Categorie: Cartile Bibliei
„Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să* fim numiţi copii ai lui Dumnezeu; şi suntem“. Se poate spune că expresia de aici „copii ai lui dumnezeu“ nu este expresia caracteristică în scrierile lui Ioan. La Ioan avem „fii ai lui Dumnezeu“, iar la Pavel „copii“. Dar expresia „copii ai lui Dumnezeu“ este folosită de Duhul Sfânt în mod exclusiv în evanghelia şi epistola lui Ioan. Care este diferenţa? Ea constă în aceea că fiu (υίός) este mia curând titlu public, pe când copil (τέκνον) redă mai curând apropierea datorită naşterii. Ea exprimă faptul că au o aceeaşi fire, fiind născuţi din Dumnezeu. Se poate înţelege că o persoană care nu este un copil al cuiva poate fi adoptat ca fiu, dar creştinul nu este numai un fiu adoptat de Dumnezeu, ci este un copil fiind părtaş firii divine. Aceasta prezintă numai Ioan şi insistă asupra acestui aspect, şi se înţelege uşor cum se leagă aceasta cu învăţătura lui. Suntem născuţi din Dumnezeu, născuţi din apă şi din Duh, făcuţi părtaşi firii divine (bineînţeles, în sensul că avem viaţa care era în Hristos). „De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El“.
Viaţa lui Hristos se găseşte în noi într-un mod aşa de absolut încât, ca să spun aşa, ne va merge în lume ca lui Hristos. Lumea nu L-a cunoscut pe el, şi, de aceea nu ne va cunoaşte nici pe noi. Aceasta datorită lui Hristos, pe care nu L-au cunoscut personal, şi care le este necunoscut şi în noi, care trăim viaţa Lui. Când El era în lume, nu avea altă viaţă decât aceea pe care noi o avem acum în El. Lumea nu a cunoscut niciodată şi nu a apreciat niciodată viaţa care era în Hristos; tot aşa nu recunoaşte nici ce este în copiii lui Dumnezeu. Dar aceasta nu poate cu nici un chip opri rezultatele binecuvântate pentru copiii lui Dumnezeu.
Acesta nu este doar un titlu fără nici o bază. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă“ (adică nu s-a manifestat încă). În cuvântul lui Dumnezeu se arată cât se poate de clar ce suntem. Această remarcă o adaug pentru a nu lăsa loc înţelegerii greşite a sensului, pentru ca în mintea noastră să nu rămână ceva vag. Într-adevăr, nouă ni s-a descoperit cât se poate de clar speranţa şi ceea ce vom fi noi este revelat nu numai în altă parte, ci şi aici. Iar apostolul nu omite aceasta, însă „nu s-a arătat“ are sensul cp nu s-a manifestat ca un fapt vizibil înaintea lumii. Noi însă ştim, şi ştim aceasta numai pentru că ne este revelat de Duhul Sfânt în cuvânt. „Ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea cum este“. Viitorul copilului lui Dumnezeu nu este în ceaţă, ci el are siguranţă în sufletului deoarece în scriptură are descoperirea sigură că va fi asemenea lui Hristos. Din vreme ce Hristos este acum viaţa lui, nu mai este nici o mirare că va fi atunci asemenea Lui. Şi aceasta se întemeiază pe ceva sigur şi, în acelaşi timp, simplu, care este şi spre gloria deplină a lui Hristos. Faptul că „Îl vom vedea“ este îndeajuns: aşa de mare este puterea de absorbţie, în har, a Celui de-al doilea om încât a-L vedea pe El ne va face să fim asemenea Lui. Prin credinţă L-am văzut pe pământ şi am fost făcuţi asemenea Lui din punct de vedere spiritual, iar când Îl vom vedea în trup vom fi asemenea lui şi în ceea ce priveşte trupurile noastre.
De aceasta are parte, prin har, creştinul. Iar aceasta are consecinţa morală că „oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat“. Astfel, la creştin nu mai este o lege care cere aceasta şi aceea, ci este lucrarea Duhului Sfânt care aplică tot cuvântul lui Dumnezeu, fără a exclude nici o parte spre a aduce bucurie, învăţătură şi mustrare. În acelaşi timp, ceea ce face ca scriptura să se aplice deplin la credincios este cunoaşterea lui Hristos Însuşi, deoarece fără el nu poţi înţelege spiritual nici o parte a Bibliei, adică nu poţi avea nici siguranţă, nici profunzime a cunoştinţelor din Scriptură. Numai Hristos dă nu numai înţelegerea ci şi puterea Duhului asupra noastră şi în noi.
Apoi Ioan trece, în modul cel mai natural, la a urmări diferenţele dintre cele două familii: „oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“. Vă dau sensul mai exact decât ceea ce avem în versiunea noastră[1]. Nu există nici o aluzie la călcarea legii. Cu greu s-ar putea găsi o traducere mai neizbutită decât aceasta în Nul Testament, nici una faţă de care învăţaţii să nu se fi sesizat mai deloc. Păcatul este declarat ca fiind fărădelege. Fără nici o umbră de îndoială putem afirma că apostolul nu defineşte păcatul ca fiind călcare a legii. Aşa ceva este un fals care nu poate fi justificat prin nimic şi sunt perfect convins că, cu cât înţelege cineva mai bine fie cuvântul lui Dumnezeu, fie limba în care a scris Ioan, cu atât va mărturisi mai fără ezitare aceasta. Faptul că unul care buchiseşte greaca şi învaţă limba cu ajutorul Versiunii Autorizate[2] poate ave dificultăţi este de înţeles, dar este greu de înţeles cum poate avea cel mai mic dubiu un om cinstit şi nepărtinitor. Insinuez eu oare că traducătorii noştri nu erau oameni integri, capabili, erudiţi şi evlavioşi? Sigur că ei au avut dificultăţi serioase, dar s-au străduit să facă cât au putut mai bine. Poate că acest aspect nu le-a atras niciodată atenţia. Chiar şi oamenii inteligenţi au fost mult încurcaţi atât de trecut cât şi de disputele zilei. Dar, mai bine decât să le căutăm vină sau să luăm de bun tot ce au spus, se cuvine să luăm spre folosul nostru tot ce este bun şi adevărat, şi, în acelaşi timp, să tragem învăţăminte din orice greşeli vor fi făcut alţii.
Susţin nu numai că acel cuvânt (άνομία) nu are sensul de „călcare de lege“, ci chiar că termenul „călcare de lege“ este complet străin de domeniul pasajului şi de raţionamentul apostolului. El nu vorbeşte despre fapte concrete, ci despre felul în care carnea se manifestă în umblarea noastră. „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“. Un om care păcătuieşte arată cp voinţa lui este străină de voia lui Dumnezeu, că are o fire rea rezultată din cel care a căzut prin intervenţia lui Satan. Aici apostolul îl priveşte pe om ca făcând numai propria lui voie, aşa cum face omul carnal. El acţionează independent de Dumnezeu, şi, în ceea ce-l priveşte, nu face altceva decât ceea ce vrea el. Ioan nu vorbeşte despre fapte rele evidente, ci despre înclinaţia omului şi caracterul lui, despre ce este în firea lui şi în trăirea lui. Păcătosul, deci, păcătuieşte, iar aceasta nu face decât să arate rădăcinile morale ale firii lui ca păcătos (şi anume fărădelegea). Nu are nici inima, nici conştiinţa care să se îndrepte spre Dumnezeu, ci face ceea ce îi place în măsura în care are posibilitatea. El practică fărădelegea şi păcatul este fărădelege.
Ceea ce face ca aceasta să aibă importanţă nu numai ca practică, ci şi sub aspect dogmatic, este că interpretarea obişnuită duce la greşeala de a considera că legea este ceea ce exprimă totul cu privire la gândurile şi voia lui Dumnezeu. Din Scriptură ştim că lucrurile nu stau aşa. Biblia este foarte explicită, ea spunând că o anumită naţiune a fost pusă sub lege, iar restul omenirii nu a avut o asemenea poziţie, cu toate că aveau şi ei responsabilitatea lor, însă pe alt teren (v. Romani 2 .12-15, 3.19). Aici, deci, nu poate fi corectă traducerea care contrazice alte pasaje din Sfânta Scriptură, deoarece, dacă versiunea obişnuită pentru 1. Ioan 3 .4 este considerată corectă, atunci restul omenirii, adică exceptându-i pe evrei, nu ar fi putut fi păcătoşi pentru că nu erau sub lege. Astfel, această eroare duce la o mare încurcătură cu privire în învăţătura despre ce este păcatul şi despre relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Aceasta întunecă, în mod necesar, anumite părţi de o importanţă vitală din cuvântul lui Dumnezeu care privesc trecutul, prezentul şi viitorul. De exemplu, potrivit textului la care ne-am referit deja, în ziua judecăţii, prin Isus Hristos, Dumnezeu îi va judeca pe evrei după lege, pe naţiuni potrivit conştiinţei lor, şi, principiul corespondenţei, pe creştinii mărturisitori îi va judeca potrivit cu lumina evangheliei. Nu există nici un indiciu că toate vor fi judecate după măsura care i-a fost dată lui Israel. Această idee nu are altă sursă decât ignoranţa tradiţională.
Din nou, dacă luăm Romani 4 .15 şi Romani 5 .13-14, ar fi o încurcătură să punem alături de acestea versiunea obişnuită a 1. Ioan 3 .4, pentru că din aceasta ar rezulta că păcatul nu exista de la Adam până la Moise deoarece nu exista călcare de lege, pentru că abia prin Moise a fost dată legea. Atât de fatală poate fi o traducere greşită a Scripturii. De fapt, o asemenea interpretare are practic efectul de a micşora sfera de cuprindere a păcatului, şi în creştinătate sunt şi alţii care au căzut en aceeaşi eroare[3] ca şi traducătorii noştri. Este deci la fel de sigur pe cât este de important să înţelegem că păcatul cuprinde mult mai mult decât o călcare a legii. Dacă aşa ar fi cazul, atunci nu ar exista păcat fără lege şi toţi ar fi judecaţi ca fiind sub lege şi călcători de lege, ceea ce este contrar cuvântului explicit al lui Dumnezeu. Versiunea noastră este a greşit. Păcatul nu este călcare de lege, deşi orice călcare de lege este păcat. Adevăratul sens este „păcatul este fărădelege“.
Cât despre creştin, revenind la studiul nostru, totul este diferit (nu numai purtarea, ci faptul că are o fire nouă) de omul natural. Ştim că El (Hristos) S-a arătat pentru a înlătura păcatele noastre şi că în El nu este păcat. „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte“ – aceasta este consecinţa pentru cine Îl cunoaşte cu adevărat pe Hristos. Aşa este viaţa creştinului încât aceasta este consecinţa rămânerii în El. Dacă harul mi-a îndreptat sufletul spre El, dacă mă bizui pe Hristos ca Mântuitor al meu şi Domn, atunci viaţa mea este dreaptă şi, prin har, eu voi rămâne în El. „Oricine rămâne în el nu păcătuieşte“. Oare s-a întâmplat vreodată să păcătuiască cineva avându-L pe Hristos înaintea ochilor? Când un creştin se abate, atunci alt obiect ajunge să ocupe locul care I se cuvine lui Hristos, iar voinţa lui proprie îl expune vicleniilor lui Satan, care acţionează asupra firii lui carnale prin intermediul lumii. Şi „oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut“ – spune, în mod evident, despre un om neconvertit, care este în starea lui naturală. Dacă l-ar fi văzut pe Hristos, cum s-ar fi schimbat totul!
„Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească!“ Aceasta făceau învăţătorii falşi şi antihriştii. Ei au inventat teoria groaznică cum că marea binecuvântare a lui Hristos a înlăturat orice nevoie de judecare de sine şi de sfinţenie şi că păcatul a dispărut în toate sensurile posibile. De aici rezulta că un credincios poate sta confortabil în lume. Dacă Hristos a înlăturat păcatul, atunci de ce să mai vorbeşti despre păcat? De ce să mai fie nevoie de pocăinţă sau de mărturisire, cum spun aceşti cobitori care refuză să înainteze spre o viaţă mai înaltă şi un adevăr mai înalt? „Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească! Cine practică dreptatea este drept, după cum El Însuşi este drept. Cine practică păcatul este de la diavolul“.
Aici se vede motivul pe ce bază am spus că Ioan trasează până la sursă cele două familii: cea a lui Dumnezeu şi cea a diavolului. „Diavolul păcătuieşte de la-nceput“: aşa este caracterul lui, chiar dacă el nu este sub lege. „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului“. Acesta este caracterul Lui şi aşa este rezultatul manifestării Lui în lume şi al lucrării Lui. „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul“. Aşa este deducţia: „pentru că sămânţa lui rămâne în el“ – adică viaţa – „şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu“. Este prezentată firea ce nouă. Sigur că fiecare trăieşte potrivit cu ceea ce este firea lui, numai că un creştin are două firi şi trebuie să o dea morţii pe cea rea şi să umble potrivit cu cea bună. Să luăm ca exemplu cele mai simple animale: pasărea de sus şi reptila de pe pământ, sau oricare altele din jurul nostru: orice creatură trăieşte potrivit cu natura ei. Aşa şi păcătosul: trăieşte potrivit cu natura lui, care este acum sub puterea lui Satan. Credinciosul însă trăieşte în Hristos. De observat că aici Ioan nu priveşte la schimbările care survin în diferite împrejurări. El nu priveşte aici la cazuri deosebite de infidelitate. Ca regulă, Ioan nu se ocupă de detaliile unui fapt, ci priveşte la caracterul abstract, nu în relaţie cu împrejurările. Iar dacă nu citiţi aşa scrierile lui Ioan, în special această epistolă care ne stă înainte, mă tem că nu prea aveţi şanse să le înţelegeţi vreodată.
După ce a arătat aceasta, el vine cu celălalt test: nu numai dreptatea, ci iubirea. „Pentru că acesta este mesajul pe care l-aţi auzit de la început, să ne iubim unii pe alţii: nu după cum era Cain“ – el nu avea pic de iubire. „Nu după cum era Cain, de la cel rău, şi l-a ucis pe fratele său“. Aceasta este legătura prin care este introdus cel rău şi familia lui. Acum, omul nu numai că este un păcătos, ci caracterul lui se arată în special prin faptul că nu arată nici un pic de iubire. Prin iubire se înţelege aceea care este de la Dumnezeu şi nimic altceva. Nu se referă la afecţiune naturală, ci insistă asupra iubirii divine. Cain nu avea nici un pic de iubire, şi aceasta s-a arătat prin faptul că l-a ucis pe fratele său. „Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte“. Aici se vede legătura dintre dreptate şi iubire. Am văzut dreptatea şi iubirea prezentate separat, iar acum acestea două se împletesc şi se găsesc în aceleaşi persoane. Şi aici, după cum în Hristos nu era nici urmă de păcat, în el putem vedea şi iubirea perfectă, iar aceasta chiar într-o lume plină de ură. Să mai fim surprinşi de ura lumii? De aici: „Ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu îl iubeşte pe fratele rămâne în moarte. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş“.
Lucrurile sunt urmărite până la rezultatul final, după ce am văzut că au fost urmărite şi până la sursele lor ascunse. Cât de diferit a fost Hristos! „Prin aceasta am cunoscut dragostea…“ Adăugirea[4] „lui Dumnezeu“ nu face decât să strice fraza. Nu există nici un temei pentru inserarea unor cuvinte. Unul a arătat o asemenea dragoste şi El era om la fel de sigur cum era şi Dumnezeu. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El şi-a dat viaţa pentru noi“. Dacă doriţi să cunoaşteţi ce este dragostea, priviţi acolo: acolo era dragostea la lucru. „Şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi“. Aceeaşi viaţă pe care o trăim noi era şi în el: atunci nu se cuvine ca această dragoste să se exerseze la fel? Poate că nu deseori suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru fraţii noştri, dar nu există oare modalităţi simple şi obişnuite de a testa dragostea în fiecare zi? Fratele meu poate avea o nevoie: atunci nu este de nici un folos să vorbesc despre faptul că sunt dispus să mor pentru fratele meu dacă imediat mă dau înapoi de la a-i satisface nevoia cea mai obişnuită şi poate şi cea mai urgentă? Nu este nimic deosebit de mare aici, ci este ceea ce se cuvine sub şi este cât se poate de practic. Cum supune aceasta inima la un test, şi încă la unul care poate să se prezinte chiar în fiecare zi a săptămânii!
„Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr. Şi prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom asigura inimile înaintea Lui că, dacă ne condamnă inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate“. El le prezintă pericolul mare de a se neglija consecinţele practice ale adevărului. Să presupunem că cineva cunoaşte ceea ce spune Dumnezeu şi ce doreşte El, dar nu lucrează potrivit cu acestea. Care sunt atunci consecinţele? El trebuie să ajungă să fie conştient că s-a depărtat de Dumnezeu. „Aceluia care ştie să facă binele, aceasta îi este păcat“ (Iacov 4 .17). Aceeaşi problemă se pune şi aici. Nu se pune problema că omul şi-ar pierde poziţia în Hristos, ci că îşi pierde temeiul de a avea încredere în Dumnezeu. Comuniunea este o caracteristică a lui Ioan, după cum este şi viaţa în Hristos şi iubirea din care decurg ambele. El nu se mulţumeşte numai cu faptul că oamenii sunt creştini şi atât, ci doreşte ca ei să se bucure practic de Hristos. Un cuvânt nefolositor sau un gând trecător nejudecat pot tulbura această comuniune.
„Preaiubiţilor, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu“. Privind spre cer, un suflet sincer merge cu Dumnezeu. Apoi „avem îndrăzneală la Dumnezeu; şi orice cerem primim de la El, pentru că ţinem poruncile Lui şi practicăm cele plăcute înaintea Lui. Şi aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos“. Aşa începe tot ce este bun, şi nu cred că mai este nevoie să spun că aceasta continuă până la sfârşit. Acesta este singurul început pe care îl concepe Duhul Sfânt, care întotdeauna Îi acordă lui Hristos primul loc. A primi mântuirea nu este prezentată ca prima îndatorire, ci a „crede în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, după cum ne-a dat poruncă. Şi cine ţine poruncile Lui rămâne în El, şi El în el“.
Aici ajungem la o expresie foarte importantă, pe care o întâlnim în special în 1. Ioan 4 . Nu este numai vorba de faptul că noi rămânem în El, ceea ce am văzut deja în 1. Ioan 1 , ci că El locuieşte în noi. Ce adevăr minunat! Acesta este aplicat aici la unul din aceste două lucruri. „Prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat“. Duhul Sfânt care ne-a fost dat este dovada că Dumnezeu locuieşte în noi. El este în noi prin Duhul Său. Aceasta nu implică în mod necesar rămânerea noastră în Dumnezeu, dar Dumnezeu dă Duhul Său oricărui credincios, iar El locuieşte în acel om. Vom găsi mai mult decât aceasta în ceea ce urmează, dar înainte de a explica aceste adevăruri, Ioan îi avertizează pe sfinţi.
[1] N. tr) Se referă la KJV, unde versetul este sub forma „oricine practică păcatul calcă legea“
[2] N. tr.) en: Authorized Version
[3] N. tr.) Aşa este cazul cu Louis Segond şi Diodati. Dar şi cu NIV. Darby, Cornilescu şi NASB redau textul aşa cum indică Kelly. Şi chiar şi Nuova Riveduta din 2006 are aceeaşi greşeală despre care a spus Kelly.
[4] N. tr) Aşa este în KJV
sursa: https://comori.org/