Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Introducere
Motivul şi împrejurările care au dus la scrierea epistolei
Epistola către Corinteni prezintă subiecte foarte diferite de acelea de care ne-am ocupat în cea adresată romanilor. Găsim în ea detalii morale, precum şi rânduiala din interiorul Adunării, cu privire la care Duhul lui Dumnezeu Îşi desfăşoară aici înţelepciunea într-un mod direct. Nu există nicio menţiune despre bătrâni sau despre alte persoane oficiale cu autoritate în adunare. Prin lucrarea apostolului fusese formată o adunare numeroasă (căci Dumnezeu avea popor mult în acea cetate) în mijlocul unei populaţii foarte corupte, unde bogăţia şi luxul erau combinate cu o dezordine morală care făcuse ca cetatea să fie proverbială. În acelaşi timp, aici, ca şi în alte părţi, învăţătorii falşi (în general iudei) căutau să submineze influenţa apostolului. Spiritul filozofiei îşi exercita şi el influenţa nefastă, deşi Corintul nu reprezenta, precum Atena, centrul lui principal. Moralitatea şi autoritatea apostolului erau puse la îndoială deopotrivă, iar starea de lucruri era critică. Epistola a fost scrisă din Efes, unde veştile despre starea tristă a turmei din Corint ajunseseră la urechile apostolului aproape în momentul când acesta se hotărâse să-i viziteze în drumul său către Macedonia (în loc de a parcurge drumul pe coasta Asiei Mici, aşa cum a făcut de fapt), la întoarcere urmând să le facă o a doua vizită. Aceste veşti l-au împiedicat să facă aceasta şi, în loc de a-i vizita ca să-şi reverse inima în mijlocul lor, le-a scris această epistolă. Cea de-a doua epistolă a fost scrisă în Macedonia, atunci când Tit i-a adus vestea despre efectul fericit al celei dintâi.
Subiectele şi secţiunile epistolei
Subiectele acestei prime epistole pot fi cu uşurinţă împărţite în ordinea în care ele se succed. În primul rând, înainte de a-i mustra pe creştinii din Corint cărora le scrie, apostolul recunoaşte tot harul de care Dumnezeu le făcuse parte şi de care încă avea să le mai facă (1. Corinteni 1:1-9 ). De la versetul 10 la capitolul 4:21, subiectul cu privire la diviziuni, la şcoli de doctrină şi la înţelepciunea omenească este tratat în contrast cu revelaţia şi cu înţelepciunea divină. Capitolul 5 prezintă stricăciunea morală, precum şi disciplina, exercitată fie prin putere, fie prin responsabilitatea adunării. În capitolul 6 este vorba de chestiunile legate de viaţa aceasta, de curţi de judecată; apoi apare din nou subiectul desfrânării, subiect de primă importanţă pentru creştinii din acel oraş. Capitolul 7 tratează căsătoria. Trebuie oamenii să se căsătorească? Apoi vedem obligaţiile celor deja căsătoriţi şi cazul unui soţ convertit sau al unei soţii convertite, ai căror parteneri nu erau convertiţi. Capitolul 8 răspunde la întrebarea dacă ei puteau să mănânce lucruri jertfite idolilor. Capitolul 9 se ocupă de subiectul apostolatului lui Pavel. Capitolul 10 prezintă starea lor în general, pericolul de a fi înşelaţi, fie prin desfrânare, fie prin idolatrie şi prin sărbătorile idolatre, precum şi principiile legate de aceste sărbători, care fac loc subiectului despre Cina Domnului. Capitolul 11 se ocupă de chestiuni legate de purtarea lor în lucrurile religioase, individual sau (versetul 17) în adunare. Apoi, capitolul 12 tratează subiectul despre exercitarea darurilor şi despre adevărata lor valoare, de asemenea despre scopul folosirii lor, scoţând în evidenţă (capitolul 13) valoarea comparativă a dragostei. Capitolul 14 reglementează rânduiala în exercitarea darurilor. Capitolul 15 se ocupă de înviere - pe care unii o negau - şi în special de învierea sfinţilor; iar în capitolul 16, Pavel vorbeşte despre colectele pentru săracii din Iudeea, după care urmează câteva salutări şi principiile de supunere faţă de cei pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru slujbă, chiar acolo unde nu erau bătrâni. Este un lucru de mare valoare să avem aceste îndrumări direct de la Domnul, independent de vreo organizare oficială, aşa încât să fie angajate atât conştiinţa individuală, cât şi cea a adunării ca întreg.
Sunt însă câteva consideraţii suplimentare, cu privire la caracterul şi structura epistolei, peste care nu trebuie să trecem.
Caracterul epistolei ca adresată Bisericii mărturisitoare şi în acelaşi timp recunoscând adunarea locală ca fiind o reprezentare a Adunării ca întreg
Cititorul poate remarca o diferenţă între adresarea introductivă din Epistola către Corinteni şi cea din Epistola către Efeseni. În Corinteni se spune: „Adunării lui Dumnezeu … împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Este vorba de Biserica mărturisitoare, membrii ei fiind presupuşi a fi credincioşi - până când s-ar fi dovedit contrariul - adică de toţi cei care-L recunoşteau pe Isus ca Domn - Casa; a se vedea 1. Corinteni 10:1-5 . În Efeseni avem adresarea „fraţi sfinţi şi credincioşi“, precum şi prezentarea privilegiilor Trupului. Acest caracter al Epistolei către Corinteni, care cuprinde Biserica mărturisitoare şi recunoaşte o adunare locală ca reprezentând-o în localitatea respectivă, oferă epistolei o mare importanţă. Mai mult, se va vedea că Adunarea în aspectul ei de casă este avută în vedere şi tratată până la mijlocul capitolului 10 (iar de acolo natura Cinei Domnului introduce subiectul Trupului unic al lui Hristos, tratat şi relativ la darurile Duhului, în capitolul 12); în primele versete ale capitolului 11 se vorbeşte despre poziţia femeii, iar apoi, de la versetul 17, despre ceea ce se potriveşte strângerii laolaltă în adunare; urmează Cina Domnului şi cârmuirea lui Dumnezeu. Versetele 1-16 din capitolul 11 nu au aplicaţie la adunare. Totuşi, peste tot subiectul rămâne rânduiala în adunarea locală; doar că, de la capitolul 1 la capitolul 10:14, este avută în vedere totalitatea credincioşilor mărturisitori, presupuşi totuşi ca fiind sinceri în mărturisirea lor, dar cu posibilitatea de a nu fi aşa. De la versetul 15 al capitolului 10 până la sfârşitul capitolului 12 este avut în vedere Trupul.
Capitolul 1
Autoritatea apostolică a lui Pavel prin chemarea lui Dumnezeu; creştinii chemaţi la sfinţenie
Mă voi întoarce acum, pentru a merge de la început pe firul conţinutului acestei epistole. Pavel era apostol prin voia lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea lui, oricum ar fi stat lucrurile cu alţii. Mai mult, aceeaşi chemare care-i făcuse pe cei din Corint creştini îl făcuse pe el apostol. El se adresează adunării lui Dumnezeu din Corint, adăugând o caracteristică (a cărei aplicaţie devine evidentă atunci când avem în vedere conţinutul epistolei): „sfinţiţi în Hristos Isus“. Apoi, în adresare, este înfăţişată universalitatea aplicaţiei doctrinei şi a instrucţiunilor din epistolă asupra tuturor creştinilor, oriunde s-ar afla ei. Din fericire, oricare ar fi fost durerea pe care o simţea vizavi de starea corintenilor, apostolul putea face referire la harul lui Dumnezeu, recunoscând astfel tot harul pe care El îl revărsase asupra lor. Însă faptul că-i punea în acest fel în relaţie cu Dumnezeu făcea ca toate efectele sfinţeniei Sale să se răsfrângă asupra conştiinţelor lor, dând în acelaşi timp inimii apostolului încurajarea harului desăvârşit al lui Dumnezeu faţă de ei. Iar acest har devenea o pârghie puternică pentru Cuvânt în inimile corintenilor. În prezenţa unui astfel de har, ei trebuia să se ruşineze de păcat. În plus, nu poate exista o mărturie mai remarcabilă ca cea găsită aici despre sprijinirea pe credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Lui. Relaţia pretinde sfinţenie; doar în sfinţenie ne putem bucura de ea. Însă temelia ei este credincioşia lui Dumnezeu. Corintenii umblau rău, aşa cum ştim. Apostolul nu trece cu vederea niciun aspect negativ; însă el declară că Dumnezeu este credincios şi că îi va întări până la sfârşit, ca să fie - nu doar în siguranţă, ci - fără pată în ziua Domnului nostru Isus Hristos, apoi începe să-i mustre. Ce mărturie minunată!
Astfel îi lega Pavel (Duhul Însuşi de fapt) pe corinteni de Dumnezeu; iar ceea ce reprezenta Dumnezeu pentru ei acţiona cu toată forţa asupra inimilor şi conştiinţelor lor. În acelaşi timp, folosirea acestei arme le deschidea inima la tot ceea ce apostolul avea să le spună. Cineva trebuie să fie foarte aproape de Domnul pentru a putea în chip practic să-i privească astfel pe creştinii care umblă nepotrivit. Aceasta nu înseamnă să le fie trecute cu vederea păcatele - apostolul este departe de a face aşa ceva; ci harul conduce conştiinţele să judece păcatul, în temeiul unei relaţii cu Dumnezeu care este prea preţioasă pentru a le permite să continue în el sau să-l îngăduie.
Epistola către Galateni ne oferă un exemplu remarcabil despre încrederea pe care harul o inspiră; comparaţi Galateni 4:20 cu Galateni 5:10 .
Mărturia lui Dumnezeu confirmată prin darurile Sale
Corintenii erau îmbogăţiţi de Dumnezeu cu darurile Sale, iar mărturia Lui era astfel confirmată în mijlocul lor, încât nu duceau lipsă de niciun dar în aşteptarea descoperirii Domnului, care reprezenta împlinirea tuturor lucrurilor. Solemnă zi, pentru care Dumnezeu, care-i chemase, îi întărea în credincioşia Lui, ca ei să fie fără vină atunci, chemaţi aşa cum erau la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos! Scurtă, însă preţioasă expunere a harului şi a credincioşiei lui Dumnezeu, slujind ca bază (dat fiind că starea lor nu permitea apostolului să prezinte lucrurile aşa cum a făcut în cazul efesenilor) pentru toate îndemnurile şi instrucţiunile pe care le adresa corintenilor cu scopul de a-i întări şi de a le îndrepta mersul nesigur!
Înţelepciunea şi puterea omului sunt puse deoparte; predicarea crucii este puterea lui Dumnezeu
Apostolul se ocupă mai întâi de nechibzuinţa corintenilor în încercarea de a-i face pe slujitorii creştini, şi chiar pe Hristos Însuşi, capi de partide. Hristos nu era împărţit. Ei nu fuseseră botezaţi pentru numele lui Pavel. El botezase, într-adevăr, pe câţiva dintre ei, însă misiunea lui era de a predica, nu de a boteza*. Era o misiune potrivit cu Fapte 26:17 şi Fapte 13:2-4 , nu cu Matei 28:19 . Mai mult, revenind la starea corintenilor, toată această înţelepciune omenească nu era decât nebunie, pe care Dumnezeu o dădea de ruşine. Propovăduirea crucii reprezenta puterea lui Dumnezeu; iar El alesese lucrurile slabe, lucrurile de nimic, cele nebune după standardul lumii, pentru a anula înţelepciunea şi puterea acesteia, ca astfel evanghelia să fie în mod evident puterea lui Dumnezeu. Iudeii cereau semne, grecii căutau înţelepciune; însă Dumnezeu făcea să fie propovăduit Hristos răstignit, o pricină de poticnire pentru iudei şi nebunie pentru greci, însă pentru cei chemaţi, puterea lui Dumnezeu (versetele 23,24). Prin lucruri care nu sunt, El le dădea de ruşine pe cele ce sunt, fiindcă slăbiciunea Sa este mai tare decât puterea lumii, iar nebunia Lui este mai înţeleaptă decât înţelepciunea acestui veac. Carnea nu se va lăuda în prezenţa Lui. Dumnezeu are de-a face cu conştiinţa, deşi face acest lucru în har, potrivit cu adevărata poziţie a omului responsabil, şi nu Se supune judecăţii şi raţionamentelor minţii omului, de altfel cu totul incompetente, şi care l-ar pune pe acesta din urmă într-o poziţie nepotrivită, ca şi cum L-ar putea judeca pe Dumnezeu. Însă, în afară de aceasta, creştinul era mai mult chiar decât obiectul instruirii lui Dumnezeu; el era de la Dumnezeu în Hristos Isus; de la Dumnezeu avea viaţa, fiinţa, poziţia lui de creştin. Iar Hristos era pentru el, de la Dumnezeu, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare - toate în contrast cu pretenţiile minţii omeneşti, cu dreptatea falsă a iudeului sub lege, cu mijloacele şi măsura de sfinţire pe care aceasta din urmă le oferea şi cu slăbiciunea omului, a cărei ultimă urmă Dumnezeu o va îndepărta prin izbăvirea pe care o va împlini prin puterea Lui în Hristos, atunci când Îşi va desăvârşi lucrarea Sa de har. Astfel că noi suntem de la Dumnezeu, iar Hristos este totul pentru noi din partea lui Dumnezeu, aşa încât cel ce se laudă să se laude în Domnul: scurtă, dar puternică mărturie a ceea ce este creştinismul în esenţa lui!
* Această afirmaţie este cu atât mai remarcabilă cu cât el a avut o descoperire specială cu privire la Cina Domnului. Însă acest din urmă ritual are referire la unitatea trupului, care constituia în mod special mărturia apostolului. Cei doisprezece au fost cei trimişi să boteze naţiunile (Matei 28 ).
Capitolul 2
Puterea lui Dumnezeu constituie temelia solidă a credinţei
În acest duh venise pentru prima dată Pavel între ei; el nu voia să ştie altceva decât pe Hristos*, şi pe El în umilinţa şi în înjosirea Lui, Obiect al dispreţului din partea oamenilor. Vorbirea lui nu atrăgea prin forma convingătoare de ordin carnal a unei elocvenţe artificiale, ci era expresia prezenţei şi acţiunii Duhului, precum şi a puterii care însoţea o asemenea prezenţă. Astfel, credinţa lor era întemeiată nu pe cuvintele atrăgătoare ale omului, pe care altul mai elocvent sau mai subtil le-ar fi putut răsturna, ci pe puterea lui Dumnezeu - o temelie solidă pentru sufletele noastre slabe - binecuvântat să fie numele Lui pentru aceasta!
* Să notăm aici că Pavel nu spune că nu vr ea să ştie altceva decât crucea, aşa cum unii - chiar creştini - interpretează pasajul. El nu dorea să ştie nimic altceva decât pe Hristos, în contrast cu filozofia prezentă în mijlocul acestor păgâni, şi pe Hristos în cea mai smerită postură, pentru a răsturna astfel mândria omului. El continuă prin a arăta că propovăduia, printre cei ce îşi cunoşteau poziţia şi privilegiile de creştini, o înţelepciune, care era de fapt înţelepciunea lui Dumnezeu, descoperită de Acela care cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu Însuşi. Se întâmplă deseori că se face abuz în mod trist de acest pasaj (pe deasupra citat şi incorect).
Înţelepciunea lui Dumnezeu şi felul în care ea este comunicată şi primită
Totuşi, de îndată ce sufletul era instruit şi întemeiat în învăţătura despre mântuirea în Hristos, apostolul vorbeşte despre o înţelepciune; nu despre înţelepciunea veacului acestuia, nici a mai-marilor acestui veac care pier şi, odată cu ei, şi înţelepciunea lor, ci despre înţelepciunea lui Dumnezeu într-o taină, un plan secret al lui Dumnezeu (revelat acum prin Duhul), rânduit în hotărârea Lui stabilită pentru slava noastră înainte de a fi lumea - un plan pe care, cu toată înţelepciunea lor, niciunul dintre mai-marii acestei lumi nu îl cunoscuse. Dacă l-ar fi cunoscut, nu L-ar fi răstignit pe Acela în a Cărui Persoană acest plan trebuia să se împlinească în întregime.
Apostolul nu intră în subiectul tainei, pentru că era nevoit să-i hrănească cu lapte, ca pe prunci, ci o menţionează doar ca s-o pună în contrast cu înţelepciunea falsă a lumii; însă este important felul în care această înţelepciune era comunicată. Ceea ce niciodată nu se suise la inima omului1, Dumnezeu revelase acum prin Duhul Său, căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Doar duhul omului care este în el cunoaşte lucrurile pe care acesta nu le comunică. Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh al lui Dumnezeu fusese primit atât de apostol, cât şi de alte canale ale revelaţiei, pentru ca ei să cunoască lucrurile care sunt oferite în dar de Dumnezeu (versetele 11,12). Aceasta este cunoaşterea lucrurilor turnată în canalele revelaţiei. Apoi acel canal (vas) al lui Dumnezeu trebuia să le comunice. El făcea aceasta nu prin cuvinte învăţate de la arta omenească, ci de la Duhul - de la Dumnezeu Însuşi - comunicând lucruri spirituale printr-un mijloc spiritual2. Comunicarea se făcea prin Duhul, tot aşa cum era şi lucrul comunicat. Lipsea doar o verigă pentru ca această revelaţie să fie deţinută şi de alţii - primirea acestor comunicări. Acest lucru necesita de asemenea acţiunea Duhului. Omul natural nu le primeşte; iar ele sunt înţelese spiritual.
1 Acest pasaj este citat adesea pentru a arăta că lucrurile sunt aşa de măreţe, încât nu le putem cunoaşte, în timp ce în realitate acesta este un citat din Isaia folosit pentru a arăta că ceea ce nu se putea cunoaşte în vechime (când răul era prezent, iar omul era tratat potrivit cu ceea ce reprezenta în sine însuşi) este acum revelat, acum când omul este în slavă în Persoana lui Hristos, iar Duhul Sfânt a coborât pentru a ne arăta ce este acolo sus. Creştinismul nu este iudaism.
2 Nu am nicio îndoială că acesta este înţelesul pasajului. Mijloacele sunt de aceeaşi natură cu lucrul pentru care erau folosite (versetul 13).
Un remediu eficace împotriva mândriei filozofice
Sursa, instrumentul de comunicare, primirea, toate erau de la Duhul. Astfel omul spiritual judecă (discerne) toate lucrurile, iar el nu este judecat de nimeni. Puterea Duhului în el face ca judecata lui să fie adevărată şi dreaptă, însă îi oferă în acelaşi timp motive şi o umblare care sunt de neînţeles pentru cineva care nu are Duhul. Deşi simplă, această învăţătură este de toată importanţa. Din nefericire, corintenii, fie atunci când apostolul se afla la Corint, fie la momentul scrierii acestei epistole, nu erau într-o stare care să permită ca taina să le fie comunicată - o umilire dureroasă a mândriei lor filozofice, însă, prin urmare, un bun remediu împotriva ei.
Capitolul 3
Adunarea văzută ca fiind zidirea lui Dumnezeu; temelia ei sigură
Ei nu erau oameni naturali (nenăscuţi din nou); erau însă carnali, nu spirituali, aşa încât apostolul era nevoit să-i hrănească cu lapte şi nu cu carne, potrivită doar pentru cei maturi. Lucrul cu care ei îşi hrăneau mândria era o dovadă în acest sens - anume divizarea lor în şcoli de doctrină. Pavel, fără îndoială, semănase; Apolo udase. Aceasta era bine, însă numai Dumnezeu putea face să crească. Mai mult, apostolul pusese temelia acestei clădiri a lui Dumnezeu, care era adunarea din Corint. Alţii lucraseră de atunci - duseseră mai departe lucrarea de zidire a sufletelor. Fiecare trebuia să ia seama. Nu exista decât o singură temelie şi ea era pusă. Însă pe ea unii ar fi putut să zidească fie lucruri preţioase, fie lucruri fără valoare, formând astfel sufletele prin unele sau prin celelalte - poate chiar introducând printre sfinţi suflete câştigate prin astfel de doctrine deşarte. Lucrarea avea să fie dată pe faţă, mai devreme sau mai târziu, într-o anume zi. Dacă lucraseră pentru Dumnezeu cu materiale preţioase, lucrarea avea să rămână; dacă nu, avea să fie arsă. Efectul, rodul lucrării, avea să fie distrus; omul care lucrase era mântuit, fiindcă zidise pe temelie - avea credinţa adevărată în Hristos. Totuşi, la scaunul de judecată, impactul cauzat de înlăturarea a tot ceea ce el considerase veritabil* putea avea ca efect, în ce-l privea pe omul respectiv, zdruncinarea conştienţei legăturii sale cu temelia, precum şi a încrederii în ea, conştienţă şi încredere pe care le avusese atunci când era aici, pe pământ: el avea să fie mântuit ca prin foc. Cel care a lucrat potrivit lui Dumnezeu va primi rodul muncii sale. Dacă cineva corupea templul lui Dumnezeu - adică introducea lucruri care distrugeau adevărurile fundamentale - avea el însuşi să fie distrus.
* Remarcaţi aici învăţătura cu totul importantă despre Adunare privită ca şi clădire a lui Dumnezeu. În Matei 16 avem zidirea lui Hristos, iar puterea lui Satan nu o poate birui. Această zidire va continua până va fi încheiată la sfârşit. Prin urmare, în 1. Petru 2 şi în Efeseni 2 nu se vorbeşte despre niciun lucrător, ci pietrele sunt aduse, iar clădirea creşte. Este lucrarea lui Hristos Însuşi; El zideşte, iar clădirea nu este încă încheiată. În Epistola către Corinteni avem clădirea lui Dumnezeu, însă există şi cei care zidesc, astfel încât este introdusă responsabilitatea omului. Este vorba de un arhitect înţelept, de cei care zidesc într-un fel potrivit, şi de cei ce zidesc cu lemn, fân, trestie - ba chiar de cei care corup. În Efeseni 2 avem de asemenea o clădire care se zideşte acum, însă aceasta este prezentată în mod abstract. Aici, în Corinteni, responsabilitatea celor care zidesc este afirmată în mod oficial. Confuzia dintre clădirea pe care o zideşte Hristos (neterminată încă) şi clădirea zidită de om, aplicarea promisiunii făcute celei dintâi la cea de-a doua care se sprijină pe responsabilitatea omului (şi care este clădirea vizibilă pe pământ), reprezintă una dintre marile surse de erori ale catolicismului. Nimic nu poate birui lucrarea lui Hristos. Omul însă poate zidi cu lemn, fân şi trestie, lucrarea lui fiind în cele din urmă distrusă.
Lucrătorii şi lucrarea lor
Prin urmare, subiectul este pe de o parte activitatea de slujire, efectuată prin intermediul anumitor doctrine, fie bune, fie fără valoare, fie distrugătoare ale adevărului, iar pe de altă parte, roadele pe care această activitate le produce. Sunt deci trei cazuri: lucrarea bună, la fel şi lucrătorul; lucrarea zadarnică, însă lucrătorul mântuit; apoi lucrarea celui ce corupe templul lui Dumnezeu - caz în care lucrătorul este nimicit.
Adevărata înţelepciune
În final, apostolul spune că, dacă cineva dorea să fie înţelept în lumea aceasta, trebuia să devină nebun pentru a fi înţelept. Dumnezeu socotea înţelepciunea celor înţelepţi ca nebunie şi avea să-i prindă în chiar vicleniile lor. Astfel sfinţii, afirmând că aparţin unuia sau altuia dintre aceşti învăţători, se situau sub standardul privilegiilor lor creştine. Toate lucrurile erau ale lor, de vreme ce erau copii ai lui Dumnezeu. „Toate sunt ale voastre“ - Pavel, Apolo, toate lucrurile - „şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu“ (versetul 23).
Capitolul 4
Administratori în slujba Domnului
În ce-i privea pe apostol şi pe lucrători, ei trebuiau consideraţi administratori ai Domnului. Lui deci Îi încredinţa Pavel judecarea purtării sale. Nu-i păsa de judecata pe care omul şi-ar fi putut-o forma cu privire la el. Nu era conştient de nimic greşit, însă nu aceasta îl justifica. Cel ce-l judeca (cerceta) era Domnul. Şi, la urma urmelor, cine dăduse unui slujitor sau altuia ceea ce foloseau în slujbă?
Suferinţele lui Pavel şi ale însoţitorilor lui
Pavel se gândise bine ca, tratând acest subiect, să folosească nu acele nume pe care ei le întrebuinţau în diviziunile lor carnale [numele unor lideri locali din adunarea din Corint], ci mai degrabă numele lui şi al lui Apolo, pentru ca nimeni să nu pretindă că voia să-i înlăture pe alţii pentru a se impune el; cum stăteau însă în realitate lucrurile? Ei îl dispreţuiseră pe apostol. Da, spune el, noi suntem puşi în ruşine, dispreţuiţi, persecutaţi, chinuiţi; vouă vă merge bine, ca unor împăraţi - un reproş potrivit cu pretenţiile şi cu obiecţiile lor - un reproş care le pătrundea până în adâncul sufletului, dacă ar mai fi avut vreun pic de sensibilitate. Pavel şi însoţitorii lui ajunseseră precum gunoiul lumii de dragul lui Hristos, în timp ce corintenii se lăfăiau în lux şi în nepăsare. Aceasta era situaţia lui chiar şi acum, când le scria. „Şi chiar aş fi vrut“, spune el, „ca voi să împărăţiţi (adică ziua lui Hristos să fi venit deja), ca şi noi să împărăţim împreună cu voi“. Apostolul îşi simţea din plin suferinţele, deşi le îndura cu bucurie. Ei, apostolii, erau înfăţişaţi ca din partea lui Dumnezeu în ultimul mare spectacol al cărui amfiteatru era lumea; şi erau, ca martori ai Lui, supuşi furiei unei lumi brutale. Răbdarea şi blândeţea erau singurele lor arme.
Lucrarea Duhului Sfânt în adunare pentru a-i uni pe toţi cei credincioşi prin legături de afecţiune
Totuşi el nu le spunea aceste lucruri ca să-i facă de ruşine, ci îi atenţiona ca pe nişte copii preaiubiţi; căci erau copiii lui. Chiar dacă ar fi avut zece mii de pedagogi, el era cel care îi născuse prin evanghelie. Prin urmare, ei trebuiau să calce pe urmele lui. În toate acestea se vede o lucrare adâncă a afecţiunii unei inimi nobile, rănite cum nu se poate mai mult, însă a cărei rană dădea la iveală o afecţiune care se ridica deasupra durerii ei. Acesta este lucrul care distinge cu atâta claritate lucrarea Duhului în Noul Testament, după cum vedem în Hristos Însuşi. Duhul a coborât în sânul Adunării şi ia parte la încercările şi la greutăţile ei. El umple sufletul aceluia căruia îi pasă de Adunare*, făcându-l să simtă ceea ce se întâmplă - şi să simtă acest lucru potrivit cu Dumnezeu, însă cu o inimă omenească reală. Cine poate face pe cineva să simtă astfel pentru străini, decât Duhul lui Dumnezeu? Cine poate intra în aceste lucruri cu toată perfecţiunea înţelepciunii lui Dumnezeu, ca să poată acţiona asupra inimii, să elibereze conştiinţa, să modeleze înţelegerea şi să o elibereze, dacă nu Duhul lui Dumnezeu? Totuşi, legătura individuală a apostolului în lucrarea sa cu credincioşii din Corint avea să fie formată şi întărită. Aceasta era esenţa lucrării Duhului Sfânt în adunare: să realizeze această unitate. Vedem partea omenească: altfel nu s-ar fi putut vorbi de Pavel şi de iubiţii lui fraţi. Vedem de asemenea partea divină: pe Duhul Sfânt, pe care cei din urmă Îl întristaseră, fără îndoială, şi care lucra în Pavel cu înţelepciune divină pentru a-i călăuzi pe drumul drept cu toată afecţiunea de părinte al lor în Hristos. Timotei, fiul lui în credinţă, apropiat de inima lui Pavel, era însufleţit de aceleaşi simţăminte şi avea să participe la rezolvarea problemelor. Pavel îl trimisese; el însuşi avea să vină în curând acolo. Unii spuseseră: „Nu, nu va veni“, şi prinseseră ocazia să se mărească pe ei înşişi în absenţa lui; însă apostolul avea să vină şi să pună toate pretenţiile la încercare; căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere. Doreau ei ca el să vină cu nuiaua, sau cu dragoste? (versetele 17-21).
* „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre“ (Romani 8:26 ).
Aici se termină această parte a epistolei. Admirabil exemplu de delicateţe şi de autoritate! - o autoritate cu totul sigură pe ea din partea lui Dumnezeu, pentru a putea acţiona cu o delicateţe perfectă faţă de cei care îi erau cu totul dragi, cu nădejdea că nu va fi forţată să se exercite în vreun alt fel. Cele mai puternice adevăruri sunt înfăţişate într-o astfel de manieră de a acţiona.
Capitolul 5
Condamnarea fără rezerve a răului; scopul disciplinei
Apostolul începe să trateze detaliile legate de purtare şi de disciplină; şi, mai întâi de toate, necurăţia carnală care înaintase în mijlocul lor până la ultimul grad de împietrire a conştiinţei. Cei care căutau să aibă influenţă ca învăţători în mijlocul lor le îngăduiseră să meargă înainte cu o astfel de stare de lucruri. Apostolul o condamnă fără nicio rezervă. Urmează disciplina; căci Hristos fusese jertfit ca Miel Pascal, iar ei trebuia să ţină sărbătoarea fără aluat, păzindu-se de aluatul cel vechi; aceasta, ca să poată fi în fapt ceea ce erau înaintea lui Dumnezeu - o plămădeală fără aluat. Cu privire la disciplină, lucrurile stăteau aşa: înainte ca ei să fi ştiut că era de datoria lor să-l excludă pe cel nelegiuit, şi că Dumnezeu le dăduse puterea şi impusese asupra lor obligaţia să facă aşa, un simţământ moral cu privire la rău, cel puţin, ar fi trebuit să-i determine să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să se roage ca El să-l ia din mijlocul lor pe omul cu pricina. Din contră, ei se îngâmfaseră şi nu făcuseră acest lucru. Însă acum apostolul îi învaţă ceea ce trebuia făcut şi impune lucrul respectiv cu toată autoritatea lui apostolică. El era în mijlocul lor în duh, dacă nu în trup, şi, cu puterea Domnului Isus Hristos, fiind adunaţi laolaltă, hotărăşte să-l dea pe un astfel de om pe mâna Satanei; însă ca frate, pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua lui Hristos (versetele 3-5).
Împotrivirea lui Satan folosită pentru binecuvântarea sfinţilor; datoria adunării în ce priveşte disciplina
Aici este înfăţişată toată puterea adunării în starea ei normală, unită şi condusă prin energia apostolică. Sunt înfăţişate de asemenea mădularele ei; apoi apostolul, vas şi canal al puterii Duhului; şi puterea Domnului Isus Însuşi, Capul Trupului. Lumea este scena puterii lui Satan; Adunarea, eliberată de puterea lui, este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Dacă vrăjmaşul reuşise să tragă spre sine prin carne pe un mădular al lui Hristos, astfel încât acesta să-L necinstească pe Domnul umblând după principiile cărnii aşa cum fac oamenii din lume, el este dat afară şi, prin puterea Duhului, aşa cum era ea exercitată în mijlocul lor de către apostol, este dat pe mâna vrăjmaşului, care, vrând-nevrând, este totuşi unealta scopurilor lui Dumnezeu (ca în cazul lui Iov), astfel încât carnea creştinului (care, din pricină că el n-a fost în stare s-o socotească moartă, l-a adus din punct de vedere moral sub puterea lui Satan) să fie în mod fizic distrusă şi frântă. Astfel el avea să fie eliberat de iluziile în care carnea îl ţinea captiv. Mintea lui avea să înveţe cum să facă deosebirea dintre bine şi rău şi să cunoască astfel ce înseamnă păcatul. Judecata lui Dumnezeu avea să fie realizată în sufletul lui şi n-avea să fie executată asupra lui în acea zi când urma să fie definitivă, spre condamnarea celor care se vor afla sub ea. Aceasta era o mare binecuvântare, măcar că forma ei era cumplită. Minunat exemplu despre cârmuirea lui Dumnezeu, care Se foloseşte de vrăjmăşia adversarului faţă de sfinţi ca de un instrument pentru binecuvântarea lor spirituală! Avem un astfel de caz pe deplin arătat în istoria lui Iov. Numai că aici avem în plus dovada că, în starea ei normală, puterea apostolică* fiind acolo, adunarea exercita ea însăşi această judecată, având discernământ prin Duhul şi autoritatea lui Hristos pentru a face acest lucru. Mai mult, oricare ar fi capacitatea spirituală a adunării de a purta această sabie a Domnului (căci aceasta înseamnă putere), datoria ei pozitivă şi normală este afirmată la sfârşitul capitolului.
* Apostolul (1. Timotei 1:20 ) exercită această putere singur cu privire la câţiva blasfemiatori. Este o chestiune de putere, nu doar o îndatorire, şi este important ca aceste două lucruri să fie deosebite cu claritate. Deşi apostolul a făcut acest act împreună cu adunarea, el spune: «Am judecat (eu) ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei». În versetul 13 avem datoria clară a adunării, fără a se vorbi de o putere specială.
Adunarea văzută în mod colectiv ca o plămădeală fără aluat; consecinţa acestui lucru este să-i judece pe cei dinăuntru
Adunarea era o plămădeală fără aluat, privită prin Duhul ca adunare, nu prin prisma indivizilor care o compun. În felul acesta trebuie să o privim, căci doar în Duhul este ea aşa. Adunarea este văzută de Dumnezeu ca fiind înaintea Lui în natura cea nouă în Hristos. Aşa ar trebui să fie ea în practică prin puterea Duhului, în ciuda existenţei cărnii, pe care trebuie să o socotească moartă şi să nu admită în mersul ei nimic care să fie contrar cu această stare. Adunarea trebuia să fie o „plămădeală nouă“, şi nu era aşa dacă răul era îngăduit; în consecinţă, trebuia să se curăţească de aluatul cel vechi, fiindcă ea este lipsită de aluat în gândurile lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia ei înaintea Lui. Şi aceasta fiindcă Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi; de aceea trebuie să ţinem sărbătoarea cu azimile sincerităţii şi ale adevărului. Prin urmare, ei greşeau îngâmfându-se în timp ce acest rău era în mijlocul lor, oricât de mari ar fi fost darurile lor. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala (versetul 6). Răul nu era ataşat doar acelui om care se făcuse personal vinovat de el. Adunarea nu era curată până când răul nu era dat afară (2. Corinteni 7:11 ). Ei nu se puteau disocia în legăturile de fiecare zi de toţi aceia care, în lume, umblau în stricăciune, căci în cazul acesta ar fi trebuit să iasă din lume. Însă, dacă cineva îşi zicea frate şi umbla în această stricăciune, cu un astfel de om ei nu trebuiau nici măcar să mănânce. Dumnezeu îi judecă pe cei de afară. Adunarea trebuie să-i judece pe cei dinăuntru şi să dea afară pe oricine ar fi „rău“.
Capitolul 6
Nedreptăţile făcute fraţilor şi felul în care trebuie rezolvate
Capitolul 6.1-11 tratează subiectul nedreptăţirilor. Era ruşinos faptul că cei care urmau să judece lumea şi pe îngeri nu erau capabili să judece lucrurile neînsemnate ale lumii acesteia. Până şi cei mai neînsemnaţi din adunare puteau să facă aceasta. În loc să sufere nedreptatea, ei mai degrabă se nedreptăţeau unii pe alţii. Însă cei nelegiuiţi şi nedrepţi cu siguranţă că nu vor moşteni împărăţia (versetul 9). Ce combinaţie minunată de revelaţii uimitoare avem aici, de moralitate (care nu se schimbă chiar în contextul supremaţiei divine a harului) şi de rânduială şi de disciplină eclesiastică! Adunarea este unită cu Hristos. Atunci când El va judeca lumea şi va pronunţa osânda asupra îngerilor căzuţi, ea va fi asociată cu El şi va participa la judecata pe care o va face, căci ea are Duhul şi gândul Lui. Nimic nedrept nu va intra în acea împărăţie, căci cum va putea fi judecat răul de cineva care-şi găseşte plăcerea în el? Creştinii nu trebuie să meargă la un tribunal al lumii acesteia pentru dreptate, ci să apeleze la arbitrajul fraţilor - o slujbă care, având de-a face aşa de puţin cu spiritualitatea creştină, era potrivită chiar şi celor mai slabi dintre ei. Totuşi, lucrul potrivit era ca mai degrabă să fi suferit paguba. Oricum ar fi fost însă, cei nedrepţi n-aveau să moştenească împărăţia.
Două pericole care ameninţau adunarea din Corint
Iudaismul, care-şi găsea plăcerea într-o sfinţenie carnală a regulilor exterioare, şi duhul lumii, manifestat prin potrivirea cu căile ei, reprezentau cele două pericole care ameninţau adunarea din Corint - pericole care, într-adevăr, există pentru inima omenească în toate timpurile şi în toate locurile. În ce priveşte mâncărurile (versetele 12,13), regula este simplă: libertate perfectă, de vreme ce toate sunt îngăduite - libertate adevărată, nefiind robi niciunuia dintre aceste lucruri. Mâncărurile şi pântecele, privite ca fiind în legătură, vor pieri deopotrivă; trupul are un destin mai înalt - este pentru Domnul, şi Domnul pentru el. Dumnezeu L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi şi ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Acestui lucru îi aparţine trupul, şi nu mâncărurilor.
Trupul creştinului trebuie să fie pentru Hristos; două motive puternice care conduc la sfinţenie
Însă învăţătura că trupul este pentru Hristos decidea o altă problemă, ridicată de obiceiurile depravate ale corintenilor. Orice desfrânare este interzisă (versetul 15 şi următoarele). Pentru noi, care avem mintea modelată de obiceiurile creştine, acesta este un lucru de la sine înţeles; dar pentru păgâni era nou. Însă doctrina creştină, chiar când se ocupă de lucruri ca acestea, le prezintă în lumina celor mai înalte adevăruri. Trupurile noastre sunt mădulare ale lui Hristos. Un alt adevăr legat de această chestiune este de mare importanţă: dacă (prin unirea în ce priveşte trupul) un bărbat şi o femeie deveneau un singur trup, cel ce se unea cu Domnul era un singur duh cu El. Duhul a cărui plinătate este în Hristos este acelaşi Duh care locuieşte în mine şi care mă uneşte cu El. Trupurile noastre sunt templele Lui. Ce adevăr puternic dacă medităm la el!
Oricum, noi nu suntem ai noştri, ci am fost răscumpăraţi cu un preţ - sângele lui Hristos vărsat pentru noi. Prin urmare, trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu în trupurile noastre, care sunt ale Lui - un motiv puternic şi universal, care guvernează întreaga purtare fără nicio excepţie. Libertatea noastră adevărată este să aparţinem lui Dumnezeu. Tot ceea ce este pentru eul nostru este furat din drepturile Celui care ne-a cumpărat ca să fim ai Lui. Tot ceea ce un rob era, sau câştiga, aparţinea stăpânului său; el nu era proprietarul lui însuşi. Aşa stăteau lucrurile şi cu creştinul. În afara acestei sfere, omul este sclavul nenorocit al păcatului şi al lui Satan - egoismul este regula lui de viaţă, iar sfârşitul său este despărţirea eternă de izvorul dragostei. Cumplit gând! Însă în Hristos suntem obiectele speciale şi recipienţii acestei dragoste. Avem aici două motive de mare forţă pentru sfinţenie: valoarea sângelui lui Hristos cu care am fost cumpăraţi şi faptul că suntem temple ale Duhului Sfânt.
Capitolul 7
Chestiuni legate de căsătoria creştină
Apostolul continuă prin a răspunde la o întrebare în legătură cu subiectul pe care-l tratase: voia lui Dumnezeu cu privire la relaţia dintre bărbat şi femeie. Fac bine cei care rămân în afara acestei relaţii pentru a umbla cu Domnul potrivit Duhului, fără să cedeze cu nimic naturii lor. Dumnezeu instituise căsătoria – vai de cel care ar fi vorbit rău despre ea! Însă păcatul a intervenit şi tot ceea ce este de la natură, tot ceea ce ţine de creatură este compromis. Dumnezeu a introdus o putere cu totul deasupra şi în afara naturii – aceea a Duhului. A umbla potrivit cu acea putere este cel mai bun lucru; înseamnă să umbli în afara sferei în care păcatul acţionează. Aceste cazuri sunt însă rare; şi, pentru cei mai mulţi, efectul abţinerii de la ceea ce Dumnezeu a rânduit potrivit cu natura este căderea în păcatul desfrânării. În general deci, pentru acest motiv, orice bărbat trebuia să-şi aibă soţia lui, iar unitatea odată formată, el nu mai avea autoritate asupra lui însuşi. În ce priveşte trupul, soţul aparţine soţiei, iar soţia, soţului. Dacă, prin consimţământ reciproc, ei se separau pentru un timp pentru a se dedica rugăciunii şi exerciţiilor spirituale de inimă, legătura trebuia imediat reluată, pentru ca nu cumva inima, nestăpânindu-se pe ea însăşi, să dea ocazia lui Satan de a interveni şi a tulbura sufletul, distrugându-i încrederea în Dumnezeu şi în dragostea Lui – ca nu cumva el să ispitească prin îndoieli chinuitoare (din cauza nestăpânirii, nu prin nestăpânire) o inimă care ţintea prea sus, însă eşua în a atinge acea ţintă.
Această îngăduinţă (versetele 5 şi 6) precum şi recomandarea către creştini de a se căsători nu erau o poruncă de la Domnul, dată prin inspiraţie, ci rodul experienţei apostolului – o experienţă din care nu lipsea prezenţa Duhului Sfânt*. El dorea mai degrabă ca toţi să fie precum era el; însă fiecare avea, în această privinţă, darul lui de la Dumnezeu. Pentru cei necăsătoriţi şi pentru văduve este bine, spune el, să rămână aşa cum era el; însă, dacă nu-şi puteau subjuga natura, rămânând într-o puritate liniştită, era mai bine să se căsătorească. Căsătoria era preferabilă unei dorinţe nesubjugate. Însă, în ce privea căsătoria, nu mai era loc pentru sfatul experienţei, porunca Domnului fiind clară (versetul 10 şi următoarele). Femeia nu trebuia să se despartă de bărbat, nici bărbatul de femeie; iar dacă ei se despărţeau, legătura nu era ruptă; trebuiau să rămână necăsătoriţi sau să se împace.
* Remarcaţi aici că avem în mod oficial deosebite ceea ce raţionaliştii şcolii moderne au căutat să amestece: gândurile spirituale (ca om) şi inspiraţia. Apostolul îşi oferă gândurile şi judecata sa ca un om spiritual, mintea lui fiind animată şi călăuzită de către Duhul, şi le pune în contrast cu inspiraţia şi cu ceea ce Domnul spunea. Cât de minunat a purtat Domnul de grijă în Scriptură pentru toate lucrurile! Vedeţi versetul 25.
Instrucţiuni cu privire la partenerul necredincios
Exista însă un caz mai complicat, unde soţul era convertit, iar soţia neconvertită, sau invers. Potrivit cu legea, un om care se căsătorea cu o femeie dintre neamuri (care era în consecinţă profană şi necurată) se întina şi era nevoit să o alunge; iar copiii lor nu aveau niciun drept la privilegiile iudaice; erau respinşi ca necuraţi (a se vedea Ezra 10:3 ). Sub har însă era exact invers. Soţul convertit o sfinţea pe soţie şi viceversa, iar copiii lor erau socotiţi curaţi înaintea lui Dumnezeu; ei aveau parte la drepturile eclesiastice ale părintelui lor credincios. Acesta este sensul cuvântului „sfânt“, în legătură cu chestiunea rânduielii şi a relaţiei exterioare vizavi de Dumnezeu, chestiune adusă în discuţie din cauza obligaţiei, care exista sub lege, de a alunga soţia păgână şi pe copiii ei. Astfel credinciosul nu trebuia să-şi alunge soţia necredincioasă, nici soţia să-şi părăsească soţul necredincios. Dacă necredinciosul îl părăsea pe credincios definitiv, acesta din urmă (bărbat sau femeie) era liber – „să se despartă“. Fratele nu mai era legat să o considere pe cea care-l părăsise ca soţie a lui, nici sora pe bărbatul care o părăsise ca pe soţul ei. Însă ei erau chemaţi la pace, nu să caute această despărţire, căci cum putea şti credinciosul că n-ar fi fost posibil ca el să fie mijlocul pentru convertirea celui necredincios? Căci noi suntem sub har. Încolo, fiecare trebuia să umble aşa cum îi rânduise Dumnezeu (versetul 17).
Ocupaţia şi poziţia creştinului în această lume
În privinţa ocupaţiilor şi a poziţiilor în această lume, regula generală era ca fiecare să continue în starea în care fusese chemat; însă trebuia să fie „cu Dumnezeu“ – nefăcând nimic care să nu fie spre slava Lui. Dacă starea era în ea însăşi de o natură contrară voii Sale, era păcat; era clar că persoana respectivă nu putea rămâne în ea cu Dumnezeu. Însă regula generală era de a rămâne şi de a-L glorifica pe Dumnezeu în acea poziţie (versetele 18-24).
Părerea apostolului cu privire la cei necăsătoriţi
Apostolul a vorbit deci despre căsătorie, despre cei necăsătoriţi şi despre văduve; fusese întrebat, de asemenea, cu privire la cei care nu intraseră niciodată în relaţie cu o femeie (versetul 25 şi următoarele). În acest punct, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. Îşi putea doar prezenta părerea ca unul care primise îndurare de la Domnul pentru a fi credincios. Era bine ca ei să rămână în acea stare, având în vedere ceea ce reprezentau lumea şi dificultăţile vieţii de creştin. Dacă cineva era legat de o soţie, nu trebuia să caute să fie dezlegat. Dacă era liber, ar fi fost bine să rămână aşa (versetul 27). Astfel, dacă se căsătoreau, făceau bine; dacă nu, făceau şi mai bine. Cel care nu cunoscuse o femeie nu păcătuia dacă se căsătorea, însă urma să aibă necazuri în carne în această viaţă (versetul 28). (Se va observa că aici nu se vorbeşte despre fiica unui creştin, ci despre starea personală a respectivului.) Dacă lua o hotărâre tare şi avea putere peste voinţa sa, aceasta era calea mai bună. La fel stăteau lucrurile cu o femeie; iar dacă apostolul spunea că, după părerea lui, aşa era mai bine, trebuia ţinut cont că el avea Duhul lui Dumnezeu. Experienţa lui – în cazul în care nu avea o poruncă – nu fusese câştigată fără Duhul, ci era aceea a unui om care putea spune (dacă avea cineva dreptul să o spună) că are Duhul lui Dumnezeu.
Slujind Domnului fără piedică
Oricum, timpul s-a scurtat; cei căsătoriţi trebuia să fie ca şi cum n-ar fi avut soţii; cei ce cumpărau, ca şi cum n-ar fi stăpânit; cei care se foloseau de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar fi folosit de ea. Apostolul îi dorea să fie fără griji şi fără vreun lucru care să-i poată distrage, pentru ca astfel să-I poată sluji Domnului. Dacă nici socotindu-se morţi faţă de fire nu puteau realiza această stare de slujire, nu câştigau nimic necăsătorindu-se, ci, mai degrabă, pierdeau. Dacă se căsătoreau, erau preocupaţi cu lucrurile de jos, pentru a plăcea soţiilor şi pentru a câştiga cele necesare creşterii copiilor. Se bucurau însă de o pace a minţii, în care firea nu-şi cerea drepturile cu o voinţă pe care eşuaseră în a o reduce la tăcere, iar sfinţenia în umblare şi în inimă era menţinută. Dacă, de cealaltă parte, voinţa firii era subjugată şi adusă la tăcere, ei Îi slujeau Domnului fără piedică, trăiau potrivit Duhului şi nu potrivit naturii, chiar în privinţa acelor lucruri pe care Dumnezeu le rânduise ca fiind bune în ce priveşte firea.
Îndrumări cu privire la robi; excepţii de la regula generală de a rămâne în starea în care cineva a fost găsit
În ce-l privea pe rob, el se putea mângâia cu faptul că era eliberatul Domnului; însă (având în vedere dificultatea de a împăca voinţa unui păgân, sau chiar a unui stăpân nespiritual, cu voia lui Dumnezeu), dacă se putea elibera, putea folosi ocazia.
O energie care este deasupra stării naturale
Două lucruri ne atrag atenţia aici. Primul, sfinţenia care străbate toate aceste instrucţiuni cu privire la ceea ce atinge atât de intim dorinţele cărnii. Lucrurile instituite de Dumnezeu, formate pentru om atunci când acesta era inocent, sunt menţinute în toată integritatea şi autoritatea lor, formând acum o redută împotriva păcatului, la care omul este incitat de către carnea sa. Duhul introduce o energie nouă deasupra naturii, care în niciun caz nu şubrezeşte autoritatea lucrului instituit de Dumnezeu. Dacă cineva poate trăi deasupra naturii, pentru a sluji Domnului în libertate, este un dar de la Dumnezeu – un har de care este bine ca el să profite. Al doilea principiu foarte important care decurge din acest capitol este următorul: apostolul face deosebirea clară între ceea ce avea prin inspiraţie şi experienţa lui spirituală personală – aceea pe care Duhul i-o oferea în legătură cu exerciţiile vieţii lui individuale – precum şi înţelepciunea sa spirituală, oricât de înaltă ar fi fost ea. Cu privire la unele chestiuni, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. A oferit concluziile la care ajunsese cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, într-o viaţă de o credincioşie remarcabilă, ajutat, cum am spus, de Duhul pe care rar i se întâmpla să-L întristeze. Însă acestea nu constituiau porunci ale Domnului. În alte puncte, ceea ce apostolul nu oferea în această manieră trebuia privit ca poruncă a Domnului (comparaţi cu 1. Corinteni 14:37 ). Cu alte cuvinte, el afirmă inspiraţia scrierilor sale – ele trebuiau privite ca emanând de la Domnul Însuşi – deosebind această inspiraţie de propria lui competenţă spirituală; un principiu de cea mai mare importanţă.
Capitolul 8
Carnea jertfită idolilor; valoarea adevăratei cunoştinţe creştine
După aceasta, apostolul răspunde la întrebarea cu privire la carnea jertfită idolilor, care oferă ocazia câtorva cuvinte asupra valorii cunoştinţei. Simplu, ca şi cunoştinţă, ea nu valorează nimic. Dacă privim la ea ca la cunoştinţa pe care noi o posedăm, nu face altceva decât să ne îngâmfe; este ceva în mine, este cunoştinţa mea. Adevărata cunoştinţă creştină descoperă ceva în Dumnezeu. Prin intermediul a ceea ce este revelat, Dumnezeu, cunoscut mai bine, devine din ce în ce mai mare pentru suflet. Lucrul cunoscut este în El, nu o cunoştinţă aflată în mine prin care eu mă fac pe mine însumi mai mare. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu este cunoscut de El. În ce priveşte chestiunea în sine, dragostea era cea care decidea. De vreme ce se ridicase o astfel de întrebare, era evident că nu toate conştiinţele erau deplin luminate prin înţelegerea spirituală. Fără îndoială că un idol nu era nimic; nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos. Dacă însă cel ce era tare stătea la masă într-un templu de idoli, altul care nu avea o lumină deplină ar fi fost încurajat să facă la fel, iar conştiinţa lui ar fi fost astfel necredincioasă şi întinată. În acest mod aş conduce către păcat pe fratele meu şi, atât cât depinde de mine, l-aş ruina pe cel pentru care a murit Hristos. Păcătuiesc împotriva lui Hristos făcând aşa. Astfel, dacă o mâncare îl face pe fratele meu să se împiedice, mă voi abţine cu totul de la ea mai degrabă decât să fie o cursă pentru el. Aici apostolul tratează chestiunea ca ivită între fraţi, din punctul de vedere al conştiinţei fiecăruia dintre ei, menţinând cu toată puterea adevărul că un idol nu era nimic altceva decât o bucată de lemn sau de piatră. Era important ca chestiunea să fie dezbătută şi stabilită pe acest temei. Prorocii făcuseră la fel în vechime când vorbiseră împotriva idolilor. Însă aceasta nu era tot ceea ce se putea spune. Mai era de explicat lucrarea lui Satan şi a duhurilor rele, şi el face acest lucru în continuare.
Poziţia supremă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru în contrast cu multitudinea de zei păgâni
Putem remarca în trecere expresia „Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos“. Apostolul nu tratează aici chestiunea abstractă a divinităţii Domnului, ci legătura oamenilor cu ceea ce se află deasupra lor în anumite relaţii. Păgânii aveau mulţi dumnezei şi mulţi domni, fiinţe intermediare. Nu era aşa cu creştinii. Pentru ei este Tatăl care rămâne în absolutul divinităţii şi Hristos care, devenit Om, a luat locul, şi a intrat în relaţia, de Domn faţă de noi. Aici se discută despre poziţie şi nu despre natură. Avem acelaşi lucru în 1. Corinteni 12:2-6 , unde contrastul este cu multitudinea de duhuri pe care păgânii le cunoşteau şi cu numărul de dumnezei şi de domni. Totuşi, nu toţi erau, în fapt, eliberaţi de influenţa dumnezeilor falşi asupra imaginaţiei lor. Aceştia încă mai reprezentau ceva pentru ei. Ei aveau conştienţa idolului, iar dacă mâncau ceea ce îi fusese oferit, nu era pentru ei în mod simplu ceea ce Dumnezeu le oferise de mâncare. Ideea existenţei unei fiinţe reale şi puternice avea încă un loc în inima lor şi astfel conştiinţa le era întinată. Cei care aveau libertatea să mănânce nu erau prin aceasta mai buni în ochii lui Dumnezeu, iar prin faptul că mâncau puneau o piatră de poticnire în calea fratelui lor şi, atât cât privea fapta celor ce aveau lumină deplină, îl ruinau, întinându-i conştiinţa şi înstrăinându-l de Dumnezeu prin necredincioşie. Aşa ceva însemna a păcătui împotriva lui Hristos, care murise pentru acel suflet scump. Dacă Dumnezeu intervenea pentru a-l proteja de rezultatul acestei necredincioşii, aceasta în niciun caz nu micşora păcatul celui care îl condusese pe cel slab să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. În esenţă, ceea ce ne separă de Dumnezeu ne ruinează în sfera privitoare la responsabilitatea noastră. Cel care are dragostea lui Hristos în inima lui ar prefera să nu mănânce niciodată carne, decât să facă ceea ce l-ar conduce pe un frate să fie necredincios şi să ducă astfel la ruină un suflet pe care Hristos l-a răscumpărat.
Capitolul 9
Slujirea şi libertatea lui Pavel, slujitor al tuturor din pricina evangheliei
Apostolul era expus acuzaţiilor învăţătorilor falşi, care afirmau că el îşi făcea slujba de evanghelizare şi lucrările pentru anumite interese şi că lua din ceea ce aveau creştinii, folosindu-se de devotamentul lor. Prin urmare el vorbeşte despre slujba lui şi declară pe faţă că este un apostol, un martor ocular al slavei lui Hristos, fiindcă Îl văzuse pe Domnul. Oricum, chiar dacă nu era apostol pentru alţii, era fără îndoială pentru ei, corintenii, căci el fusese instrumentul pentru convertirea lor. Voia Domnului era ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie. El avea dreptul să ia cu el o soră ca soţie, aşa cum făceau Petru şi fraţii Domnului. Totuşi, nu se folosise de acest drept. Fiind obligat prin chemarea Domnului să predice evanghelia, era vai de el dacă n-o făcea (versetul 16). Slava lui era să facă acest lucru gratuit, pentru ca astfel să nu ofere nicio ocazie celor ce-l pândeau. Căci, fiind liber faţă de toţi, el se făcuse robul tuturor, ca să câştige pe cât mai mulţi. Observaţi că acest lucru se întâmpla în cadrul slujbei lui; nu era o potrivire cu această lume, pentru ca să scape astfel de prigoana crucii. El propovăduia această cruce cu toată limpezimea (1. Corinteni 2:2 ). Înţelesul pasajului este că Pavel, propovăduind crucea, se adapta la capacitatea religioasă şi la modurile de gândire ale unora sau altora, cu scopul de a crea acces adevărului în minţile lor; şi el făcea la fel şi cu corintenii. Era la mijloc puterea dragostei care se tăgăduieşte pe sine în toate lucrurile, pentru a sluji tuturor, şi nu egoismul care se menajează sub pretextul că-i câştigă pe alţii. El proceda aşa în orice privinţă de dragul evangheliei, dorind, aşa cum spunea, să fie părtaş la ea, căci el o personifică aici ca fiind lucrarea dragostei lui Dumnezeu în lume (versetul 23).
Alergarea apostolului, care era mai întâi creştin şi apoi predicator
Aşa trebuia să alerge ei; şi, ca să alerge aşa, era necesar să se lepede de ei înşişi. Aşa proceda apostolul. El nu alerga cu paşi nesiguri, ca unul care nu vede adevăratul sfârşit sau care nu-l urmăreşte cu seriozitate ca pe un lucru cunoscut. Ştia bine ce urmărea şi făcea acest lucru în mod real şi evident, potrivit cu natura lucrului respectiv. Oricine putea să vadă aceasta din umblarea lui. El nu mima, precum un om care loveşte în vânt - un curaj ieftin. Căutând ceea ce era sfânt şi glorios, Pavel cunoştea dificultăţile pe care le întâmpina în conflictul personal cu răul care căuta să-i împiedice biruinţa. Ca un luptător viguros, el îşi ţinea în stăpânire trupul, care i-ar fi putut pune piedici. Exista realitate în umblarea lui către cer şi nu îngăduia nimic care se opunea scopului său. A propovădui altora nu însemna totul. Putea să facă aceasta şi ar fi putut fi, în ce-l privea, trudă în zadar; putea pierde totul - să fie lepădat el însuşi în cele din urmă, dacă nu era creştin. El era creştin mai întâi de toate, apoi predicator, şi un bun predicator tocmai fiindcă era mai întâi creştin. Astfel (căci începutul capitolului 10 este în legătură cu sfârşitul capitolului 9), şi alţii puteau face mărturisire creştină, puteau lua parte la sacramente, să predice aşa cum predica şi Pavel, şi la urma urmelor să nu fie recunoscuţi de Dumnezeu. Acest avertisment este o mărturie despre starea în care, în parte cel puţin, Adunarea lui Dumnezeu se afla deja; un avertisment întotdeauna folositor, însă care presupune că cei care poartă numele de creştini şi care au parte la ritualurile bisericii (sacramente), nu mai inspiră acea încredere care i-ar fi recomandat fără dubii ca fiind adevărate oi ale lui Hristos. Pasajul face deosebire între a participa la ritualurile creştine şi a poseda mântuirea; o deosebire întotdeauna adevărată, dar care nu este necesar a fi făcută atunci când viaţa creştină străluceşte în aceia care au parte de privilegiile exterioare ale Adunării.
Capitolul 10
Căile lui Dumnezeu cu Israel, prezentate pentru învăţătura noastră
Apostolul arată apoi corintenilor căile lui Dumnezeu cu Israel în pustie, ca o îndrumare cu privire la căile Lui cu noi, declarând că lucrurile care li s-au întâmplat lor sunt imagini care servesc ca modele pentru noi; un principiu important, care trebuie înţeles clar pentru a se putea profita de el. Nu Israel este imaginea, ci ceea ce i s-a întâmplat lui Israel - căile lui Dumnezeu cu Israel. Lucrurile în sine s-au întâmplat lui Israel; ele au fost scrise pentru învăţătura noastră, a celor care ne aflăm la sfârşitul dispensaţiilor lui Dumnezeu. Ceea ce va urma va fi judecata lui Dumnezeu, când aceste exemple nu vor mai sluji vieţii de credinţă.
Responsabilitatea creştinului şi credincioşia lui Dumnezeu
În continuare sunt stabilite două principii care de asemenea au o mare importanţă practică. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă“ (versetul 12). Aceasta este responsabilitatea noastră. De cealaltă parte avem credincioşia lui Dumnezeu. El nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci pregăteşte o cale de scăpare, ca să nu ne poticnim.
Idolatria, asocierea şi comuniunea; Masa Domnului şi masa demonilor
Apostolul prescrie, în ce priveşte idolatria, acea teamă sfântă care evită prilejul de a face rău, evită ocazia de cădere (versetul 14). Există asociere şi părtăşie, prin intermediul mesei la care luăm parte, cu ceea ce este pe ea; iar noi, creştinii, fiind mulţi, suntem o singură pâine şi un singur trup*, fiindcă luăm toţi din aceeaşi pâine la Cina Domnului (versetele 16,17). Aceia din Israel care mâncau din jertfe erau în părtăşie cu altarul - erau identificaţi cu el. Tot aşa, cei care mâncau din carnea jertfită unui idol erau identificaţi cu idolul căruia îi era jertfită. Însemna aceasta că un idol era ceva? Nu. Însă aşa cum este scris în Deuteronom 32 : „Lucrurile pe care le jertfesc neamurile le jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu“. Prin urmare, putea un creştin să ia parte la masa demonilor? Masa era masa demonilor, paharul era paharul demonilor - un principiu important pentru Adunarea lui Dumnezeu. Va provoca cineva pe Domnul punându-L la acelaşi nivel cu demonii? Se face din nou aluzie la Deuteronom 32:21 . Apostolul repetă principiul său deja stabilit (versetul 23 şi următoarele), anume că avea libertate în orice privinţă, însă afirmă că pe de o parte nu vroia să se lase stăpânit de nimic, iar de cealaltă că, fiind liber, îşi va folosi libertatea pentru binele spiritual al tuturor. Pentru a urma această regulă, iată îndrumările lui: tot ceea ce se vindea în piaţă se putea mânca, fără să se pună problema conştiinţei. Dacă cineva spunea: „Lucrul acesta a fost jertfit idolilor“, era o dovadă că el avea conştienţa idolului; creştinii trebuia să nu mănânce, din pricina conştiinţei aceluia. Căci, în ce-l privea pe cel liber, libertatea lui nu putea fi judecată de conştiinţa altuia; căci, din punct de vedere doctrinar, şi oriunde exista cunoştinţă, apostolul recunoaşte ca un adevăr faptul că un idol nu era nimic. Creatura era în mod simplu creatura lui Dumnezeu. Trebuie să mă feresc de comuniunea cu ceea ce este fals, în special în lucrurile legate de părtăşia cu Dumnezeu Însuşi. Mai degrabă mă voi lipsi de libertatea pe care adevărul mi-a dat-o, decât să rănesc conştiinţa slabă a altora.
* Aici apostolul ajunge la sfera interioară, la Trupul lui Hristos, adevărata Adunare a lui Dumnezeu unită prin Duhul Sfânt, a cărei expresie este Cina Domnului.
Făcând toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu
Mai mult, în toate lucrurile, chiar când mâncăm sau bem, trebuie să căutăm slava lui Dumnezeu şi să facem toate spre slava Lui, fără ca, folosindu-ne de libertatea noastră, să dăm vreun prilej de poticnire iudeilor, neamurilor sau Bisericii lui Dumnezeu, ci să urmăm exemplul apostolului care, lepădându-se de sine, căuta să placă tuturor, pentru zidirea lor.
Capitolul 11
Acţiunea şi prezenţa Duhului Sfânt
După ce a oferit aceste reguli ca răspuns la chestiuni de detaliu, apostolul se îndreaptă către cele privitoare la prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt, lucru care de asemenea introduce subiectul purtării corecte în adunări.
Observaţi aici felul în care apostolul îşi întemeiază răspunsurile cu privire la detalii despre cele mai înalte şi mai fundamentale principii. Aceasta este maniera în care acţionează creştinismul (comparaţi cu Tit 2:10-14 ). Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu şi dragostea Lui, punându-l pe om în legătură cu Dumnezeu Însuşi. În cele ce urmează avem de asemenea un exemplu izbitor al acestui lucru. Punctul de plecare către aceste adevăruri binecuvântate şi înalte este constituit de câteva îndemnuri cu privire la conduita femeilor.
Ordinea în creaţie
Femeile nu trebuia să se roage fără să aibă capul acoperit. Pentru a limpezi această chestiune, cu referire în mod simplu la ceea ce era decent şi de bună-cuviinţă, apostolul înfăţişează relaţia, şi totodată rânduiala din această relaţie, dintre beneficiarii slavei lui Dumnezeu şi El Însuşi1, şi aduce în scenă pe îngeri, cărora creştinii, fiind ca o privelişte înaintea lor, trebuie să le arate acea rânduială potrivită cu gândul lui Dumnezeu. Capul femeii este bărbatul; cel al bărbatului este Hristos; cel al lui Hristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea autorităţii, ajungând până la Cel ce este suprem. Iar apoi, în privinţa relaţiilor lor unul cu altul, adaugă el, nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Iar privitor la relaţiile lor cu alte făpturi – făpturi care înţeleg şi sunt conştiente de rânduiala din căile lui Dumnezeu – femeile trebuia să fie acoperite din pricina îngerilor, care privesc la căile lui Dumnezeu din dispensaţia răscumpărării şi la efectul pe care această intervenţie minunată a Lui în har trebuie să-l producă. În alt loc din Scriptură (vezi nota de subsol) se adaugă, cu referire la ceea ce a avut loc în Eden, că nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, a păcătuit prima. Să mai adăugăm – din pasajul de care ne ocupăm acum – că, în ce priveşte actul creaţiei, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat (versetul 8). Totuşi, în Domnul, bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără bărbat; ci toate lucrurile sunt de la Dumnezeu (versetele 11,12). Toate acestea sunt spuse pentru a reglementa o chestiune de modestie cu privire la femei, atunci când se rugau, fiind înaintea ochilor altora2. Rezultatul, în ceea ce priveşte detaliile, este că bărbatul trebuia să aibă capul neacoperit, fiindcă el reprezenta autoritatea, iar în această privinţă a fost învestit (în ce priveşte poziţia lui) cu slava lui Dumnezeu, căruia Îi este imagine. Femeia trebuia să aibă capul acoperit, ca un semn că era supusă bărbatului (acoperirea ei fiind un semn al puterii căreia i se supusese). Totuşi bărbatul nu era fără femeie, nici femeia fără bărbat. În cele din urmă, apostolul apelează la ordinea din creaţie, potrivit căreia părul femeii (slava şi podoaba ei) arăta, în contrast cu părul bărbatului, că ea nu era făcută să se prezinte pe sine cu îndrăzneala bărbatului înaintea tuturor. Dat ca învelitoare, părul ei arăta că modestia, supunerea – un cap care se ascundea pe sine, ca să zicem aşa, în acea supunere şi modestie – reprezentau adevărata ei poziţie, slava ei distinctă. Mai mult, dacă cineva ar fi fost de altă părere, trebuia să ştie că nici apostolul şi nici adunările nu îngăduiau alte reglementări în această privinţă (versetul 16).
1 În 1. Timotei 2:11-15 este prezentat efectul moral al împrejurărilor căderii în păcat, care oferă femeii locul cuvenit în adunare în raport cu bărbatul.
2 Nu am ajuns încă la rânduiala în adunare. Aceasta începe cu versetul 17.
Ordinea divină în creaţie, expresia gândului lui Dumnezeu; oamenii sunt o privelişte pentru îngeri
Observaţi de asemenea aici că, oricât de adânc ar fi căzut omul, ordinea divină din creaţie niciodată nu-şi pierde valoarea de a fi expresie a gândului lui Dumnezeu. Astfel, se spune şi în Epistola lui Iacov că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. În ce priveşte condiţia lui morală, el are nevoie (acum, că are cunoştinţa binelui şi a răului) să fie născut din nou, creat în dreptate şi în sfinţenie a adevărului, ca să fie imaginea lui Dumnezeu, aşa cum este El revelat prin Hristos; însă poziţia lui în lume, ca şi cap şi centru al tuturor lucrurilor – poziţie pe care niciun înger n-a avut-o – este gândul lui Dumnezeu Însuşi, la fel ca poziţia femeii, părtaşă la slava sa, însă supusă lui; un gând care va fi împlinit în chip glorios în Hristos şi care este confirmat de poziţia femeii în Adunare; gând însă care este adevărat în sine, constituind ordinea stabilită de Dumnezeu, deci întotdeauna corect în esenţă. Căci rânduiala lui Dumnezeu creează ordine şi, fără îndoială, înţelepciunea şi perfecţiunea Lui sunt arătate în ea.
Cititorul va remarca de asemenea faptul că această ordine în creaţie, ca şi cea care este stabilită în planurile lui Dumnezeu cu privire la femeie, la bărbat, la Hristos şi la Dumnezeu Însuşi, precum şi faptul că oamenii – cel puţin creştinii care beneficiază de răscumpărare – sunt o privelişte pentru îngeri (comparaţi cu 1. Corinteni 4:9 ), toate acestea reprezintă subiecte pe care nu le pot prezenta aici decât în linii mari, dar care sunt de cel mai înalt interes*.
* Primul capitol din Geneza ne prezintă omul aşezat în locul lui în creaţie de către Dumnezeu Creatorul; cel de-al doilea, relaţia în care a fost aşezat cu Domnul Dumnezeu, şi pe femeie alături de bărbat.
Duhul de diviziune din adunarea din Corint
Apostolul se ocupă apoi de subiectul strângerilor lor laolaltă (versetul 17 şi următoarele). În versetul 2 îi lăudase; însă în privinţa strângerilor nu mai putea face aceasta. Strângerile lor laolaltă manifestau un spirit de diviziune. Această diviziune privea deosebirea dintre săraci şi bogaţi, însă, după cât se pare, privea şi alte deosebiri. Aceste partide erau necesare pentru a-i scoate la iveală pe cei cu adevărat aprobaţi de Dumnezeu. Erau diviziuni care aveau caracterul de secte; cu alte cuvinte, opiniile particulare îi împărţeau pe creştinii aceleiaşi adunări, ai adunării lui Dumnezeu, în şcoli; ei erau ostili unii altora, deşi luau împreună Cina Domnului – dacă într-adevăr se putea spune că o luau împreună. Geloziile care se iscaseră între bogaţi şi săraci tindeau să adâncească diviziunea sectară. Am făcut observaţia că se putea spune cu greu că frângeau pâinea împreună; căci fiecare avea grijă să-şi mănânce propria cină înainte ca alţii să poată face acest lucru; prin urmare, unii erau flămânzi, iar alţii sătui. Aceasta nu însemna nicidecum a mânca Cina Domnului.
Natura şi importanţa Cinei Domnului; revelaţia specială făcută lui Pavel cu privire la acest subiect
Apostolul, călăuzit de Duhul Sfânt, prinde prilejul să le declare natura şi importanţa acestei orânduiri. Putem remarca aici că Domnul îl învăţase despre aceasta printr-o revelaţie specială – dovadă a interesului cu care trebuie privită1, ea fiind parte a gândului Domnului cu privire la întreaga umblare creştină, şi căreia El îi acordă importanţă în vederea stării noastre morale şi a stării afecţiunilor noastre spirituale, atât individual, cât şi ca adunare. În bucuria libertăţii creştine, în mijlocul efectelor puternice ale prezenţei Duhului Sfânt – al darurilor prin care El Se manifesta în adunare – moartea Domnului şi trupul Lui jertfit erau readuse în memorie şi, ca să zicem aşa, făcute prezente pentru credinţă ca fiind susţinerea şi temelia oricărui lucru. Acest act al dragostei, această faptă simplă şi solemnă, slabă şi fără valoare în aparenţă, păstrează toată valoarea morţii Domnului. Trupul Domnului a fost dat pentru noi! – lucru despre care Duhul Sfânt Însuşi avea să dea mărturie şi care trebuia să-şi menţină în inima creştinului toată importanţa lui şi, de asemenea, să fie temelia şi centrul edificiului Adunării. Oricât de mare era puterea ce strălucea în Adunare, privirile inimii erau întoarse către jertfa Domnului. Trupul Domnului Însuşi fusese oferit2, şi dorinţa Lui a fost să ne amintim de El. Acest echilibru moral este foarte important pentru sfinţi. Puterea şi exercitarea darurilor nu acţionează în mod necesar asupra conştiinţei şi inimii celor cărora le sunt încredinţate, nici ale celor care se bucură de efectul lor. Şi, deşi Dumnezeu este prezent (iar când suntem într-o stare bună, aceasta se simte), totuşi cel care vorbeşte şi acţionează asupra celorlalţi este un om; el este proeminent. În cazul Cinei Domnului, inima este întoarsă către un punct în care este cu totul dependentă, în care omul nu este nimic, în care Hristos şi dragostea Lui reprezintă totul, în care inima este exersată, iar conştiinţa îşi aminteşte că a avut nevoie de curăţire şi că a fost curăţită prin lucrarea lui Hristos – că depindem în mod absolut de acest har. Afecţiunile de asemenea sunt exersate pe deplin. Este important să ne aducem aminte de acest lucru. Consecinţele uitării însemnătăţii acestei orânduiri confirmă importanţa ei şi dorinţa expresă a Domnului ca ei să ia seama la ea. Apostolul urmează să vorbească despre puterea Duhului Sfânt manifestată în darurile Sale şi despre reglementările necesare pentru menţinerea ordinii şi pentru asigurarea zidirii atunci când aceste daruri erau manifestate în adunare; însă, înainte de a face aceasta, el aşază Cina Domnului ca centru moral, ca obiect al afecţiunilor adunării. Să notăm câteva dintre gândurile Duhului în legătură cu această orânduire.
1 Acest lucru este în legătură de asemenea cu faptul că ea (Cina Domnului) reprezintă expresia unităţii Trupului – adevăr în mod deosebit încredinţat apostolului. Pe de altă parte, el nu era trimis să boteze. Botezul nu era altceva decât admiterea în casa deja formată, casă în care Pavel însuşi fusese admis ca şi ceilalţi.
2 Cele mai bune manuscrise omit cuvântul „frânt“; este aducerea-aminte de un Hristos omorât şi de sângele Său preţios vărsat.
Afecţiunile legate de lucrarea lui Hristos; aducerea aminte de ceea ce El a fost pe cruce
În primul rând, Duhul Sfânt leagă afecţiunile de Cina Domnului în cea mai puternică manieră. În chiar noaptea în care a fost vândut a instituit El această aducere-aminte a suferinţelor şi a dragostei Lui. Aşa cum mielul pascal aducea în memorie izbăvirea pe care jertfa adusă în Egipt o asigurase pentru Israel, la fel Cina Domnului amintea de jertfa lui Hristos. El este în slavă, Duhul este dat; însă ei trebuia să-şi aducă aminte de El. Trupul Lui jertfit era obiectul dinaintea inimii lor în acest memorial. Remarcaţi acest cuvânt: „Amintiţi-vă“. Nu de un Hristos aşa cum există El acum, nu realizarea a ceea ce este El; aceasta nu reprezintă o aducere-aminte – trupul Lui este proslăvit acum. Aducerea-aminte este cu privire la ceea ce El a fost pe cruce; la un trup străpuns şi un sânge curs, nu la un trup glorificat. Totuşi, aducerea-aminte este făcută de cei care sunt acum uniţi cu El în slava în care El a intrat. Ca înviaţi şi asociaţi cu El în slavă, ei privesc înapoi către această lucrare binecuvântată a dragostei şi la dragostea Lui manifestată în ea, care le-a oferit un loc acolo unde este El. De asemenea, ei beau din pahar în amintirea Lui. Într-un cuvânt, Hristos este privit ca mort, însă acum nu mai există un astfel de Hristos.
Aducerea-aminte de Hristos Domnul; vestirea morţii Lui până la venirea Sa
Ne aducem aminte de Hristos Însuşi. Este vorba de ceea ce ne ataşează de El, nu numai de valoarea jertfei Lui, ci de El Însuşi; este pomenirea Lui. Apoi apostolul ne arată – dacă este vorba de un Hristos mort – cine este Cel care a murit. Este imposibil de găsit alte două cuvinte care puse la un loc să aibă o semnificaţie atât de importantă: moartea Domnului. Cât de multe lucruri sunt cuprinse în faptul că Cel numit Domnul a murit! Ce dragoste! Ce planuri! Ce eficacitate! Ce rezultate! Domnul Însuşi S-a dat pe Sine pentru noi. Noi celebrăm moartea Lui. În acelaşi timp, ea reprezintă sfârşitul relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea pe temeiul responsabilităţii omului, cu excepţia judecăţii. Această moarte a rupt orice legătură – a dovedit imposibilitatea existenţei vreunei legături între Dumnezeu şi om ca şi copil al primului Adam. Noi vestim această moarte până când Domnul respins va reveni, pentru a stabili noi legături de asociere prin faptul că ne va lua la El Însuşi ca să avem parte de ele. Acest lucru îl proclamăm prin actul frângerii pâinii, ori de câte ori facem lucrul acesta. Afară de aceasta, ea este în sine o declaraţie că sângele pe care este întemeiat noul legământ a curs deja; el a fost stabilit în temeiul acestui sânge. Nu vreau să merg mai departe de ceea ce prezintă pasajul; scopul Duhului Sfânt aici este de a aşeza înaintea noastră nu eficacitatea morţii lui Hristos, ci ceea ce leagă inima de El în aducerea-aminte de moartea Lui, precum şi însemnătatea orânduirii în sine. Ne aducem aminte de un Hristos mort, trădat. Trupul oferit era, simbolic, înaintea ochilor lor la această Cină. Sângele vărsat al Mântuitorului solicita afecţiunile inimii lor pentru El. Ei se făceau vinovaţi de dispreţ faţă de aceste lucruri preţioase, dacă luau parte la Cină în chip nevrednic (versetul 27 şi următoarele). Domnul Însuşi ne-a canalizat gândurile către această orânduire, în cea mai afectuoasă manieră, chiar în momentul trădării Sale.
Disciplina exercitată în mod solemn în legătură cu Cina Domnului
Dacă însă Hristos atrăgea astfel inima pentru a-i fixa atenţia acolo, disciplina era de asemenea în mod solemn exercitată în legătură cu această orânduire. Dacă ei dispreţuiau trupul şi sângele Domnului prin faptul că luau parte la ele cu uşurătate, era aplicată disciplinarea. Mulţi deveniseră bolnavi şi neputincioşi, iar alţii adormiseră, adică muriseră. Nu este vorba de a fi vrednic de a participa, ci de consecinţele participării într-un chip nevrednic. Orice creştin, afară doar dacă vreun păcat îl excludea, era vrednic de a participa pentru că era creştin. Însă se putea întâmpla ca un creştin să vină fără să se judece pe sine sau fără să aprecieze aşa cum se cuvine ceea ce Cina îi aducea înainte, acele lucruri pe care Hristos le pusese în legătură cu ea. Respectivul nu deosebea trupul Domnului şi nu deosebea, nu judeca, răul din el însuşi. Dumnezeu nu ne poate lăsa într-o astfel de stare de nepăsare. Dacă credinciosul se judecă pe el însuşi, Domnul nu-l va judeca; dacă nu ne judecăm pe noi înşine, ne judecă Domnul; însă când creştinul este judecat, el este disciplinat de Domnul ca să nu fie condamnat împreună cu lumea (versetele 31,32). Aceasta este cârmuirea lui Dumnezeu în mâinile Domnului care-Şi judecă propria casă: un adevăr important şi prea adeseori uitat. Fără îndoială că rezultatul tuturor acestor lucruri este potrivit cu planul lui Dumnezeu, care Îşi înfăţişează în el toată înţelepciunea Sa, răbdarea şi dreptatea căilor Sale; însă această cârmuire este reală. El are ca scop binele final al poporului Său, însă vrea sfinţenie, o inimă a cărei stare să corespundă cu ceea ce El a revelat (iar El S-a revelat pe Sine), şi o umblare care să fie expresia acestei revelaţii. Starea normală a unui creştin este comuniunea, potrivit cu puterea a ceea ce a fost revelat. Dacă se eşuează în aceasta, comuniunea este pierdută şi împreună cu ea puterea de a-L glorifica pe Dumnezeu, putere care nu se găseşte nicăieri în altă parte. Dar dacă cineva se judecă pe sine, există restabilire; inima fiind curăţită de rău prin judecarea lui, comuniunea este restabilită. Dacă nu ne judecăm, Dumnezeu este nevoit să intervină, să ne corecteze şi să ne curăţească prin disciplină – disciplină care poate merge chiar până la moarte (a se vedea Iov 33 şi Iov 36 ; 1. Ioan 5:16 ; Iacov 5:14,15 ).
Judecarea stării noastre, nu doar a faptelor
Mai sunt una sau două remarci de făcut. În expresia „a se judeca cineva“, nu este acelaşi cuvânt cu cel folosit în expresia „a fi judecat“ de Domnul, ci este identic cu cel folosit în versetul 29, „a deosebi trupul Domnului“. Astfel, ceea ce noi avem de făcut este nu doar să judecăm un rău comis, ci să discernem starea noastră, aşa cum se arată ea în lumină – aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină – umblând în această lumină. Acest lucru previne căderea noastră în păcat cu fapta sau cu gândul. Dar, dacă am căzut, nu este de ajuns să judecăm fapta; pe noi înşine trebuie să ne judecăm, starea inimii, tendinţa, neglijenţa, care au pricinuit căderea în păcat – într-un cuvânt, să judecăm tot ceea ce nu reprezintă comuniune cu Dumnezeu sau ceea ce o împiedică. Astfel a procedat Domnul cu Petru. Nu i-a făcut niciun reproş pentru greşeala lui, ci a judecat rădăcina acesteia.
Adunarea trebuie să aibă puterea de a discerne aceste lucruri. Dumnezeu acţionează în felul acesta, aşa cum am văzut în Iov; însă sfinţii au gândul lui Hristos prin Duhul lui Hristos şi trebuie să-şi discearnă propria stare.
Poziţia creştinului faţă de Hristos în ceea ce priveşte Cina Domnului; moartea Lui înseamnă abolirea definitivă a păcatului
Temelia şi centrul întregii chestiuni le reprezintă poziţia pe care o avem faţă de Hristos la Cina Domnului, ca centru vizibil de comuniune şi de exprimare a morţii Lui, în care păcatul, orice păcat, este judecat. Acum noi suntem în legătură cu această judecată sfântă asupra păcatului, ea fiind partea noastră. Nu putem amesteca moartea lui Hristos cu păcatul. Ea reprezintă, în ce priveşte natura şi eficacitatea ei (al căror rezultat deplin se va manifesta la sfârşit), înlăturarea totală a păcatului. Este abolirea divină a păcatului. El a murit pentru păcat, şi aceasta din dragoste pentru noi. Este sfinţenia absolută a lui Dumnezeu făcută simţită şi exprimată pentru noi în ceea ce a avut loc cu privire la păcat. Este devotament absolut faţă de Dumnezeu pentru slava Lui în această privinţă. Să introduci în ea păcatul sau nepăsarea înseamnă să profanezi moartea lui Hristos, a Celui care mai degrabă a murit decât să lase ca păcatul să continue înaintea lui Dumnezeu. Nu putem fi condamnaţi odată cu lumea, fiindcă El a murit şi a înlăturat păcatul pentru noi; însă a introduce păcatul în ceea ce reprezintă chiar această moarte în care El a suferit pentru păcat este un lucru care nu poate fi tolerat. Dumnezeu revendică ceea ce este datorat sfinţeniei şi dragostei unui Hristos care Şi-a dat viaţa pentru a înlătura păcatul. Nu poţi să spui: «Nu mă voi duce la Cină»; adică, cu alte cuvinte, voi accepta păcatul şi voi renunţa la proclamarea valorii acelei morţi. Ne cercetăm pe noi înşine şi luăm Cina; restabilim drepturile morţii Sale în conştiinţa noastră – căci totul este iertat şi ispăşit în ce priveşte vina – şi mergem la Cină ca să recunoaştem aceste drepturi ca pe dovada harului infinit.
Condamnarea lumii; de ce nu mai este nicio condamnare pentru credincios
Lumea este condamnată. Păcatul din creştin este judecat, el (păcatul) nu scapă nici de ochiul, nici de judecata lui Dumnezeu. Niciodată El nu-l îngăduie; îl curăţă pe credincios de păcat prin disciplinare, totuşi pe credincios nu-l condamnă, căci Hristos i-a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru el. Prin urmare, moartea lui Hristos formează centrul de comuniune în adunare, piatra de încercare a conştiinţei, şi este, în ce priveşte adunarea, focalizată în Cina Domnului.
Capitolul 12
Trăsăturile distincte ale lucrării Duhului; puterea vrăjmaşului şi mijloacele sale de imitare şi de înşelare
Cealaltă faţetă a adevărului, cu referire la Adunarea lui Dumnezeu în general şi la adunări locale în particular, este constituită de prezenţa şi de darurile Duhului Sfânt. Acestea, ca şi Cina Domnului, sunt în legătură cu unitatea*, individul fiind responsabil în fiecare dintre ele. Deci apostolul, în capitolul 12, se ocupă de subiectul manifestărilor duhovniceşti. Primul lucru de făcut era să se stabilească semnele distincte ale Duhului lui Dumnezeu. Existau duhuri rele care căutau să se strecoare printre creştini şi să vorbească şi să acţioneze pretinzând că sunt Duhul lui Dumnezeu, producând astfel o confuzie generală. Creştinilor din ziua de azi le vine greu să creadă în astfel de eforturi ale vrăjmaşului. Manifestările spirituale, fără îndoială, sunt mai puţin izbitoare acum decât în timpul în care scria apostolul; însă vrăjmaşul îşi adaptează mijloacele de înşelare la împrejurările în care omul şi lucrarea lui Dumnezeu se găsesc. Aşa cum Petru spune într-un caz similar: „În popor s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi“. Vrăjmaşul nu încetează să acţioneze. Oprirea căsătoriei şi interzicerea unor alimente erau învăţături ale demonilor. În zilele din urmă, puterea lui se va manifesta şi mai mult. Dumnezeu îl poate ţine în frâu prin energia Duhului Său şi prin puterea adevărului; dar, dacă nu este ţinut în frâu, el acţionează înşelând pe oameni, şi aceasta prin lucruri de aşa natură, încât cineva (care nu este el însuşi înşelat) ar socoti că este imposibil ca un om cu judecată să le poată crede. Însă este surprinzător ce poate un om să creadă atunci când este lăsat la latitudinea lui, fără să fie păzit de Dumnezeu, şi atunci când puterea vrăjmaşului este la lucru. Noi vorbim de judecată normală, de raţiune (care sunt foarte preţioase), însă istoria ne dezvăluie că doar Dumnezeu este Cel care ni le dă sau ni le păstrează.
* Am văzut acest lucru în ce priveşte Cina, în 1. Corinteni 10:17 . Aici, în 1. Corinteni 12:13 , vedem acelaşi lucru, de data aceasta în ce priveşte Duhul Sfânt.
Aici Duhul lui Dumnezeu Se manifesta prin efectele puterii Sale, care străluceau în mijlocul adunării, atrăgând chiar şi atenţia lumii. Vrăjmaşul le imita. Deoarece cea mai mare parte a creştinilor din Corint fuseseră sărmani păgâni, lipsiţi de discernământ şi conduşi în mod stupid prin înşelăciunile vrăjmaşului, ei erau cu atât mai mult în pericol de a fi din nou înşelaţi prin aceste mijloace. Când un om nu este umplut cu Duhul lui Dumnezeu, care oferă forţă adevărului în inima lui şi claritate viziunii lui morale, puterea seducătoare a vrăjmaşului îi orbeşte imaginaţia. Începe să iubească extraordinarul şi să creadă tot mai puţin adevărul. Îi lipseşte discernământul sfânt şi nu are stabilitatea unui suflet care posedă cunoştinţa lui Dumnezeu (pe Dumnezeu Însuşi, putem spune) ca pe comoara lui – a unui suflet care cunoaşte că are totul în El, aşa încât nu are nevoie de niciun alt lucru extraordinar. Dacă un om nu este astfel întemeiat prin cunoaşterea lui Dumnezeu, puterea vrăjmaşului îl impresionează, îl preocupă; nu se poate scutura de ea, nu şi-o poate explica. Este victima influenţei pe care această putere o exercită asupra minţii sale; carnea este mulţumită de ea, căci, într-o formă sau alta, rezultatul este întotdeauna libertate pentru carne.
Conduşi orbeşte vreme îndelungată de către puterea duhurilor rele, cei convertiţi dintre neamuri nu erau capabili să le deosebească şi să le judece. Lucru destul de ciudat, această putere demonică exercita o aşa influenţă asupra lor încât ei uitau până şi importanţa Numelui lui Isus, sau cel puţin uitau că Numele Lui nu era recunoscut de către ea. Vrăjmaşul se transformă într-un înger de lumină, însă niciodată nu recunoaşte cu adevărat că Isus Hristos este Domn. El poate să vorbească despre Pavel şi Sila şi să mărturisească despre ei, însă Hristos nu este recunoscut; iar în cele din urmă, căderea şi ruina este partea celor înşelaţi de puterea lui. Un duh necurat nu va spune: „Isus este Domnul“, iar Duhul lui Dumnezeu nu poate spune: „Isus să fie anatema!“. Este însă important de remarcat că, atunci când apostolul afirmă că nimeni nu poate spune „Domnul Isus“ decât prin Duhul lui Dumnezeu, este vorba de duhuri, nu de convertire şi nici de necesitatea ca harul să lucreze în inimă pentru mărturisirea adevărată a Numelui lui Isus – un lucru foarte adevărat, aşa cum ştim, însă care nu constituie subiectul aici*.
* Ceea ce afirmă apostolul este chiar contrariul a ceea ce se poate înţelege la prima vedere. El spune că, atunci când cineva zice „Domnul Isus“, nu poate spune acest lucru decât prin Duhul – dar apostolul nu discută despre ceea ce este în inima omului, ci despre duhuri.
Duhul Sfânt - legătura dintre Hristos şi Adunare, precum şi dintre creştini şi Hristos, pentru menţinerea comuniunii
Ajungem acum la instrucţiuni concrete. Nimic mai important, mai distinct, mai minunat, decât prezenţa Duhului Sfânt aici jos în mijlocul creştinilor, care pentru noi este roada lucrării perfecte a lui Hristos, însă în sine este manifestarea prezenţei lui Dumnezeu printre oameni pe pământ. Providenţa lui Dumnezeu îşi manifestă puterea în lucrările creaţiei; cârmuirea Lui conduce toate lucrurile; însă Duhul Sfânt reprezintă prezenţa Lui în această lume, mărturia pe care El o dă despre Sine Însuşi, despre caracterul Lui*. Dumnezeu este printre oameni pentru a Se înfăţişa pe Sine, nu încă în slavă, ci în putere şi în mărturia a ceea ce este El. După ce Hristos a împlinit răscumpărarea şi a prezentat eficacitatea lucrării Sale înaintea lui Dumnezeu, Suveran şi Judecător, Adunarea, fiind răscumpărată şi curăţită prin sângele Lui şi, de asemenea, unită cu El ca Trup al Lui, a devenit vasul acestei puteri care lucrează în mădularele Sale. Astfel, ea trebuie să arate această putere în sfinţenie – este responsabilă să facă acest lucru. Însă în felul acesta, în ce priveşte exercitarea ei, omul devine de fapt în mod individual vasul acestei energii spirituale. Ea este o comoară încredinţată lui. Duhul este, în primul rând, legătura dintre Adunare şi Hristos, ca şi dintre creştin şi Hristos. Prin Duhul, comuniunea este realizată şi menţinută, acest lucru fiind funcţia primară a Duhului; iar omul trebuie să fie în comuniune pentru a realiza caracterul voii lui Dumnezeu şi a o discerne, iar aceasta potrivit cu mărturia dată de către Duhul Sfânt venit pe pământ.
* Este un adevăr foarte izbitor că locuirea lui Dumnezeu cu oamenii este rodul răscumpărării. El nu a locuit cu Adam cel inocent; S-a putut plimba prin grădină, însă nu a locuit acolo. Nu a locuit nici cu Avraam.
Adunarea este responsabilă să menţină comuniunea cu Dumnezeu; altfel, puterea, bucuria şi inteligenţa spirituală sunt pierdute
Dar dacă Adunarea nu menţine această comuniune, îşi pierde puterea ca martor responsabil al lui Dumnezeu pe pământ, precum şi bucuria şi înţelegerea spirituală. Dumnezeu este întotdeauna suveran să acţioneze aşa cum crede de cuviinţă, iar Hristos nu poate eşua în credincioşia Lui faţă de Trupul Său; însă mărturia încredinţată Adunării nu mai este prezentată în aşa fel încât să facă simţit faptul că Dumnezeu este prezent pe pământ. Se poate ca Adunarea să nu fie conştientă de această înstrăinare, fiindcă posedă pentru un timp multe din ceea ce Dumnezeu i-a dat, lucruri care sunt cu mult mai presus de tot ceea ce ţine de natură. Pierzându-şi însă puterea, ea îşi pierde şi discernământul a ceea ce ea trebuie să fie. Dumnezeu însă nu Se înşală niciodată în ce priveşte starea Adunării. „Ai părăsit dragostea dintâi. Dacă nu te pocăieşti“, spune El, „şi nu faci faptele dintâi, îţi voi lua sfeşnicul“, o afirmaţie solemnă pentru Adunare, în ce priveşte responsabilitatea ei, când reflectăm asupra harului care i-a fost arătat, asupra roadelor care au fost – şi asupra celor care ar fi trebuit să fie – manifestate, precum şi asupra puterii date ei pentru a le produce.
Scopurile şi căile lui Dumnezeu
Scopurile lui Dumnezeu pentru Adunare îşi au împlinirea în cer. Ele vor fi împlinite fără ca vreun lucru, chiar şi cel mai mic, să eşueze. Hristos va face tot ceea ce este necesar pentru ca mădularele ei să fie aduse acolo potrivit cu planurile Lui. Mădularele sunt răscumpărate prin sângele Său, ca să fie ale Lui.
Căile lui Dumnezeu sunt împlinite şi desfăşurate pe pământ pentru învăţătura noastră, deopotrivă în Adunare şi în indivizi.
Prezenţa distinctă a Duhului, cunoscută şi realizată prin locuirea Lui aici, jos
Prezenţa Duhului lui Dumnezeu pe pământ nu este manifestată doar prin darurile Sale. Au existat profeţii şi minuni, oameni impulsionaţi de Duhul Sfânt, chiar şi înainte de Cincizecime. Ceea ce este atribuit credinţei în Evrei 11 este adesea atribuit Duhului în Vechiul Testament. Însă Duhul a fost făgăduit într-un fel special în Vechiul Testament. La vremea aceea, El nu a reprezentat niciodată prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului, aşa cum Dumnezeu locuieşte în Adunare. Slava este aceea care a venit ca să umple cortul sau templul, în timp ce Duhul Lui a acţionat ulterior în suveranitate în afara sferei rânduielii casei Sale şi a putut fi cu ei atunci când slava plecase (vedeţi Hagai 2:5 ; comparaţi cu Luca 1:2 ). Însă Duhul Sfânt trimis din cer pentru a locui în ucenici şi în Adunare pe pământ era manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în casa Sa, a lui Dumnezeu care Se afla acolo prin Duhul. Iar această prezenţă a Duhului este atât de distinctă şi atât de limpede punctată ca un lucru cunoscut şi realizat de către primii creştini, prezenţă care singură se impunea şi nu avea nevoie să fie demonstrată*, încât este arătată în cuvânt ca fiind Duhul Sfânt Însuşi. În Ioan 7 este spus: „Duhul Sfânt nu era încă“. În Fapte 19 , cei doisprezece bărbaţi spun lui Pavel: „Nici nu am auzit că este Duhul Sfânt“. Nu era chestiunea dacă exista un Duh Sfânt (orice evreu ortodox credea acest lucru), ci dacă această prezenţă a Duhului Sfânt Însuşi, noul Mângâietor şi Călăuzitor al ucenicilor, despre care Ioan Botezătorul vorbise, era pe pământ în acel timp. Odată venit jos, El constituia prezenţa lui Dumnezeu în templul Său spiritual pe pământ. Locul în care erau strânşi ucenicii a fost clătinat pentru a se arăta că Dumnezeu era acolo. Anania şi Safira au căzut morţi înaintea apostolilor, pentru că L-au minţit pe Dumnezeu. Filip este răpit de puterea Lui din prezenţa omului care Îl cunoscuse pe Isus prin intermediul lui.
* Schimbarea care a rezultat din faptul că Adunarea a pierdut conştienţa prezenţei Duhului Sfânt, împreună cu manifestările acestei prezenţe, este un lucru foarte izbitor, mai ales dacă vom compara modul în care creştinii privesc aceste chestiuni în zilele noastre, cu ceea ce este scris în Cuvânt (Galateni 3:2 ; 1. Ioan 3:24 ). În aceste texte, prezenţa Duhului Sfânt nu este demonstrată prin dovezile colaterale, prin efectele pe care această prezenţă le produce sau prin starea inimilor, ci, dimpotrivă, reiese clar că prezenţa Duhului Sfânt era un lucru atât de evident şi de palpabil, încât era ea însăşi dovada relaţiilor Adunării şi a creştinilor cu Dumnezeu.
Manifestările prezenţei Duhului Sfânt; un singur Duh, dar diferite daruri
Acesta era caracterul prezenţei Duhului Sfânt. În capitolul nostru, apostolul vorbeşte de manifestările prezenţei Lui în darurile care erau exercitate prin intermediul mădularelor Trupului, fie pentru zidirea Adunării, fie în mărturia faţă de cei de afară. Înainte de a intra în acest subiect, el a oferit corintenilor – pe care, altfel, vrăjmaşul i-ar fi înşelat complet – ceea ce putea să-i facă în stare să deosebească manifestarea Duhului Sfânt de acţiunile unui duh rău. Apoi el vorbeşte despre daruri.
În ce priveşte darurile, ele nu erau generate de felurite duhuri (ca în cazul demonilor, unde exista o diversitate de duhuri), ci erau date de unul şi acelaşi Duh. Fiindcă Duhul Sfânt reprezintă energia practică a relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, apostolul foloseşte acest prilej pentru a sublinia diferitele relaţii în care credincioşii, conduşi de către Duhul Sfânt, se află în raport cu Dumnezeu şi cu Hristos (versetele 4-6). Duhul Sfânt, unul şi acelaşi Duh, acţionează în ei prin felurite manifestări. Însă, în exercitarea acestor diferite daruri, ei erau administratori şi exista un singur Domn, anume Hristos. Prin urmare, în ei nu era o putere proprie şi independentă; oricare ar fi fost energia Duhului în ei, ei nu încetau să fie slujitori şi administratori ai lui Hristos şi în acest caracter trebuia să acţioneze, recunoscând în slujba lor domnia lui Hristos. Totuşi, măcar că era vorba de puterea manifestată printr-un om şi că omul era cel care acţiona, aşa încât el era un slujitor (şi că exista şi un Om care era Cap şi era cel slujit, deşi era Fiul lui Dumnezeu şi Domnul tuturor), Dumnezeu era Cel care lucra, unul şi acelaşi Dumnezeu care lucra totul în toţi. Nu Trinitatea, propriu-zis, este prezentată aici, ci un singur Duh care acţionează în creştini, un Domn Isus şi un Dumnezeu care lucrează prin daruri.
Darurile ca manifestări ale energiei Duhului Sfânt, încredinţate omului aflat sub domnia lui Hristos; împărţirea darurilor potrivit cu voia Duhului
Darurile sunt manifestări ale energiei Duhului încredinţate oamenilor, sub autoritatea lui Hristos care este Cap şi Domn; oamenii trebuia să le folosească în slujba pentru Domnul. Hristos avea în vedere ceea ce era de folos pentru poporul Lui, pentru cei care erau ai Săi; iar manifestarea Duhului era dată pentru folosul sufletelor, al Adunării în general. Apostolul enumeră câteva dintre aceste daruri; însă ne aminteşte din nou că este acelaşi Duh care lucrează în fiecare caz, împărţind fiecăruia după propria Lui voie. Trebuie să fim cu luare-aminte la acest pasaj. Apostolul spusese că Dumnezeu lucra toate acestea şi vorbise despre daruri ca fiind manifestările Duhului. S-ar fi putut presupune că Duhul era un fel de influenţă vagă şi că puteai atribui totul lui Dumnezeu, fără să recunoşti că Duhul este o Persoană. Însă aceste lucrări, care au fost atribuite lui Dumnezeu în versetul 6, sunt aici atribuite Duhului; şi este adăugat că El, Duhul, împarte fiecăruia aşa cum vrea El. Prin urmare, nu este un Duh inferior Tatălui şi Fiului, ci este Dumnezeu Însuşi. Unde lucrează El, este Dumnezeu care lucrează; însă aceste lucrări de putere manifestate prin om sunt daruri distribuite potrivit cu voia Duhului, El fiind astfel prezentat ca acţionând personal în această împărţire şi în conformitate cu propria Lui voie.
Înţelepciunea, cunoaşterea, credinţa şi deosebirea duhurilor
Câteva dintre daruri necesită o scurtă observaţie. Înţelepciunea este aplicarea luminii divine la ceea ce este corect sau greşit, precum şi la toate împrejurările prin care trecem – o expresie cu întindere largă, deoarece are aplicaţie la tot ceea ce necesită formarea unei opinii. Duhul Sfânt îi înzestrează pe unii într-un fel deosebit cu această înţelepciune, o înţelepciune potrivită cu Dumnezeu – o percepere a adevăratei naturi a lucrurilor şi a relaţiei lor unele cu altele, precum şi a umblării în raport cu această natură şi relaţie, percepere care, venind de la Dumnezeu, ne călăuzeşte prin dificultăţile drumului şi ne face în stare să evităm ceea ce ne-ar situa într-o poziţie falsă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Cunoştinţa este înţelegerea gândului lui Dumnezeu aşa cum ne este el revelat. Credinţa nu este aici simpla credinţă în evanghelie; aceasta din urmă nu este un dar distinct pe care un credincios să-l aibă, iar altul nu. Lucrul acesta este evident. Este credinţa energică dată de Dumnezeu, care biruie dificultăţile, care se ridică deasupra pericolelor, care le înfruntă fără să fie speriată de ele. Deosebirea duhurilor nu este cea care discerne starea sufletului unui om – nu are nimic de-a face cu aşa ceva. Ea înseamnă a şti cum să deosebeşti, prin energia puternică a Duhului lui Dumnezeu, acţiunile duhurilor rele – şi a le da pe faţă dacă este necesar – în contrast cu acţiunea Duhului lui Dumnezeu.
Duhul ca centru şi putere vie a unităţii Trupului
Celelalte daruri nu necesită comentarii speciale. Trebuie să ne întoarcem acum la unitatea Duhului, cu care este conectat lucrul pe care apostolul îl spune după ce a vorbit despre daruri. Duhul era unul, spusese el, şi lucra în chip felurit în mădulare după voia Lui. Importanţa faptului că El este o persoană, precum şi semnificaţia enormă a divinităţii Lui (dacă stăm să ne gândim că El este Cel care lucrează în şi prin om) sunt cu totul evidente atunci când observăm că El este centrul şi puterea vie a unităţii întregului Trup, aşa încât credincioşii, în cadrul exercitării darurilor lor, sunt doar mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup format în chip divin prin puterea şi prezenţa Duhului. Apostolul dezvoltă pe larg acest punct, în legătură cu singularitatea Trupului, cu dependenţa reciprocă a mădularelor şi cu relaţia fiecăruia dintre ele cu Trupul ca întreg.
Unitatea Trupului; izvorul şi expresia ei
Instrucţiunile practice sunt uşor de înţeles, însă există câteva puncte importante în aceste principii generale. Unitatea Trupului este produsă prin botezul Duhului Sfânt, iar legătura dintre mădulare depinde de acest botez. Printr-un singur Duh noi toţi am fost botezaţi ca să fim un singur Trup. Cina Domnului este expresia acestei unităţi; Duhul este Cel care o produce şi totodată este puterea ei. Caracterul distinctiv al iudeului şi al celui dintre neamuri – ca şi toate celelalte deosebiri – era înlăturat prin puterea unui singur Duh comun tuturor, care-i unea pe toţi într-un singur Trup, ca răscumpăraţi. Apostolul, în acest verset (13), vorbeşte despre botezul Duhului Sfânt; însă cuvântul „botez“ îl conduce cu gândul la „Cină“, cea de-a doua orânduire a Domnului, şi vorbeşte despre a bea dintr-un singur duh, făcând aluzie, nu mă îndoiesc, la Cina Domnului. El nu vorbeşte despre Duhul Sfânt; „un singur duh“ reprezenta starea credincioşilor, cuvântul fiind folosit în contrast cu „un singur Trup“, asociaţi într-o singură inimă şi într-un singur gând de către Duhul – avându-şi partea împreună în Hristos.
Creştinii uniţi într-un singur Trup prin botezul Duhului Sfânt
Nu credinţa reprezintă unitatea, nici chiar viaţa (deşi cei uniţi într-un singur Trup le deţin pe amândouă), ci Duhul Sfânt. Prin urmare, botezul Duhului Sfânt este ceea ce îi contopeşte pe creştini într-un singur Trup, ei fiind făcuţi părtaşi la unul şi acelaşi Duh şi fiind însufleţiţi de El în mod individual. Astfel există mai multe mădulare, însă un singur Trup, un Trup compus din aceste mădulare, care sunt dependente unele de altele şi care au nevoie unele de altele. Acele daruri foarte strălucitoare erau, comparativ, de cea mai mică valoare, aşa cum un om îşi îmbracă şi îşi împodobeşte părţile trupului cele mai puţin onorabile şi le lasă neacoperite pe cele frumoase.
Mădulare ale unui singur Trup; interesul lor comun
Un alt punct pe care apostolul îl semnalează este interesul comun care există între cei care sunt mădulare ale aceluiaşi Trup. Dacă unul suferă, toate suferă, de vreme ce este doar un singur Trup, animat de un singur Duh. Dacă unul este onorat, toate se bucură. Acest lucru depinde, de asemenea, de acelaşi Duh unic care le uneşte şi care le animă. Mai mult, acest Trup este Trupul lui Hristos. „Voi sunteţi“, spune apostolul, „Trup al lui Hristos şi mădulare fiecare în parte“ (versetul 27).
Creştinii dintr-o localitate reprezentând Adunarea ca întreg
Observaţi de asemenea că, deşi adunarea din Corint era doar o parte a Trupului lui Hristos, apostolul vorbeşte de întregul Trup; căci adunarea de acolo era, în conformitate cu principiul strângerii ei, Trupul lui Hristos adunat la Corint. Este adevărat că la începutul epistolei el vorbeşte despre toţi cei care cheamă Numele Domnului Isus; însă, concret, el se adresează adunării din Corint. Iar expresia generală arată că, în umblarea Adunării, şi în interesele ei în general, o adunare locală nu poate fi separată de întregul Trup al creştinilor pe pământ; iar limbajul folosit aici arată că, în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, creştinii dintr-o localitate erau consideraţi ca reprezentând întreaga Adunare; nu ca independenţi faţă de rest, ci, din contră, ca inseparabil uniţi cu ceilalţi, trăind şi acţionând cu privire la acea localitate ca mădulare ale Trupului lui Hristos, priviţi ca atare în această stare, deoarece fiecare creştin forma o parte a acestui Trup, iar ei formau de asemenea o parte din el. Din versetele care urmează vedem că apostolul, în timp ce-i privea pe creştinii de acolo ca pe Trupul lui Hristos, ale cărui mădulare erau, are în gând întreaga Adunare, ca Adunare a lui Dumnezeu. În Noul Testament nu există altă calitate de mădular, decât cea de mădular al lui Hristos, pe lângă faptul că suntem mădulare unii altora, formând întregul Trup; însă niciodată nu suntem priviţi ca mădulare ale unei adunări. Cuvântul vorbeşte de mădulare ale unui trup, folosind trupul omenesc ca o imagine, niciodată însă de membri ai unei biserici, în sensul modern al cuvântului. Noi suntem mădulare ale lui Hristos şi facem parte, în consecinţă, din Trupul Lui; aşa erau corintenii, în ce priveşte manifestarea lui la Corint.
Trupul lui Hristos, privit ca aflându-se pe pământ
De remarcat că Trupul lui Hristos, Adunarea, este privit aici ca aflat în întregime pe pământ. Dumnezeu a aşezat în Adunare apostoli, proroci etc.; minuni, daruri de vindecare, limbi. Este foarte clar că acest lucru se întâmplă pe pământ, aşa cum erau corintenii la vremea respectivă, şi că este vorba de Adunare ca întreg. Darurile de vindecare şi limbile nu erau în cer, iar apostolii nu erau ai unei anume adunări. Într-un cuvânt, este prezentat Duhul Sfânt, coborât din cer, care formase unitatea Trupului pe pământ şi care acţiona în el prin darurile speciale cu care erau înzestrate mădularele.
Diferenţe între daruri; caracterul şi scopul lor; permanenţa unora dintre ele
Apostolul enumeră apoi aceste daruri nu pentru a oferi o listă oficială şi completă a lor, ci pentru a marca ordinea şi importanţa celor pe care le menţionează. Limbile, de care corintenii erau atât de mândri, sunt ultimul dar din listă. Prin urmare, unele daruri erau mai alese decât altele; ele trebuiau preţuite potrivit cu măsura în care slujeau la zidirea adunării. Cele care serveau acestui scop trebuiau căutate în mod special.
Este interesant de remarcat aici diferenţa dintre acest capitol şi Efeseni 4 . Aici este vorba în mod simplu de putere, iar bărbaţilor li se spune în anumite cazuri să tacă, chiar şi atunci când puterea se afla acolo; este vorba de Duhul Sfânt, care lucra ca putere. În Efeseni 4 este vorba de grija manifestată de Hristos în calitatea Lui de Cap al Trupului. Nu sunt menţionate acolo darurile care semnifică puterea manifestată faţă de alţii, ci doar cele care formează temelia Adunării sau care îi zidesc pe sfinţi, ori Adunarea ca întreg; apoi apare făgăduinţa continuării acelei stări de lucruri până când toţi vom ajunge la o anumită statură. Căci Hristos nu poate înceta să poarte de grijă Trupului Său; însă darurile-semne pot dispărea, ceea ce s-a şi întâmplat. La rândul lor, apostolii şi prorocii au reprezentat temelia şi, în acest sens, ei nu au continuat să existe ca daruri, după ce temelia a fost aşezată.
Capitolul 13
Dragostea, un lucru mai bun decât darurile
Totuşi exista ceva mai bun decât toate darurile. Acestea erau manifestările puterii lui Dumnezeu şi ale tainelor înţelepciunii Sale; însă dragostea era manifestarea naturii Lui Însuşi.
Ei ar fi putut să vorbească în toate limbile; ar fi putut profeţi, ar fi putut avea cunoştinţa tainelor şi credinţa care mută munţii; ar fi putut să-şi dea toată averea pentru hrana săracilor şi trupurile pentru a fi torturate. Dar, dacă nu aveau dragoste, toate acestea nu însemnau nimic. Dragostea înseamnă conformitate cu natura lui Dumnezeu, expresia vie a ceea ce este El, manifestarea faptului că am fost făcuţi părtaşi firii Sale; înseamnă a acţiona şi a simţi ca El. Această dragoste este manifestată faţă de alţii; însă nu ei sunt motivul activităţii ei, deşi sunt obiectul ei. Ea îşi are izvorul în sine însăşi; puterea ei nu depinde de cei cu care se preocupă, astfel că ea poate acţiona acolo unde de regulă împrejurările ar produce iritare sau gelozie în inima omului. Ea acţionează potrivit cu propria ei natură în orice împrejurări; şi, judecate în conformitate cu această natură, împrejurările nu acţionează asupra omului care este plin de dragoste, decât atât cât să ofere ocazii pentru activitatea ei şi să-i dea forma pe care împrejurările respective o cer. Dragostea îşi are motivaţia în ea însăşi. În noi, singura ei sursă este dată de faptul că avem parte de natura divină. Doar comuniunea cu Dumnezeu Însuşi este cea care o susţine în toate dificultăţile pe care le are de învins în drumul ei. Această dragoste este opusul egoismului, pe care-l îndepărtează, căutând binele altora, aşa cum (în ce priveşte principiul ei) Dumnezeu ne-a căutat în harul Lui (a se vedea Efeseni 4:32 ; 5:1,2 ). Ce putere pentru a evita răul şi pentru a da uitării totul, cu scopul de a face binele!
Trăsăturile dragostei divine; timpul şi locul exercitării ei
Este vrednic de notat faptul că, în acest capitol, trăsăturile dragostei divine sunt aproape în întregime de un caracter pasiv.
Cele dintâi opt calităţi enumerate de către Duhul sunt expresia renunţării la sine despre care am vorbit. Cele trei care urmează arată acea bucurie de a face binele, care eliberează inima de graba de a presupune răul, grabă care este atât de naturală pentru inima omului, din pricina adâncimii răului din ea şi a răului pe care-l întâlneşte în lume. Ultimele patru arată energia ei pozitivă, care - fiind sursa oricărui gând bun - prin izvorul puternic al naturii ei divine presupune binele acolo unde nu-l vede şi suferă răul atunci când îl vede, acoperindu-l prin îndelungă-răbdare; nu expunându-l public, ci îngropându-l în propria ei profunzime, o profunzime de nepătruns, căci dragostea niciodată nu se schimbă. Nu poţi găsi nimic altceva decât dragoste acolo unde ea este reală; căci împrejurările sunt doar o ocazie pentru ea de a acţiona şi a se desfăşura. Dragostea este întotdeauna ea însăşi şi tot ceea ce ea exercită şi înfăţişează este doar dragoste. Ea umple gândurile; orice aspect negativ este, pentru sufletul care locuieşte în dragoste, doar un mijloc de impulsionare către exercitarea ei. Acesta este caracterul divin. Fără îndoială că timpul judecăţii va veni; însă relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt în har. Dragostea este natura Lui. Acum este timpul exercitării ei. Noi Îl reprezentăm pe El pe pământ în mărturia noastră.
Caracterul neschimbător şi veşnic al dragostei divine
În ceea ce se spune despre dragoste în acest capitol găsim reprodusă natura divină, cu excepţia a ceea ce constituie negarea egoismului cărnii din noi. Natura divină nu se schimbă şi nu încetează niciodată; prin urmare, dragostea rămâne veşnic. Comunicările de la Dumnezeu; mijloacele prin care ele sunt făcute; cunoştinţa, ca dobândită aici jos, potrivit căreia înţelegem adevărul doar în parte, deşi întregul adevăr ne este revelat (însă noi îl înţelegem în detaliu, aşa încât niciodată nu-l putem cuprinde pe tot deodată, caracterul cunoştinţei noastre fiind acela de a privi la diferite adevăruri pe rând); toate acestea sunt numite a fi „în parte“ şi sunt trecătoare. Dragostea însă nu va trece. Un copil învaţă; se bucură de lucruri care-l amuză; când devine om mare, are nevoie de lucruri potrivite cu inteligenţa lui matură. Astfel stăteau lucrurile cu limbile şi cu zidirea adunării. Urma să vină totuşi timpul când ei aveau să cunoască aşa cum erau cunoscuţi, nu prin comunicări ale adevărurilor către un intelect care înţelegea adevărul pe bucăţi („în parte“), ci aveau să-l înţeleagă ca întreg, în unitatea lui.
Dragostea există acum şi va rămâne pentru totdeauna; mai există, de asemenea, credinţa şi nădejdea. Acestea însă vor trece şi, mai mult, chiar acum, aici, jos, ceea ce este din natura lui Dumnezeu este cu mult superior acestor două virtuţi legate de capacitatea naturii umane, chiar iluminată de către Dumnezeu şi având ca obiect slava Lui revelată.
Capitolul 14
Zidirea adunării; profeţia şi vorbirea în limbi
Prin urmare, credincioşii trebuia să urmărească şi să caute dragostea, dorind în acelaşi timp daruri, în special pe cel al profeţiei, fiindcă astfel puteau să zidească adunarea, şi acest lucru trebuia ţintit; zidirea adunării era ceea ce dragostea dorea şi căuta, era ceea ce inteligenţa spirituală cerea; acestea sunt cele două caracteristici ale unui om în Hristos, ale unuia pentru care Hristos este totul.
Două versete în acest capitol necesită puţină atenţie - versetele 3 şi 6. Versetul 3 reprezintă efectul, sau mai degrabă caracterul, a ceea ce un profet spune, nu o definiţie a profeţiei. El zideşte, încurajează şi mângâie prin ceea ce vorbeşte. Totuşi, aceste cuvinte arată caracterul a ceea ce el spune. Profeţia nu reprezintă în niciun caz simpla revelare a evenimentelor viitoare, deşi profeţii ca atare le-au revelat. Un profet este unul care se află într-o aşa comuniune cu Dumnezeu, încât este capabil să-I transmită gândurile către ceilalţi. Un învăţător dă învăţătură potrivit cu ceea ce este deja scris, explicând astfel importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Însă, comunicând gândul lui Dumnezeu sufletelor aflate sub har, profetul le încurajează şi le zideşte. Cu privire la versetul 6, este clar că folosirea vorbirii în limbi (prin exercitarea căreia corintenilor, ca unor copii, le plăcea să se evidenţieze în adunare) nu zidea pe nimeni, fiindcă cel ce vorbea astfel nu era înţeles. Poate că nici el însuşi nu înţelegea ce spune şi era astfel instrumentul neinteligent al Duhului, în timp ce beneficia de impresia puternică a faptului că Dumnezeu vorbea prin intermediul lui, aşa încât simţea prin Duhul că duhul lui comunica cu Dumnezeu, deşi mintea îi rămânea neroditoare. În orice caz, nimeni nu putea vorbi pentru zidirea adunării dacă nu comunica gândul lui Dumnezeu.
Descoperire şi cunoştinţă; profeţie şi învăţătură
Apostolul deosebeşte această comunicare ca fiind de două feluri: revelaţie şi cunoştinţă. Cea din urmă presupune o revelaţie deja dată, de care cineva se folosea prin Duhul Sfânt pentru binele turmei. Apoi el enumeră darurile care constituiau mijloacele de zidire în aceste două feluri. Ultimii doi termeni (versetul 6) nu sunt echivalentul primilor doi; însă cele două lucruri arătate aici ca zidind adunarea erau împlinite prin intermediul acestor două daruri. Poate exista „profeţie“ fără ca ea să fie în mod absolut o nouă revelaţie, măcar că în ea avem mai mult decât cunoştinţă. Ea poate conţine o aplicare a gândurilor lui Dumnezeu către conştiinţă - o adresare din partea Lui făcută sufletului - lucru care ar însemna mai mult decât cunoştinţă, dar care poate să nu fie o nouă revelaţie. Dumnezeu acţionează prin ea fără să reveleze un nou adevăr sau un nou fapt. „Cunoştinţa“, sau „învăţătura“, prezintă adevăruri, sau explică Cuvântul, lucru foarte folositor pentru adunare; însă în ea nu este acţiunea directă a Duhului în ce priveşte aplicarea şi astfel ea nu reprezintă manifestarea directă a prezenţei lui Dumnezeu faţă de oameni în conştiinţa şi în inima lor. Când cineva dă învăţătură, cel care este spiritual profită de ea; când cineva profeţeşte, chiar şi cel care nu este spiritual simte efectul acestui lucru, fiind atins şi judecat; şi tot aşa se întâmplă şi cu conştiinţa creştinului. Revelaţia (descoperirea) şi cunoştinţa sunt lucruri distincte, dar împreună cuprind toate formele prin care este zidită adunarea. Profeţia şi învăţătura sunt în legătură intimă cu revelaţia şi cunoştinţa; însă profeţia îmbracă şi alte aspecte, astfel că ultimii doi termeni nu se suprapun exact cu primii doi.
Necesitatea ca cineva să se facă înţeles atunci când vorbeşte în limbi; darurile folosite doar ca instrumente spre zidire
Apostolul insistă mult asupra necesităţii ca cineva să se facă înţeles, fie că vorbeşte, cântă sau se roagă. El doreşte - iar remarca este de toată importanţa pentru judecarea pretenţiei oamenilor în privinţa manifestărilor spirituale - ca mintea să fie activă. El nu tăgăduieşte că puteau vorbi în limbi fără ca mintea să fie implicată vreun pic - un lucru de evidentă putere şi utilitate atunci când erau de faţă persoane care nu înţelegeau altă limbă. Însă, în general, era un lucru inferior atunci când Duhul nu acţiona asupra, şi prin urmare nici prin intermediul, minţii celui care vorbea. Comuniunea dintre suflete asupra unui subiect comun, prin unitatea Duhului, nu exista atunci când cel care vorbea nu înţelegea ceea ce spune. Persoana care vorbea nu se bucura, ca din partea lui Dumnezeu, de ceea ce comunica altora. Dacă nici ceilalţi nu înţelegeau, nu era decât o joacă de copii să rosteşti cuvinte fără înţeles pentru cei ce le ascultau. Însă apostolul dorea să înţeleagă ceea ce spunea, măcar că putea vorbi în multe limbi; aşa că nu putea fi vorba de gelozie din partea lui. El vorbea, prin darul Duhului Sfânt, în mai multe limbi decât ei toţi. Însă sufletul lui iubea lucrurile lui Dumnezeu - îşi găsea plăcerea să primească adevărul în mod inteligent de la El - dorea cu înflăcărare să aibă o legătură inteligibilă cu ceilalţi; şi ar fi dorit mai degrabă să rostească cinci cuvinte pe înţeles, decât zece mii într-o limbă necunoscută.
Ce putere minunată, ce manifestare a prezenţei lui Dumnezeu - un lucru vrednic de toată atenţia - şi, în acelaşi timp, ce superioritate faţă de orice vanitate carnală, faţă de strălucirea reflectată asupra individului prin intermediul darurilor! Ce putere morală a Duhului lui Dumnezeu, acolo unde dragostea nu vedea în aceste manifestări ale puterii prin daruri nimic altceva decât instrumente folosite pentru binele adunării şi al sufletelor! El îi îndeamnă pe cei credincioşi la manifestarea forţei practice a acestei dragoste, ca fiind superioară darurilor. Era dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care îndruma exercitarea puterii Sale către binele celor pe care îi iubea. Ce poziţie pentru om! De câtă simplitate beneficiază, prin harul lui Dumnezeu, acela care se uită pe sine în smerenie şi în dragoste, şi câtă putere se află în această smerire! Apostolul îşi întăreşte argumentele prin efectul care ar fi fost produs asupra străinilor ce ar fi intrat în adunare sau asupra creştinilor neluminaţi, dacă aceştia ar fi auzit vorbiri în limbi pe care nimeni nu le înţelegea: ei i-ar fi crezut nebuni. Profeţia, care le atingea conştiinţele, i-ar fi făcut să simtă că Dumnezeu era acolo - că era prezent în adunarea lui Dumnezeu.
Reglementarea exercitării darurilor
Darurile existau din belşug la Corint. După ce a reglementat chestiunile morale, apostolul pune în rânduială exercitarea acestor daruri. Fiecare venea cu câte o manifestare a puterii Duhului Sfânt, la care, în mod evident, ei se gândeau mai mult decât la a urma exemplul lui Hristos. Totuşi, apostolul recunoaşte în această manifestare puterea Duhului lui Dumnezeu şi oferă reguli pentru exercitarea ei. În ce priveşte vorbirea în limbi, trebuia să vorbească doi sau cel mult trei, cu condiţia ca acolo să fie unul care să interpreteze, aşa încât adunarea să primească zidire. De asemenea, ei trebuia să vorbească pe rând, fiindcă se pare că obişnuiau să vorbească mai mulţi deodată. În ce-i priveşte pe profeţi, puteau vorbi doi sau trei, iar ceilalţi din adunare trebuia să judece dacă cele spuse veneau cu adevărat de la Dumnezeu. Căci, dacă li se dădea de către El, toţi puteau profeţi; însă pe rând, pentru ca toţi să capete învăţătură - o dependenţă întotdeauna bună chiar şi pentru cei mai dăruiţi profeţi - şi ca toţi să fie mângâiaţi. Duhurile profeţilor (adică impulsurile puterii manifestate în exercitarea darurilor) erau supuse călăuzirii înţelegerii morale pe care Duhul o oferea profeţilor. Ei erau, din partea lui Dumnezeu, stăpâni pe ei înşişi în procesul folosirii acestor daruri, în exercitarea acestei puteri extraordinare care lucra în ei. Nu era o furie divină, aşa cum păgânii numeau inspiraţia lor diabolică, care-i stăpânea cu totul; căci Dumnezeu nu putea fi autorul confuziei în adunare, ci al păcii. Într-un cuvânt, vedem că această putere era încredinţată omului în responsabilitatea lui morală; un principiu important, care rămâne neschimbat în căile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a mântuit pe om prin har, atunci când acesta eşuase în responsabilitatea sa; însă tot ceea ce El a încredinţat omului, oricare ar fi energia divină a darului respectiv, acesta este răspunzător să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu şi, în consecinţă, pentru binele altora şi în special al adunării.
Îndrumări cu privire la faptul că femeile trebuie să tacă în adunare
Femeile trebuie să tacă în adunare; nu le este permis să vorbească. Trebuie să stea în tăcere şi să nu-i conducă pe alţii. Chiar şi legea vorbea astfel. Ar fi o ruşine să fie auzite vorbind în public. Dacă au întrebări de pus, îşi pot întreba bărbaţii acasă.
Recunoaşterea faptului că ceea ce apostolul Pavel a scris era de la Dumnezeu
În ciuda tuturor darurilor lor, Cuvântul nu pornise de la corinteni, nici nu ajunsese doar până la ei; ei trebuia să se supună rânduielii universale a Duhului în adunare. Dacă pretindeau că sunt călăuziţi de Duhul, trebuia să recunoască (şi aceasta ar fi dovedit că sunt într-adevăr călăuziţi de El) că lucrurile pe care apostolul le scria erau porunci ale Domnului; o afirmaţie foarte importantă, care arăta, de asemenea, poziţia serioasă şi responsabilă a acestui minunat slujitor al lui Dumnezeu.
Ce combinaţie de blândeţe, de răbdare şi de autoritate! Apostolul dorea ca cei credincioşi să ajungă la adevăr şi la rânduială călăuziţi de propriile lor afecţiuni; el nu se temea, dacă era necesar pentru binele lor, să se folosească de o autoritate supremă, care era vorbirea direct din partea lui Dumnezeu - o autoritate pe care Dumnezeu era gata s-o susţină dacă apostolul era forţat s-o folosească. Dacă cineva nu înţelegea că el scria prin Duhul cu autoritatea lui Dumnezeu, aceasta era cu adevărat ignoranţă; astfel de oameni trebuiau abandonaţi neştiinţei lor. Oamenii spirituali şi simpli sunt eliberaţi de astfel de pretenţii. Cei ce erau cu adevărat umpluţi de Duhul aveau să recunoască faptul că ceea ce apostolul scria venea în mod direct de la Dumnezeu şi reprezenta expresia înţelepciunii Lui, a ceea ce I se potrivea Lui; căci adesea poate exista recunoaşterea înţelepciunii divine sau chiar omeneşti acolo unde, prin resurse proprii, nu a existat abilitatea de a-i afla singur calea, nici puterea de a o prezenta cu autoritate, chiar dacă este pricepută în parte. Între timp, omul cu pretenţii, neavând în ochii celorlalţi decât un loc al ignoranţei manifestate şi judecate, avea să găsească acest loc ca fiind de folos şi exact lucrul de care avea nevoie.
Afirmaţia apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor
Vom remarca aici importanţa acestei afirmaţii a apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor. Lucrurile pe care el le învăţa, chiar şi în ceea ce privea detaliile rânduielii în adunare, erau aşa de real date de Dumnezeu, veneau atât de direct de la El, încât ele constituiau poruncile Domnului. În ce priveşte doctrina, avem, la sfârşitul Epistolei către Romani, aceeaşi declaraţie, anume că, prin intermediul scrierilor profetice, evanghelia era răspândită printre neamuri.
Apostolul îşi reia instrucţiunile spunând că ei trebuia să dorească să profeţească, fără să împiedice vorbirea în limbi şi că totul trebuia făcut în chip cuviincios şi cu rânduială.
Capitolul 15
Tăgăduirea învierii morţilor
Existau însă şi alte lucruri rele care găsiseră mijloace să se infiltreze în mijlocul darurilor strălucitoare care erau exercitate în sânul adunării din Corint. Învierea morţilor era tăgăduită. Satan este foarte şiret în lucrările lui. Aparent era vorba doar de trup; totuşi, întreaga evanghelie era în pericol, căci, dacă morţii nu înviau, nici Hristos nu înviase. Şi dacă Hristos nu a înviat, păcatele celor credincioşi nu erau înlăturate, iar evanghelia nu era adevărată. Prin urmare, apostolul păstrează această chestiune pentru sfârşitul epistolei şi se ocupă de ea pe larg.
Mântuirea depinde în mod direct de înviere; mărturia completă cu privire la adevărul învierii
În primul rând, el le reaminteşte de ceea ce propovăduise printre ei ca evanghelie, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform Scripturilor şi că a înviat conform aceloraşi Scripturi. Acesta era deci mijlocul prin care ei erau mântuiţi, dacă stăruiau în el, afară doar dacă crezuseră în zadar. Iată cel puţin o bază foarte solidă pentru argumentul său: mântuirea lor (afară doar dacă tot ceea ce ei crezuseră era doar o istorisire închipuită şi nefolositoare) depindea de actul învierii şi era legată de el. Dar, dacă morţii nu înviau, nici Hristos n-a înviat, căci El murise. Apostolul începe deci prin a confirma acest act prin cele mai complete şi mai pozitive mărturii, incluzând-o pe a lui însuşi, de vreme ce şi el Îl văzuse pe Domnul. Cinci sute de persoane Îl văzuseră deodată, dintre care cea mai mare parte erau încă în viaţă pentru a mărturisi despre aceasta.
Hristos a înviat; fără acest adevăr, propovăduirea şi credinţa creştină ar fi zadarnice
Observaţi, în trecere, că apostolul nu poate vorbi despre niciun subiect fără ca un efect moral să fie produs în inima sa, fiindcă el tratează orice subiect în strânsă legătură cu Dumnezeu. Astfel, în versetele 8-10, el reaminteşte starea de lucruri cu privire la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi ceea ce harul lucrase; apoi, cu inima despovărată, se întoarce la subiect. Mărturia fiecărui martor divin era aceeaşi. Totul declara că Hristos înviase; orice lucru depindea de aceasta. Acesta reprezenta punctul de început al apostolului. Dacă, spune el, ceea ce se propovăduieşte printre voi este că Hristos a fost înviat dintre cei morţi, cum se întâmplă că unii dintre voi spun că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există înviere, nici Hristos n-a înviat; dacă El nu a înviat, atunci propovăduirea martorilor Săi este zadarnică, şi la fel şi credinţa creştinilor. Şi nu numai atât, ci aceşti martori sunt chiar dovediţi a fi mincinoşi, căci ei declaraseră, cu privire la Dumnezeu, că El Îl înviase pe Hristos dintre cei morţi. Însă Dumnezeu nu-L înviase, dacă morţii nu învie. Şi în cazul acesta credinţa lor era zadarnică; ei erau încă în păcatele lor; iar cei ce adormiseră deja în Hristos pieriseră. Dacă doar pentru viaţa aceasta cel credincios îşi pune nădejdea în Hristos, este cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, căci în această lume nu are parte de altceva decât de suferinţă. Însă lucrurile nu stau aşa, deoarece Hristos a înviat.
Hristos înviat dintre cei morţi
Ceea ce avem aici însă nu reprezintă doar învăţătura generală că morţii înviază. Hristos, înviind, S-a ridicat dintre cei morţi. Este vorba deci de favoarea şi de puterea lui Dumnezeu care au intervenit* pentru a-L aduce înapoi dintre cei morţi pe Cel care, în harul Său, a coborât în moarte pentru a împlini şi a manifesta eliberarea omului, în Hristos, de puterea lui Satan şi a morţii; şi pentru a pune o pecete publică pe lucrarea de răscumpărare şi a expune deschis biruinţa, în persoana Omului, peste toată puterea vrăjmaşului. Astfel Hristos a înviat dintre toţi ceilalţi morţi (căci moartea nu-L putea ţine) şi a stabilit principiul slăvit al acestei eliberări divine şi complete, iar El a devenit întâiul rod al celor adormiţi, care, având viaţa Sa, aşteaptă exercitarea puterii Sale, care îi va învia în virtutea Duhului care locuieşte în ei.
* Hristos a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica la loc“, fiindcă Cel care locuia în templu era Dumnezeu. Este spus, de asemenea, că a fost înviat de către Duhul şi, în acelaşi timp, prin slava Tatălui. Aici însă El este văzut ca om care a trecut prin moarte, iar Dumnezeu intervine pentru ca El să nu rămână în ea, deoarece aici scopul este nu de a înfăţişa slava Persoanei Domnului, ci de a dovedi învierea noastră, de vreme ce El, ca om mort, a fost înviat. Prin om a venit moartea; tot prin Om, învierea. În timp ce demonstrează că El este Domnul din cer, apostolul întotdeauna vorbeşte aici de Omul Hristos.
Caracterul distinct al învierii şi locul special al lui Hristos; Hristos şi poporul Său sunt identificaţi în mod inseparabil
Acest lucru în mod evident oferă învierii un caracter cu totul aparte. Nu numai că morţii învie, dar Dumnezeu, prin puterea Sa, aduce la viaţă dintre cei morţi pe anumiţi oameni, în virtutea favorii pe care o arată faţă de ei şi în legătură cu viaţa şi Duhul care sunt în ei. Hristos ocupă un loc cu totul deosebit. Viaţa era în El şi El este viaţa noastră. El a câştigat această biruinţă de care noi beneficiem. El este de drept cel dintâi rod. Acest loc se cuvine slavei Sale. Dacă El n-ar fi câştigat biruinţa, noi am fi rămas pentru totdeauna în temniţă. El Însuşi avea putere să-Şi ia viaţa înapoi, însă marele principiu rămâne acelaşi; nu numai că este o înviere a morţilor, ci cei care au viaţă potrivit cu Dumnezeu sunt înviaţi ca obiecte ale favorii Lui, prin exercitarea acelei puteri a Lui care doreşte să-i aibă pentru Sine şi cu Sine: Hristos, rodul dintâi; cei ce sunt ai lui Hristos sunt înviaţi la venirea Lui. Noi suntem asociaţi cu Hristos în înviere. Înviem ca şi El, nu numai din moarte, ci dintre cei morţi. Remarcaţi aici, de asemenea, cum Hristos şi cei ai Lui sunt inseparabil identificaţi. Dacă ei nu învie, nici El nu a înviat. El a fost la fel de real mort aşa cum noi am putea fi; a luat în har locul nostru în moarte, a fost om aşa cum noi suntem oameni (cu excepţia păcatului) într-un mod atât de real încât, dacă se neagă acest rezultat pentru noi, se neagă faptul în sine şi cu privire la El; iar scopul şi temelia credinţei însăşi se năruiesc. Această identificare a lui Hristos cu oamenii, aşa încât să ofere posibilitatea de a trage o concluzie cu privire la El din ceea ce este privitor la noi, este plină de putere şi de binecuvântare. Dacă morţii nu învie, El nu a înviat; Hristos a fost mort la fel de real cum noi am putea fi.
Cel care a devenit Om a biruit moartea şi pe cel care are puterea morţii
Era nevoie ca acest lucru să fie făcut prin om. Fără îndoială că puterea lui Dumnezeu îi poate chema pe oameni înapoi din mormânt. El va face aşa, acţionând în Persoana Fiului Său, Căruia Îi este încredinţată toată judecata. Însă aceea nu va fi o biruinţă câştigată în natura omenească asupra morţii care ţinea pe oameni captivi. Aceasta din urmă este ceea ce Hristos a făcut prin moartea şi învierea Sa. El a acceptat de bunăvoie să fie dat morţii pentru noi, astfel încât (ca Om) să câştige pentru noi biruinţa asupra morţii şi asupra celui care avea puterea morţii. Prin om a venit moartea; prin Om şi învierea. Glorioasă biruinţă! Un triumf total! Am fost scoşi din starea unde păcatul şi consecinţele lui ne afectau pe deplin. Răul nu poate intra în locul unde am fost aduşi. Am trecut graniţa pentru totdeauna. Păcatul, puterea vrăjmaşului, rămâne în afara acestei noi creaţii, care este rodul puterii lui Dumnezeu după ce răul intervenise, creaţie pe care responsabilitatea omului n-o poate afecta. Dumnezeu este Acela care o susţine în directă legătură cu El Însuşi; ea depinde de El.
Adam şi Hristos: capi a două familii distincte
Sunt două principii importante stabilite aici: prin om, moarte; prin Om, învierea morţilor. Adam şi Hristos sunt priviţi ca şi capi a două familii. În Adam toţi mor; în Hristos toţi vor fi făcuţi vii. Avem aici însă o detaliere cu totul importantă în legătură cu poziţia lui Hristos în planurile lui Dumnezeu. O parte a acestui adevăr este reprezentată de dependenţa familiei, ca s-o numim aşa, faţă de capul ei. Adam a adus moartea în rândul descendenţilor lui – a acelora care sunt în relaţie cu el. Acesta este principiul care caracterizează istoria primului Adam. Hristos, în care este viaţa, aduce această viaţă în mijlocul celor care sunt ai Lui – le-o comunică. Acest principiu Îl caracterizează pe ultimul Adam şi pe cei care sunt ai Lui, în El. Însă viaţa este viaţă în puterea învierii, înviere fără de care viaţa n-ar fi putut să le fie comunicată în acest caracter. Bobul de grâu ar fi fost perfect în sine însuşi, însă ar fi rămas singur. Dar El a murit pentru păcatele lor şi acum le dăruieşte viaţa, toate păcatele lor fiind iertate.
Ordinea lui Dumnezeu în înviere; cele trei etape ale ei
Există însă în înviere o ordine potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale: Hristos, cel dintâi rod; apoi cei care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui. Cei care sunt în Hristos sunt aduşi la viaţă potrivit cu puterea vieţii care este în Hristos; aceasta este învierea vieţii. Însă ea nu constituie întreaga întindere a învierii dobândite de Hristos, care a câştigat biruinţa asupra morţii potrivit cu Duhul sfinţeniei. Tatăl I-a dat putere peste orice făptură, ca El să dea viaţă veşnică tuturor celor pe care Tatăl I i-a dat Lui. Aceştia sunt cei despre care apostolul vorbeşte în mod particular, deoarece subiectul lui este învierea creştinilor; iar apostolului, de fapt Duhului Însuşi, îi place să vorbească despre subiectul puterii vieţii veşnice în Hristos. Totuşi, el nu poate omite în întregime cealaltă parte a adevărului. Învierea morţilor, ne spune el, a venit prin om. Însă el nu vorbeşte aici de comunicarea vieţii în Hristos. În legătură cu această parte din urmă (mai apropiată de subiectul său), el nu atinge subiectul învierii celor nelegiuiţi; însă, după venirea lui Hristos, el introduce sfârşitul, atunci când Acesta Îi va preda împărăţia Tatălui. Odată cu împărăţia este introdusă puterea lui Hristos, exercitată peste toate lucrurile – un gând în întregime diferit de comunicarea vieţii către cei ai Lui.
Prin urmare, există trei paşi în aceste evenimente: primul, învierea lui Hristos; apoi, învierea celor care sunt ai Lui, la venirea Sa; după aceea, sfârşitul, când El va ceda împărăţia în mâinile Tatălui. Primul şi al doilea pas reprezintă împlinirea în înviere a puterii vieţii, în Hristos şi în cei ai Lui. Când va veni, Îşi va lua împărăţia; Îşi va lua puterea Sa cea mare şi va acţiona ca Împărat. De la venirea Lui şi până la sfârşit avem desfăşurarea puterii Sale, pentru a-Şi supune toate lucrurile, timp în care toate puterile şi toate autorităţile vor fi desfiinţate. Căci El trebuie să împărăţească până când toţi vrăjmaşii Lui sunt puşi sub picioarele Sale; ultimul vrăjmaş supus va fi moartea. Aici deci, doar ca efect al puterii Sale, şi nu în legătură cu comunicarea vieţii, găsim învierea celor care nu sunt ai Lui; căci învierea lor este de fapt distrugerea morţii. Despre ei nu se vorbeşte explicit aici; trebuie doar menţionat că moartea, aşa cum vedem, nu mai are stăpânire asupra lor. Hristos are dreptul şi puterea, în virtutea învierii Sale şi a proslăvirii Sale de către Tatăl, să distrugă stăpânirea morţii asupra lor şi să-i învie. Aceasta va fi învierea judecăţii. Efectul ei este prezentat în altă parte.
Fiul Însuşi Se va supune ca Om, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate
După ce-Şi va pune toţi vrăjmaşii sub picioare şi va înapoia împărăţia Tatălui Său (căci ea nu este niciodată luată de la El, nici dată altuia, aşa cum se întâmplă cu împărăţiile omeneşti), atunci Fiul Însuşi Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, astfel ca Dumnezeu să fie totul în toate. Cititorul trebuie să observe că aici este vorba de planurile lui Dumnezeu cu privire la cârmuirea tuturor lucrurilor, nu de natura Lui; şi, mai mult decât atât, aceste lucruri sunt spuse despre Fiul ca Om. Aceasta nu este o explicaţie arbitrară; pasajul este din Psalmul 8 , al cărui subiect îl constituie înălţarea Omului în poziţia de cap al tuturor lucrurilor, Dumnezeu punându-I toate lucrurile sub picioare. Nimic, spune apostolul, nu face excepţie de la aceasta (Evrei 2:8 ), în afară, aşa cum adaugă el aici, de Cel care I-a pus toate lucrurile sub picioare. Atunci când Omul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Şi-a supus toate lucrurile, El dă înapoi lui Dumnezeu puterea universală care I-a fost încredinţată, iar împărăţia mediatoare, pe care a avut-o ca Om, încetează. El este din nou supus, aşa cum a fost pe pământ. Nu încetează să fie una cu Tatăl, la fel cum a fost şi în timp ce a trăit în umilinţă pe pământ, deşi a putut spune în acele momente: „Înainte să fi fost Avraam, Eu sunt“. Însă cârmuirea mediatoare a Omului va dispărea – ea va fi absorbită în supremaţia lui Dumnezeu, faţă de care nu mai există nicio împotrivire la momentul respectiv. Hristos Îşi va lua locul veşnic, ca Om, Capul întregii familii răscumpărate, fiind în acelaşi timp Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl. În Psalmul 2 , Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu, ca născut în lume, Împărat în Sion, lepădat atunci când S-a prezentat pe pământ; în Psalmul 8 avem rezultatul lepădării Sale, înălţat ca Fiu al Omului peste tot ceea ce mâna lui Dumnezeu a făcut. Apoi Îl găsim aici cedând această autoritate primită şi reluându-Şi poziţia normală de umanitate, anume aceea de supunere faţă de Cel care I-a pus toate lucrurile sub picioare; însă, de-a lungul tuturor acestor lucruri, El niciodată nu-Şi schimbă natura divină, nici pe cea umană – afară doar de schimbarea stării umile în cea glorioasă. Însă Dumnezeu va fi atunci totul în toţi, iar cârmuirea specială a omului manifestată în Persoana lui Isus – o cârmuire cu care Adunarea este asociată (a se vedea Efeseni 1:20-23 , care reprezintă un citat din acelaşi psalm) – este contopită în supremaţia imuabilă a lui Dumnezeu, relaţia finală şi normală a Lui cu creatura Sa. Vom vedea că Mielul este omis în ceea ce se spune în Apocalipsa 21:1-8 , care vorbeşte despre aceeaşi perioadă.
Învierea prin Omul Hristos Isus; descoperirea făcută lui Pavel cu privire la căile lui Dumnezeu în înviere
Astfel găsim în acest pasaj învierea prin Om – moartea fiind intrată deja tot prin om; găsim de asemenea relaţia sfinţilor cu Isus, sursa şi puterea vieţii, consecinţa fiind învierea Sa, şi a lor la venirea Lui; vedem şi puterea peste toate lucrurile încredinţată lui Hristos, Omul înviat; apoi împărăţia înapoiată lui Dumnezeu şi Tatăl, cortul lui Dumnezeu cu oamenii, şi omul Hristos, ultimul Adam, pentru veşnicie Om, supus Celui suprem – acesta din urmă fiind un adevăr de o infinită valoare pentru noi (învierea celor nelegiuiţi, deşi presupusă în învierea adusă prin Hristos, neconstituind totuşi subiectul direct al capitolului). Cititorul trebuie să remarce acum că acest pasaj reprezintă o revelaţie, în care Duhul lui Dumnezeu, după ce a focalizat gândurile apostolului asupra lui Isus şi a învierii, brusc întrerupe linia argumentului acestuia, vestind – cu acel impuls pe care gândul lui Hristos întotdeauna l-a dat minţii şi inimii apostolului – toate căile lui Dumnezeu în Hristos cu privire la înviere, cu referire la legătura cu El în această înviere a acelora care sunt ai Lui, şi la cârmuirea şi stăpânirea care-I aparţin ca fiind înviat, precum şi la natura eternă a relaţiei Sale, ca Om, cu Dumnezeu. După ce a comunicat aceste gânduri ale lui Dumnezeu, care i-au fost revelate, el îşi reia firul argumentului în versetul 29. Această parte se încheie cu versetul 34, după care tratează întrebarea pe care ei o vedeau ca o dificultate: în ce fel vor fi înviaţi morţii?
Botezul pentru cei morţi
Luând ca o paranteză versetele 20-28 (care conţin o revelaţie atât de importantă într-un pasaj ce este complet în sine însuşi), versetele 29-34 devin mult mai uşor de înţeles, iar câteva expresii, care au dat mult de furcă comentatorilor, capătă o semnificaţie pertinentă. Apostolul spusese, în versetul 16, „dacă morţii nu înviază“, iar apoi afirmase că, dacă aşa stăteau lucrurile, cei care adormiseră în Isus pieriseră, iar cei care trăiau încă erau în cazul acesta cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. În versetul 29 el se întoarce la acest punct şi vorbeşte despre cei care sunt botezaţi pentru cei morţi, în legătură cu afirmaţia că, dacă n-ar exista înviere, cei ce adormiseră în Hristos ar fi pierit, „dacă“, spune el, repetând cu mai mare putere expresia din versetul 16, „morţii nu înviază“; şi apoi arată cât de complet implicat este el însuşi în cel de-al doilea caz despre care vorbise: „suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii“, căci el era permanent în pericolul de a pieri, fiind în orice moment în primejdie, ca într-o luptă cu fiare sălbatice, dat morţii în fiecare zi. Prin urmare, a fi botezat pentru cei morţi înseamnă să devii creştin cu privirea fixată asupra acelora care au adormit în Hristos, în mod deosebit asupra acelora omorâţi pentru El, luându-ţi partea cu cei morţi, ba mai mult, cu Hristos mort; este chiar semnificaţia botezului (Romani 6 ). Ce nebunie ar fi o astfel de atitudine, dacă morţii nu înviază! Subiectul este privit în acelaşi fel ca în 1. Tesaloniceni 4 (unde, spre deosebire de 1. Corinteni 15 , se face referire atât la creştinii care au adormit în Domnul, cât şi la cei aflaţi în viaţă). Cuvântul tradus cu „pentru (cei morţi)“ este folosit în această epistolă cu semnificaţia de „în vederea“, „cu referire la“.
Învierea demonstrează că moartea nu atinge sufletul, deşi ea desface legătura intimă dintre el şi trup
Am văzut că versetele 20-28 formează o paranteză. Prin urmare, versetul 29 este în legătură cu versetul 18. Versetele 30-32 sunt în legătură cu versetul 19. Explicaţia istorică a acestor versete din urmă se găseşte în cea de-a doua epistolă (a se vedea 2. Corinteni 1:8,9 ; 4:8-12 ). Nu cred că versetul 32 trebuie luat literal. Cuvântul tradus cu „m-am luptat cu fiarele“ este de obicei folosit într-un sens figurat, anume a fi în conflict cu vrăjmaşi aprigi şi neîmpăcaţi. Ca urmare a violenţei efesenilor, el aproape că-şi pierduse viaţa şi chiar pierduse nădejdea de a o mai salva; Dumnezeu însă îl izbăvise. Dar la ce bun toate aceste suferinţe, dacă morţii nu înviază? Şi observaţi aici că, deşi învierea dovedeşte că moartea nu atinge sufletul (comparaţi cu Luca 20:38 ), totuşi apostolul nu se gândeşte la nemurire* separat de înviere. Dumnezeu are de-a face cu omul în totalitatea lui, iar omul este compus din trup şi suflet. Omul va da socoteală la judecată de lucrurile făcute în trup şi va face aceasta atunci când va fi înviat dintre cei morţi. Unitatea intimă dintre aceste două părţi ale fiinţei umane, vădit distincte, formează izvorul vieţii, sediul responsabilităţii, mijlocul cârmuirii lui Dumnezeu cu privire la creaturile Sale şi sfera în care lucrările Sale sunt desfăşurate. Moartea dizolvă această unitate; şi, deşi sufletul supravieţuieşte, fiind fericit sau în chinuri, existenţa omului complet este întreruptă, judecata lui Dumnezeu nu este încă aplicată, iar credinciosul nu este încă îmbrăcat cu slavă. Astfel, a tăgădui învierea însemna a nega adevărata relaţie a lui Dumnezeu cu omul şi a face ca moartea să reprezinte sfârşitul omului, distrugându-l pe acesta din urmă aşa cum îl vede Dumnezeu şi făcându-l să piară întocmai ca un animal. Comparaţi argumentul Domnului în acel pasaj din Luca 20 din care deja am citat un verset.
* Remarcaţi că expresia „muritor“ în Noul Testament nu este niciodată aplicată la altceva decât la trup, şi aceasta într-un mod exclusiv şi accentuat, „acest trup muritor“ şi alte expresii de acest gen. Existenţa separată a sufletului, care nu moare odată cu trupul, este arătată cu suficientă claritate în Scriptură, şi nu numai pentru creştin (pentru care este evidentă, căci noi suntem cu Hristos), ci pentru toţi, ca în Luca 20:38 ; 12:4,5 şi sfârşitul capitolului 16.
Motivul pentru care este tăgăduită învierea
Din nefericire, tăgăduirea învierii era legată de dorinţa de a da frâu liber simţurilor. Satan a introdus-o în inimile creştinilor din Corint prin legătura lor cu oameni cu care Duhul lui Hristos nu putea să aibă nicio comuniune, fiindcă ei tăgăduiau adevărul fundamental despre înviere.
Corintenii aveau nevoie să le fie exersate conştiinţele, să fie treziţi, ca astfel dreptatea să-şi aibă locul cuvenit acolo. Existau printre ei persoane cărora le lipsea cunoaşterea lui Dumnezeu, lipsă care în mod obişnuit constituie adevărata sursă a ereziilor. Ei eşuau în cunoaşterea lui Dumnezeu. Era spre ruşinea lor. Dumnezeu doreşte să luăm seama la acest lucru, care reprezintă un aspect important, chiar şi în chestiuni de doctrină.
Învierea va fi una fizică
Însă duhul iscoditor al omului nu găseşte o explicaţie satisfăcătoare în ce priveşte modul fizic al învierii. Apostolul nu-i oferă satisfacţie, ci mustră nebunia stupidă a celor care aveau în fiecare zi ocazia să vadă lucruri asemănătoare în creaţia care-i înconjura. Rod al puterii lui Dumnezeu, trupul înviat avea să fie, potrivit cu buna plăcere a Celui care-l dădea din nou ca lăcaş glorios al sufletului, un trup de cinste care, fiind trecut prin moarte, avea să preia acea stare slăvită pe care Dumnezeu o pregătise pentru el – un trup potrivit pentru făptura care-l poseda, însă potrivit cu voia supremă a Celui care îmbrăca făptura cu el. Există diferite feluri de trupuri; şi, aşa cum planta de grâu nu este bobul care a fost semănat, deşi este o plantă de aceeaşi natură şi nu alta, tot aşa avea să fie cu omul înviat. Există, de asemenea, diferenţe între slăvile corpurilor cereşti şi pământeşti; stelele însele se diferenţiază în strălucire. Nu cred că acest pasaj se referă la măsurile de slavă în ceruri, ci la faptul că Dumnezeu distribuie slava aşa cum Îi place. Slava cerească şi cea pământească sunt puse limpede în contrast, căci va exista o slavă pământească.
Caracterul învierii
Observaţi că nu numai actul învierii este prezentat în acest pasaj, ci şi caracterul ei. În ce-i priveşte pe sfinţi, va fi o înviere pentru slava cerească. Partea lor va fi un trup neputrezitor (incoruptibil), slăvit, un vas al puterii, spiritual. Acest trup, semănat ca bobul de grâu în putrezire, se va îmbrăca cu slavă şi cu neputrezire*. Nu se vorbeşte aici decât despre sfinţi – „aşa sunt şi cei cereşti“ – şi se vorbeşte despre ei în legătură cu Hristos, ultimul Adam. Apostolul spusese că trupul dintâi era „natural“. Viaţa din el era cea a unui suflet viu; avea parte de acel fel de viaţă pe care celelalte animale îl posedau – oricare ar fi fost superioritatea lui în ce priveşte relaţia sa cu Dumnezeu, prin faptul că Dumnezeu Însuşi îi suflase în nări duhul de viaţă, astfel încât omul era într-un fel special în relaţie cu El (vlăstar al Lui, cum a spus apostolul la Atena). „Adam, fiul lui Dumnezeu“, aşa consemnează Duhul Sfânt în Luca – făcut după chipul lui Dumnezeu (Iacov 3:9 ). Purtarea lui trebuia să corespundă cu acest lucru, iar Dumnezeu i Se revelase pentru a-l aşeza din punct de vedere moral în poziţia care se potrivea cu suflarea de viaţă pe care o primise. El devenise un suflet viu – liber faţă de moarte prin puterea lui Dumnezeu care-l susţinea sau, după cădere, muritor prin sentinţa Aceluia care-l întocmise. Nu exista în el puterea dătătoare de viaţă. Cel dintâi Adam a fost în mod simplu un om – „omul Adam dintâi“.
* Faptul că suntem înviaţi în slavă reprezintă încă o dovadă izbitoare a perfecţiunii răscumpărării noastre şi a imposibilităţii de a mai fi condamnaţi. Vom fi glorificaţi înainte să ajungem la scaunul de judecată. Hristos va fi venit deja la acel moment şi ne va fi schimbat trupul stării noastre smerite, făcându-l asemenea trupului Său de slavă.
Ultimul Adam este un duh dătător de viaţă
Cuvântul lui Dumnezeu nu se exprimă astfel cu privire la Hristos, atunci când vorbeşte despre El în acest pasaj ca fiind cel din urmă Adam. El nu putea fi ultimul Adam fără să fie Om; însă nu se spune: „ultimul Om a fost un duh dătător de viaţă“, ci: „ultimul Adam“; iar când se vorbeşte despre El ca cel de-al doilea Om, este adăugat că era „din cer“. Hristos n-a avut doar viaţă ca suflet viu; El a avut puterea vieţii, care putea da viaţă altora. Deşi a fost Om pe pământ, El a avut viaţa în Sine Însuşi; prin urmare, a adus la viaţă pe cine a vrut. Totuşi, Cuvântul vorbeşte despre El aici ca despre ultimul Adam, cel de-al doilea Om, Hristosul. Nu numai că Dumnezeu aduce la viaţă pe cine vrea, însă ultimul Adam, Hristos, Capul, în mod spiritual, al noii rase, are şi El această putere în Sine Însuşi; şi, prin urmare, este spus – căci întotdeauna este vorba de Isus pe pământ – „El a dat Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi“ (Ioan 5:26 ). Despre noi se spune: „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său: cine are pe Fiul are viaţa, şi cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa“ (1. Ioan 5:11,12 ). Oricum, nu ceea ce este spiritual a fost întâi, ci ceea ce este natural (versetul 46), adică ceea ce are viaţa naturală a sufletului. Ceea ce este spiritual, care îşi are viaţa din puterea Duhului, vine pe urmă. Primul om este de pe pământ – îşi are originea, aşa cum este el, din pământ (Dumnezeu suflându-i în nări un duh sau o suflare de viaţă). De aceea, el este făcut din ţărână, aşa cum Dumnezeu Însuşi a spus: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Ultimul Adam, deşi a fost om la fel de adevărat ca şi primul, este din cer.
Uniţi cu Hristos, Capul unei rase spirituale, şi purtând chipul Lui
Aparţinând primului Adam, noi moştenim starea lui, suntem aşa cum este el; participând la viaţa ultimului Adam, avem parte în slava pe care El o posedă ca Om, suntem aşa cum este El, existăm potrivit felului Său de existenţă, viaţa Lui fiind şi a noastră. Consecinţa aici este că, aşa cum am purtat chipul celui pământesc, la fel vom purta chipul Celui ceresc. Observaţi că primul Adam şi ultimul, sau al doilea Om, sunt priviţi ca fiind în acea stare în care au intrat atunci când încercările lor specifice, sub responsabilitate, se sfârşiseră; iar cei ce sunt în legătură cu unul sau cu celălalt moştenesc starea şi consecinţele lucrării unuia sau altuia, în urma testării de care am vorbit. Adam cel căzut este tatăl unei rase născute după chipul său – o rasă căzută şi vinovată, păcătoasă şi supusă morţii. Atunci când a devenit tatăl rasei umane, el căzuse, comisese păcatul şi îşi pierduse poziţia înaintea lui Dumnezeu şi era departe de El. Dacă bobul de grâu nu cade la pământ şi nu moare, nu aduce nicio roadă; dacă moare, aduce roadă multă. Hristos Îl slăvise pe Dumnezeu, făcuse ispăşire pentru păcat şi fusese înviat în dreptate; biruise moartea şi nimicise puterea lui Satan, înainte de a deveni, ca Duh dătător de viaţă, Capul unei rase spirituale*, căreia – unită cu Sine – îi comunică toate privilegiile care aparţin poziţiei înaintea lui Dumnezeu pe care El a dobândit-o, potrivit cu puterea vieţii prin care El i-a adus la viaţă. Vom purta chipul unui Hristos înviat şi slăvit, aşa cum acum purtăm chipul unui Adam căzut.
* Aceasta nu înseamnă că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, nu putea oricând să aducă oameni la viaţă, aşa cum de fapt a şi făcut. Pentru ca noi să fim părtaşi cu El era însă nevoie ca lucrarea să fie împlinită, iar aici este privit ca fiind El Însuşi înviat dintre cei morţi, Omul ceresc. Tot astfel, lucrarea este întemeiată pe dreptatea divină.
O revelaţie specială cu privire la faptul că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire
Carnea şi sângele, nu numai păcatul, nu pot intra în împărăţia cerurilor. Putrezirea (corupţia – căci aşa suntem noi, corupţi) nu poate moşteni neputrezirea. Acest lucru îl conduce pe apostol către o revelaţie pozitivă cu privire la ceea ce va avea loc, anume că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire. Moartea este biruită. Nu este necesar ca ea să vină peste toţi, cu atât mai puţin ca toţi să guste putrezirea; însă nu este posibil pentru carne şi sânge să moştenească împărăţia slavei. Dar nu toţi vom adormi; sunt unii care vor fi schimbaţi fără să moară. Morţii vor fi înviaţi în neputrezire, iar noi (căci, răscumpărarea fiind împlinită şi Hristos gata să judece viii şi morţii, apostolul întotdeauna priveşte la răpire ca la un eveniment foarte apropiat, gata să aibă loc în orice moment) vom fi schimbaţi – o schimbare echivalentă cu învierea; căci ceea ce este putrezitor, dacă nu este deja în ţărână şi putrezit, va fi îmbrăcat în neputrezire; ceea ce este muritor, în nemurire. Vedem că aceasta are aplicaţie la trup; omul este muritor în trupul său, chiar şi atunci când are viaţă veşnică şi va trăi prin şi cu Hristos. Puterea lui Dumnezeu îi va face pe sfinţi, fie ei vii sau morţi, potriviţi cu moştenirea slavei.
Moartea biruită în mod complet, în favoarea credincioşilor
Remarcaţi cu mare atenţie ceea ce tocmai a fost spus. Moartea este în întregime biruită – anulată în ce priveşte puterea ei – pentru creştin. El posedă o viaţă (Hristos înviat) care-l aşază deasupra morţii; poate că nu fizic, însă moral. Ea şi-a pierdut toată puterea asupra sufletului lui, ca rod al păcatului şi al judecăţii. Este atât de complet biruită, încât sunt unii care nu vor muri deloc. Toţi creştinii Îl au pe Hristos ca viaţă a lor. Dacă El este absent şi dacă nu Se întoarce – aşa cum va fi cazul atâta vreme cât El stă pe scaunul de domnie al Tatălui Său, iar viaţa noastră este ascunsă cu El în Dumnezeu – noi gustăm moartea din punct de vedere fizic în conformitate cu sentinţa lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, sufletul este separat de trupul muritor. Când El Se va întoarce şi Îşi va exercita puterea, după ce Se va fi ridicat de pe tronul Tatălui Său pentru a lua la Sine pe ai Lui înainte de a exercita judecata, moartea nu va mai avea nicio putere asupra lor: ei nu vor trece prin ea. Faptul că ceilalţi sunt înviaţi dintre cei morţi este o dovadă a puterii în întregime divină, mai slăvită chiar decât aceea care a creat omul din ţărână. Faptul că cei în viaţă sunt schimbaţi dovedeşte perfecţiunea răscumpărării dobândite şi o putere a vieţii în Hristos care n-a lăsat nicio urmă, nicio rămăşiţă a judecăţii lui Dumnezeu cu privire la ei, nici a puterii vrăjmaşului, nici a sclaviei omului faţă de consecinţele păcatului său. În locul acesteia avem o exercitare a puterii divine, care se manifestă în eliberarea absolută, completă şi eternă a sărmanei făpturi vinovate care înainte se afla sub ea – o eliberare care îşi are manifestarea perfectă în slava lui Hristos, căci El S-a supus în har stării omului aflat în moarte din cauza păcatului; aşa încât, pentru credinţă, această eliberare este întotdeauna sigură şi împlinită în Persoana Sa. Însă învierea morţilor şi schimbarea celor vii vor reprezenta împlinirea ei în fapt pentru toţi cei care sunt ai Lui, la venirea Sa. Ce eliberare slăvită este cea lucrată prin învierea lui Hristos, care (păcatul fiind în întregime şters, dreptatea divină fiind glorificată şi adeverită, iar puterea lui Satan, distrusă) ne strămută, în virtutea unei răscumpărări veşnice şi prin puterea unei vieţi care a înlăturat moartea, într-o sferă cu totul nouă, unde răul nu poate intra, nici vreuna din consecinţele lui, şi unde favoarea lui Dumnezeu în slavă străluceşte asupra noastră perfect şi pentru totdeauna! Este ceea ce Hristos a câştigat pentru noi potrivit cu dragostea veşnică a lui Dumnezeu Tatăl nostru, care ni L-a dat ca Mântuitor.
Schimbarea este împlinită în mod instantaneu prin puterea lui Dumnezeu
Instantaneu vom intra în această scenă, plănuită de Tatăl, pregătită de Isus. Puterea lui Dumnezeu va împlini această schimbare într-o clipită: morţii vor învia, iar noi vom fi schimbaţi. Ultima trâmbiţă, după părerea mea, nu este decât o aluzie de ordin militar, atunci când întreaga armată aşteaptă ultimul semnal pentru a porni împreună.
Caracterul morţii este schimbat în mod complet prin ceea ce a realizat Cel care a biruit-o; teama de moarte este înlocuită de mulţumiri
În citatul din Isaia 25:8 avem o remarcabilă aplicaţie a Scripturii. Aici este prezentat doar faptul că moartea este înghiţită de biruinţă, pentru care scop pasajul este citat, însă comparaţia cu Isaia ne arată că acest lucru se va întâmpla nu la sfârşitul lumii, ci în perioada când, prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu în Sion, vălul, sub care păgânii au stat în ignoranţă şi în întuneric, va fi luat de pe faţa lor. Tot pământul va fi luminat; nu spun că într-un moment, ci în acea perioadă. Însă această certitudine a distrugerii morţii ne oferă o încredere prezentă, deşi moartea încă există. Ea şi-a pierdut ţepuşul, iar mormântul şi-a pierdut biruinţa. Totul este schimbat de către harul care, la sfârşit, va aduce acest triumf. Între timp însă, prin revelarea către noi a favorii lui Dumnezeu, care ne acordă harul Său, şi a împlinirii răscumpărării care-i constituie baza, acest har a schimbat complet caracterul morţii. Moartea, pentru credinciosul care trebuie să treacă prin ea, reprezintă doar părăsirea a ceea ce este muritor; ea nu mai poartă teroarea judecăţii lui Dumnezeu, nici pe cea a puterii lui Satan. Hristos S-a coborât în ea, a purtat-o şi îndepărtat-o complet şi pentru totdeauna. Şi nu numai atât, ci El i-a îndepărtat şi sursa. Păcatul era cel care ascuţea şi învenina ţepuşul ei. Legea era cea care – prezentând conştiinţei dreptatea exactă şi judecata lui Dumnezeu, care cerea împlinirea legii, şi pronunţând blestemul asupra celor care falimentau în ea – dădea păcatului puterea asupra conştiinţei şi făcea ca moartea să fie de două ori mai cumplită. Însă Hristos a fost făcut păcat şi a purtat blestemul legii, fiind făcut blestem pentru cei ai Lui care erau sub lege; şi astfel, glorificându-L desăvârşit pe Dumnezeu cu privire la păcat şi la lege în cele mai absolute cerinţe ale ei, El ne-a eliberat complet de păcat şi de lege şi, în acelaşi timp, de puterea morţii, din care a ieşit biruitor. Tot ceea ce moartea poate să ne facă este să ne scoată din scena în care ea îşi exercită puterea şi să ne aducă în scena în care ea nu are nicio putere. Dumnezeu, Autorul acestor planuri de har, în care se află puterea ce le împlineşte, ne-a dat această eliberare prin Isus Hristos, Domnul nostru. În loc să ne temem de moarte, noi Îi aducem mulţumire Celui care ne-a dat biruinţa prin Isus. Măreţul rezultat este să fim cu Isus şi ca Isus şi să-L vedem aşa cum este. Până atunci lucrăm în sfera unde moartea îşi exercită puterea – unde Satan o foloseşte, dacă Dumnezeu îi îngăduie, ca să ne oprească din drum. Ne ostenim în lucrare cu toată încrederea, deşi sunt dificultăţi, ştiind care va fi rezultatul infailibil. Drumul poate fi ameninţat de către vrăjmaş, dar sfârşitul va fi rodul planurilor şi al puterii Dumnezeului nostru, putere exercitată în folosul nostru potrivit cu ceea ce am văzut în Isus, care este Capul şi manifestarea de care cei ai Lui se vor bucura.
Puterea lui Hristos peste toate lucrurile; asocierea celor ai Lui cu El Însuşi
Ca rezumat a ceea ce am spus, vedem aceste două lucruri în Hristos: primul, puterea peste toate lucrurile, inclusiv peste moarte; El îi învie chiar şi pe cei nelegiuiţi. Al doilea, asocierea celor ai Lui cu El Însuşi. În legătură cu acest din urmă lucru, apostolul ne îndreaptă ochii către învierea lui Hristos Însuşi. El nu numai că-i învie pe alţii, ci El Însuşi a fost înviat dintre cei morţi. El este cel dintâi rod al celor care dorm. Însă, înainte de învierea Sa, El a murit pentru păcatele noastre. În ceea ce ne priveşte, tot ceea ce ne separa de Dumnezeu, precum puterea lui Satan, păcatul, moartea, mânia lui Dumnezeu, toate dispar, în virtutea lucrării lui Hristos; iar El este făcut pentru noi acea dreptate care reprezintă dreptul nostru la slava cerească. Nimic nu mai rămâne din ceea ce a aparţinut primei Sale stări omeneşti, cu excepţia favorii veşnice a lui Dumnezeu care L-a adus acolo. Astfel că există o înviere dintre cei morţi prin puterea lui Dumnezeu în virtutea acelei favori, deoarece El a fost plăcerea lui Dumnezeu, iar în înălţarea Sa, dreptatea Lui este împlinită.
Temelia învierii
Pentru noi este o înviere întemeiată pe răscumpărare şi de care ne bucurăm chiar de pe acum în puterea unei vieţi care aduce în inimile noastre efectul şi puterea atât ale învierii, cât şi ale răscumpărării, luminaţi fiind de Duhul Sfânt care ne-a fost dat. La venirea lui Hristos va avea loc împlinirea acestei învieri în fapt pentru trupurile noastre.
Îndemnuri pentru trăirea practică
În ce priveşte practica, adunarea din Corint era într-o stare foarte sărăcăcioasă; şi, fiind adormiţi în ce priveşte dreptatea, vrăjmaşul căuta să-i rătăcească şi în ce priveşte credinţa. Totuşi, ca întreg, ei păstrau încă temelia; iar cu privire la puterea spirituală exterioară, străluceau din plin.
Capitolul 16
Planurile apostolului Pavel; colecta pentru săracii din Ierusalim
Apostolul, în epistola sa, tratase dezordinea care domnea între aceşti credincioşi, iar duhul lui fusese într-o anumită măsură uşurat prin îndeplinirea acestei datorii faţă de ei; pentru că, de fapt, ei erau creştini şi formau o adunare a lui Dumnezeu. În ultimul capitol, el le vorbeşte în sensul acesta, deşi nu se putuse hotărî să meargă la Corint, căci intenţionase să-i viziteze în drumul său către Macedonia şi din nou la întoarcere. El nu spune aici de ce nu-i vizitase în drum spre Macedonia şi vorbeşte cu incertitudine referitor la şederea lui la Corint, când avea să ajungă acolo la întoarcerea din Macedonia; dacă Domnul îngăduia, avea să rămână ceva timp cu ei. Cea de-a doua epistolă va explica aceasta. Starea actuală a inimii lor nu-i permitea să-i viziteze. Însă îi tratează cu delicateţe, ca pe nişte copii preaiubiţi, dându-le îndrumări potrivite cu împrejurările momentului. Trebuia să facă o colectă pentru sfinţii săraci din Ierusalim, aşa cum fusese aranjat cu apostolii atunci când Pavel a părăsit Ierusalimul ca apostol recunoscut al neamurilor. Acest lucru nu trebuia făcut în grabă, când venea el, ci prin punerea deoparte, săptămână de săptămână, potrivit cu prosperitatea fiecăruia. El avea să trimită oameni aleşi de corinteni sau să-i ia cu el în cazul în care mergea el însuşi la Ierusalim. Se gândea să rămână în Efes până la Cincizecime, unde i se deschisese o uşă largă şi unde erau mulţi împotrivitori; dacă aceste două lucruri merg împreună, este un motiv de a rămâne. Uşa deschisă este o stimulare din partea lui Dumnezeu, iar activitatea adversarilor face necesară rămânerea. O uşă închisă este diferită de împotrivire. Oamenii nu ascultă dacă uşa este închisă; Dumnezeu nu lucrează ca să le atragă atenţia. Dacă Dumnezeu lucrează, eforturile vrăjmaşului sunt doar un motiv pentru a nu abandona lucrarea. Se pare (1. Corinteni 15:32 ) că Pavel suferise deja mult la Efes, însă îşi continua lucrarea acolo. Nu-şi putea revărsa inima înaintea corintenilor cu privire la acest subiect, văzând starea în care ei se aflau. O face în a doua epistolă, după ce prima produsese efectul pe care-l dorea. A fost o tulburare după aceea în Efes, produsă de către meşteşugari, în urma căreia Pavel a părăsit cetatea (Fapte 19 ). Versetele 21 şi 22 ale acestui capitol din Fapte ne arată perioada în care el a scris această epistolă. Viaţa îi fusese pusă în pericol şi înainte de revolta argintarilor (2. Corinteni 1 ), însă rămăsese la Efes. Tulburarea a închis uşa şi l-a făcut să plece.
Apolo împărtăşind simţămintele lui Pavel şi fiind una cu el
În Fapte 19:22 vedem că Pavel îl trimisese pe Timotei în Macedonia. În epistola noastră el presupune că acesta ar ajunge şi la Corint. Dacă venea, corintenii trebuia să-l primească aşa cum l-ar fi primit pe Pavel (versetele 10,11). Îl rugase pe Apolo să se ducă la ei; acesta deja fusese o binecuvântare pentru corinteni, iar Pavel se gândea că ar putea fi din nou. Nu se temea că Apolo i-ar putea lua locul în inima corintenilor (versetul 12). Însă acesta din urmă împărtăşea aceleaşi simţăminte cu ale apostolului; nu dorea să recunoască sau să dea impresia, prin prezenţa lui, că aprobă ceea ce-l împiedicase pe Pavel să meargă acolo, cu atât mai mult cu cât erau unii în adunare la Corint care doreau să-i folosească numele ca stindard al unei partide. Liber în mişcările sale, el voia să acţioneze potrivit cu opinia pe care era liber din partea Domnului să şi-o formeze.
Dorinţa arzătoare a lui Pavel pentru binecuvântarea corintenilor
După ce a vorbit despre Apolo, gândurile apostolului se întorc către copiii săi în credinţă, atât de dragi lui, oricare ar fi fost greşelile lor. Versetele 13 şi 14 reprezintă efuziunea unei inimi care a uitat aceste greşeli, în dorinţa fierbinte a unei iubiri care se gândea numai la binecuvântarea lor potrivit Duhului Sfânt. Trei corinteni, Ştefana, Fortunat şi Ahaic, îi aduseseră ajutoare; nu pare că acestea ar fi fost din partea adunării, nici că reprezentau vreo mărturie a dragostei ei care înviorase inima apostolului. El dorea însă ca cei din Corint să se bucure de acest lucru. Nu se îndoia că era iubit de ei destul ca să fie înviorat de aceasta. Dragostea lor nu se gândise la lucrul respectiv mai dinainte; însă el îşi exprimă convingerea că ei îşi găseau plăcerea în gândul că inima lui era înviorată. Este mişcător să vezi aici cum dragostea apostolului sugerează ceea ce harul dorea să producă în inima corintenilor, comunicându-le ceea ce probabil ei nu ar fi putut altfel să ştie: dragostea lucrătoare a trei fraţi din adunare; şi îi face astfel părtaşi bucuriei lui, chiar dacă ei nu fuseseră părtaşi la ceea ce produsese această bucurie. Flacăra iubirii se dăruieşte ridicându-se deasupra răcelii şi pătrunzând adâncurile vieţii veşnice în inimă; şi, odată dăruită, sufletul, mai înainte neaprins, arde acum cu aceeaşi flacără.
Patru canale ale slujirii
Găsim în acest capitol patru canale, ca să zicem aşa, ale slujirii. Primul, apostolul, trimis direct de la Domnul şi prin Duhul Sfânt. Al doilea, persoanele asociate cu apostolul în lucrarea lui, care acţionau la dorinţa Sa, una din ele (cazul lui Timotei) fiind indicată prin profeţie. Al treilea, un lucrător în întregime dependent, în parte instruit de alţii (Fapte 18:26 ), însă acţionând unde vedea potrivit, în conformitate cu Domnul şi cu darul pe care-l primise. Al patrulea, unul care se dedicase slujirii sfinţilor, împreună cu alţii care-l ajutaseră pe apostol şi care lucraseră. Pavel îi îndeamnă pe cei credincioşi să se supună unor astfel de oameni şi tuturor celor care ajutau în lucrare şi se osteneau. Dorea, de asemenea, ca ei să-i recunoască pe aceia care-i învioraseră inima prin slujirea lor devotată. Găsim astfel principiul simplu şi important potrivit căruia sunt dezvoltate în inimă cele mai alese afecţiuni, anume recunoaşterea fiecărui credincios potrivit cu manifestarea harului şi a puterii Duhului Sfânt în el. Creştinul se supune celor care se dedică slujirii sfinţilor; îi recunoaşte pe aceia care manifestă har într-un fel special. Cei despre care se vorbeşte aici nu sunt persoane oficial numite şi consacrate. Conştiinţa şi afecţiunea spirituală ale creştinilor sunt acelea care-i recunosc potrivit cu lucrarea lor - un principiu valabil în toate timpurile, care nu permite ca acest respect să fie pretins, dar care cere ca el să fie arătat.
Bătrânii care slujesc sunt recunoscuţi fără vreo învestitură oficială
Putem remarca aici că această epistolă, deşi intră în toate detaliile conduitei interioare a unei adunări, nu vorbeşte de bătrâni sau de slujitori oficial stabiliţi. Este sigur că în general existau astfel de persoane; însă Dumnezeu a pregătit în cuvântul Său resurse pentru umblarea unei adunări în toate timpurile şi, aşa cum vedem, principii care ne obligă să-i recunoaştem pe aceia care slujesc în ea prin devotament personal, fără să fie oficial învestiţi. Necredincioşia generală, sau absenţa unor astfel de slujitori rânduiţi, nu-i va împiedica pe aceia care doresc să asculte de Cuvânt, să urmeze acest Cuvânt în orice lucru care este necesar pentru rânduiala creştină. Mai mult, vedem că, oricare ar fi dezordinea, apostolul îi recunoaşte pe membrii adunării ca fiind cu toţii creştini adevăraţi; el doreşte ca ei să se recunoască unii pe alţii prin sărutul dragostei, expresia universală a afecţiunii frăţeşti. Lucrurile stau atât de sigur aşa, încât el pronunţă un solemn anatema peste oricine nu-L iubea pe Domnul Isus. Puteau exista astfel de persoane, însă el nu doreşte în niciun fel să le recunoască. Dacă era vreunul, să fie anatema. Se înţelege oare din aceasta că Pavel îngăduia amestecul în adunare a celor credincioşi cu cei necredincioşi? El nu îngăduia aşa ceva şi îi îmbrăţişează pe toţi în legăturile dragostei creştine (versetul 24).
Ultimul punct este foarte important. Starea adunării din Corint putea face loc unei incertitudini cu privire la creştinismul unora dintre cei care o compuneau sau al persoanelor în legătură cu ei care nu locuiau la Corint. El îi mustră; însă, de fapt, în cazuri de păcate dintre cele mai întristătoare, unde disciplina lui Dumnezeu era exercitată sau unde era necesară cea a omului, cei vinovaţi sunt priviţi totuşi ca fiind creştini (a se vedea capitolul 10 pentru avertisment; 1. Corinteni 11:32 , pentru disciplina Domnului; pentru cea a omului, 1. Corinteni 5:5 ; pentru principiu, 2. Corinteni 2:8 ). Afară de aceasta, el îi denunţă cu un anatema pe aceia care nu-L iubesc pe Domnul Isus. Disciplina este exercitată faţă de omul nelegiuit care este numit frate. Cel care se numeşte pe sine creştin şi totuşi nu-L iubeşte cu adevărat pe Domnul - căci poate exista cineva de felul acesta - este subiectul celei mai teribile anateme.
Hristos, singurul izvor al dragostei apostolului
Este nespus de preţios să vezi că, după ce corectează cu credincioşie (dar şi cu durere în inimă) orice abuz, duhul apostolului se întoarce prin har către bucuriile oferite de dragostea existentă în relaţiile lui cu corintenii. Cumplitul verset 22 nu era menit să fie inconsecvent cu dragostea care insuflase celelalte versete. Era acelaşi duh, căci Hristos era singurul izvor al dragostei lui.
Mai putem nota (versetul 21) că apostolul, aşa cum alte pasaje dau mărturie, a folosit pe altul care să scrie pentru el. Epistola către Galateni constituie o excepţie. El îşi verifica epistolele trimise adunărilor scriind salutarea de la sfârşit cu propria mână, arătând astfel importanţa pe care o dădea exactităţii conţinutului şi confirmând principiul unei inspiraţii exacte. Inima i se revarsă (versetul 24) şi este o mângâiere pentru el faptul că poate să-i recunoască pe toţi în dragoste.
sursa: https://comori.org/