Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Introducere
Este suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „o poruncă nouă... ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole.
Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „antihrişti” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte. Dar în spatele pretenţiei unui pas înainte, nu făceau decât să se depărteze de temelia care fusese pusă în Hristos şi de viaţa care fusese arătată în El de la început, când a venit printre noi în carne. Aşadar, primul lucru necesar era de a arăta foarte clar că fusese o arătare reală, adevărată, obiectivă a vieţii eterne în Hristos.
1. Ioan 1:1-2 . Este important să nu confundăm expresiile „de la început” de la începutul epistolei şi „la început” de la începutul Evangheliei. În Evanghelie este vorba de afirmarea existenţei eterne şi a dumnezeirii Cuvântului, şi ne întoarcem înapoi la început, şi chiar dincolo de începutul tuturor lucrurilor despre care se poate spune că au avut un început. În epistolă ne preocupăm cu faptul că orice adevăr creştin începe cu revelaţia ajunsă până la noi în Hristos, în întruparea Sa. Acesta era începutul adevăratei arătări a lui Dumnezeu şi a vieţii eterne. Începutul acesta era baza întregii învăţături apostolice. Antihriştii puneau înainte învăţăturile lor seducătoare a căror origine se găsea pur şi simplu în propriile lor minţi nesăbuite. Apostolii declarau ceea ce era de la început, şi nu ceva introdus de atunci.
În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „Cuvântul vieţii”. În Ioan 1 , El este „Cuvântul”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „El era viaţa eternă, care era de la Tatăl”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.
Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „la Tatăl”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.
Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.
Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „Îngerul Domnului”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.
Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.
Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.
Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.
1. Ioan 1:3-4 . Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „comuniunea... cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină” (1. Ioan 1:4 ).
Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „Vă scriem aceste lucruri...” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.
1. Ioan 1:5-7 . În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „Dumnezeu este lumină” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „Dumnezeu este dragoste”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.
Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.
Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „în lumină”. Altădată Domnul spusese „că va locui în întuneric gros” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.
Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „Ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.
Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.
Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.
Verbul „ne curăţeşte” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „odată pentru totdeauna” printr-o „singură jertfă” astfel încât să nu mai avem „nicio cunoştinţă de păcat”.
1. Ioan 1:8-9 . Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.
Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele...” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.
Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.
Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.
1. Ioan 1:10 . O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.
Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.
Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „ce era de la început”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.
Capitolul 2
1. Ioan 2:1-11
1. Ioan 2:1 . Ultimele versete din capitolul 1 ne-au arătat că nu putem zice că nu avem păcat, nici că nu am păcătuit. Primele versete din capitolul 2 sunt contrapartida lor, de teamă să nu ne grăbim să concluzionăm că avem scuza de a păcătui pe motivul că nu ne putem împiedica, că este practic inevitabil. Nici pe departe. Ioan scria aceste lucruri ca să nu păcătuim. Alte pasaje din Scripturi ne vorbesc de resurse speciale pentru a ne împiedica să cădem: punctul care este scos aici în evidenţă este că, dacă intrăm în sfânta comuniune despre care vorbeşte capitolul 1:3, vom fi apăraţi. Bucuria acestei comuniuni exclude păcatul, la fel cum păcatul exclude bucuria acestei comuniuni, până când este mărturisit.
Avem mari resurse pentru a nu păcătui, chiar dacă păcatul este încă în noi. Nu ar trebui să păcătuim. Nu avem scuze dacă păcătuim; dar, dacă se întâmplă aceasta, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că avem „la Tatăl un Mijlocitor”! Cuvântul tradus aici prin „Mijlocitor” este acelaşi cu cel tradus prin „Mângâietor” în Ioan 14:16 – un cuvânt care înseamnă: „chemat alături de cineva să ajute”. Cel înviat, „Isus Hristos, Cel drept”, a fost chemat alături de Tatăl în glorie pentru a-i ajuta pe sfinţii Săi, dacă şi atunci când păcătuiesc. Duhul Sfânt a fost chemat alături de noi aici pe pământ pentru a ne ajuta.
Observăm că se spune „Tatăl”. Motivul este că Mijlocitorul este prezent pentru cei care sunt deja copiii lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale capitolului sunt: „Copiii mei” [în versiunea franceză] – cuvântul folosit nu este cel care înseamnă „copilaşi”, ci cel folosit pentru „copii” în general. Prin acest cuvânt afectuos, apostolul îi cuprindea ca ai săi pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a introdus în această relaţie binecuvântată, după cum ne spune Ioan 1:12 . Fiind în această relaţie, avem nevoie de slujba Mijlocitorului atunci când păcătuim.
Se subliniază dreptatea Mijlocitorului nostru. Ne-am fi putut aştepta să fie vorba de bunătatea şi îndurarea Sa; în alt loc găsim că se pune accentul pe dreptate când este vorba de păcat, cum este cazul aici. Cel care se ocupă de cazul nostru în prezenţa Tatălui când păcătuim, va face astfel încât dreptatea să prevaleze. Pe de altă parte, gloria Tatălui nu va fi întunecată de păcatul nostru; şi pe de altă parte, El Se va ocupa de noi în mod drept ca să ajungem la o judecată corectă şi dreaptă a păcatului nostru, să îl mărturisim, să fie iertat şi curăţirea să fie făcută.
1. Ioan 2:2 . Cel care este Mijlocitorul nostru în cer este şi „ispăşire pentru păcatele noastre”. Aceasta ne aduce la temelia de stâncă pe care este clădit totul. Prin jertfa Lui ispăşitoare, au fost satisfăcute toate cerinţele lui Dumnezeu faţă de noi; şi pe temeiul acestei dreptăţi El Îşi exercită slujba de Mijlocitor la Tatăl. Ispăşirea Lui a rezolvat pentru noi, ca păcătoşi, toate implicaţiile eterne date de păcatele noastre. Mijlocirea Lui rezolvă acum problemele noastre înaintea Tatălui, care se ridică atunci când păcătuim ca şi copii ai lui Dumnezeu.
Ispăşirea este ceea ce putem numi partea lui Dumnezeu la moartea lui Hristos. Ea priveşte subiectul cel mai de bază dintre toate: satisfacerea exigenţelor divine împotriva păcatului. Răspunsul la nevoile păcătosului trebuie să fie o problemă secundară vizavi de primul subiect. De aceea, când Pavel dezvoltă Evanghelia în Epistola către Romani, găsim că prima menţionare a morţii lui Hristos este ispăşirea „prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3:25 ). Substituirea nu este clar afirmată înainte de Romani 4:25 unde citim că El „a fost dat pentru greşelile noastre”.
Când este vorba de partea morţii Lui faţă de Dumnezeu, se consideră cel mai larg cerc: lumea întreagă. Când este vorba de substituţie, sunt luaţi în considerare numai credincioşii; sunt „greşelile noastre” sau „păcatele multora”. Dar deşi credincioşii sunt singurii care profită de beneficiile dobândite prin moartea lui Hristos, Dumnezeu are nevoie de o ispăşire pentru toate păcatele comise de toţi oamenii, din cauza întregii ocări uriaşe provocate de păcat. Aşadar, prin moartea lui Hristos a fost făcută ispăşirea în faţa lui Dumnezeu şi din această cauză El poate oferi fără plată iertarea oamenilor, fără a face cel mai mic compromis cu privire la natura şi caracterul Său.
Ispăşirea este un cuvânt care trezeşte multă mânie şi dispreţ împotrivitorilor Evangheliei. Ei cred că ispăşirea are acelaşi sens ca la păgâni, adică este vorba de a împăca, vărsând mult sânge, o putere mâniată, duşmană şi însetată de sânge. Dar în Scriptură cuvântul are un sens mult mai înalt. Există totuşi sensul general de a fi împăcat sau a fi făcut favorabil printr-o jertfă, dar nu există niciun motiv de a-L considera pe Dumnezeu ca un duşman sau un însetat de sânge. El este infinit de sfânt. Este drept în toate căile Lui. Este de o măreţie eternă. Natura şi toate atributele Sale trebuie să primească ce li se cuvine şi să fie glorificate în executarea pedepsei potrivite: totuşi El nu este împotriva omului, ci pentru el, pentru că dragostea S-a îngrijit de ceea ce cerea dreptatea. Cum citim acum în epistola noastră, „Dumnezeu... ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4:10 ). Dumnezeu Însuşi a oferit ispăşirea. Propriul Lui Fiu, care era Dumnezeu, a devenit ispăşire. Ispăşirea, dacă este înţeleasă corect, nu este o noţiune degradantă, ci o noţiune care ridică şi înnobilează. Singurul lucru degradant, este gândul subiectului fals întreţinut de cei care i se opun. Ei încearcă să strecoare ideea lor înjositoare în Evanghelie, dar Cuvântul lui Dumnezeu o combate cu motive puternice.
1. Ioan 2:3-4 . Luăm acum în considerare o altă afirmaţie, făcută pe nedrept de multe ori: „Îl cunosc”. Este într-adevăr posibil ca un credincios să spună foarte fericit că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece „comuniunea... cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1. Ioan 1:3 ) ne este acordată şi nu poate fi comuniune fără cunoaştere. Dar şi acolo, este necesar un test pentru a determina dacă o asemenea afirmaţie nu este decât o simplă pretenţie. Acesta este testul ascultării poruncilor pe care ni le-a dat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de ascultarea faţă de El.
Păzind poruncile Lui, ştim că am ajuns să Îl cunoaştem. În afara acestei ascultări, nu poate exista această cunoaştere, şi, dacă există totuşi pretenţia de cunoaştere a Lui, aceasta nu face decât să arate că adevărul nu este în cel care are această pretenţie. Comparaţi versetele 2:4 şi 1:8. Adevărul nu este în cel care afirmă că nu are păcat, nu mai mult decât este în cel care afirmă că are cunoaşterea lui Dumnezeu şi, care, în ciuda acestui lucru, nu este ascultător de poruncile Lui.
Trebuie să înţelegem bine că există porunci în creştinism, deşi nu sunt de ordin legal; prin aceasta vrem să spunem că nu ne sunt date pentru a ne putea stabili sau menţine poziţia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul lor. Orice expresie precisă a voii lui Dumnezeu are forţa de poruncă şi vom vedea că această epistolă are să ne spună mai multe despre poruncile Lui, iar ele nu sunt „grele” (5:3). Legea lui Hristos este o lege a libertăţii, prin faptul că luăm parte la viaţa şi la natura Sa.
1. Ioan 2:5 . De la ţinerea poruncilor Lui, trecem la păzirea Cuvântului Său, în versetul 5. Este un pas în plus. Cuvântul cuprinde tot ce El ne-a revelat despre gândurile şi voia Sa, bineînţeles inclusiv poruncile Lui, dar mergând dincolo de aceasta. Un om ar putea da fiilor săi multe instrucţiuni precise – poruncile sale. Dar, în afară de aceasta, fiii săi au o cunoaştere intimă a gândurilor lui din cursul convorbirilor lor zilnice şi al raporturilor lor mutuale timp de ani de zile şi, chiar în absenţa unor instrucţiuni precise, ei păzesc cu grijă cuvântul său cu un devotament filial. Aşa ar trebui să fie cu copiii lui Dumnezeu. Când aşa stau lucrurile, „dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat împlinită” sau „făcută desăvârşită” pentru că a produs în ei propriile sale efecte şi propriile ei răspunsuri.
Pe de altă parte, printr-o asemenea ascultare „cunoaştem că suntem în El”. A fi „în El” implică participarea noastră la viaţa şi natura Sa. Există bineînţeles o legătură foarte strânsă între a şti „că-L cunoaştem” (1. Ioan 2:3 ), şi a şti „că suntem în El” (1. Ioan 2:5 ). Cel de-al doilea lucru ne introduce în ceva mai profund. Îngerii Îl cunosc şi ascultă poruncile Lui. Trebuie să Îl cunoaştem ca cei care sunt în El, şi din acel moment vom înţelege cea mai mică indicaţie a gândurilor sau a dorinţelor Sale, şi aceasta ne va îndemna la o ascultare fericită.
1. Ioan 2:6 . Fiind în El, trebuie să rămânem în El, ceea ce înseamnă, după cum înţelegem, să rămânem în cunoştinţa şi puterea de a fi în El. Este uşor pentru oricine să ne zică: „Eu rămân în El”; dar, dacă aşa este, trebuie să producem ceea ce dovedeşte realitatea acestei afirmaţii. Un asemenea om „este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El”. Dacă suntem în viaţa Lui şi de asemenea în puterea şi bucuria acestei vieţi, această viaţă trebuie în mod necesar să se exprime în căile şi activităţile noastre, aşa cum a avut loc în El. În comparaţie cu El, harul şi puterea umblării noastre vor fi sărace şi slabe, dar va fi totuşi o umblare de acelaşi fel. Nu va fi nicio diferenţă de natură ci numai de grad.
1. Ioan 2:7-8a . Ce înălţime morală extraordinară ar trebui deci să caracterizeze umblarea noastră! Cât de mult suntem sub nivelul acceptat în timpul Vechiului Testament! Când Ioan scria aceste cuvinte, un mare număr a trebuit să se simtă îndemnat să protesteze că nivelul aşteptat era prea înalt şi că introducea ceva cu totul nou. De aceea în versetul 7 îi asigură că nu spunea ceva nou – ca învăţăturile antihriştilor, care erau noi – ci că era mai degrabă o poruncă veche. Aceasta nu se contrazice, deşi este un paradox. Era o poruncă veche pentru că fusese deja pusă în evidenţă de la început în Hristos, ca fiind voia sfântă a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui pentru om: nu era deci nimic în ea care să se asemene cu noţiunile noi ale gnosticilor. Totuşi era o poruncă nouă, pentru că trebuia să fie pusă acum în evidenţă în cei care erau ai lui Hristos, şi în aceasta, era ca nouă pentru ei. Lucrul, zice Ioan, „este adevărat în El şi în voi”. Viaţa care a fost arătată în Hristos şi care era în primul rând exclusiv în El, trebuie să se găsească acum în credincioşii care sunt în El. Atât timp cât cei credincioşi rămân în El, viaţa se va exprima în ei în acelaşi fel şi va produce roade asemănătoare.
1. Ioan 2:8b . Aşadar citim: „Lumina cea adevărată deja străluceşte”. Între viaţă şi lumină este cea mai strânsă legătură posibilă. Dacă adevărata viaţă a fost arătată în Hristos, lumina cea adevărată a strălucit deopotrivă în El. Dacă luăm parte la această viaţă adevărată, lumina cea adevărată va străluci şi în noi. „Întunericul se duce”, scrie apostolul, şi nu: „a trecut”. Va trebui să aşteptăm până la lumea viitoare pentru a ne spune că a trecut, totuşi este clar că se duce, pentru că lumina cea adevărată a început să strălucească în Hristos şi în ai Lui. Când Dumnezeu va acţiona în judecată şi viaţa cea falsă şi lumina cea falsă a acestei lumi vor fi alungate, atunci întunericul va fi trecut efectiv. În prezent putem să ne bucurăm în siguranţa că se duce şi că lumina cea adevărată străluceşte. Cu cât mai mult umblăm cum a umblat El, cu atât lumina va străluci efectiv prin noi.
1. Ioan 2:9 . Dar, pe de altă parte, dacă lumina va străluci de azi înainte în noi şi prin noi, trebuie să fim noi înşine în lumină. Pretindem că suntem în lumină? Ei bine, există un test simplu prin care se poate şti dacă această declaraţie este autentică. Dacă cineva zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, declaraţia lui este falsă şi el este în întuneric, adică nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu – nu este în lumina lui Dumnezeu revelată în Hristos. Nimeni nu poate fi în lumina lui Dumnezeu, dacă nu are viaţa lui Dumnezeu, care este dragoste. De aceea puţin mai departe în epistolă citim că „Cine nu îl iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1. Ioan 3:14 ). Descoperim deci acum că viaţa, lumina şi dragostea merg toate împreună; şi chiar în natura lucrurilor, funcţionează ca teste una faţă de cealaltă. Potrivit capitolului 3, cel care îşi iubeşte fratele arată viaţa. Aici, accentul este pus pe faptul că rămâne în lumină.
1. Ioan 2:10-11 . Ioan adaugă remarca: „în el nu este prilej de poticnire”. Este în contrast cu ce urmează în versetul 11, unde cel care îl urăşte pe fratele său este descris ca fiind în întuneric, umblând în întuneric, şi neştiind unde merge. Nu avem lumină în noi, la fel cum luna nu are lumină decât în lumina soarelui. Astfel cel care îl urăşte pe fratele său, fiind în întuneric, este în întregime întuneric el însuşi, şi devine în consecinţă un prilej de poticnire pentru alţii. Se poticneşte el însuşi şi lucrează ca o piatră de poticnire. Aşa erau antihriştii şi adepţii lor. Cel care iubeşte, ca rod al faptului că are viaţa divină, umblă în lumină şi nu se poticneşte, nici nu este o piatră de poticnire.
A-ţi iubi fratele înseamnă bineînţeles a-i iubi pe toţi cei care, asemenea nouă, sunt născuţi din Dumnezeu; înseamnă a iubi pe fiecare dintre ei. Înseamnă dragoste, divină prin natură, cuprinzându-i pe toţi cei care au intrat în familia divină – dragostea care îi iubeşte pe copiii lui Dumnezeu ca şi copii ai lui Dumnezeu, indiferent de preferinţele sau aversiunile omeneşti.
1. Ioan 2:12-17
1. Ioan 2:12 . În versetul 12 începe un nou paragraf. În versetul 1:4, Ioan indica temele despre care scria. Acum avem baza pe care scria. Toţi cei cărora se adresa erau în harul minunat de a avea păcatele iertate, şi toţi erau în poziţia de copii. Cuvântul tradus prin „copii” [în versiunea franceză] nu este cel folosit pentru „copilaşi”. El îi include pe toţi copiii lui Dumnezeu fără deosebire. Iertarea care este a noastră este partea noastră numai din cauza Numelui Său. Virtutea şi meritul nu Îi revin decât Lui. Aceste cuvinte ne sunt adresate în calitate de oameni iertaţi şi introduşi într-o relaţie formată în mod divin.
1. Ioan 2:13 . Pe de altă parte, există deosebiri în familia lui Dumnezeu, şi ele sunt aduse înaintea noastră în versetul 13. Există „părinţi”, „tineri” şi „copilaşi”. Este felul în care Ioan indică diferitele etape ale creşterii spirituale. Trebuie toţi în mod necesar să începem ca nişte copilaşi în viaţa divină. În mod normal ar trebui toţi să creştem ca tineri şi în cele din urmă să devenim părinţi. Fiecare dintre cele trei clase are caractere precise.
Versetul 13 enunţă trăsăturile caracteristice celor cărora le scrie, nu temele pe care le tratează, nici baza pe care scrie. Părinţii sunt caracterizaţi de cunoaşterea Celui care este de la început; adică s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos, acest Cuvânt al vieţii, în care a fost arătată viaţa eternă. Ei Îl cunoşteau cu adevărat pe Cel în care a fost revelat tot ce trebuie cunoscut despre Dumnezeu. Orice altă cunoaştere este neînsemnată dacă o comparăm cu această cunoaştere: părinţii o au.
Tinerii sunt caracterizaţi de faptul că l-au învins pe cel rău. Versetele care urmează în capitol arată mai exact forţa acestei expresii. Ei au biruit cursele subtile ale diavolului lucrând prin învăţăturile antihriştilor, şi au făcut-o pentru că erau edificaţi asupra şi în Cuvântul lui Dumnezeu. La începutul umblării noastre creştine, înainte de a fi avut timpul de a fi fost bine întemeiaţi în învăţăturile Cuvântului, suntem mult mai susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de învăţăturile subtile contrare Cuvântului şi de a fi astfel biruiţi de cel rău.
Aşa cum vom vedea, acesta este pericolul la care sunt expuşi copilaşii. Totuşi, îi caracterizează o trăsătură frumoasă: Îl cunosc pe Tatăl. Copilul uman manifestă repede instinctul care îi permite să-şi recunoască părinţii, şi la fel este pentru copiii lui Dumnezeu. Ei au natura Sa, deci Îl cunosc. Mai au încă multe lucruri de învăţat despre Tatăl, dar Îl cunosc. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim deprinşi să nu rămânem copilaşi. Trebuie să începem aşa, dar să aspirăm la această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu care ne va dezvolta creşterea spirituală şi ne va permite să devenim tineri şi chiar părinţi, la timpul potrivit.
1. Ioan 2:14a . După ce a arătat, în versetul 13, trăsăturile caracteristice ale părinţilor, tinerilor şi, respectiv, ale copilaşilor, apostolul începe în versetul 14 mesajul special adresat fiecăruia dintre ei.
Începe cu părinţii şi mesajul său în privinţa lor este dintre cele mai scurte; mai mult, apostolul reia exact aceleaşi cuvinte ca în versetul precedent când descria trăsătura lor caracteristică. Aceasta este remarcabil şi putem într-adevăr să ne întrebăm de ce. Credem că motivul este că, odată ajunşi la cunoaşterea Celui „care este de la început”, ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o plinătate infinită şi eternă, dincolo de care nu mai este nimic. Cel care este „Fiu” şi „Cuvânt”, „Cuvântul vieţii”, arătat printre noi, este Cel care este de la început. În El Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu este nimic care întrece o cunoaştere de o asemenea profunzime infinită.
Părinţii Îl cunosc deci în acest chip profund şi minunat. Dumnezeul care este dragoste a devenit locuinţa sufletelor lor, şi, rămânând în această dragoste, ei rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Nu aveau decât să continue să se adâncească în această cunoaştere binecuvântată. Nu era nevoie să le spună nimic în plus.
1. Ioan 2:14b . Tinerii nu atinseseră încă această statură, dar erau pe cale. Caracteristica lor era de a-l fi învins pe cel rău, potrivit versetului 14. Aflăm acum cum a putut avea loc această victorie. Fuseseră făcuţi tari de Cuvântul lui Dumnezeu, care a rămas în ei.
Începem întreaga noastră viaţă creştină ca nişte copilaşi, şi, dacă avem o creştere spirituală sănătoasă, vom înainta către starea de tineri. Ori mai întâitrebuie să vină cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu putem rămâne în cele în care suntem necunoscători. Aceasta ne face să vedem în faţă motivul pentru care atâţia creştini adevăraţi au rămas timp de mulţi ani copilaşi – doar bebeluşi plăpânzi. Nu au făcut niciodată cu adevărat cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Marele adversar al lucrării lui Dumnezeu cunoaşte foarte bine această necesitate, ceea ce lămureşte foarte mult abilitatea planurilor lui în profunzime.
Catolicismul roman a îndepărtat Scripturile din mâinile adepţilor săi pe motiv că, fiind vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este mult deasupra laicilor şi potrivit numai pentru a fi pus în mâinile învăţătorilor bisericii, singurii capabili să îl interpreteze. Modernismul prevalează în lumea protestantă. În forma sa cea mai evoluată, el neagă complet Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este pentru ei decât o colecţie de legende îndoielnice presărată cu reflecţii religioase învechite. În forma sa diluată – care îi amăgeşte deseori pe adevăraţii creştini şi este deci mai dăunătoare în ce ne priveşte – slăbeşte autoritatea Cuvântului, şi îi condamnă astfel pe adepţii săi la un infantilism spiritual perpetuu. Şi acolo unde aceste rele sunt absente, oamenii se mulţumesc prea adesea să extragă ce cunosc din Cuvânt, texte despre care ajung să predice în slujba lor. Ei nu citesc, nici nu observă, nici nu studiază, nici nu meditează la Cuvânt pentru ei înşişi. De aceea creşterea lor nu continuă.
Dar Cuvântul nu trebuie pur şi simplu să fie cunoscut, trebuie să rămână în noi. Trebuie să rămână în gândurile şi în acţiunile noastre; în acest mod ne va controla, guvernându-ne întreaga viaţă. Dacă acest punct este atins de cineva anume dintre noi, atunci putem spune că este tare, pentru că viaţa lui este întemeiată pe stânca invincibilă a Sfintei Scripturi. Totuşi chiar şi astfel, tăria nu este totul, pentru că mai trebuie să fii condus la această cunoaştere a Celui care este de la început, care îi caracterizează pe părinţi.
1. Ioan 2:15-16 . Tinerii au de-a face cu un pericol care, dacă prevalează, îi va împiedica să-şi continue înaintarea către această cunoaştere binecuvântată. Acest pericol este lumea şi iubirea de lume: nu lumea pur şi simplu ca un concept abstract, ci lucrurile concrete şi materiale care sunt în lume. Folosim un mare număr dintre aceste lucruri şi cel puţin ocazional, ne fac plăcere, dar nu trebuie să le iubim. Ce iubim ne stăpâneşte şi nu trebuie să fim stăpâniţi de lume, ci de Tatăl. Iubirea lumii şi dragostea Tatălui sunt mutual exclusive. Nu putem fi stăpâniţi de amândouă. Trebuie să fie sau una, sau cealaltă. Care ne stăpâneşte?
Dacă ne stăpâneşte dragostea Tatălui, vom vedea lumea sub adevărata ei lumină. Vom poseda facultatea spirituală care acţionează în maniera razelor X. Vom coborî sub suprafaţa lucrurilor până la scheletul pe care este construit totul. Acest schelet ne este revelat în versetul 16 ca fiind „pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii”; toate acestea nu vin de la Tatăl ci sunt în întregime din lume.
Pofta cărnii este dorinţa de a avea – dorinţa de a poseda pentru sine aceste lucruri care hrănesc şi întreţin carnea. Pofta ochilor este dorinţa de a vedea, fie cu ochii capului sau cu ochii minţii, toate lucrurile care hrănesc şi întreţin ce ne place. Aceasta acoperă setea intelectuală insaţiabilă a omului, precum şi căutarea lui continuă de plăceri spectaculoase. Trufia vieţii este dorinţa de a fi – dorinţa arzătoare de a fi cineva, sau ceva care hrăneşte şi întreţine trufia inimii. Este răul înrădăcinat cel mai adânc dintre cele trei şi adesea este bănuit cel mai puţin.
Tocmai am văzut deci cadrul pe care este construit sistemul lumii; toate elementele sunt în opoziţie totală cu Tatăl şi cu lumea viitoare, când ordinea mondială actuală va fi pusă deoparte. Ni se spune: „lumea trece, şi pofta ei”. Nu este surprinzător să o auzim spunându-se. Ce har că trece, pentru că cea mai rea calamitate nu ar fi ca lumea şi poftele ei să se menţină pentru totdeauna? Lumea va dispărea; Tatăl şi lumea Sa vor rămâne. Am fi într-adevăr nebuni să fim plini de dragoste pentru ce dispare, mai degrabă decât pentru Cel care rămâne.
1. Ioan 2:17 . Ce contrast frapant în versetul 17! Ne-am fi aşteptat ca sfârşitul versetului să fie: „dar Tatăl rămâne”, dar aceasta este atât de evident că nu este deloc nevoie de a o zice. „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate”: este un fapt minunat, că lumea este cea care va dispărea. Când credincioşii mor, remarcăm că un anume „a dispărut”. Lumea continuă foarte bine fără ei şi pare perfect stabilă. Apostolul Ioan vede lucrurile din perspectiva divină şi ne ajută să facem la fel. Atunci vedem lumea pe cale de a dispărea, în timp ce cel care face voia lui Dumnezeu, chiar dacă este retras de pe scena pământească, este cel care rămâne pentru eternitate. El slujeşte voiei lui Dumnezeu, şi această voie este fixă şi trainică. Slujitorul acestei voi este de asemenea trainic.
1. Ioan 2:18-27
De la versetul 18 la versetul 27, apostolul se adresează „copilaşilor”. Fără nici o introducere, apostolul se lansează într-un avertisment împotriva învăţătorilor anticreştini care începeau să abunde. „Antihristul” este un personaj sinistru a cărui apariţie în zilele din urmă este prezisă. Nu a venit încă, dar numeroşi oameni de mai mică importanţă, având acelaşi caracter rău în diferite grade, există de mult timp pe pământ. Aceasta ne arată că suntem în vremurile din urmă, adică epoca precedând imediat timpul când răul va culmina şi va suferi judecata finală.
1. Ioan 2:18-19 . Ori antihriştii apăruţi în vremea când scria Ioan, avuseseră un timp locul lor printre credincioşi, cum o arată versetul 19. Dar de atunci rupseseră legătura şi ieşiseră din mijlocul lor. Făcând aceasta, făcuseră public faptul că nu făcuseră niciodată cu adevărat parte din familia lui Dumnezeu – nu făceau parte „dintre noi”. Caracterul credinciosului adevărat este de a păstra tare credinţa. Ei o părăsiseră şi ieşiseră din tovărăşia creştinilor, revelând prin aceea că nu aveau legătură vitală cu copiii lui Dumnezeu. Adevăratul copil al lui Dumnezeu are ungerea de la Cel Sfânt şi este tocmai ceea ce antihriştii nu au avut niciodată.
1. Ioan 2:20-21 . „Ungerea” din versetul 20 este aceeaşi ca cea din versetul 27, şi în cele două rânduri se face o referinţă la Duhul Sfânt. Rămânând în copiii lui Dumnezeu, El devine Sursa de unde provine priceperea lor spirituală. Ori cel mai tânăr copil al familiei divine a primit această ungere şi se poate spune deci că ştie toate. Termenul „a şti” semnifică aici o cunoaştere interioară şi conştientă. Dacă ar fi vorba de o problemă a conştiinţei dobândite, există zece mii de detalii ignorate în prezent de copil, dar ungerea îi dă această capacitate interioară care pune toate la îndemâna sa. Ştie toate în mod potenţial, dar nu încă în mod detaliat.
Se poate deci spune clar că acest copil ştie adevărul, şi că posedă capacitatea de a face diferenţa între adevăr şi ce este minciună. Pentru moment, se poate că nu cunoaşte decât Evanghelia cea mai elementară; totuşi în Evanghelie are adevărul nediluat – adevărul fundamental de unde izvorăsc toate adevărurile următoare – şi toate minciunile diavolului pot fi detectate dacă sunt puse în contrast cu fondul strălucitor al Evangheliei.
1. Ioan 2:22-23 . Orice minciună a diavolului vizează într-un anumit fel adevărul cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Nu este un trăgător doar de nivel mediu, şi chiar când pare că trage la marginea exterioară a unei ţinte, calculează o acţiune de săritură înapoi care îl va face să atingă în cele din urmă chiar centrul ţintei. În zilele apostolului, el viza în mod deschis că Isus era Hristosul: ei negau pe Tatăl şi pe Fiul. În epoca noastră, unii sunt încă în acest stadiu, dar alţii, mult mai numeroşi, fac altceva; ei introduc învăţături de un gen foarte subtil, nu prea dăunătoare în aparenţă, dar conduc în cele din urmă exact la aceleaşi tăgăduiri, ceea ce face ca centrul ţintei să fie atins.
Când va apare Antihristul, el va fi negarea totală şi desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. El „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor” (Daniel 11:36 ), şi această precizare este dezvoltată în 2. Tesaloniceni 2:4 . Numeroşii antihrişti care îl vor fi precedat urmează toţi căi asemănătoare. Tăgăduirile lor sunt mai ales asupra Fiului care a fost arătat pe pământ şi merg până la a declara că nu au nimic de zis pentru sau contra Tatălui. O asemenea delcaraţie este zadarnică. A-L nega pe Fiul, înseamnă a-L nega pe Tatăl. Deşi fiind Persoane distincte, sunt una în Dumnezeu, şi cel care are ungerea (Duhul Sfânt), care este de asemenea unul cu Ei în Dumnezeire, ştie foarte bine aceasta şi nu riscă să fie înşelat asupra acestui punct.
Toată direcţia Vechiului Testament arată că Isus este Hristosul, cum vedem în Fapte 17:2-3 . Adevărul cu privire la Tatăl şi la Fiul este revelat în Noul Testament. Nu că relaţia Tatălui şi a Fiului a început doar atunci, dar această relaţie care exista din eternitate în Dumnezeu a fost atunci revelată pentru prima dată deplin. Comuniunea în care suntem introduşi este cu Tatăl şi cu Fiul, cum spune începutul epistolei; de aceea tăgăduirea acestui adevăr este distrugătoare pentru comuniunea noastră.
Trebuie remarcat că eroarea prinde cel mai adesea forma negării unui adevăr. Negările sunt periculoase: nu ar trebui să fie enunţate decât cu cea mai mare grijă, şi ar trebui să se bazeze pe o cunoaştere extinsă. De obicei, trebuie o cunoaştere mai mare pentru a nega decât pentru a afirma ceva. De exemplu, pot afirma că un anumit lucru este în Biblie; pentru a dovedi, ajunge să cunosc un singur verset din Biblie, cel care arată aceasta. Dar dacă neg că este în Biblie, am nevoie să cunosc Biblia de la început până la sfârşit, înainte de a fi sigur că nu voi fi contrazis în mod valabil.
1. Ioan 2:24 . De la început, Isus a fost arătat ca Hristosul, şi ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl. Chiar copilaşii ajunseseră la această cunoaştere, care trebuia să rămână în ei ca şi în noi acum. Isus este Hristosul, adică Unsul: am primit ungerea pentru ca adevărul să poată rămâne în noi, deci, prin urmare, vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.
Apostolul Pavel ne învaţă că suntem în Hristos, ca rod al lucrării de har a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne învaţă cu privire la descoperirea Tatălui şi a Fiului şi comuniunea stabilită în raport cu această relaţie în care orice copil al lui Dumnezeu, chiar şi cel mai tânăr este introdus, astfel încât putem rămâne „în Fiul şi în Tatăl”. Fiul vine mai întâi pentru că nu putem rămâne în Tatăl decât dacă rămânem în Fiul. A rămâne înseamnă a rămâne în cunoaşterea conştientă şi bucuria conştientă a Fiului şi Tatălui, făcute posibile pentru noi prin faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi am primit ungerea.
1. Ioan 2:25 . A rămâne în Fiul şi în Tatăl, este viaţa eternă. Promisiunea vieţii eterne exista chiar „înainte de timpurile veacurilor” conform Tit 1:2 . Domnul Isus zicea despre viaţa eternă: „este... să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3 ). Versetul 25 din capitolul nostru merge un pas mai departe. Cel care rămâne în Fiul şi în Tatăl rămâne în viaţa care este eternă. Viaţa eternă fusese arătată şi văzută, dar numai apostolii avuseseră acest privilegiu. Acum putem avea această viaţă şi să rămânem în ea, şi este pentru noi toţi, pentru că acestea au fost scrise copilaşilor din familia lui Dumnezeu.
1. Ioan 2:26-27 . Apostolul a spus toate acestea pentru a-i întări pe copilaşi împotriva celor care învăţau amăgiri. În versetul 27, revine din nou la ungere, pentru că prin Duhul care le-a fost dat, toate aceste lucruri sunt la dispoziţia lor. Ce încurajare de a şti că ungerea rămâne în noi! Nu există nici schimbare, nici eşec aici. Şi ungerea nu numai că rămâne în noi, ci ne învaţă toate lucrurile. Instrucţia poate proveni din exterior, dar prin Duhul Sfânt avem capacitatea de a o înţelege. Nu avem nevoie să ne înveţe un om. Această remarcă nu are ca scop să discretizeze pe învăţătorii pe care Domnul se poate să-i fi făcut să apară şi se poate să-i fi dotat ca să facă lucrarea Lui, altminteri ar putea sluji chiar la discreditarea acestei epistole pe care suntem pe cale să o citim. Ea are ca scop să ne facă să realizăm că nici chiar învăţătorii dotaţi nu sunt indispensabili, în timp ce ungerea este indispensabilă.
Ungerea – chiar Acela care unge – este adevărul. Se repetă aceasta în cuvinte uşor diferite în capitolele 5 şi 6. Hristos este adevărul ca o Ţintă înaintea noastră. Duhul este adevărul, aducându-L în inimile noastre prin învăţătura divină. Acestor copilaşi, Ioan le spune „după cum v-a învăţat ea” pentru că aveau deja ungerea.
Datorită lui Dumnezeu avem şi ungerea. De aceea aceste cuvinte: „rămâneţi în El” sunt şi pentru noi. Putem să nu fim decât copilaşi, cu puţină cunoaştere, dar nimic să nu ne abată de la această viaţă şi de la comuniunea în care suntem! Totul este centrat asupra Lui. Să rămânem în El.
1. Ioan 2:28 . Paragraful adresat special „copilaşilor” începea cu versetul 18 pentru a se termina cu versetul 27. În versetul 28, se găseşte expresia „copii” [în versiunea franceză] dar în sens general: este acelaşi cuvânt ca şi în versetele 1 şi 12 (capitolul 2), şi o vom regăsi în capitolul 3 versetele 7, 10, 18.
În versetul 28, apostolul reîncepe să se adreseze întregii familii a lui Dumnezeu, tuturor celor care sunt copiii Săi, independent de creşterea lor spirituală sau de starea lor spirituală. Tocmai îi asigurase pe copilaşi că aveau ungerea şi că, prin urmare, puteau rămâne în El. Se întoarce acum către toată familia lui Dumnezeu şi îi îndeamnă să rămână în El. Ce este bun pentru copilaşi este bun pentru toţi şi singurul mijloc de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a aduce rod, este rămânerea în El. Când ne depărtăm de El şi afecţiunile şi interesele inimilor noastre sunt centrate pe lucrurile lumii, atunci suntem slabi şi lipsiţi de rod. Apostolul ţine seama de arătarea lui Hristos când vom fi toţi arătaţi în adevăratul nostru caracter şi doreşte să avem toţi îndrăzneală în acea zi şi să nu ne fie ruşine.
El va fi arătat şi noi de asemenea vom fi arătaţi la venirea Sa; este evident posibil ca un credincios să fie dat de ruşine în acest ceas solemn. Este foarte probabil ca, prin aceste cuvinte, apostolul să arate propria lui responsabilitate faţă de ei şi doreşte ca ei să îi facă cinste – dacă se poate spune aşa – în acea zi. Dar aceste cuvinte arată cu siguranţă şi că fiecare dintre noi poate fi dat de ruşine în ceea ce ne priveşte. Fiecare dintre noi să rămână cu adevărat în El, pentru ca acum să aducem roadă şi pentru ca atunci să avem îndrăzneală; şi astfel să nu ne fie ruşine nici pentru noi, nici pentru cei care au lucrat în favoarea noastră, că sunt evanghelişti sau păstori.
Capitolul 3
1. Ioan 2:29 – 3:3
Versetul 28 din capitolul 2 formează un scurt paragraf autonom şi ar fi fost mai bine să se termine cu el capitolul 2. Versetul 29 începe un alt paragraf care se întinde până la versetul 3 din capitolul 3.
1. Ioan 2:29 ; 3:1 . Ne-am putea într-adevăr întreba acum: dar cine sunt copiii lui Dumnezeu? Şi cum să-i deosebim cu exactitate de cei care nu sunt?
Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Practicarea dreptăţii este o problemă foarte importantă, care depăşeşte cu mult faptul de a plăti o sută de cenţi în schimbul unui euro. Trebuie să începem cu Dumnezeu şi să-I dăm ce I se datorează. Nu se poate spune despre un neconvertit că practică dreptatea, pentru că nu a început niciodată cu primul pas al dreptăţii. Nu practică ce este drept cu privire la Dumnezeu.
Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Este drept. Fără niciun risc putem considera pe cineva care practică dreptatea, că este născut din Dumnezeu, aparţine familiei divine. Dar atunci ce dragoste minunată există acolo! Şi ne este dată de Tatăl Însuşi!
Cuvântul pe care Ioan îl foloseşte aici este „copii”, mai degrabă decât „fii”. Este un termen mai intim. Se vorbeşte de îngeri în Scriptură, ca fiind „fii ai lui Dumnezeu”. Toate lucrurile sunt ale Lui ca fiind create de El, dar pentru a fi copiii Lui trebuie să fim născuţi din El. Este ceva mai profund şi în acelaşi timp mai intim, şi ne putem într-adevăr minuna de felul în care lucrează dragostea lui Dumnezeu, acordându-ne un asemenea har. Am fost introduşi în această nouă relaţie prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, împlinită în noi de puterea Duhului Sfânt. Ar fi putut să-I placă, mântuindu-ne în acelaşi timp, să ne introducă într-o relaţie cu El mult inferioară acesteia. Dar nu, aceasta a fost maniera de a lucra a dragostei Lui.
Dar există ceva mai mult; la fel cum acest act de a ne naşte ne-a legat de El în această relaţie nouă, tot astfel acest act ne-a despărţit de lume, şi aceasta într-un mod cu totul fundamental. Când Hristos era aici jos, lumea nu L-a cunoscut nici nu L-a înţeles, nici pe El, nici pe Tatăl Său: pentru că Îi era total opusă, atât ca origine, cât şi în ce priveşte caracterul. Le spune: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta”. Şi mai mult, când pretindeau că Îl au pe Dumnezeu ca Tată, El spune: „Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi” (Ioan 8 ; 23 ,42). Problema era că nu aveau natura care i-ar fi făcut capabili să-L cunoască sau să-L înţeleagă pe Hristos. Dar noi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem natura care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte; dar acesta este tocmai motivul pentru care nici pe noi nu ne cunoaşte lumea, nici nu ne înţelege. Este inerent naturii lucrurilor.
1. Ioan 3:2 . Locul de copii ne aparţine ACUM. Dragostea Tatălui care aparţine acestei relaţii, este a noastră ACUM. Dar mai este ceva ce aşteptăm. Ce vom fi nu s-a arătat încă; dar va fi arătat când va veni. Când va fi arătat în glorie, vom fi nu numai cu El, ci şi ca El, pentru că Îl vom vedea cum este. În acea zi, lumea Îl va vedea, îmbrăcat în măreţia şi puterea Sa. Îl vor vedea în gloriile Lui oficiale. Noi Îl vom vedea în gloriile Lui personale mai intime. Vedem pe regii acestei lumi în îmbrăcămintea lor de gală pentru ceremoniile oficiale, dar membrii familiilor regale îi văd în particular aşa cum sunt.
Noi trebuie să fim ca El pentru a-L vedea cum este. Numai ca purtători ai imaginii Celui Ceresc, vom putea umbla în faţa Lui şi-L vom putea contempla în mod intim. Vom fi efectiv CA EL. Nu există nimic special de privit la copiii lui Dumnezeu astăzi. Sunt adesea oameni săraci şi dispreţuiţi. Toamna putem vedea numeroase omide neinteresante târându-se pe urzici. Ce vor deveni nu s-a arătat încă. Aşteptaţi vara viitoare când vor ieşi sub forma unor fluturi splendizi! În acelaşi fel ne vom arăta asemenea Lui în ziua arătării Lui. Vom fi văzuţi atunci în starea care se potriveşte copiilor lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:3 . Astfel este speranţa noastră în Hristos. Când o privim cu luare aminte, trebuie cu siguranţă să fim conştienţi de puterea ei de a ridica şi de a curăţa. Dacă acesta este destinul nostru înalt şi sfânt, nu ne putem mulţumi să acceptăm murdăriile acestei lumi, care sunt înlăuntrul sau în afara noastră. Trebuie să ne curăţim avănd o asemenea speranţă în faţa ochilor. Am putea fi mulţumiţi cu murdăria dacă aceste lucruri nu ar fi pentru noi decât simple noţiuni şi teorii, dar este imposibil dacă este o speranţă reală. Cu o speranţă arzătoare în inimile noastre, trebuie să ne curăţim şi acest proces va continua atât timp cât vom fi aici jos, pentru că măsura curăţiei este: „după cum El este curat”. Putem face o aplicaţie la Marcu 9:3 care vorbeşte de hainele Lui care „au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi”. Nici un apretor de pe pământ nu poate înălbi până la acest nivel, nu vom atinge aceasta decât când vom fi asemenea Lui în glorie.
1. Ioan 3:4-9
1. Ioan 3:4 . Trecând de la versetul 3 din capitolul nostru la versetul 4, suntem conştienţi de o schimbare foarte abruptă. Tocmai ni s-a spus cum îi putem deosebi pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică cei care practică dreptatea. Vom vedea acum contrastul complet care există între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Sunt două seminţe distincte pe pământ din punct de vedere moral şi spiritual, şi diametral opuse una faţă de cealaltă. Nu le putem nici confunda, nici amesteca, deşi un individ poate trece de la una la cealaltă printr-o lucrare a lui Dumnezeu, fiind născut din El.
Dar mai întâi, adevărata natură a păcatului trebuie să fie expusă. Anumite versiuni traduc cuvântul „nelegiuire” prin „călcare de lege”. Acesta nu este sensul cuvântului, nici al textului, ci „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire” [nelegiuire însemnând aici şi în continuare, „o umblare fără lege, fără frâu”]. Dacă păcatul este călcarea legii, atunci nu ar fi existat păcatul comis de la Adam până la Moise, cum spune Romani 5:13-14 . Dar păcatul este ceva mai profund decât aceasta, pentru că nelegiuirea este negarea şi refuzul oricărei legi, şi nu numai violarea unei legi odată promulgată. Dacă planetele care se rotesc în jurul soarelui s-ar apuca deodată să respingă orice lege, sistemul solar ar fi distrus. Nelegiuirea [sau: „umblarea fără lege, fără frâu”] la creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este la fel de mortală şi distrugătoare a ordinii Sale morale şi a guvernării Sale.
1. Ioan 3:5 . Astfel deci păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu, care nu-l poate lăsa să continue pentru totdeauna. De aceea Hristos (Cel la care păcatul era complet absent) a fost arătat pentru a-l înlătura. Versetul 5 merge numai până la punctul în care El a fost arătat pentru a înlătura păcatele noastre, păcatele copiilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre nu sunt decât o parte din toate păcatele, dar sunt partea despre care este vorba aici; pentru că aici se pune accentul pe faptul că aceşti copii ai lui Dumnezeu au fost scoşi din nelegiuirea care îi caracteriza altădată, şi au fost introduşi în ascultare.
1. Ioan 3:6 . Cel în care nu este păcat a fost arătat, şi rezultatul este că a înlăturat păcatele noastre ca să rămânem în El şi să nu mai păcătuim. Versetul 6 prezintă contrastul dintr-un punct de vedere abstract şi trebuie să fie citit în legătură cu versetul 4, astfel încât forţa cuvântului „a păcătui” este „a practica nelegiuirea”. Copiii lui Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că rămân în Cel care a fost arătat ca să înlăture nelegiuirile noastre; de atunci, sub conducerea Sa, ei nu practică nelegiuirea. Dimpotrivă, cel care practică nelegiuirea nici nu a văzut, nici nu a cunoscut această Persoană binecuvântată.
1. Ioan 3:7. Dreptatea din versetul 7 contrastează cu nelegiuirea din versetul 6. Să nu ne înşelăm asupra acestui punct, deoarece pomul se cunoaşte după rodul lui. Putem raţiona bineînţeles plecând de la pom la rod, şi să spunem că cel care este drept practică dreptatea. Totuşi aici, raţionăm de la rod urcând la pom, fiindcă Ioan declară că cel care practică dreptatea este drept, după dreptatea Celui care i-a dat naştere. Este ceea ce apare dacă legăm versetele 3:7 şi 2:29.
1. Ioan 3:8 . Pe de altă parte, cel care practică nelegiuirea nu este deloc de la Dumnezeu. Este de la diavolul pentru că arată exact acelaşi caracter ca al celui de la care provine. Diavolul păcătuieşte de la început. El s-a dat nelegiuirii de la început, şi Fiul lui Dumnezeu a fost arătat pentru a nimici lucrările lui. Ce a făcut diavolul, conducându-i pe oameni la nelegiuire, Fiul lui Dumnezeu a venit să desfacă.
1. Ioan 3:9 . Versetul 9 pune accentul pe ceea ce tocmai a fost spus în versetele 6 şi 7, formulând aceasta în modul cel mai solemn. Nimeni care este născut din Dumnezeu nu practică nelegiuirea, şi aceasta pentru un motiv fundamental. Sămânţa divină rămâne în el, şi din cauza faptului că este născut din Dumnezeu, nu poate păcătui. Acestea sunt enunţuri dogmatice de o mare forţă. Nu este îngăduit de a se aduce nici o restricţie susceptibilă de a le modifica forţa pozitivă. De aceea ele au prezentat o mare dificultate pentru multe persoane.
Două lucruri ajută la lămurirea acestor dificultăţi. Primul este de a înţelege pur şi simplu forţa declaraţiilor abstracte. Spunând „abstracte”, eliminăm într-adins din minţile şi cuvintele noastre orice idee de restricţie – aceasta pentru a putea face să reiasă mai clar natura esenţială a lucrului despre care vorbim. Să luăm o ilustraţie foarte simplă: spunem pluta pluteşte; alcoolul intoxică, focul arde. Enunţăm prin aceasta caracterul esenţial sau natura acestor lucruri, fără să ne pronunţăm asupra a ceea ce pare să le contrazică în practică. Bătrâna doamnă dintr-o colibă îndepărtată, de exemplu, ar putea spune că într-o asemenea zi rece şi cu vânt, ar fi vrut ca focul ei să ardă efectiv. Ştim că această anomalie nefericită care se întâmplă din timp în timp, nu schimbă adevărul afirmaţiei abstracte: focul arde.
Al doilea lucru este că citim acest pasaj în lumina versetului 4 care este ca o prefaţă a sa. Nu se menţionează păcatul de la 2:12 până la 3:4. Dar din versetul 4 până la versetul 9 cuvântul „păcat” apare cam de zece ori sub diverse forme; şi aici ne este dat sensul exact ataşat acestui cuvânt. Cuvântul este definit pentru noi, de aceea o eroare în traducerea lui [cum ar fi o „călcare a legii” după versiunea autorizată (engleză) King James] este în mod particular nefericită. Peste tot este vorba de practicarea dreptăţii care se exprimă în ascultare, în contrast cu practicarea nelegiuirii care se exprimă în neascultare.
În versetul 9, cel care este născut din Dumnezeu este văzut în caracterul său abstract. Dacă îl privim în afara caracterului său abstract, găsim în el păcat şi păcate, care, atunci când există, trebuie să fie mărturisite şi iertate, conform cu ceea ce a fost spus înainte în epistolă (1:8 – 2:1). Văzut din punct de vedere abstract, el nu practică nelegiuirea şi într-adevăr nu poate fi nelegiuit, pur şi simplu pentru că este născut din Dumnezeu.
Ce enunţare minunată, desăvârşit de minunată! Aşa este natura noastră ca născuţi din Dumnezeu. În timpul de faţă acest fapt este deseori întunecat din cauza cărnii care este încă în noi şi pentru că îi lăsăm loc. Dar când vom fi cu El şi ca El şi Îl vom vedea cum este, carnea va fi fost eliminată pentru totdeauna. Atunci nu vor mai fi restricţii. Faptul va fi absolut şi nu numai abstract. Când vom fi glorificaţi cu Hristos, nu numai că nu vom mai păcătui, ci nu vom mai putea deloc păcătui. Nu vom putea păcătui după cum nici El nu poate păcătui.
Dacă cineva doreşte mai mult ajutor pentru a înţelege acest subiect, îl poate avea privind contrastul dintre pasajul nostru şi Romani 8:7-8 . Carnea este văzută acolo în natura ei abstractă, şi este exact controlul a ce avem aici. Carnea este esenţialmente nelegiuită [fără lege, fără frâu] şi complet opusă lui Dumnezeu şi naturii Lui.
1. Ioan 3:10-17
1. Ioan 3:10 . Versetul 10 prezintă un alt fapt caracteristic adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Nu numai că practică dreptatea, ci sunt şi marcaţi de dragoste. Alte pasaje din Scriptură ne arată că dragostea trebuie să caracterizeze contactele noastre cu lumea. Aici ni se spune să dăm dovadă de dragoste faţă de fraţii noştri, adică faţă de toţi cei care, ca noi, sunt născuţi din Dumnezeu. Cei care îşi au originea în Dumnezeu şi cei care îşi au originea în diavolul sunt deci net diferenţiaţi de aceste două lucruri: unul are dreptatea şi dragostea, celălalt nu are nici una, nici alta.
Dragostea şi dreptatea sunt strâns legate, dar distincte. Dragostea este în întregime o problemă de natură: „Dumnezeu este dragoste”, citim, în timp ce nu citim că Dumnezeu este dreptate. Dragostea este ce este El în El Însuşi. Dreptatea exprimă relaţia Sa cu toţi cei care sunt exteriori Lui. Suntem născuţi din Dumnezeu: în consecinţă, pe de o parte arătăm natura Lui, şi pe de altă parte acţionăm cum acţionează El.
1. Ioan 3:11 . La copii lui Dumnezeu, dragostea trebuie în mod necesar să se reverse către toţi cei care sunt ai Săi. Este dragostea familiei divine. Învăţătura de a ne iubi unul pe celălalt nu era nouă, pentru că fusese dată de la început. De la început am fost îndemnaţi la dragoste. Vedeţi în ce măsură insistă Dumnezeu asupra acestui subiect în Ioan 12:34-35 .
1. Ioan 3:12 . Cu totul asemănător, ura care caracterizează lumea şi cei care îşi găsesc originea în diavolul şi minciuna lui, datează din timpuri foarte vechi. Ea urcă de asemenea la început, la începutul activităţilor diavolului printre oameni. De îndată ce un om a fost născut în păcat, şi a avut în mod moral această sămânţă a diavolului, imediat această caracteristică s-a găsit în acel om. Cain a fost acel om, şi ura inerentă seminţei diavolului a fost scoasă la lumină în toată forţa ei. Şi-a ucis fratele. Nu era dragoste, ci ură. Şi de ce? Pentru că nu era dreptate, ci nelegiuire.
Descrierea face astfel o ilustraţie completă. Cain, sămânţa diavolului, era un om nelegiuit care, din această cauză, şi-a urât şi şi-a ucis fratele. Ca oameni născuţi din Dumnezeu, avem dragoste ca propria noastră natură, şi suntem lăsaţi aici jos pentru a practica şi dreptatea. Iubind pe fratele nostru şi practicând dreptatea, arătăm clar că suntem copii ai lui Dumnezeu.
De ar putea acest fapt să fie arătat întotdeauna mai clar în fiecare dintre noi!
Orice lucru creat se reproduce după felul său. Acest fapt este declarat de zece ori în Genesa 1. În capitolul nostru vedem aceeaşi lege valabilă şi în domeniul spiritual. Cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt caracterizaţi de dragoste şi dreptate, cei care sunt „copiii diavolului” sunt caracterizaţi de ură şi nelegiuire, pentru că aceasta este după felul lor. Cele două seminţe sunt clar arătate în aceasta, şi ele sunt total opuse una faţă de alta.
1. Ioan 3:13 . Nu este deloc de mirare dacă un credincios este confruntat cu ura acestei lumi. „Lumea” aici nu este lumea ca sistem – aceea nu poate urî – ci sunt oamenii stăpâniţi de lumea ca sistem. Copilul lui Dumnezeu nu îi urăşte. Cum ar putea, când a iubi este adevărata lui natură? Lumea îl urăşte pentru acelaşi motiv pentru care cel care face răul urăşte lumina, pentru acelaşi motiv pentru care Cain îl ura pe Abel. Trebuie să mărturisim ca un fapt într-adevăr trist că foarte des ne mirăm că suntem urâţi, în timp ce aceasta este ridicol din partea noastră. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm la această ură, după natura lucrurilor.
1. Ioan 3:14 . Creştinul nu urăşte, iubeşte. Dar în versetul 14 nu se spune, sub formă de contrast, că iubim lumea. Dacă s-ar fi spus, am fi fost în pericol să intrăm în conflict cu versetul 2:15. Este adevărat că trebuie să fim caracterizaţi de dragoste pentru oameni în general, cum arată Romani 13:8-10 , dar ce se spune aici este că îi iubim pe fraţi, adică pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dragostea este chiar viaţa familiei lui Dumnezeu.
Cum trecem de la moarte la viaţă? Ne este dat un răspuns la această întrebare în Ioan 5:24 . Auzind cuvântul lui Hristos şi crezând în Cel care L-a trimis. În pasajul care este înaintea noastră, răspunsul este evident: fiind născuţi din Dumnezeu – contextul face să îl vedem. Asociind cele două pasaje, obţinem pe de o parte ceea ce am putea numi partea noastră în această privinţă, şi pe de altă parte, partea lui Dumnezeu. A hotărî precis cum se combină cele două părţi, divinul şi omenescul, ne depăşeşte. Modul exact prin care divinul şi omenescul sunt reunite ne depăşeşte întotdeauna prin forţa împrejurărilor, fie că este în Hristos Însuşi, sau în Sfânta Scriptură sau oriunde altundeva.
Dar rămâne faptul că am trecut din moarte la viaţă, şi dovada este că îi iubim pe fraţi, pentru că dragostea este practic chiar viaţa familiei, cum este cea a Tatălui Însuşi. Ceea ce spune aici apostolul Ioan sprijină declaraţiile despre dragoste ale apostolului Pavel la începutul capitolului 1. Corinteni 13 . El ne spune că dacă cineva dintre noi nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, în ciuda aparenţelor. Pavel ne spune că, în ciuda a tot ce părem să avem, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic – nu contăm pur şi simplu deloc în socotelile lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:15 . Versetul 15 stabileşte cazul şi mai tare. Nu putem fi neutri în acest domeniu. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru, îl urâm; şi cel care urăşte, este în mod potenţial un ucigaş. Cain a fost efectiv unul, dar în Matei 5:21-22 , Domnul Isus pune accentul nu pe faptă, ci pe mânia şi ura care împing la faptă; este ceea ce face şi pasajul nostru. Cel care este stăpânit de un duh de ură, este stăpânit de duhul crimei, şi o asemenea persoană nu poate avea viaţa eternă. Cum am văzut, viaţa eternă este a noastră ca locuind „în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24 ). Rămânând în El, viaţa eternă rămâne în noi, şi natura esenţială a acestei vieţi este dragostea.
1. Ioan 3:16a . Dar deşi dragostea este simpla respiraţie a vieţii pe care o avem, nici unul dintre noi nu o are ca şi cum am fi fiecare o mică fântână autonomă. Manifestarea subiectivă a dragostei în noi nu poate fi niciodată detaşată de arătarea sa obiectivă în Dumnezeu. De aceea avem întotdeauna nevoie să privim în afara noastră, dacă vrem cu adevărat să percepem dragostea cum este cu adevărat ea însăşi. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi”. Era manifestarea supremă a dragostei adevărate.
Dacă dorim să simţim dragostea într-o manieră adecvată, trebuie să medităm foarte adânc la toată virtutea şi excelenţa şi gloria cuprinse în acest cuvânt: „EL”, şi apoi să contemplăm păcatul, nefericirea şi mizeria care ne caracterizau pe „noi”. Este foarte important să o facem, pentru că este singurul mijloc de a putea face faţă obligaţiei care este în grija noastră. El a arătat dragoste dându-şi viaţa pentru noi. Ca roade ale acestei lucrări, trăim în viaţa Lui care este o viaţă de dragoste. Aceasta împlineşte un cerc de toată frumuseţea: El ne-a iubit; Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui; iubim.
1. Ioan 3:16b . Să trecem acum la obligaţia: „noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1. Ioan 3:16 ). Dragostea ar trebui să ne ducă până acolo. Priscila şi Acuila merseseră până acolo pentru Pavel, pentru că, pentru viaţa lui, „şi-au pus capul” (Romani 16:4 ). Ar fi făcut-o pentru un credincios foarte umil şi cu totul oarecare, ne întrebăm? Cu siguranţă, pentru că sunt puşi în fruntea lungii liste de creştini demni de a fi salutaţi în Romani 16 . În orice caz, până acolo merge dragostea de natură divină.
Dacă dragostea merge până acolo, va merge până la orice punct dincoace. Sunt multe feluri în care copilul lui Dumnezeu îşi poate pune viaţa la dispoziţia fraţilor fără ca aceasta să implice moartea, sau chiar fără să considere deloc aceasta. Casa lui Ştefana, de exemplu (despre care este vorba în 1. Corinteni 16:15 ) se dedicase slujirii sfinţilor. Dacă nu-şi dădeau viaţa pentru fraţi, cel puţin şi-o consacrau slujirii lor. Îi slujeau lui Hristos în mădularele Lui, şi foloseau dragostea în mod foarte practic.
1. Ioan 3:17 . Dragostea lui Dumnezeu rămâne în ei, şi trebuie să rămână în noi după cum arată versetul 17. Dacă aşa stau lucrurile, ea trebuie neapărat să se reverse peste copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce I-am putea oferi. Vitele pe mii de dealuri sunt ale Lui (Psalmul 50:10 ), dacă ar avea nevoie. Copiii lui Dumnezeu sunt cei care au întristări şi nevoi în această lume. Maniera practică de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu, este de a îngriji de copiii Săi dacă îi vedem în nevoie. Dacă avem averea lumii şi refuzăm compasiunea faţă de fratele nostru în nevoie pentru a profita singuri de bunurile noastre, este foarte sigur că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în noi.
Ajunşi în acest punct, se subliniază acest cuvânt caracteristic al acestei epistole: a rămâne. Este important a-l nota pentru a urma mai bine continuitatea gândirii apostolului. Pentru că tratează despre ce este fundamental şi esenţial în viaţa divină şi în natura divină, este inevitabil să vorbească despre lucruri care rămân.
1. Ioan 3:18-24
1. Ioan 3:18-19 . Versetul 18 nu este adresat copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu independent de nivelul lor spiritual. Să ne amintim întotdeauna că dragostea nu este un simplu sentiment, nici o problemă de cuvinte rostite cu buzele. Este o problemă de acţiune şi realitate. Dragostea pe care am văzut-o în versetul 16 nu există doar în cuvinte, ci se manifestă într-un act de virtute supremă. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în El, şi El Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, ne vom exprima dragostea faţă de fratele nostru în acţiune şi în faptă, mai degrabă decât numai în cuvinte.
Dacă iubim astfel ÎN adevăr, va fi arătat că suntem DIN adevăr, şi de aceea adevărul se exprimă în acţiunile noastre; şi nu numai ceilalţi vor fi încredinţaţi că suntem din adevăr, ci vom câştiga asigurarea pentru propriile noastre inimi şi înaintea lui Dumnezeu. Un om poate cumpăra un măr de un anumit tip, şi pentru a fi asigurat, primeşte un certificat semnat de horticultorul care a cultivat pomul. Este bine, dar o eroare este totuşi posibilă. Dacă, la vremea roadelor, omul adună din acest pom mere de acelaşi tip, atunci are cea mai mare asigurare posibilă. Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu aduc rod în viaţa şi faptele noastre, inimile noastre pot într-adevăr să fie asigurate.
1. Ioan 3:20 . „Vai! Nu sunt deloc desăvârşit; acest rod de dorit a lipsit deseori în mine” – aşa s-ar exprima mulţi dintre noi. Şi apostolul anticipează aceasta tocmai în versetul următor. Ţinând seama de aceasta, inimile noastre ne condamnă. Cât de solemn este atunci faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1. Ioan 3:20 ). Este solemn şi totuşi foarte binecuvântat; pentru că vedeţi cum acest mare fapt a lucrat în inima lui Simon Petru, conform relatării din Ioan 21:17 .
Petru, care se lăudase cu atâta convingere de dragostea lui pentru Domnul, a eşuat în mod lamentabil, fără să o arate în faptele lui. În loc de aceasta, L-a tăgăduit de trei ori cu jurământ şi blesteme. Domnul îl întreabă acum în trei rânduri asupra acestei chestiuni, sondându-i astfel conştiinţa. În loc de a avea asigurarea, inima lui Petru îl condamnă, deşi ştia în adâncul inimii lui că Îl iubea cu adevărat pe Domnul. Dacă Petru avea o anume conştiinţă a greşelii sale, Domnul care ştia toate îi vedea profunzimea şi mai bine decât Petru. Dar cu toate acestea, tocmai pentru că vedea totul, ştia că, în ciuda tăgăduirii lui, exista la el o dragoste autentică. Petru spune deci: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc” (Ioan 21:17 ). Era fericit să se sprijine pe faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate.” De-ar putea fi aceasta partea noastră, într-o situaţie asemănătoare.
1. Ioan 3:21 . Pe de altă parte apar împrejurări când, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă; împrejurări în care viaţa şi dragostea şi adevărul lui Dumnezeu au putere în sufletele noastre şi s-au exprimat în practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa. Putem să-I facem cereri cu asigurarea că răspunde şi că vom primi la vremea Sa ceea ce am cerut.
1. Ioan 3:22 . Expresia „orice cerem” din versetul 22 ne prezintă un cec în alb, cu libertatea de a-l completa. Dar acest „noi” căruia îi este prezentat acest cec, este limitat de ceea ce urmează şi de ceea ce precede. Sunt cei a căror inimă nu îi condamnă, cei care păzesc porunca Sa şi care fac lucrurile care Îi plac. Unor asemenea persoane li se pot încredinţa cecuri în alb. Sunt creştinii care iubesc în acţiune şi nu numai în cuvinte; sunt marcaţi de această ascultare care place atât lui Dumnezeu. Cel care este caracterizat de dragoste şi ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu astfel încât va cere după voia Lui, şi va primi în consecinţă lucrurile pe care le doreşte.
Păzim poruncile Lui; dar se desprinde în mod special o poruncă care se împarte în două aspecte principale – credinţa şi dragostea. Trebuie să credem în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi să ne iubim unul pe altul, aşa cum El a poruncit ucenicilor Săi, în special în Ioan 13:34-35 . Recunoaştem aici cele două lucruri atât de des menţionate împreună în epistole. Pavel nu fusese la Colose, dar aducea mulţumiri lui Dumnezeu în privinţa lor „după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii” (Coloseni 1:4 ). Aceste două lucruri familiare sunt dovada unei convertiri adevărate, dovada unei lucrări autentice a lui Dumnezeu.
Ceea ce nu ne este poate atât de familiar, este că atât credinţa cât şi dragostea sunt tratate amândouă ca o poruncă. Merită să remarcăm că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care a scris cel mai mult creştinilor despre poruncile care ne-au fost date. El scria când ceilalţi apostoli fuseseră deja alungaţi, şi când tendinţa de a transforma harul în desfrâu începea să se accentueze; noi credem că acesta este motivul acestei insistenţe deosebite. Nu sunt porunci legale de împlinit pentru a stabili dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu; dar cu toate acestea sunt porunci. Ceea ce ne declară Ioan în această epistolă este ca să putem fi introduşi în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune, descoperim repede poruncile, şi nu este nimic incompatibil între ele. Ele sunt în acord deplin, deoarece comuniunea nu este gustată şi menţinută decât în ascultarea de porunci.
1. Ioan 3:24 . Lucrul acesta se subliniază în versetul 24; în acest verset, cel care rămâne în El, este sfântul care umblă în ascultare. La sfârşitul capitolului 2, copiii – adică toată familia lui Dumnezeu – erau îndemnaţi să rămână în El, pentru că aceasta este calea unei vieţi creştine adevărate şi roditoare. Cele două lucruri merg împreună, acţionând iar şi iar unul asupra celuilalt. Cel care rămâne în El ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne în El.
Dar ascultarea conduce la faptul că El rămâne în noi, cât şi la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, vom scoate în mod inevitabil din El toate izvoarele proaspete ale vieţii noastre spirituale, şi, pe măsură ce viaţa noastră practică se trage din a Lui, viaţa Lui va fi arătată în noi şi se va vedea că El rămâne în noi. Credem că Ioan scrie aici în principiu ceea ce Pavel enunţă ca propria sa experienţă, în Galateni 2:20 . Pentru că trăia „prin credinţă... în Fiul lui Dumnezeu” putea spune: „Hristos trăieşte în mine”.
Prin Duhul care ne-a fost dat, ştim că Hristos rămâne în noi. Duhul este energia vieţii noi pe care o avem în Hristos, şi alte pasaje ne arată că El este „Duhul lui Hristos”. Alţi oameni pot să ştie că Hristos rămâne în noi observând cel puţin ceva din caracterul Lui arătat în noi. O ştim prin Duhul Său care ne-a fost dat.
S-a făcut aluzie la Duhul Sfânt în capitolul 2 ca fiind ungerea, dând astfel chiar şi copilaşilor capacitatea de a cunoaşte adevărul; dar acum ne gândim la El ca la Duhul prin care Hristos rămâne în noi pentru ca să-L putem arăta aici jos. El a locuit aici jos şi pentru a da glas Cuvântului lui Dumnezeu. A făcut-o de la început prin intermediul apostolilor şi al profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care Cuvântul lui Dumnezeu este dat, precum şi puterea prin care este primit.
Acest lucru le oferă antihriştilor un punct de atac. Aceşti antihrişti de la început sunt cunoscuţi ca gnostici, un cuvânt care înseamnă: „cei care ştiu”. Şi ei vorbeau prin puterea unui duh. Pretindeau că ştiu, şi îşi stabileau ideile în opoziţie cu ceea ce fusese revelat de apostoli. Din această cauză apostolul se îndepărtează puţin de tema lui principală în primele versete din capitolul 4.
Digresiunea era importantă în acea epocă, şi nu este mai puţin importantă în zilele noastre, aşa cum vom vedea.
Capitolul 4
1. Ioan 4:1-6 – Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 3 criterii de deosebire
1. Ioan 4:1-3 . Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.
Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.
Dar ce spuneau era foarte diferit de ce învăţaseră apostolii, deşi pretindeau că învăţăturile lor nu erau decât o îmbunătăţire şi o extensie. Toate acestea aveau un aer mai degrabă atrăgător şi, deci, seducător. Dar era adevărul? Cum putea fi pus la încercare?
Am făcut deja remarca despre felul în care, în această epistolă, orice pretenţie este testată, şi este evident, cu cât ne aflăm mai mult în prezenţa unor imitaţii, cu atât mai mult este necesar să facem teste. Întrebarea este acum de cea mai mare importanţă. Cum se poate deosebi „Duhul lui Dumnezeu” şi „duhul lui Antihrist”, „duhul adevărului” şi „duhul rătăcirii”? Duhurile trebuie să fie încercate, dar prin ce criteriu?
În primul rând, testul se referă la Hristos Însuşi şi adevărul Persoanei Sale. Îl mărturiseşte duhul pe Isus Hristos, venit în carne? Dacă da, este de la Dumnezeu, dacă nu, nu este de la Dumnezeu. Este un test foarte simplu, şi dacă medităm puţin, vom vedea că este foarte profund.
Nu este corect să spunem, vorbind despre noi, că am venit în carne. Domnul spusese deja de mult timp: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne” (Geneza 6:3 ). Noi suntem carne. Şi chiar în afara acestei consideraţii, nu trebuie să vorbim despre noi înşine ca venind în carne, pentru că nu existam înainte, şi nu aveam nicio alegere între diferite opţiuni cu privire la felul de a veni. Pentru a face parte din rasa omenească, trebuie să fim aici jos cu trupuri de carne şi sânge. Ori pentru Isus Hristos a fost altfel. El exista în prealabil, şi ar fi putut veni în alte feluri. Şi într-adevăr, credem că în vremea Vechiului Testament El a apărut în alte feluri, de exemplu ca „Îngerul Domnului”.
Adevărul este că Isus Hristos – Această Persoană care este Fiul etern al lui Dumnezeu – a venit în carne pentru a fi un om adevărat printre noi. Învăţătorii anticreştini nu mărturiseau aceasta. Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la dumnezeirea Lui, aşa cum ne arată 1. Ioan 2:22 . Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la umanitatea Sa, cum arată versetul 4:3. Istoria ne raportează că una din primele erezii care a lovit Biserica la început este cea despre care tratează Ioan aici. Este numită decetism: ei învăţau că materia fiind rea, Hristos nu ar fi putut avea un trup de carne şi sânge cu adevărat omenesc; nu putea să-l aibă decât în aparenţă, dar era în realitate o iluzie. O altă formă de rătăcire cu privire la umanitatea lui Hristos, care a tulburat de asemenea Biserica de la început, a fost când oamenii s-au ridicat ca să spună că sediul păcatului se găseşte în partea spirituală a omului, mai degrabă decât în trupul său material. Negau partea spirituală a umanităţii Sale şi puneau accentul pe realitatea cărnii Sale; aceasta a avut loc un secol sau două mai târziu, şi aici nu există nici o referinţă la acei oameni.
Isus Hristos a venit în carne, având o natură perfect sfântă, şi exista deci în El această manifestare minunată a vieţii eterne despre care vorbeşte primul verset al epistolei. A nega venirea Lui în carne înseamnă nu numai a nega posibilitatea acestei arătări clare printre noi, ci şi a nega că a existat în El plinătatea divină care trebuia să se arate. Ori acest subiect este tratat aici cu şi mai multă putere. Nu avem nevoie să aşteptăm o dezminţire deschisă, pentru că însăşi absenţa mărturisirii adevărului ajunge să trădeze duhul lui Antihrist.
1. Ioan 4:4 . În versetul 4 avem contrastul între sfinţi (cuvântul folosit aici acoperă toată familia lui Dumnezeu şi nu numai copilaşii) şi falşii profeţi. Unii sunt „din Dumnezeu”, alţii sunt „din lume”. În capitolul 2 am văzut cum Tatăl şi lumea formează un contrast complet; aici găsim două familii provenite respectiv din două surse, două familii formând un contrast la fel de mare ca sursele din care au ieşit. Mai mult, în fiecare dintre ele locuieşte o putere, deşi felul de a locui este diferit, fără nicio îndoială. Există „Cel care este în voi” şi „cel care este în lume”. Copiii lui Dumnezeu au ungerea Duhului lui Dumnezeu. Cât despre lume, ea „zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ); în consecinţă cel rău este în ea.
Ce încurajare imensă de a şti că Duhul lui Dumnezeu este mai mare decât toată puterea vrăjmaşului. Acolo se află secretul minunii supravieţuirii credinţei lui Hristos. Avem cea mai puternică autoritate care a afirmat că „fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Nu suntem oameni înţelepţi dacă judecăm după criterii obişnuite, şi vai, istoria nu se termină aici: a existat multă necredincioşie. Loviturile cele mai mari şi mai dure împotriva credinţei au fost date de cei care au mărturisit-o. Totuşi credinţa a supravieţuit tuturor loviturilor date de credincioşii necinstiţi, ca şi tuturor loviturilor aduse de cei răi împotriva credincioşilor fideli; credinţa a supravieţuit din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în credincioşi. Accentul este pus aici pe faptul că prin El învingem învăţăturile amăgitoare ale antihriştilor. În capitolul 2 am văzut că suntem biruitori prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în noi. Dar bineînţeles el nu rămâne în noi decât dacă suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Duhul şi Cuvântul merg împreună.
1. Ioan 4:5 . Primele patru cuvinte din versetul 5: „Ei sunt din lume” sunt în contrast complet nu numai cu ceea ce precede: „Voi sunteţi din Dumnezeu”, dar şi cu ceea ce urmează: „Noi suntem din Dumnezeu”. „Noi” îi desemnează evident aici pe apostolii şi profeţii Noului Testament prin intermediul cărora Cuvântul a ajuns la noi, deoarece contrastul rezidă în ceea ce a fost spus de unii şi de ceilalţi. Cei care sunt din lume vorbesc după principiile lumii; lumea este cea care caracterizează originea şi totodată vorbele lor. Cei care sunt din Dumnezeu vorbesc ca fiind din Dumnezeu.
Acest fapt ne prezintă un alt criteriu prin care putem testa învăţăturile care ajung la noi. Învăţăturile false sunt „din lume”, pentru că izvorăsc din principii lumeşti şi poartă amprenta lumii. Rezultă de aici că oamenii acestei lumi găsesc plăcere în ele, le înţeleg şi le primesc. Sunt flataţi şi întăriţi în mondenitatea lor, în loc să fie tulburaţi şi deranjaţi de ele.
Învăţătura apostolilor era de cu totul alt gen. Ei vorbeau de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu, şi puterea şi autoritatea declaraţiilor lor erau imediat recunoscute de cei care erau din Dumnezeu şi care cunoşteau pe Dumnezeu, în timp ce cei care nu erau din Dumnezeu nu îi ascultau.
1. Ioan 4:6 . Aici avem un al treilea criteriu. Cei care vin la noi ca învăţători ai adevărului acceptă autoritatea apostolilor, sau nu? Dacă nu îi „ascultă”, putem considera fără risc că nu sunt din Dumnezeu.
Se poate observa că acest test este acelaşi despre care Domnul afirma că I se aplică Lui Însuşi, în Ioan 10:27 , „Oile Mele aud glasul Meu”, în timp ce cei care nu erau oile Lui nu credeau. Când Domnul era pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că Îl ascultau cu urechea credinţei. Când apostolii erau aici pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că îi ascultau cu urechea credinţei. Şi acum că ei nu mai sunt, avem scrierile lor, aceste scrieri apostolice, Scriptura inspirată, şi cei care sunt din Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că le ascultă cu urechea credinţei. Modul de comunicare poate fi diferit, dar ceea ce este comunicat are aceeaşi autoritate în toate cazurile. Un rege al pământului poate vorbi în persoană, sau prin gura unui ministru acreditat cum se cuvine, sau îşi poate aşterne mesajul în scris: există diferenţe cu privire la modul de transmitere, dar niciuna cu privire la autoritatea mesajului.
Este bine să fim pe deplin clari asupra acestui punct, pentru că în zilele noastre nu lipsesc oameni care să-i discrediteze pe apostoli şi scrierile lor inspirate, prin chemarea lor amăgitoare: „Să revenim la Hristos”. Ei încep prin a spune că trebuie să citeze doar din cuvintele Lui directe, pentru că ele sunt cele care au autoritate deplină; dar nu rămân mult timp la aceasta. Nu există o bază solidă pentru o asemenea poziţie, pentru că toate cuvintele Domnului au fost raportate prin scrierile apostolilor sau profeţilor. De aceea ei ajung repede la poziţia de a nu asculta decât atât cât vor din învăţăturile care ne-au fost date. Prin urmare, ei sfârşesc prin a crede în propria lor putere de discriminare şi de selecţie, adică în ei înşişi. Cât de banală şi extrem de stupidă este toată această necredinţă modernă pompoasă, atunci când este supusă unei analize minore!
Să fim cu adevărat recunoscători că Dumnezeu a dominat înălţarea acestor erezii de la început dându-ne aceste teste simple, care sunt la fel de valide astăzi ca în ziua în care au fost date. În felul acesta putem, într-adevăr, să deosebim duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Dacă rămânem înţelepţi când ne găsim confruntaţi cu învăţături îndoielnice, vom aplica îndată aceste teste, în loc să ne bazăm pe propria noastră inteligenţă.
1. Ioan 4:7 . Începând cu versetul 7, revenim la firul principal al gândurilor apostolului. Din când în când sunt necesare nişte devieri pentru a fi puşi în gardă împotriva răului, dar noi suntem preocupaţi în special cu este ce este bun şi de la Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate să ne iubim unii pe alţii. Prin aceasta arătăm natura divină şi punem în evidenţă faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi că Îl cunoaştem. Cel care este născut din Dumnezeu iubeşte în chip divin. Cel care iubeşte în chip divin este cu siguranţă născut din Dumnezeu. Aceste două afirmaţii sunt adevărate; singura diferenţă este că în prima se acţionează de la sursă către exterior, iar în a doua, din exterior către sursă.
1. Ioan 4:8 . Pe de altă parte, cine nu iubeşte în chip divin nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu este dragoste. La începutul epistolei am auzit că Dumnezeu este lumină. Acest fapt stă la baza a tot ce a fost arătat în Hristos. În capitolul nostru avem de două ori acelaşi lucru, şi anume că Dumnezeu este dragoste. În aparenţă s-ar părea că există un conflict între cele două. Păcatul a fost introdus de diavol ca un conflict între lumină şi dragostea lui Dumnezeu. Toată Scriptura poate fi considerată ca un răspuns al lui Dumnezeu la această provocare – istoria felului minunat în care lumina şi dragostea merg împreună în mod armonios pentru gloria Sa şi binecuvântarea noastră.
1. Ioan 4:9-10 . Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă efectiv o declaraţie dogmatică; şi dacă oamenii caută confirmarea acestei dogme în lumea păcătoasă şi în dezordinea care îi înconjoară, n-o vor găsi. Trebuie să privim în direcţia cea bună. A existat o arătare deplină a dragostei lui Dumnezeu dar numai într-o direcţie, după cum ne spun clar versetele 9 şi 10. Trimiterea Fiului, şi tot ce a implicat aceasta, a arătat-o deplin. Fiul a fost trimis în lume, acolo unde noi zăceam, morţi din punct de vedere spiritual, sub povara păcatelor noastre. El a venit ca noi să trăim prin El, şi în acest scop a făcut ispăşirea păcatelor noastre. Scopul era viaţa, dar pentru ca noi să trăim, ispăşirea era o necesitate.
Viaţa şi ispăşirea – două lucruri imense! Imediat după convertire, gândurile noastre sunt preocupate mai ales cu ispăşirea. Am fost convinşi de păcatele noastre şi ştim cât de multă nevoie am avut de iertare; şi cât de mare a fost uşurarea noastră când am descoperit ispăşirea împlinită de Fiul, care a fost trimis în lume ca un dar al dragostei lui Dumnezeu! Acum începem să realizăm că ispăşirea ne-a deschis uşa vieţii, iar planul lui Dumnezeu este să trăim prin Cel pe care ni L-a trimis.
Acest fapt important este enunţat aici într-un mod foarte general: trăim prin El, pentru că El a făcut lucrul acesta posibil. În capitolul următor, vom vedea că viaţa pe care o avem este în El: avem viaţă fiindcă suntem în El. În Galateni 2:20 vedem că, în mod practic, viaţa noastră este prin El, pentru că El este Obiectul ei. În 1. Tesaloniceni 5:10 aflăm că viaţa noastră va fi cu El pentru totdeauna. Putem într-adevăr să fim plini de laudă şi de recunoştinţă pentru că El a venit în lume ca noi să trăim prin El; în special când privim cu atenţie la tot ce a însemnat venirea Lui pentru El şi totodată pentru Dumnezeu, care L-a trimis. Aceasta era cu adevărat dragostea!
1. Ioan 4:11 . Această dragoste minunată ne impune o obligaţie: „suntem datori”. Nu ar trebui să iubim, nu iubim efectiv, ci suntem datori să ne iubim unii pe alţii, fiindcă am fost iubiţi noi înşine cu o dragoste atât de mare. Să nu sustragem de la gândul obligaţiei. Nu este o obligaţie legală, ceva necesar pentru a stabili poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este o obligaţie bazată pe har şi pe natura care este a noastră ca născuţi din Dumnezeu. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, este natura noastră să iubim, dar aceasta nu schimbă faptul că avem această datorie.
1. Ioan 4:12 . Aşa cum spune versetul 12, suntem datori să ne iubim fiindcă astfel este împlinită [făcută desăvârşită] dragostea lui Dumnezeu în noi. Dragostea a fost turnată peste noi, şi scopul ei este atins în mod desăvârşit atunci când se revarsă prin fiecare sfânt către toţi ceilalţi. Atunci Dumnezeu rămâne cu adevărat în noi – pentru că El este dragoste – şi reflectarea Lui poate fi văzută în copiii Săi. Acest verset trebuie să fie comparat cu Ioan 1:18 . Cele două versete încep în acelaşi fel. În Evanghelie, Dumnezeu este făcut cunoscut în Fiul. În epistolă, trebuie să fie văzut ca rămânând în copiii Săi. Este ceea ce implică acest verset cu claritate.
1. Ioan 4:13 . Dacă Dumnezeu rămâne în noi va fi cu siguranţă văzut în noi, însă noi cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat. Comparaţi versetul 13 cu versetul din 1. Ioan 3:24 . Acolo este vorba de faptul că El rămâne în noi, în timp ce aici este vorba de faptul că noi rămânem în El şi El în noi. Dar în ambele cazuri, noi cunoaştem aceste două realităţi prin Duhul pe care ni L-a dat. Fiind născuţi din El, avem natura Lui, care este dragoste; dar mai mult decât aceasta, El ne-a dat din Duhul Lui; şi prin această ungere ştim că rămânem în El şi El în noi.
1. Ioan 4:14 – Sumar intermediar. Mai mult decât atât, Duhul este puterea care mărturiseşte, şi versetul 14 pune înaintea noastră mărturia caracteristică a copiilor lui Dumnezeu. Din nou, „noi” din acest verset pot să fie în primul rând apostolii. Îl văzuseră ca Mântuitor al lumii într-un mod în care noi nu L-am văzut. Dar într-un sens secundar, noi toţi putem să fim incluşi aici. Ştim că Tatăl L-a trimis pe Fiul exact pentru aceasta. S-a remarcat adesea că Evanghelia după Ioan ne conduce gândurile departe de toate limitările iudeilor şi ne aţinteşte privirea asupra planurilor complexe legate de lumea întreagă.
De exemplu, în Ioan 1 , El nu este anunţat ca Eliberatorul lui Israel, ci ca „Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29 ). În Ioan 4 samaritenii Îl ascultă ei înşişi şi descoperă că El este Hristosul, Mântuitorul lumii. Ori, ce au descoperit ei, am descoperit şi toţi cu toţii, şi după ce am făcut această descoperire, a devenit subiectul mărturiei noastre.
Cât de minunată este înlănţuirea a ceea ce tocmai am privit cu luare aminte! Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui a fost arătată prin faptul că L-a trimis pe Fiului Său. Noi trăim prin El. Duhul ne este dat. Rămânem în Dumnezeu. Dumnezeu rămâne în noi. Ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu este nevăzut, iar noi Îl reflectăm înaintea oamenilor. Aducem mărturie oamenilor că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Totul depinde de dragoste – dragostea divină – care ne-a fost revelată şi care lucrează acum în noi.
Şi cu cât dragostea lucrează mai mult în noi, cu atât mărturia pe care o aducem despre Mântuitorul lumii va fi mai eficientă.
1. Ioan 4:15-16 . Când Ioan îşi scria epistola, fiecare ştia că un Om – Isus din Nazaret – venise în lume şi murise pe cruce. Nu era nevoie să mărturisească în mod deosebit despre acest subiect. Mărturia care trebuia adusă era cu privire la adevărul despre Cine era El cu adevărat, şi ce venise să facă. De aceea declarăm că El era Fiul, trimis de Tatăl, pentru mântuirea lumii. Toţi cei care primesc mărturia creştină cred în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Îl mărturisesc ca atare. Iar pentru oricine Îl mărturiseşte astfel, „Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu”.
Am remarcat mai înainte că această epistolă este caracterizată de cuvântul „a rămâne”. În capitolul 2 avem patru referinţe despre faptul că rămânem în El (1. Ioan 2:6,24,27,28 ); a cincea referinţă se găseşte în 1. Ioan 3:6 iar a şasea în 1. Ioan 3:24 . Dar în această a şasea referinţă este introdus faptul corespondent că El rămâne în noi: „prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, [şi anume] prin Duhul pe care ni L-a dat”.
În capitolul 4, ne este pus înainte acest al doilea gând, faptul că El rămâne în noi (1. Ioan 4:12,13,15,16 ). Acest lucru nu este separat de faptul că noi rămânem în El, însă, evident, acesta este adevărul care este accentuat acum. Ordinea observată este clară şi instructivă: trebuie să fim mai întâi întemeiaţi în faptul că rămânem în El şi apoi, decurgând din aceasta, El rămâne în noi. În aceste patru versete, faptul că El rămâne în noi este pus în legătură cu: 1) dragostea noastră unul pe altul; 2) darul Duhului Său pentru noi; 3) mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; 4) rămânerea noastră în dragoste, Dumnezeu Însuşi fiind dragoste. El rămâne în noi pentru ca dragostea Lui, caracterul Lui şi adevărul Lui, să fie arătate prin noi.
Observăm în treacăt cum toate acestea sunt o paralelă la învăţătura apostolului Pavel. În primele capitole ale Epistolei către Efeseni, găsim că totul este caracterizat de „în Hristos”. Noi suntem în El. În Epistola către Coloseni, tema este „Hristos în voi”. Suntem în Hristos pentru ca Hristos să fie în noi. Există cu toate acestea o diferenţă: la Pavel este mai mult vorba de poziţia şi statutul nostru; la Ioan, este mai degrabă o chestiune de viaţă şi natură.
Un alt lucru demn de remarcat în epistola noastră este că, atunci când este vorba de a rămâne în El, „El” se referă atât la Hristos, cât şi la Dumnezeu. De exemplu, în 1. Ioan 2:6,28 ; 3:6 , „El” se referă în mod clar la Hristos; în 1. Ioan 3:24 ; 4:13,15,16 , se referă la Dumnezeu. În 1. Ioan 2:24 , este vorba de a rămâne „în Fiul şi în Tatăl”; în 1. Ioan 2:27 este dificil de spus pe cine are în vedere. Cu siguranţă, toată discuţia legată de acest subiect vrea să ne înveţe că Fiul este cu adevărat una cu Tatăl, astfel încât noi nu putem fi în Fiul fără să fim în Tatăl, şi putem să fim în Tatăl doar dacă suntem în Fiul. Acesta este motivul pentru care este menţionat mai întâi Fiul în 1. Ioan 2:24 .
Dar în versetul 16, este vorba de Dumnezeu. Rămânem în El, şi El va rămâne în noi. În Epistola către Coloseni suntem văzuţi ca trupul lui Hristos, şi El trebuie să fie arătat în noi. Aici suntem copiii lui Dumnezeu, alcătuind familia Sa, primind de la El viaţa şi natura, şi astfel El, care este Tatăl, va rămâne în noi şi va fi manifestat. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul care este dragoste va fi văzut rămânând în el.
Ce minunat este să rămâi în dragoste! Orice vas care este scufundat într-un ocean şi care rămâne acolo, va fi plin de ocean: în acelaşi fel şi copilul lui Dumnezeu, când este scufundat în dragostea lui Dumnezeu, este umplut de ea. De aceasta avem nevoie pentru ca mărturia noastră despre faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul, să fie eficientă. Este necesar şi bine să mărturisim cu cuvintele noastre; dar atunci când, pe lângă aceasta, Dumnezeu, în plinătatea dragostei Lui, este văzut rămânând în copiii Săi, atunci mărturia va fi cu siguranţă eficientă. Un creştin plin de dragostea lui Dumnezeu exercită o putere care, deşi inconştientă, este cea mai eficientă.
1. Ioan 4:17 . În versetul 17 este vorba de „dragostea cu noi”. Dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] cu noi, adică dragostea lui Dumnezeu în ce ne priveşte a fost adusă la scopul ei final şi la apogeul ei. Şi a fost împlinită [făcută desăvârşită] „în aceasta”, referindu-se, fără nicio îndoială, la ceea ce a fost spus mai imediat. Cel care rămâne în Dumnezeu pentru că rămâne în dragoste, şi în care, prin urmare, rămâne Dumnezeu, acela trebuie neapărat să aibă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Va avea într-adevăr îndrăzneală cu privire la ziua judecăţii înainte să vină judecata, adică deja în momentul prezent.
Este un lucru extrem de minunat faptul că dragostea lui Dumnezeu ar străluci vreodată peste noi: însă noi să locuim în ea, astfel încât Dumnezeu, care este dragoste, să rămână în noi, aceasta ne duce cu adevărat la apogeul situaţiei. Aceasta înseamnă că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Această frază scurtă are o semnificaţie foarte profundă. Ea este perfect adevărată dacă o citim în legătură cu poziţia şi acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este decât o aplicaţie, şi nu interpretarea din context. Când Fiul a devenit carne, atunci a fost revelat Omul desăvârşit, care locuia în Dumnezeu şi în care locuia Dumnezeu, atât în timpul şederii Lui aici jos cât şi în gloria Sa din cer. Şi din nou trebuie să spunem: „ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Aici sunt copiii lui Dumnezeu, şi ei locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Ei sunt aşa cum este El, şi ei sunt aceasta încă de pe acum.
Ce minune, această culme a iubirii! Dacă înţelegem aceasta, chiar dacă foarte puţin, vom avea cu siguranţă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Deşi această zi reprezintă spaima Domnului pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ea nu poate fi la fel pentru inima celui care, în momentul prezent şi în această lume, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
1. Ioan 4:18-19 . Aceasta este ceea ce ne spune versetul 18. Într-adevăr, „în dragoste nu este frică”. Această dragoste desăvârşită din partea lui Dumnezeu – pentru că totul porneşte de la El – trebuie neapărat să alunge frica împreună cu chinul ei. Totuşi ea se găseşte la unii dintre cei care întreţin temeri, fie referitor la ziua judecăţii, fie referitor la altceva. Nu sunt împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Din partea lui Dumnezeu, dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] în privinţa noastră, dar din partea noastră, se poate să nu fim împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Putem crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, şi totuşi să nu rămânem conştienţi în dragoste, astfel încât să nu mai fie loc pentru frică în inimile noastre.
Dragostea lui Dumnezeu, pe care o cunoaştem şi de care ne bucurăm, nu numai că alungă orice frică din inimile noastre, ci produce la rândul ei dragoste. Nu avem nicio capacitate de a iubi cu această dragoste divină în afara acestui aflux al dragostei lui Dumnezeu în noi. În acest domeniu suntem ca nişte mici cisterne. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Odată ce suntem conectaţi la acest Izvor, dragostea se poate revărsa prin noi.
1. Ioan 4:20-21 . În versetul 20, Ioan ne avertizează să fim practici în acest domeniu. Un om poate zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu” în general. Poate chiar să o zică într-un stil foarte elaborat, adresându-I-se lui Dumnezeu într-un duh de laudă, exprimând gânduri frumoase şi cuvinte mişcătoare. Dar acest lucru trebuie să fie testat; Dumnezeu este nevăzut iar unele minţi active scot cu uşurinţă gânduri frumoase şi cuvinte ieftine. Ce anume va verifica autenticitatea unei asemenea mărturisiri?
Ei bine! Există fratele pe care îl putem vedea. Dacă eu însumi sunt născut din Dumnezeu, oricine este născut din Dumnezeu este un frate pentru mine. Dumnezeul pe care nu-L pot vedea este prezentat în cel care este născut din Dumnezeu, acest frate pe care îl pot vedea. Aşadar, testul propus prin întrebarea lui Ioan este destul de provocator: „Cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut?” Acelaşi test este prezentat într-o formă pozitivă şi dogmatică în primul verset din capitolul următor: „Oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel născut din El” (1. Ioan 5:1 ).
Este a treia oară în această epistolă relativ scurtă, când apare în discuţie subiectul atitudinii credinciosului faţă de fratele său (vezi 1. Ioan 2:9-11 ; 3:10-23 ). Este deci evident un subiect de foarte mare importanţă. Tragem această concluzie nu numai din lungimea pasajelor care îi sunt consacrete, ci şi pentru că în 1. Ioan 4:21 se vorbeşte ca despre o poruncă. Datoria de a ne iubi unii pe alţii ca fraţii nu este numai mesajul „pe care l-aţi auzit de la început” (1. Ioan 3:11 ), ci este „Porunca Lui [a lui Dumnezeu]... după cum [Fiul Său Isus Hristos] ne-a dat poruncă” (1. Ioan 3:23 ). Este porunca Domnului Isus, ratificată şi garantată de Dumnezeu. Este deci o poruncă de cea mai mare solemnitate.
Istoria tristă a bisericii arată cât de mare nevoie era de ea. Dimensiunile şi chiar ura din sânul sferei creştine au cauzat mult mai multă dezonoare asupra Numelui lui Dumnezeu şi dezastre pentru sfinţi, decât toată împotrivirea şi chiar toată persecuţia lumii exterioare. Dacă dragostea s-ar fi exercitat pe deplin în noi, nu am fi înlăturat cu dibăcie dificultăţile, ci le-am fi înfruntat într-un spirit cu totul diferit şi, în loc să fim învinşi de ele, am fi învins. De altfel, nu ni se spune în altă parte că „dragostea nu va pieri niciodată”? (1. Corinteni 13:8 ).
Capitolul 5
1. Ioan 5:1 . Când privim cu atenţie responsabilităţile noastre în legătură cu fraţii noştri, suntem întotdeauna susceptibili să revenim la întrebarea lui Cain, atunci când în noi învinge carnea: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9 ). Poate că nu suntem exact păzitorul lui, dar trebuie cu siguranţă să fim ajutorul lui, într-un duh de dragoste. Riscăm astfel să revenim la o întrebare similară celei puse de învăţătorul legii în Luca 10 . În dorinţa de a se îndreptăţi pe el însuşi, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29 ). Putem întreba într-adevăr: „Şi cine este fratele meu?” Răspunsul la această întrebare ne este dat într-un mod foarte direct la începutul capitolului 5: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu”. Astfel deci trebuie să recunoaştem ca frate al nostru pe oricine crede în Isus ca Hristosul, oricine ar fi. Nu este vorba de a-i alege pe cei care ne plac.
Mulţi dintre aceşti credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu, pot să nu ne placă deloc în mod natural. Prin educaţia şi prin obişnuinţă, putem să nu avem mare lucru în comun; pe lângă aceasta, se poate să nu vedem în acelaşi fel numeroase subiecte în raport cu lucrurile lui Dumnezeu. Ori tocmai aceia ne pun la încercare. Avem libertatea să fim cu totul dezinteresaţi de ei, şi să trecem pe cealaltă parte a drumului? Nu. Dacă îl iubesc pe fratele care este amabil şi drăguţ cu mine, nu fac decât ceea ce face oricine. „Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac şi vameşii la fel?” (Matei 5:46 ). Dacă îl iubesc pe fratele meu pentru că este născut din Dumnezeu, chiar dacă nu este amabil şi nu îl agreez, arăt dragostea care este natura lui Dumnezeu Însuşi. Şi nimic nu este mai mare decât aceasta.
1. Ioan 5:2-3 . Versetul 2 pare să concluzioneze, spunându-ne că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu când Îl iubim pe Dumnezeu şi când umblăm în ascultare. Dragostea lui Dumnezeu ne motivează să-i iubim pe copiii Lui, şi porunca lui Dumnezeu ne impune să-i iubim. Atunci cu siguranţă, când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, îi iubim cu adevărat pe copiii Săi. Pe de altă parte dragostea şi ascultarea merg împreună, cum am văzut mai devreme în această epistolă, astfel încât este imposibil să-L iubim fără să fim ascultători.
Poate că am văzut un copil aparent plin de dragoste pentru mama lui: „O, mamă, te iubesc foarte mult!”, cuvinte urmate de o mulţime de alintări şi îmbrăţişări. Şi totuşi, câteva minute mai târziu, mama îi dă indicaţii care merg puţin împotriva dorinţelor copilului, şi iată o explozie de mânie şi neascultare! Privitorii cunosc valoarea care se atribuie dragostei afirmate atât de sus şi tare cu câteva minute mai înainte: nu valorează nimic. Ei bine, să ne amintim că „aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui” (1. Ioan 5:3 ).
Copilul poate să considere cererile mamei lui cam grele, pentru că îl împiedică să se joace. Dacă ne îndepărtăm pentru a merge pe căile neascultării, nu avem nici măcar o scuză, deoarece „poruncile Lui nu sunt grele”. Ceea ce ne porunceşte este în deplin acord cu dragostea, care este natura divină. Ori noi avem această natură, dacă suntem într-adevăr născuţi din Dumnezeu.
Ar fi într-adevăr greu dacă ne-ar porunci ceva total opus naturii noastre – la fel cum ar fi pentru un câine să mănânce fân sau pentru un cal să mănânce carne. Legea lui Moise punea „poveri grele şi greu de purtat”, dar era dată oamenilor în carne. Noi am primit porunci, dar am primit şi o natură nouă care îşi găseşte plăcerea în lucrurile poruncite; iar aceasta face toată diferenţa. Aceste cuvinte ale lui Ioan sunt întărite de Pavel când zice: „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi Iacov confirmă de asemenea când vorbeşte de „legea desăvârşită, aceea a libertăţii” (Iacov 1:25 ).
1. Ioan 5:4-5 . Recunoaştem cu bucurie orice credincios adevărat ca fiind fratele nostru, pentru că este născut din Dumnezeu. Acum, în versetul 4, descoperim o altă trăsătură care îl marchează: învinge lumea. Pe lângă aceasta, victoria asupra lumii este legată de credinţa noastră. Credem că aici „credinţa” nu este doar această capacitate spirituală din noi de a vedea şi a primi adevărul, ci şi adevărul pe care îl primim, credinţa creştină. Adevărata esenţă a acestei credinţe este că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată versetul 5.
Sumar intermediar
Vedem acum punctul la care am ajuns. Am avut înaintea noastră cercul creştin, familia lui Dumnezeu, alcătuită din cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi deci, cei care sunt născuţi din El împărtăşesc natura Lui şi rămân în dragostea Lui. Rămânând în El, El rămâne în ei şi ei se iubesc unii pe alţii şi astfel ţin poruncile Lui. De asemenea, ei înving lumea în loc să fie învinşi de lume. În trecerea prin această lume, familia lui Dumnezeu este despărţită de lume, şi este superioară lumii.
Secretul biruinţei este dublu. În primul rând, lucrarea divină operează în sfinţi. În al doilea rând, avem credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne este prezentat ca Ţintă şi pe care trebuie să-L primim prin credinţă.
În versetul 2:14, am văzut că cei care sunt născuţi din Dumnezeu pot să-l învingă pe cel rău. În versetul 3:9, am văzut că cel care este născut din Dumnezeu „nu practică păcatul”. Aici vedem că cel care este născut din Dumnezeu învinge lumea. Deci, cu adevărat cel care este născut din Dumnezeu are victoria asigurată asupra diavolului, cărnii şi lumii.
Dar mai apare o chestiune: nu ce este împlinit în noi, ci ce este pus înaintea noastră în Evanghelia. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost doar cel mai mare dintre profeţi, venit pentru a introduce o nouă ordine de lucruri pe acest pământ potrivit aşteptării profeţilor. El era Fiul din sânul Tatălui, şi a făcut cunoscute lucrurile cereşti aflate cu mult mai presus şi în afara acestei lumi. Odată ce credinţa îşi însuşeşte aceasta, lumea îşi va pierde atracţia şi va putea fi lăsată deoparte ca un lucru de nimic. Cel care este născut din Dumnezeu şi care trăieşte în credinţa lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi captivat de lume. Este învingătorul ei.
Bineînţeles că în toate acestea privim încă lucrurile în mod absolut. Privim lucrurile potrivit naturii lor fundamentale, eliminând pentru moment din minţile noastre orice altă consideraţie în raport cu starea noastră prezentată aici jos, care ne-ar obliga la restricţii. Este foarte important să vedem lucrurile în mod absolut, pentru că astfel suntem instruiţi în natura adevărată a lucrurilor, şi vedem lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Pe de altă parte, vedem lucrurile aşa cum vor fi arătate în ziua viitoare, când Dumnezeu Îşi va fi sfârşit lucrarea în noi, pentru că „o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6 ).
Dacă vorbim de starea noastră reală de astăzi, cât de departe suntem de lucrurile la care am privit! Cât de puţin rămânem în dragoste, şi prin urmare în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi! Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, iar în acelaţi timp să păstrăm standardul şi să ne judecăm conform lui. Aceasta va contribui la sănătatea noastră spirituală şi la rod spiritual.
Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu este fundamentul a tot ceea ce Isus Hristos (ca personaj istoric) a fost în această lume. Nimeni nu poate să nege cu succes acest fapt. Dar cine este El? Aceasta este întrebarea. Pentru credinţa noastră, credinţa creştină, El este Fiul lui Dumnezeu.
1. Ioan 5:6 . Acestea fiind stabilite, apare o altă întrebare. Cum şi în ce fel a venit? Răspunsul se găseşte în versetul 6: El „a venit prin apă şi sânge”.
Acesta este unul dintre acele enunţuri scurte, atât de frecvente în scrierile lui Ioan, având o formă foarte simplă, dar o semnificaţie foarte profundă, care oferă însă meditaţiei evlavioase o recoltă bogată de învăţătură. Aici se face clar referinţă la ce s-a întâmplat când unul dintre soldaţii romani a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos care murise, conform relatării din Ioan 19:34 . Niciun alt eveniment nu descrie acest fapt şi Ioan pune accentul pe acest lucru în mod special, atunci când spune, în relatarea sa: „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35 ). Ioan îşi scria Evanghelia ca noi să credem „că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31 ). Este atât de evident că acest episod al sângelui şi apei aduce mărturie despre faptul că EL este totodată Hristosul şi Fiul; iar aceste două lucruri sunt aduse înaintea noastră în acest pasaj.
În primul rând, apa şi sângele mărturisesc despre adevărata Lui umanitate. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, în carne şi sânge, un Om adevărat şi real, nu o fantomă, nici o apariţie. Acest fapt nu a fost niciodată atât de clar stabilit ca atunci când din coasta Sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.
Apa şi sângele au fiecare propria lor semnificaţie. Apa vorbeşte de curăţire, şi sângele de ispăşire. Putem deci adăuga că venirea lui Isus Hristos a fost caracterizată de curăţire şi ispăşire. Aceste două lucruri erau absolut necesare pentru ca oamenii să poată fi binecuvântaţi: trebuia ca ei să fie curăţiţi de întinarea în care se găseau şi păcatele lor trebuiau să fie ispăşite, ca să poată fi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu. Primul aspect rezolvă problema morală, iar cealălalt problema judiciară, şi cele două sunt la fel de necesare. Nicio reînnoire morală fără curăţire judiciară, nicio curăţire judiciară fără o reînnoire morală nu erau de ajuns pentru a rezolva problema noastră.
Există aici o altă mărturie a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El a fost într-adevăr Om adevărat, dar niciun om obişnuit nu putea să vină în puterea curăţirii şi a ispăşirii. Pentru aceasta trebuia să fie cu adevărat Fiul, care era Cuvântul Vieţii.
În Evanghelie este scris „sângele şi apa”, în epistolă este scris „apa şi sângele”. Evanghelia ne oferă ce am putea numi ordinea istorică: mai întâi nevoia noastră de iertare, apoi nevoia noastră de curăţire. Dar în epistolă se pune accentul pe ceea ce se înfăptuieşte în noi, fiind născuţi din Dumnezeu, şi pe caracteristicile sfinte şi binecuvântate ale vieţii noastre noi, o viaţă atât de sfântă în esenţă („nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”), fiindcă am fost atinşi de o curăţire minunată. Era deci cu totul potrivit ca apa să vină mai întâi, şi ea este asociată în gândurile noastre cu moartea lui Hristos, pentru că nu trebuie să despărţim niciodată în minţile noastre lucrarea înfăptuită în noi de lucrarea înfăptuită pentru noi.
Dar deşi apa este menţionată mai întâi, în versetul 6 se insistă asupra faptului că El nu a venit numai în puterea apei, ci „în apă şi sânge”. Venirea Lui în lume nu a fost numai pentru o curăţire morală, ci şi pentru ispăşire. Aceste cuvinte sunt deosebit de importante pentru noi astăzi, pentru că una dintre ideile favorite ale necredinţei religioase moderne este că putem abandona orice idee de ispăşire, gândindu-ne doar că Hristos a venit ca reformator, pentru a ne da tuturor un exemplu minunat şi pentru a curăţi moralitatea oamenilor prin puterea acestui exemplu. Ei susţin că El a venit numai prin apă; şi că moartea Lui, exemplu suprem de jertfire eroică de sine, trebuie să scoată duhul egoismului din inimile noastre. Iar moartea Lui, ca preţ de ispăşire cu sânge a vinei omenirii, nu o vor cu niciun preţ.
Cei care neagă sângele admiţând apa vor trebui să dea socoteală la sfârşit Duhului lui Dumnezeu a cărui mărturie o neagă. Duhul care mărturiseşte este adevărul; mărturia Lui este deci adevărată; şi ei vor fi arătaţi ca mincinoşi în ziua viitoare, dacă nu înainte. În Evanghelia, unde se relatează faptul istoric, evanghelistul este mulţumit să mărturisească el însuşi, aşa cum am văzut. Dar când scria epistola, se ridicaseră oameni care sfidau tot ce era adevărat, de aceea Ioan se retrage, dacă putem spune, ca şi canal omenesc al mărturiei în favoarea Duhului, care este Martorul divin de importanţă majoră, şi indică faptul că Cel care este adevărul a vorbit. Mărturia Lui stabileşte Cine a venit şi ce înseamnă cu adevărat venirea Lui.
1. Ioan 5:7-8 . Versetul 7 spune: „Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”. Duhul lui Dumnezeu este Martorul activ în viaţă; apa şi sângele sunt martori tăcuţi, dar toţi trei converg către acelaşi punct, care ce se găseşte în versetele 11 şi 12. Versetele 9 şi 10 formează o paranteză.
1. Ioan 5:9-10 – o paranteză
1. Ioan 5:9 . Trebuie să conştientizăm faptul că mărturia, fie că este adusă prin Duhul, fie prin apă şi sânge, este mărturia lui DUMNEZEU şi trebuie să fie tratată ca atare. Bineînţeles că primim mărturia oamenilor; practic facem aceasta în fiecare zi din viaţa noastră. O facem în ciuda faptului că este marcată frecvent de inexactictate, chiar dacă nu există dorinţa de înşelare. Mărturia lui Dumnezeu este mult mai mare în subiectul şi în caracterul ei. Subiectul acestei mărturii este Fiul, iar caracterul este adevărul absolut. Când Fiul era pe pământ, El mărturisea despre Dumnezeu. Acum Duhul este aici, şi mărturia lui Dumnezeu este despre Fiul. Nu este aceasta cu adevărat remarcabil?
1. Ioan 5:10 . Mai mult decât atât, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi, pentru că Duhul, care este Martorul, locuieşte în noi. Mai întâi credem, bineînţeles, mărturia Fiului lui Dumnezeu care este mărturisită către nouă, iar apoi, prin Duhul care ne-a fost dat, avem mărturia în noi. Niciun necredincios nu poate avea această mărturie înăuntrul lui, căci necrezând mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, „L-a făcut mincinos” pe Dumnezeu. Lucrul acesta este deosebit de grav.
1. Ioan 5:11 – Mărturia lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu este cu privire la Fiul Său: în special despre faptul că Dumnezeu ne-a dat nouă, celor credincioşi, viaţa eternă, şi că această viaţă este în Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu este martorul viu şi credincios. Apostolul Pavel vorbeşte de altfel despre Duhul ca fiind „Duhul de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2 ). Şi despre aceasta mărturisesc apa şi sângele, numai că într-un sens mai negativ. Când vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu adusă în moarte, în favoarea celor ale căror vieţi erau pierdute, ştim că aceasta înseamnă că nu era viaţă în ei. Din nou apostolul Pavel confirmă aceasta, spunând: „dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2. Corinteni 5:14 ); altfel spus: Toţi erau morţi, şi atunci Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca să moară. Apa şi sângele adeveresc faptul că nu este viaţă în oameni (primul Adam şi rasa lui), ci numai în Cel care Şi-a dat viaţa şi a luat-o din nou prin înviere.
1. Ioan 5:12 . Mărturia este deci că această viaţă eternă este a noastră. Ea ne-a fost dată de Dumnezeu; şi ea este „în Fiul Său”. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa, şi cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Întrebarea este perfect clară. Nimeni nu-L poate „avea” pe Fiul dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul, cum era cazul acestor învăţători anticreştini. În 1. Ioan 2:22-23 , am văzut că nimeni nu-L poate „avea” pe Tatăl dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul. Aici vedem că asemenea persoane nu-L pot „avea” pe Fiul, şi în consecinţă, nu pot avea viaţa.
1. Ioan 5:13 . Versetul 13 indică semnificaţia cuvântului „a avea” folosit astfel. Sensul versetului este într-adevăr: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Ne-am fi aşteptat ca Ioan să spună: „V-am scris acestea vouă, care Îl aveţi pe Fiul”; în loc de aceasta, el inserează ceea ce implică faptul de a-L avea pe Fiul: credem „în Numele Fiului lui Dumnezeu”. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu Îl are pe Fiul şi are viaţa eternă; şi Ioan a fost condus să scrie acestea ca noi care credem, să o ştim.
Fără nicio îndoială, când Ioan scria acestea, avea în vedere să ajute şi să dea siguranţă credincioşilor simpli, susceptibili de a fi intimidaţi şi clătinaţi de pretenţiile orgolioase ale antihriştilor. Aceştia veneau cu filozofiile lor de avangardă şi cu noile lor cunoştinţe; şi credinciosul simplu care se ţinea de credinţa sa în „ce era la început”, era considerat de aceştia ca fiind cu totul în afara înaltei „vieţi” intelectuale de care se bucurau ei. Cu toate acestea, tocmai cel care credea în Numele Fiului lui Dumnezeu, Îl avea pe Fiul şi viaţa; şi viaţa pe care o avea era viaţa eternă, singura care contează.
Şi iată că versetul se înalţă cu toate aplicaţiile lui în favoarea credincioşilor care tremură încă şi astăzi. Prin ceea ce a scris, apostolul Ioan ne-a arătat semnele caracteristice ale vieţii; şi putem şti că viaţa este a noastră, nu numai din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu, ci şi pentru că aceste semne ale vieţii se văd. Sentimentele minunate, la care unii se gândesc atât, nu sunt trăsătura principală a vieţii; ci dragostea şi dreptatea sunt.
1. Ioan 5:14-15 . Versetul 14 pare să prezinte o schimbare de gândire abruptă şi totală. Apostolul reia firul pe care îl urmase timp de câteva versete în capitolul 3, şi pe care îl lăsase deoparte în versetul 3:22. Dacă vom compara cele două pasaje, vom vedea că schimbarea nu este atât de radicală cum pare. În capitolul 3 se punea accentul pe faptul că, dacă iubim în faptă şi în adevăr, inimile noastre vor avea siguranţă înaintea lui Dumnezeu, şi vor avea astfel îndrăzneală în rugăciuni. Aici succesiunea de gânduri pare similară. Ca rezultat al scrierii lui Ioan, avem cunoştinţa fericită – o cunoaştere conştientă – că avem viaţa eternă. Deci avem încrederea (sau îndrăzneala) în El, că „dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă”. Şi dacă ne ascultă, lucrurile pe care le cerem ne sunt cu siguranţă acordate.
Având viaţa, voia Lui devine a noastră. Cât de simplu şi cu bucurie putem să cerem după voia Lui! Acesta este normalul pentru cel credincios, iar rezultatul este rugăciunea ascultată. Dar vai, experienţa noastră practică este atât de des anormală – pentru că umblăm potrivit cărnii – în loc să fie normală.
1. Ioan 5:16-18 . Versetul 16 implică faptul că nu suntem egoişti în rugăciunile noastre, ci suntem preocupaţi pentru alţii. Ne rugăm, mijlocind pentru fraţii noştri. Deplina libertate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu cuprinde şi aceasta, fără să se limiteze la aspecte strict personale. Dar aceasta arată la fel de clar că, deşi avem această libertate, există anumite lucruri pe care nu putem să le cerem. Guvernarea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este un lucru foarte real şi El nu poate renunţa la ea la cererea noastră. Moartea despre care se vorbeşte aici este moartea trupului, aşa cum vedem de exemplu în cazul lui Anania şi Safira.
Putem cere viaţa şi, fără îndoială, orice este nevoie, pentru oricine care nu a făcut un păcat spre moarte. Orice nelegiuire [nedreptate] este păcat, aşa că se poate acoperi un câmp foarte vast. Dar dacă păcatul este spre moarte, buzele noastre sunt închise. Este posibil ca, scriind aceasta, apostolul să fi avut în minte vreun păcat anumit legat de înşelătoriile anticreştine din jur, însă el nu precizează despre ce e vorba. Ne rămâne deci să ţinem cont de acest principiu în sens general. Ştim că făţărnicia şi pretenţiile false erau păcatul spre moarte în cazul lui Anania şi că dezordinile şi lipsa de respect grosolane din timpul cinei erau păcatele spre moarte printre corinteni.
Versetele 16 şi 17 arată lucrurile în mod practic, aşa cum există între sfinţi, pentru că cel care poate să fi înfăptuit un păcat spre moarte este un „frate”. În versetul 18 revenim la aspectul absolut al lucrurilor. Cel care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, dacă judecăm potrivit naturii celei noi. Am văzut deja aceasta mai înainte în epistolă. Pe de altă parte, lucrurile fiind aşa, cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt făcuţi capabili să se păzească ei înşişi pentru ca cel rău să nu-i atingă. Această ultimă remarcă susţine ideea că păcatul spre moarte despre care vorbeşte Ioan, este ceva legat de vicleniile diavolului prin intermediul învăţăturilor anticreştine. Din punct de vedere absolut, cel care este născut din Dumnezeu este la adăpost de cel rău. Din punct de vedere practic, deoarece carnea este încă în cel credincios, deşi este născut din Dumnezeu, fratele nostru poate fi amăgit de cel rău şi poate fi adus sub disciplina lui Dumnezeu, chiar până la moarte.
1. Ioan 5:19 . Ajungem acum la ultimele cuvinte ale epistolei, şi concluzia se trage într-un mod remarcabil. Există anumite lucruri pe care le cunoaştem, atunci când rămânem în ce era de la început. Cunoaştem adevărata natură a celor care sunt născuţi din Dumnezeu, potrivit versetului 18. Apoi ştim că noi – care suntem adevărata familie a lui Dumnezeu – suntem din Dumnezeu; şi prin aceasta suntem total diferiţi de lumea care zace „în cel rău”. Înainte de Hristos, această diferenţă nu era atât de clară. Linia de demarcaţie era trasată atunci mai degrabă între Israel ca naţiune aparţinând lui Dumnezeu şi naţiunile (păgânii) care nu-I aparţineau lui Dumnezeu, deşi, fără îndoială, credinţa poate înţelege că nu tot Israelul era în întregime adevăratul Israel al lui Dumnezeu.
Acum linia de demarcaţie este independentă de orice consideraţie naţională. Este pur şi simplu vorba de cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi de cei care nu sunt, independent de naţiunea căreia îi aparţin. Familia lui Dumnezeu este despărţită de lume complet şi fundamental.
1. Ioan 5:20 . Mai mult, ştim din ce cauză s-au întâmplat toate acestea. Fiul lui Dumnezeu a venit. Această Persoană a venit pe scenă şi viaţa a fost arătată în El. Aici suntem aduşi înapoi la punctul de start al epistolei, având însă un detaliu suplimentar scos în relief. La început, gândurile noastre aveau să se concentreze asupra a ceea ce era pus în lumină prin venirea Sa. Dar ce ne-a fost descoperit mai departe în epistolă ne-a arătat aceasta: ca rod al venirii Lui, am primit înţelepciune să cunoaştem, să apreciem şi să răspundem Celui care a fost descoperit. E simplu de înţeles că atunci când lipseşte priceperea, cea mai desăvârşită revelaţie ar fi pentru noi în zadar.
Datorită lui Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, şi El ne-a dat din Duhul Lui, după cum spune epistola, şi nu am fi putut avea niciodată această ungere dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit. Acum Îl cunoaştem pe „Cel adevărat”, pentru că Tatăl S-a făcut cunoscut în Fiul Său. Însă cuvintele care urmează ne spun că „noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos”. Deci „Cel adevărat” este o expresie care acoperă totodată pe Fiul şi pe Tatăl, şi trecem aproape pe nesimţite de la Unul la Celălalt. Este o nouă mărturie a faptului că Fiul şi Tatăl sunt una în esenţa Lor, deşi sunt Persoane distincte.
Apoi, după ce ne-a adus astfel în „Fiul Său, Isus Hristos”, Ioan exprimă în mod foarte clar că „El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă”. Nu există o afirmaţie mai puternică a Dumnezeirii Sale. El este viaţa eternă şi, aşa cum am văzut, Izvorul acestei vieţi pentru noi.
Ce rezumat minunat al epistolei în acest verset scurt! Viaţa a fost arătată şi Cel adevărat S-a făcut cunoscut prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Ca rod al venirii Lui, am primit pricepere ca să putem aprecia şi să primim tot ce a fost scos la lumină. Însă nu numai că Cel adevărat S-a revelat şi noi am fost făcuţi capabili să Îl cunoaştem, ci suntem în El, fiindcă suntem în Cel care ni L-a revelat. Fără aceasta, nu am fi putut fi decât spectatori uimiţi, fără legătură vitală cu Dumnezeu. Dar datorită lui Dumnezeu, această legătură vitală există. Şi Cel în care suntem este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă.
1. Ioan 5:21 . Ce contrast în ultimele cuvinte: „Copilaşilor [acest cuvânt semnifică toată familia lui Dumnezeu], păziţi-vă de idoli!” Un idol este tot ce uzurpă în inimile noastre locul suprem care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Dacă trăim în realitatea şi puterea versetului 20, vom spune cu siguranţă ca Efraim: „Ce mai am eu a face cu idolii?” (Osea 14:8 ).
Să lăsăm dar ca Fiul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut şi a adus El, să ne umple inimile şi idolii, care ne-au fermecat un timp, nu ne vor mai fermeca deloc
sursa: https://comori.org/