată că, în această epistolă, Duhul Sfânt se ocupă cu o sferă mai largă decât cea la care s-ar gândit cei mai mulţi. Şi, dea asemenea, este şi o confirmare semnificativă a ceea ce am spus deja despre epistola lui Iacov. „Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi curăţiţi-vă inimile, suflete împărţite! Întristaţi-vă şi jeliţi şi plângeţi: râsul vostru să se schimbe în jale şi bucuria în mâhnire. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa“. Iar „Cine vorbeşte împotriva fratelui său sau îl judecă pe fratele său vorbeşte împotriva legii“ lui Dumnezeu, judecând-o.
Apoi, la sfârşitul capitolului, epistola insistă asupra necesităţii de a fi în dependenţă de Dumnezeu şi în alte privinţe. Adică suntem avertizaţi să nu luăm hotărâri şi să ne facem planuri de viitor. Şi acesta este un subiect practic. Cu toţii trebuie să ştim cât de mult se cuvine să veghem pentru ca să nu ajungem să nu ţinem cont de Dumnezeu şi de venirea Domnului. După cum spune Iacov aici: „Veniţi acum, cei care spuneţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine“ – ba nici chiar azi nu cunoaştem ce va fi. „Pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare. În loc să spuneţi: Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea. Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea“. El nu încheie fără un apel la conştiinţă: „Deci aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, aceasta îi este păcat“. Este vorba de legea libertăţii şi a curăţiei perfecte şi a puterii. Păcatul nu constă numai în a face rău, ci şi în a nu face binele pe care îl ştim. Să nu uităm niciodată ceea ce firea ce nouă iubeşte şi simte şi să fim sinceri şi sfinţi potrivit lui Hristos.
[1] N. a.) Kelly se referă la traducerea KJV, în care versetul este în forma următoare: „Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura, Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“ JND a tradus în forma prezentată în text.
Capitolul 5
Apoi avem un avertisment solemn adresat celor bogaţi să plângă şi să se tânguiască pentru că nenorocirea va veni peste ei. Va spune oare cineva că aici este vorba despre sfinţii lui Dumnezeu? Să fie sfinţii persoanele chemate să plângă şi să se tânguiască pentru nenorocirile care vor veni asupra lor? „Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguindu-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre au fost mâncate de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi are să vă mănânce carnea ca un foc. V-aţi strâns comori în zilele din urmă!“ Acesta este egoismul agravat prin indiferenţa faţă de ceilalţi manifestat în căile lor. Este destul de rău să-ţi îngrămădeşti comori în orice timp, darămite să îngrămădeşti comori în zilele din urmă. Aceasta este încă un rău mare în ochii Domnului. „Este oare timp,“ spunea cu indignare profetul, „de luat argint şi de primit haine şi măslini şi vii şi oi şi boi şi robi şi roabe?“ (v. 2 Împ. 5.25-26) Era oare timpul pentru aşaceva când Dumnezeu dădea putere şi har nemaipomenit naţiunilor? Era timpul potrivit ca un israelit să mintă pentru a scoate profit? Aşa şi aici, când zilele din urmă erau anunţate prin avertismentul solemn al lui Dumnezeu: acumularea de bogăţii într-un asemenea timp Îl ofensează.
„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ogoarele voastre, care este oprită de voi pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit în lux pe pământ şi v-aţi desfătat; v-aţi săturat inimile ca într-o zi de înjunghiere. L-aţi condamnat, l-aţi ucis pe cel drept; el nu vi se împotriveşte“. Ce legătură morală neaşteptată! Apostolul arată că duhul care îndeamnă la acumularea de bogăţii în zilele din urmă este acelaşi care, în alte împrejurări, L-a ucis pe Isus Hristos, cel drept. Nu este o legătură pe care am fi anticipat-o, dar este acel gen de conexiune care poate fi distinsă doar de Duhul Sfânt, care este întotdeauna sensibil faţă de gloria Domnului. După o reflecţie putem constata că aşa şi este de fapt. Acel egoism s-a ciocnit cu Domnul gloriei, care „fiind bogat, S-a făcut sărac pentru voi, ca prin sărăcia Lui voi să fiţi îmbogăţiţi“ (2. Corinteni 8 .9). Putem înţelege că aceia al căror unic ţel era propria lor importanţă, glorie şi traiul bun în această lume au simţit că o asemenea mărturie vie era împotriva lor şi că aceasta îi acuza de opoziţie flagrantă faţă de harul lui Dumnezeu, pe care Isus îl predica în cuvânt şi în faptă, arătând că este mai ferice să dai decât să primeşti. Fariseii nu erau pregătiţi pentru o asemenea învăţătură şi practică (v. Luca 16 ). Ca urmare, ura lor a crescut ajungând până la a-L crucifica pe Domnul, aşa că aceste este unul dintre elementele – deşi nu singurul element - care atrage asupra lor judecata lui Dumnezeu. Astfel, Duhul lui Dumnezeu spune: „L-aţi ucis pe cel drept“. Aluzia este la Domnul, nu numai în general, ci Cel Drept, chiar Hristos, „care nu vi se împotriveşte“.
„Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă rodul preţios al pământului, având îndelungă-răbdare pentru el, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie“.
Apoi el le adresează încă un apel să evite acel duh care-i împinge să murmure unul împotriva altuia deoarece judecătorul este la uşă. Îi îndeamnă să sufere cu răbdare. Acest îndemn este repetat în final. Am avut îndemnul la începutul capitolului, iar aici este repetat pentru ca nu cumva să nu-şi amintească. „Fraţilor, luaţi ca exemplu de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care au vorbit în Numele Domnului. Iată, îi numim fericiţi pe cei care au răbdati: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul dat lui de la Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător“.
Şi mai era încă un lucru pe care trebuiau să-l evite: „Dar înainte de toate, fraţii mei, nu juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun alt jurământ; ci da al vostru să fie da şi nu al vostru să fie nu, ca să nu cădeţi sub judecată“. Ce jurământ are apostolul aici în vedere? Să fie vorba de jurământul făcut înaintea unui magistrat? Cu nici un chip scriptura nu înlătură o asemenea obligaţie solemnă. Domnul Însuşi a respectat adjurarea marelui preot şi în nici un pasaj nu găsim o aluzie care să deprecieze jurământul judiciar, nici în predica de pe munte, nici în ceea ce spune Iacov aici sau în vreun alt text din Biblie, ci, dimpotrivă. Domnul se adresa ucenicilor săi evrei, iar Iacov le scrie celor douăsprezece seminţii ale lui Israel din diaspora, dar amândoi se pronunţă împotriva obiceiului de a aduce argumente religioase cu scopul de a-şi confirma cuvintele în viaţa de zi cu zi, profanând numele Domnului pentru chestiuni care ţin de viaţa lor pământească. Un asemenea comportament de fapt slăbeşte în loc să întărească ceea ce spune omul, deoarece este evident că orice cuvânt care nu este necesar nu poate întări o afirmaţie, ci este doar rodul şi dovada slăbiciunii. Unde este doar adevăr nu este nevoie decât de afirmarea cu calm a faptului.
Nu era popor mai înclinat să jure decât evreii. În consecinţă, nu am nici un dubiu că Domnul şi slujitorii lui respingeau introducerea unui jurământ în conversaţia obişnuită şi este clar că aceasta nu se aplică la jurământul administrat de magistrat. Într-adevăr, pare ceva păcătos când cineva refuză un jurământ (presupunând că forma lui nu este una care să prezinte ceva rău) când i se cere de către autorităţi. Aş considera că aşaceva ar echivala cu negarea autorităţii lui Dumnezeu în guvernarea pe pământ. Ca urmare, consider că este de datorie fiecărui om căruia i se cere jurământul să facă aceasta cu teama de Domnul dacă jurământul este cerut de o autoritate competentă. De aceea nu trebuie să presupunem că pasajul din Matei 5 sau acesta din Iacov ar avea legătură cu jurământul judiciar. Cum ar putea cineva gândi că aceia care au asemenea gânduri ar avea o înţelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu? Cu siguranţă, asemenea persoane exprimă o anumită grijă faţă de conştiinţă, ceea ce nu poate fi negat, dar trebuie să avem grijă ca Dumnezeu să ne conducă în această privinţă, aspect care este important şi astăzi, când ştim că spiritul vremii se străduieşte să-L elimine pe Dumnezeu în tot ceea ce-l priveşte pe om pe pământ. Domnul a rămas în tăcere până ce marele preot l-a adjurat: nu era oare acest comportament în acord oerfect cu învăţătura Lui? Ca urmare, un jurământ nu trebuie refuzat atunci când un magistrat îl cere. Presupun, bineînţeles, că termenii acelui jurământ nu cuprind ceva care să fie învăţătură falsă sau superstiţie. De exemplu, într-o ţară romano-catolică se poate ca jurământul să fie cu referire la fecioară, la îngeri sau la sfinţi. Nu cred că un creştin ar avea libertatea să rostească un asemenea jurământ. Dar presupun acum că unei persoane i s-ar cere, în numele lui Dumnezeu, să declare ceea ce crede a fi adevărul cu privire la un eveniment la care a fost martor, că i se cere adevărul, tot adevărul şi numai adevărul. Am impresia că acea persoană nu are libertatea de a refuza acel jurământ, ci, dacă refuză, se face vinovată de ignoranţă şi că este un păcat mare să protesteze contra unei asemenea proceduri.
Restul capitolului abordează un alt subiect: cel al disciplinei lui Dumnezeu în guvernare. „Suferă cineva dintre voi? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!“ Aceasta nu se referă la psalmii inspiraţi. Mulţi se gândesc la Psalmii lui David oriunde întâlnesc acest cuvânt. Fără-ndoială, obiceiuri vechi şi asocieri îi condu la aceasta, dar în Biblie nu găsim nici un temei. Nici nu înseamnă că acela care este fericit trebuie să-şi exprime bucuria în strigăte de laudă către Domnul. „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului“. Ştim că acesta era un vechi obicei, care a fost folosit şi de cei care erau îmbrăcaţi cu puteri miraculoase. Când au fost trimişi de Domnul, apostolii au primit instrucţiuni să-i ungă cu untdelemn pe cei bolnavi (Marcu 6 ). Şi tot aşa sunt îndemnaţi aici să lucreze bătrânii. Nici nu neg că o rugăciune poate primi răspunsuri remarcabile. Nu aş numi acestea puteri miraculoase, deoarece adevărata putere de acest fel este aceea exercitată de o persoană pregătită de Domnul în acest scop, de o persoană care ştie că poate conta pe o putere atunci când El doreşte să o manifeste, pe când răspunsul la o rugăciune implică un exerciţiu de credinţă, aşa cum a fost cu aceia care se rugau pentru Petru când el era în închisoare: ceea ce au făcut ei nu avea nimic miraculos, dar a fost o remarcabilă intervenţie directă a lui Dumnezeu, fără ca aceasta să fie cumva legată de daruri miraculoase încredinţate celor care se rugau. „Şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica“. Aici este ceva care ţine de judecata lui Dumnezeu. Persoana a fost pedepsită cu boală pentru ceva rău, aceasta fiind judecata, dar harul intervine şi Dumnezeu vindecă.
Apoi este prezentat duhul general de mărturisire. „Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi“. Este adevărat că dragostea se interesează nu numai de ceea ce este bine, ci şi de ceea ce este rodul răului nejudecat. Dar se remarcă o abţinere cu grijă de a îndemna mărturisirea înaintea bătrânilor, ceea ce nu mă-ndoiesc, arată înţelepciunea plină de prevedere a lui Dumnezeu, care iubeşte sufletele dar urăşte superstiţia. „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept“. Ca argument pentru aceasta este menţionat Ilie. Iar în final avem: „Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“. Fără-ndoială, aceasta este ceva prezentat la modul general, dar, în acelaşi timp, după impresia mea, nu face decât să confirme ceea ce am arătat cu privire la caracterul cuprinzător al acestei epistole.
sursa: https://comori.org/